Romantismul este o mişcare literară apărută în Anglia la începutul secolului al XIX-lea,

de unde se răspândeşte mai întâi în Franţa şi în Germania, apoi în toată Europa.

Această mişcare apare ca o reacţie la stricteţea regulilor clasice, ffind prima foemă
de modernism în cultura universală. Curentul are următoarele trăsături principale:
expansiunea eului, cultul individualismului, redescoperirea folclorului şi a istoriei
naţionale, cultivarea stărilor onirice, interesul pentru mituri şi simboluri, crearea de
lumi fantastice, contemplarea trecutului şi a figurilor istorice, triumful
sentimentalismului asupra raţiunii, al imaginaţiei asupra logicii şi judecăţii, spirit
dinamic, tensiune, deschidere (versus echilibrul şi cultul formelor închise din
clasicism), viziunea globală asupra universului (totalitatea, nu detaliul, sinteza, nu
analiza), interesul pentru particular, individual, original (nu tipicul/caracterul),
cultivarea melancoliei, a unei stări oximoronice în care durerea se asociază cu
plăcerea, pesimismul cu speranţa.

Genul liric se defineşte prin exprimarea directă a gândurilor şi sentimentelor eului

liric privind idealul de iubire absolută şi condiţia geniului ca simbol al eternităţii: "Tu-
mi ceri chiar nemurirea mea / în schimb pe-o sărutare, / Dar voi să ştii asemenea /
Cât te iubesc de tare".

• Genul epic este ilustrat de epica poemului care respectă subiectul narativ al
basmului popular, pe care Eminescu o îmbogăţeşte cu valenţe filozofice profunde.

• Genul dramatic este motivat de existenţa "măştilor" (Cătălin, Cătălina, Luceafărul,

Demiurgul, fata de împărat), de dialogul dintre ele, precum şi de drama neputinţei
omului obişnuit de a accede spre valori superioare şi drama omului de geniu
neînţeles de societate, în aspiraţia sa spre absolut.

Teme secundare întregesc complexul de semnificaţii al poemului: natura terestră şi

cosmică, iubirea în dublă ipostază, pământeană şi împlinită şi cea între două entităţi
ce aparţin unor lumi incompatibile, fragilitatea şi efemeritatea condiţiei umane,
devenirea universală, călătoria la originile universului, în timp şi spaţiu cosmic. Fără a
avea pretenţia de a le enumera în totalitate, motivele specifice imaginarului
eminescian ţin, în cea mai mare parte, de estetica romantismului: aspiraţia spre o
stea sau luceafărul pun în lumină condiţia omului de geniu care doreşte să cuprindă
spiritual universul, visul favorizează accesul la un alt tip de realitate, îngerul şi
demonul se regăsesc în metamorfozările luceafărului în sacrificiul lui suprem de
renunţare la condiţia divină, fortuna labilis şi vanitas vanitatum et omnia vanitas sunt
repere ale existenţei terestre, iar teiul, codrul protector, luna ca astru tutelar, izvorul
compun natura sălbatică pe fundalul căreia se reface cuplul adamic în final.
Incipitul este o formulă iniţială de basm, atestând astfel filonul folcloric al poemului:

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărăteşti

O prea frumoasă fată.

Jocul dragostei ca ritual ce se manifestă în toate poeziile erotice eminesciene este
ilustrat de gesturile tandre, mângâietoare pentru învăţarea iubirii: "-Dacă nu ştii, ţi-aş
arăta/ Din bob în bob amorul [...] Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie.../ [...],
Când faţa mea se pleacă-n jos,/ în sus rămâi cu faţa,/ [...] Când sărutându-te mă-
nclin,/ Tu iarăşi mă sărută".
inalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar, în care antiteza dintre pronumele de
persoana I singular, "eu" şi a II-a plural, "vostru" semnifica esenţa conflictului dintre
etern şi efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima iubirii, de
amăgitoarele chemări ale fericirii pământeşti, care este trecătoare şi lipsită de
profunzimea sentimentului:
puritatea limbajului este semnificativă prin multitudinea cuvintelor de origine latină
(din 1908 cuvinte ale poemului, 1688 sunt de origine latină) şi prin folosirea restrânsă
de neologisme: demon, himeric, haos, ideal, sferă;

• cuvintele şi expresiile populare dau un farmec aparte limbajului artistic eminescian,

prin firescul exprimării: "De dorul lui şi inima/ Şi sufletu-i se împle", "în orişicare
sară", "Ei, Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ţi încerci norocul", "Ea, îmbătată de amor" etc.

• muzicalitatea poeziei este realizată prin efectele eufonice ale cuvintelor (aliteraţia)
şi prin prozodia inedită: catrene cu versuri de câte 7-8 silabe, ritmul iambic împletit
cu cel amfibrahic şi alternanţa dintre rima masculină şi cea feminină.

Cat priveste izvoarele posibile ale Luceafarului, adica cele ce stau la indemana
cunoasterii si constiintei noastre imediate, acestea ar putea fi: in primul rand, firesc,
adanca si indelungata framantare morala si spirituala a lui Eminescu, amara lui
experienta de viata, proiectata pe fondul societatii sau lumii in care traia, ajutat de o
covarsitoare inteligenta si de o memorie a lucrurilor, cu nimic mai putin fenomenala,
altfel spus, propria-i personalitate creatoare, conditia lui de geniu; in al doilea cand ,
folclorul national, cu gradinile lui paradisiace, incarcate de lumina si balsam, cu
fantanile-i purificate, de continuu debit, ce sevele-i si fructele-i de aur, din care poetul
si-a nutrit intreaga sa creatie literara. In al treilea rand, cu alte cuvinte un al treilea
izvor al poemului eminescian, Luceafarul, este filozofia, indeosebi cea a lui
Schopenhauer, privind ilustrarea teoriei despre geniu

Poema “Luceafarul” reprezinta, in contextul intregii noastre poezii nationale, si nu

numai al celei eminesciene, fara nici o indoiala, expresia absoluta, testamentara, pe
care o atinge, in ascensiunea ei necurmata, gandirea poetica si filozofica a lui
Eminesc

Limbajul artistic poate fi definit prin câteva particularităţi: * limpezimea clasică

este dată de absenţa podoabelor stilistice, epitetele alese de poet dovedind
preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii, Eminescu folosind cele mai
potrivite cuvinte pentru conturarea ideilor:

- epitetul popular "o prea frumoasă fată" a fost ales după un lung şir de încercări: "un
ghiocel de fată", "un vlăstărel de fată", "o dalie de fată", "un grangure de fată", "o
pasăre de fată", "un cănăraş de fată", "un giuvaer de fată" etc;

- folosirea puţinelor adjective (89 în tot poemul) este particularizată prin frecvenţa
aceloraşi câteva: mândru, frumos, mare, blând, dulce, viu sau prin formarea unora
noi, cu prefixul ne: nemărginit, nemuritor, nespus, negrăit, nemişcător etc.

• exprimarea gnomică, aforistică este dată de folosirea în poem a unor maxime,

sentinţe, precepte morale: "Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni"; "Căci
toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte";

• puritatea limbajului este semnificativă prin multitudinea cuvintelor de origine latină

(din 1908 cuvinte ale poemului, 1688 sunt de origine latină) şi prin folosirea restrânsă
de neologisme: demon, himeric, haos, ideal, sferă;

• cuvintele şi expresiile populare dau un farmec aparte limbajului artistic eminescian,

prin firescul exprimării: "De dorul lui şi inima/ Şi sufletu-i se împle", "în orişicare
sară", "Ei, Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ţi încerci norocul", "Ea, îmbătată de amor" etc.

• muzicalitatea poeziei este realizată prin efectele eufonice ale cuvintelor (aliteraţia)
şi prin prozodia inedită: catrene cu versuri de câte 7-8 silabe, ritmul iambic împletit
cu cel amfibrahic şi alternanţa dintre rima masculină şi cea feminină.

In cadrul, poemului gasim elemente folclorice legate de structura de basm, de

formula, ritual, introductiva: a fost odata. Tot element folcloric este natura
conflictului, motivul zburatorului, al elememtelor de descintec si metamorfozele
specifice fabulosului popular. Eroii sunt din lumea basmului ca si portretele lor.
Lexicul folosit de M. Eminescu este tipic popular, ca si structura metrica a versului
popular de 7-8 silabe.

Stilul se caracterizeaza printr-o exprimare aforistica. In poem gasim maxime

sentinte, concepte morale.

Stilul poeziei se caracterizeaza prin puritatea limbajului. Predomina in creatie

cuvintele de origine latina. Avem 1908 de cuvinte din care 1688 sunt cuvinte de
origine latina. Mihai Eminescu valorifica fondul vechi de cuvinte la care adauga rar
neologisme. Poemul se remarca prin muzicalitatea versurilor obtinut prin aliteratie.
Schema prozodica este invariablia, acem catrene cu masura versurilor de 7-8 silabe
si ritmul este iambic.