Cipul troian

– 07/09/2010Posted in: Apocalipsa, Noutati, Ortodoxie

Desi adevaratul ostas al lui Hristos ce doreste a ajunge la desavarsire, nu are nevoie
a pune vreo hotarare la progresul sau, totusi cu oarecare masura chibzuita, trebuie
sa infraneze acele fierbinteli ale duhului, care aprinzandu-se la inceput cu multa
pofta, mai tarziu se sting si-l lasa in mijlocul drumului. De aceea se cuvine a castiga
putin cate putin nu numai cele dinafara, trupesti, ci si virtutile dinauntru, sufletesti.
In acest chip, in curand putinul se face mult si ramane totdeauna. (Razboiul
Nevazut)

Nu intentioam sa revin prea curand pe blog la problema cipurilor deoarece a venit toamna
si odata cu toamna, mai ales cu septembrie, criza se inteteste si mult nedorita si
incredibila prabusire totala a societatii actuale este foarte posibil sa ne prinda inainte de
datul brumei. Prin urmare, in ultimul timp, preocuparile mele sunt mai mult legate de
gasirea unui raspuns la cum sa ma pregatesc mai bine pentru ce va fi dupa. In caz ca voi
supravietui… Spun ca prabusirea este incredibila (pentru majoritatea) deoarece la stiri
mai aflam ba una buna, ba alta rea … ca si cum am avea scapare, ca si cum lucrurile mai
au sansa sa isi revina si ca si cum totul nu este pierdut inca. Ba chiar si presedintele ne
calmeaza ca “situaţia ţării nu e dramatică, ci a fondului de pensii” iar Isarescu nu ne da
voie sa il criticam pentru prapadul in care a dus milioane de romani prin inlesnirea
accesului la credit ci lasa generatiile viitoare sa il critice, daca vor mai exista generatii
viitoare si daca nu vor avea deja creierele spalate de masina de formatat dobitoci pentru
noua ordine mondiala la ale carui nasteri asistam acum. Si nici pentru “transferul” banilor
de la FMI catre bancile straine prin micsorarea RMO-uilui (iata cum) banuiesc ca nu
avem voie sa il judecam pe Isarescu, dar oricum la ce bun, cu sau fara el tot prapad. Desi
cred ca fara el, prapadul venea mai devreme si scapam odata de marea dilema: cum va fi
prapadul si cum vom trece prin el. Ca pe langa el e clar ca nu avem cum, iar peste el doar
cei aflati sus de tot, desi nici in locul lor nu as vrea sa fiu, nu se stie ce iese din tulburarile
sociale care vor urma, iar unii deja cam isi dau seama ca resetul s-ar putea sa nu le
priasca nici lor (vezi ZF).

Dar ca veni vremea de prapad si de trecerea prin prapad, sa revenim la cipuri. Ca sa nu

lungesc vorba, o sa recapitulez din start parerea mea, pe care de altfel nu stiu daca am
explicitat-o vreodata. Nu cred ca cipul este semnul lui antihrist, nu cred ca are vreo
legatura cu 666 si nu cred ca primirea buletinelor ar insemna un pacat sau o cadere.
Aberatiile din Apocalipsa 13 sunt in mare parte inspirate din ideile unui protestant care se
numeste Texe Marrs, si mai exact din a sa carte Project L.U.C.I.D. In lumea libera (aka
SUA) apocalipsa vine permanent de decenii, inca de pe cand comunismul era fiara care
venea de la rasarit sa inghita poporul crestin american si prin urmare doar cei care se
abonau la newsletterul pe bani ale profetilor sau le cumparau cartile si produsele
sponsorilor radioshow-urilor lor erau pregatiti sa infrunte fiara. Buncare indopate cu
conserve, generatoare solare sau de vant, purificatoare de apa cu fitlre care convertesc
umiditatea in apa de baut, seminte organice sau monezi de aur sunt “produsele” pe care le
vand acestia si care vin la pachet cu spaimele si temerile fara de care unii oameni nu pot
sa traiasca daca nu le rumega. Iar explozia pretului aurului, desi pusa de multi pe seama
scaderii increderii oamenilor in hartiile tiparite de guverne, este mai degraba o consecinta
a propagandei pe care dealerii de aur (sub orice forma, de la certificate, actiuni, lingouri
pana la monezi) o fac prin intermediul sectarilor apocaliptici expliciti sau mai putini
expliciti care sperie oamenii si profetesc sfarsitul inevitabil al sistemului actual.

Si se pare ca au dreptate, macar partial. Adica macar pana acuma, cei care au prezis ca va
veni o criza sistemica de proportii au avut dreptate. Dar cum au acestia dreptate? Unul
din ei a recunoscut si imi pare rau ca nu am retinut nici numele si nici unde a declarat
cum a nimerit predictia ca indicii bursieri vor cadea foarte mult. “De ani de zile prezic ca
indicele Dow Jones va cadea cu 25% intr-o zi si dupa ce am nimerit-o, am devenit profet.
Nimeni nu isi aduce insa aminte de cate ori am ratat in predictiile mele”. Omul nu spune
mot-a-mot, dar sensul marturisirii lui acesta este, ca pur si simplu a nimerit-o. Intr-adevar
sunt si cei care au avut argumente pentru pozitia lor, cum ar fi Schiff, dar daca ar fi sa
numaram cate a nimerit si cate nu a nimerit, nu stiu daca Schiff poate fi numit un
prezicator.

De ce dau aceste exemple? Asa cum am facut o paralela intre profetiile ortodoxe si
previziunile unor analisti financiari, in care am subliniat cat de mult converg acestea catre
o apocalipsa potentiala, similar as dori acum sa comentez cum ar fi bine sa ne raportam la
unele indemnuri facute atat de marii nostri duhovnici cat si de aceiasi faimosi prezicatori
ai crizei care desi indeamna oamenii sa nu mai aiba incredere in bani si sa abandoneze
hartia in schimbul aurului, ei inca pariaza pe dolar si fac avere din specularea temerilor
oamenilor pe care tot ei le alimenteaza prin scenarii apocaliptice. Iar despre mutatul la
ferma … in nici un caz nu il vom vedea pe batranul Jim Rogers tragand de magar sau pe
Chris Martenson dand graunte la gaini. Cei care spun ca sistemul va cadea, deocamdata
se infrupta cu varf si indesat din el.

Sa trecem rapid la esenta problemei: este cipul pecetea sau nu este. Nu cred sa fie cineva
care sa spuna ca cipul este pecetea lui antihrist, deoarece nu are nici un argument. In
primul rand, unde este antihrist? A venit cumva profetul Ilie, a auzit cineva de el, au
anuntat la televizor? In al doilea rand, m-a pus cineva sa ma inchin lui antihrist cand am
luat cipul? Vorba Pr. Selafiil: “N-am dat cuvant sa ma inchin la antihrist, nici nu m-a
intrebat. Eu ma inchin in fiecare zi si in fiecare ceas lui Dumnezeu. Eu mi-am scos
pasaport nu sa ma inchin la pasaport, ci sa ma duc unde vreau sa ma duc. Daca nu ai
pasaport, nu te primeste sa te duci, trebuie sa sezi numai acasa.”

Deci daca cipul nu este pecetea, cum de am ajuns sa ne temem atat de mult de el si sa ne
punem problema ce sa facem ca sa nu il primim, ba chiar unii oameni au ajuns sa isi puna
problema daca sa mai ramana “in sistem” sau sa iese din societate prin renuntarea la actul
de identitate si la toate cate aceasta implica. Un raspuns la aceasta intrebare nu poate fi
decat: prin inselare. Daca initial respingerea cipului era justificata si macar
problematizarea cu privire la acesta era justificata avand in vedere tocmai potentialul de
precursor al pecetei pe care acesta il constituie, ulterior s-a dovedit ca prin aceasta
problema diavolul a reusit sa loveasca din nou in “turma mica” si sa fragmenteze inca o
data pe crestini intre cei care primesc si cei care nu primesc cipul. Pentru ca deja exista
oamenii care nu doar ca nu primesc cipul, dar nu sunt primiti la spovedanie si la
impartasanie daca il primesc. Cel putin, la Petru Voda am inteles ca nu vor mai fi primiti
cei care vor avea rovignete cu cip, iar un prieten de-al meu si-a cumparat rovigneta fara
cip pe un an, ca sa fie “acoperit”, sa mai poata merge cu masina, pentru ca probabil de
aceea cu cip nu isi va cumpara. Tot acest prieten vroia sa isi vanda o casa si terenul
aferent ca sa cumpere o gospodarie de “backup” pentru ca nu stiu ce pustnic din Moldova
a profetit ca gata, in toamna va incepe razboiul si mai spre nord va fi mai bine, in sud vor
fi probleme.

Cred ca intrebarea pe care trebuie sa si-o

puna cei care sunt inca tulburati de cip si nu stiu ce o sa se faca cand o sa fie nevoiti sa
primeasca vreun act cu cip este: primesc cipul si merg impotriva recomandarilor multor
mari duhovnici sau nu il primesc si ma rup de restul Bisericii? Pentru ca, urmarind
trambitele autodeclarate ale luptei anti-cip si anti-antihrist, putem vedea unde trag: la
rupere. Deja nu se mai vorbeste de cadere sau de racire … ci de pierderea harului ceea ce
implica vrand-nevrand schisma si prin aceasta putem intelege si ce doreste diavolul prin
acest cal troian care este cipul: decimarea noastra. Mai intai dupa o lupta cruncena si
indelungata cu cipul, ideea salvoatoare – neprimirea cipului – ni se arata precum un cal
troian, un trofeu al victoriei: frumos, maginific, salvator. Incet-incet patrunde in minte o
idee si pe masura ce o acceptam si simturile noastre bune (adica minimul bun-simt) se
lasa imbatat, dusmanii pe care ii poarta in ea (semintele schismei) ne vor deschide portile
sufletului la dusmanii din afara cetatii (toti fii mandriei care duc la erezie) care ne vor
distruge inainte sa apucam sa ne inchinam lui antihrist (adica ne vor rupe de Biserica).

Pentru cei care sunt ferm hotarati sa nu primeaca cipul pe motive duhovnicesti, solutia
neprimirii este precum un cal troian pe care il primesc in sufletul lor fara a stii ce pericole
ii asteapta: ruperea de Biserica. Pentru ca chiar daca ei acum se vor rupe de societate si
vor reusi sa traiasca fara orice act, dupa aceasta “performanţă” diavolul le va baga in cap
ca ei sunt mai buni ca altii si că cei care au primit cipul sunt cazuti, precum si ierarhii lor,
si prin urmare ei trebuie sa se rupa de Biserica pentru ca traiesc vremurile din urma cand
invatatori le vor fi blogurile apologetice si anti-sistem, nu preotii cazuti si care au primit
“pecetea”, adica cipul. Care nici macar ei nu cred insa acum ca este pecete, ci doar … o
cadere. Din intunecarea mintii insa vor ajunge sa il vada ca pe o pecete si multi deja il
vad. Vom avea astfel o apocalipsa inainte de apocalipsa oarecum, adica o mana de
oameni care precum vechi-calendaristii se cred ultimii pastratori ai harului si ii considera
pe ceilalti cazuti din har pe motivul unor chestiuni cu totul neserioase si care nu doar ca
nu tin de canoane si de dogme, dar tin in primul rand de administratia lumii in care traim.

Ca exista sensibiltiati, temeri si suspiciuni, da, sunt de acord. Este adevarat, cipul poate sa
fie un precursor al pecetei, dar deocamdata nu este pecete. Ma pot problematiza, pot sa
ma pregatesc mai bine, desi cum fac aceasta este la fel de vital pentru mantuirea mea pe
cat va fi de vitala primirea sau neprimirea cipului. Nu este deloc exclus ca cei care
braveaza acum si in loc sa “castige putin cate putin nu numai cele dinafara, trupesti, ci si
virtutile dinauntru“, o sa fie foarte pregatiti ca sa nu primeasca cipul, o sa aiba pamant,
porci, gaini si apa, dar nu o sa aiba trezvia, rabdarea si smerenia necesara luptei
duhovnicesti care ni se va cere odata cu venirea lui antihrist. Si poate multi vor muri in
schisma, adica in afara Bisericii, inainte sa vina antihrist.

Ramane insa o intrebare pe care probabil multi si-o pun: de ce marii duhovnici sunt
impotriva cipului? De ce toti ne indeamna sa nu primim? Este o intrebare la care cu greu
putem da un raspuns fara a ne expune riscului sa fim atacati si aruncati cu noroi ca niste
neascultatori si neseriosi, pentru ca cine se poate pune cu Pr. Iustin, cu Pr. Arsenie sau cu
Pr. Adrian? Voi raspunde la aceasta intrebare insa cu un exemplu personal, desi am
indoieli ca toti il vor intelege.

Pe cand traia Pr. Paisie de la Frasinei, un mare duhovnic despre care poate voi vorbi alta
data, am avut dorinta si indemnul din partea lui Dumnezeu sa ma spovedesc la el si sa
caut sa ii plinesc in totalitate sfaturile si canoanele care mi le dadea. Multi spuneau despre
batran ca era dur, ca era canonist, acrivist si bineinteles traditionalist. De altfel, Frasinei
este recunoscuta ca un bastion al traditionalismului prin pravila manastireasca si acrivia
parintilor de acolo, desi asa cum nu putem stii ce e intr-o casa doar dintr-o vizita cand si
cand, nu putem stii nici ce e intr-adevar intr-o manastire. Ei bine, in timpul acesta eu
eram in perioada in care ii faceam curte sotiei, adica perioada de prietenie, de cunoastere,
de incercare in care eu, desi eram hotarat sa ma casatoresc cu ea, incearcam sa o conving
si pe ea ca pe mine trebuie sa ma aleaga. Imi era foarte greu insa sa ii explic parintelui
Paisie de ce inca nu ne-am casatorit si de ce mai astept. Parintele ma intreba: dar de cand
va cunoasteti? Pai … de cateva luni, i-am raspuns eu. Si ce mai asteptati, doua saptamani
sunt de ajuns ca sa va cunoasteti si sa vedeti incotro o luati. Ei bine, nu au fost de ajuns
doua saptamani, ba chiar au trecut vreo doi ani pana cand s-a intamplat minunea. Ce
faceam eu insa daca il ascultam pe Pr. Paisie? Ca doar sfatul este porunca, parintele nu
mi-a zis de doua saptamani ca fapt divers ci ca sa pun in aplicare. Este adevarat ca exista
o mica sansa ca ea sa fi zis “da” daca o ceream in casatorie atunci, desi cand i-am spus
mai tarziu de sfatul parintelui m-a asigurat ca nu eram intreg la minte daca o ceream in
casatorie asa de vreme, nu aveam nici o sansa. Iata deci cum un parinte mare poate da un
sfat nu peste puterea ucenicului ci in afara realitatii concrete. Desi poate Pr. Paisie asa
stia din cartile cu canoane care le tinea langa dansul si stia sa gaseasca in ele orice pacat
si orice canon, in cat timp trebuie sa se decida doi tineri ca sa se casatoreasca, in cazul
meu a fost altfel. Si privind retrospectiv, sunt sigur ca nu am gresit ca am asteptat, adica
indirect ca nu am ascultat de parintele. Si sunt sigur si ca parintele nu este suparat pe
mine si ca de fapt nu asta conta in principal ci altele, nu cat timp petrecem impreuna, desi
era important si asta, ci cum il petrecem. Asa cum sunt sigur ca Pr. Iustin si Pr. Arsenie,
pe langa comentariile referitoare la cip, dau zilnic mult mai multe sfaturi in o mie de alte
aspecte mult mai importante ca cipul si sfatuiesc sufletele spre mantuire, dand fiecaruia
cuvant de folos din plin din care sa aleaga ce poate sa plineasca fiecare si sa se foloseasca
de ce poate. Din pacate maniacii anti-cip si obsedatii de conspiratii si teorii
conspirationiste extrag din cuvintele parintilor doar ce le convine lor, iar ce e esential, ce
e profund si plin de esenta din invatatura lor le ignora total. Cand ma gandesc numai la
Pr. Arsenie, de exemplu, doua lucruri in vin in minte: trezvia continua si planul de foc.
Cand ma gandesc la Pr. Iustin ma cutremur de dragostea lui pentru oameni marturisita in
primul rand prin jertfa pe care a facut-o in ultimii ani de zile in care a primit zi si noapte
pe oricine i-a batut la usa. Numai sa vezi fetele atator oameni ai innebuni, dar sa mai si
stai de vorba cu ei, sa ii povatuiesti, sa le zambesti , sa le dai mangaiere si nadejde. Felul
cum il folosesc si il prezina pe Pr. Iustin falsii sai ucenici facandu-l un fel de bastion al
luptei impotriva cipului minimineaza si deformeaza profund rolul pe care parintele l-a
avut in viata atator oameni si lucrarea pe care a facut-o.

Marii duhovnici nu doar ca au privilegiul, dar sunt si obligati sa dovedeasca acrivie

maxima si atitudine ferma in raportarea la provocarile vremurilor. Depinde insa si de noi
sa fim ucenici vrednici si sa avem urechi de auzit, adica minte de judecat si sa facem ce
trebuie cu viata noastra in toate privintele nu doar intr-una. Dupa ce vom fi facut si noi
ani de puscarie fata in fata cu moartea, probabil ca ni se va parea floare la ureche sa ne
rupem de lume, sa lasam toate si sa fugim in munti. Insa din pacate, pentru marea
majoritate a oamenilor, solutiile extreme nu doar ca sunt ineficiente dar sunt in primul
rand periculoase. Se gasesc oameni care se sperie de cip, dar nu se sperie de faptul ca
pierd timpul aiurea vizitand bloguri anonime si alarmiste ale unor oameni pe care nici
macar nu i-au cunoscut si in loc sa mearga ei sa ii intrebe personal pe acei duhovnici ce
sa faca in cazul lor, se lasa dusi de mana de orbi care au pus mana pe o portavoce si strica
lupul! ca prostii nestiind ce rau provoaca si cum pun ei umarul la dezbinarea Bisericii si
care sunt duhurile care bantuie vremurile.

Nu am pretentia sa spun ca eu pot sa deosebesc duhurile, aduc insa marturie ca Biserica

in care m-a chemat Dumnezeu si in care am vazut Lumina este inca vie si plina de har, iar
sentimentul pe care l-am avut prim adata cand am aflat ca exista unii care se cred
adevaratii crestini si tin un alt calendar, care s-au rupt acum nu stiu cate zeci de ani de
Biserica  si se considera adevaratii pastratori ai credintei, il am si acum cu privire la
luptatorii anti-cip, atat de la noi cat si de aiurea. Peste ani si ani, si acestia se vor rupe de
Biserica si se vor considera adevarata Biserica desi pe-atunci vor fi trecut si cipurile si
biometricele si ei o sa ramana in istorie ca inca o ramura rupta din Trupul lui Hristos.
Este vreme de război şi vreme de pace.  Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost
în alte vremuri. Visurile vin din multele griji, iar glasul celui nebun din mulţimea de
vorbe.  Cu cit se spun mai multe cuvinte, cu atât este mai multă deşertăciune. 
Înţelepciunea este mai de preţ decât armele de luptă; dar o singură greşeală nimiceşte
mult bine.  O muscă moartă strică amestecul de untdelemn al celui ce pregăteşte
miresme; puţină nebunie strică preţul la multă înţelepciune. (Ecclesiastul)

Creditul – adevărata pecetluire

– 13/09/2010Posted in: Apocalipsa, Bani, Noutati, Ortodoxie

Iarăşi şi iarăşi despre credit … (şi aici, şi

aici). Nu plănuiam să scriu prea devreme din nou despre credit, deşi gândul că creditul
este adevăratul precursol al peceţii, nu cipul, mă tot bântuie de ceva vreme. Cel puţin prin
efecte, dacă nu prin prezentare. Însă, tocmai am aflat că Arhiepiscopia Tomisului a fost
pusa sub sechestru, deoarece PS  Teodosie nu a mai plătit creditele şi mă întreb dacă se
putea întampla ceva mai bun pentru trezirea din somnul raţiuni a ierarhilor noştri din Sf.
Sinod care s-au gândit să adere la geniala idee a Patriarhului  de a construi Catedrala
Mântuirii (adica a procopsirii bancherilor) pe credit. Iată că acum Dumnezeu dă un semn,
să vedem dacă cineva are urechi să audă de data asta, pentru că se pare că PS Teodosie a
mai avut probleme şi în 2005.

Cât despre duhovnicii care nu primesc ucenicii la spovedanie dacă au buletin cu cip, mă
gândeam: oare nu ar fi mai bine pentru toţi nătăfleaţă care viseaza la pară mălăiaţă şi vor
să ia credite, ca duhovnicii să încerce mai bine să îi aducă cu picioarele pe pământ şi să îi
înveţe ce înseamnă responsabilitate şi seriozitate în raport cu viaţa de acum dar mai ales
cu cea din  viitor? De ce oare până acum Pr. Justin nu a ţinut nici o predică împotriva
creditelor? I-ar fi salvat pe mulţi care acum fug prin Italia ca să plătească ratele.  Nu mi
se cuvine mie să spun ce ar fi mai bine pentru duhovnici, dar mi se pare cu totul de mirare
ca în vremurile în care trăim, când societatea aşa cum o ştim se prăbuşeşte subit şi se face
praf tocmai din cauza creditelor şi a consumului exagerat, să îşi mai dorească vreun
creştin să acceseze credit. Este mandatoriu  pentru cei care nu ducem o viaţă pe principiul
carpe diem, ci avem alte ţeluri în viaţă, să nu ne asumăm riscuri aiurea şi să nu ne punem
în spate pe lângă crucea Mântuitorului, alte cruci de care nu avem nevoie şi de la care nu
dobândim decât o falsă înviere, apriorii răstignirii. Căci plata unui credit, chiar dacă este
realizabilă şi dusă la capăt cu succes, este un mare calvar.

De ce zic că creditul este o înainte-pecetluire mai profudă decât cipul? Ei bine, ştiţi că
unele bănci deja sună vecinii rău platnicilor ca să le atragă atenţia discret că … Big
Brother is watching. Înainte de a ne teme că vom fi urmăriţi de antihrist prin buletinul cu
cip, iată că deja bancherii ne urmăresc, deocamdată pe cei care nu plătesc rata, dar dacă
vom începe toţi să urmăm exemplul dat de ierarhii noştri, unde vom ajunge? Să nu fie
aşa! Să ascultam de Sf. Vasile cel Mare: “Mai bine este sa-ti usurezi nevoile incetul cu
incetul, cu ganduri chibzuite, decat sa scapi de ele dintr-o data cu bani straini, iar mai pe
urma sa-ti pierzi toata averea. Daca ai cu ce plati, de ce nu cauti sa scapi de greutatile de-
acum cu banii acestia? Iar daca nu poti plati, atunci vindeci un rau cu alt rau. Nu primi sa
fii asaltat de creditor! Nu suferi sa fii cautat si urmarit ca un vanat! Inceput al minciunii
este imprumutul, pricina de nemultumire, de nerecunostinta si de juramant fals. Altele
sunt cuvintele celui care cere imprumut, si altele sunt cand i se cere imprumutul inapoi”

Nu vreau să spun mai multe, dar faceţi un exerciţiu mintal: azi luaţi credit pe 5 ani, vă
îndatoraţi 50% din veniturile actuale. Criza se înrăutăţeşte, la anul salariile mai scad 25%
si preţurile mai cresc 10% şi anul următor la fel. Nu aţi pus garanţie nimic, să
presupunem că aveţi un credit de consum. Sunteţi proprietar acum, aveţi apartamentul
moştenire şi totodată mai aveţi moştenire şi o casă şi ceva pământ la ţară. Peste 2 ani nu
veţi mai putea plăti ratele, mai ales dacă cursul va sări în sus cu 20%. Peste 3 ani vine
antihrist şi începe pecetluirea. Prin urmare nu mai puteţi lucra, nu mai aveţi venituri şi
banca vă ia apartamentul. Încearcă să îl vândă, dar preţurile vor fi deja prea mici pe
atunci, şi peste ani dobânzile sau mărit şi s-au adăugat. Veţi pierde şi pâmântul în care vă
puneaţi nădejdea.  Veţi rezista atunci pecetluirii?

Este un scenariu infantil poate, bineînţeles că nu dacă avem sau nu pământ vom rezista
pecetluirii, ci dacă ne vom pune nădejdea în Dumnezeu. Dar orice decizie mai mult sau
mai puţin chibzuită pe care o luăm acum, ne va ajuta sau ne va fi poticneală în viitor,
chiar dacă nu va veni antihrist. Poveşti nefericite avem şi acum în jurul nostru de la cei
care s-au lăsat amăgiţi de credite, nici nu ar trebui să vorbim de pecete şi de antihrist, dar
o facem pentru că lumea este interesatăde subiect şi poate se gândeşte mai bine.

Vedem că ierarhii noştri nu ne ajută prea mult cu exemplul lor de viaţă şi de păstorire. Să
nu ne smintim însă şi să nu ne dorim niciodată mai mult decât ce ne putem permite, chiar
dacă a semna două trei hârtii este  o banalitate. Nu sunt total împotriva creditelor, nu
exclud că pot să existe oameni care nu au încotro şi pentru care un credit mic raportat la
veniturile lor şi la ce ajutor pot să primească de la alţii poate să ajute. Eu însumi m-am
folosit de un credit când am avut nevoie şi nu regret, chiar dacă am pierdut mult mai
mulţi bani decât credeam că voi pierde atunci când l-am făcut şi am scăpat cu greu de el,
doar prin mila lui Dumnezeu. Nu am fost niciodata însă în primejdie, iar rata pe care o
aveam era nesemnificativă în cheltuielile mele lunare. Nu neg, de asemenea, că unii
oameni au nevoie temporar de credit în desfăşurarea unei afaceri, este ceva firesc. Este
mai grav însă dacă fac din credit un obicei şi încep să gândească afacerea lor considerând
creditul ca pe o unealtă de lucru. A te lungi peste cât îţi este plapuma poate fi uneori
periculos, fatal de periculos, ca să nu mai amintesc de stres.

Un compromis va cere mereu un alt compromis. Un bugetar care face credit, când i se va
tăia salariul şi va fi strâns cu uşa de nevoi, va veni el în căutarea şpăgii, nu va fi nevoie ca
să îl preseze şeful. Pentru un creştin, expunerea la orice risc este fatală, pentru că aghiuţă
îl va aştepta după colţ … la scadenţă, aşa cum îl hăituieşte acum pe PS Teodosie. Să ne
rugăm pentru Preasfinţia Sa şi să nădăjduim că vom avea măcar un vot împotriva
mântuirii pe credit. Altfel, fac şi eu o profeţie, că după sechestru pot să mai vină şi alte
năpaste.

Problema ţiganilor: un semnal de alarmă

ignorat
– 02/09/2010Posted in: Noutati, Statul poliţienesc

Cand le spui oamenilor astazi ca suntem in pericol de

dictatura mondiala te ia in ras si te considera paranoic si obsedat de teorii conspirationale.
Probabil asa erau considerati si cei care trageau semnale de alarma cu 10 ani inainte de
inceputul celui De-al Doilea Razboi Mondial.

Faptul ca oamenii sunt expulzati dintr-o tara doar pentru culoarea pielii ar trebui sa dea
peste cap Europa zilelor noastre. Pentru ca daca cumva te apuci sa zici in Parlamentul
Europei ca poponarii sunt bolnavi, asta ar da intr-adevar peste cap Europa si ti-ai atrage
furia dreptacilor (hom)omului.
Dar de ce se tace? Sau de ce doar se dau niste declaratii ca sa se prefaca toti ca le pasa de
problema, insa in esenta lor nu le pasa pentru ca nu ia masuri. Este greu de crezut, dar eu
cred ca se tace pentru ca europenii sunt intr-adevar xeonofobi si exterminarea unei rase li
se pare ceva firesc, chiar in zilele in care traim. Nu ma refer la exterminarea fizica,
deoarece va trebui un nebun sa vina ca sa o puna in aplicare. Dar cel putin moral, cultural
si social, europenilor li se pare nu doar firesc, ci mandatoriu ca natia tiganeasca sa
dispara. Vi se par cuvinte dure? Nu am ajuns la concluzia asta pana cand nu am discutat
cu un neamt cum au rezolvat ei “problema” tiganilor nemti si a altor “inadaptati” la
societate, adica oamenii care traiesc din ajutorul social. Ei au facut niste lagare pentru
copii, unde ii duc pe copii cu forta si ii despart de parinti inca de mici. M-am mirat foarte
mult cand am auzit, si nu am inteles bine. L-am intrebat: dar cum poti sa ii fortezi, ca nu
vor sta niciodata copiii tigani departe de parinti lor. Eu aveam in minte traditionala fratie
tiganeasca si felul cum sar ei in ajutorul rudelor. Este bine stiut cum la spital, tiganii vin
cate 10 daca au 1 bolnav, iar la scoala tot asa, daca un copil de-al lor are vreo problema
de rezolvat ei vin cu 3 masini, cu toata familia. Tine de felul lor de a fi, este o unitate si o
dragoste de la care noi romanii dar mai ales europenii care si pe patul mortii majoritatea
sunt singuri, ce sa mai zicem de altele, am avea multe de invatat. Ei bine, la intrebarea de
cum se poate realiza practic acest lucru, el mi-a explicat: pai lagarul este inchis, nu au
voie sa fuga. Hmm, m-am mirat. Bine si acum cum ii luati pe copii, ca banuiesc ca
parintii nu ii lasa. “Pai este obligatoriu ca sa ii dea la scoala” mi-a raspuns. Pe scurt, in
Germania zilelor noastre exista ghetouri: lagare unde sunt trimisi copii tigani ca sa invete
scoala, cu sau fara voia parintilor si fara posibilitatea de a evada. Chiar am intrebat
explicit daca acolo sunt dusi doar cei care au facut ilegalitati, ma gandeam ca e un fel de
scoala de corectie. Mi-a raspuns ca nu, sunt dusi doar ca sa invete scoala si sa fie rupti de
traditia si de felul lor de viata, ca sa isi schimbe mentalitatea. Nu stiu daca neamtul
spunea adevarul, am vorbit insa peste o ora cu el si am cerut detalii in amanunt, nu imi
venea sa cred ce imi spunea. Dar cel putin la nivelul mentalitatilor, neamtului i se parea
firesc ca tiganii sa dispara ca fel de viata, ca traditie, ca raportare la civilizatia
contemporana etc. L-am intrebat mot-a mot: dar care e problema daca unii parinti aleg sa
nu isi trimita copii la scoala? Mi-a raspuns: daca vor sa traiasca in societate, trebuie sa ii
trimita la scoala, trebuie sa se integreze.

Cum va explicati ca se poate intampla ce se intampla acum, altfel decat printr-o ura
profunda fata de tigani si printr-o lipsa totala de dragoste fata de om si de omenie, mai pe
scurt zic prin neomenie. Nu spun ignoranta fata de drepturile omului, fara de libertatea de
alegere etc, astea sunt blah-blah-uri oficiale in care nici cei care le vantura nu cred. Dar
ca fapt divers, ca principiu mai bine zis, ce ar avea ei impotriva cu felul de trai al altora,
daca lor le place sa traiasca in corturi la marginea oraselor?

Este adevarat ca noi romanii am avut mult de pierdut din cauza tolerantei de-a lungul
veacurilor, de altfel de aceea s-au si oprit la noi tiganii dupa dezrobire, pentru ca
domnitorii romani le-au dat pamant si astfel nu au fost nevoiti sa fuga de pe atunci prin
alte parti si sa se “inadapteze” acolo. Dar este infinit mai de folos sa fii tolerant si sa
pierzi tu prin micile … inconveniente ale convietuirii cu tiganii, decat sa te risti sa aluneci
in partea cealalta. De fapt, provocarile traiului alaturi de tigani, sunt provocari care nu te
fac decat sa te intaresti si mai mult in principiile si modul tau de viata. Cand merg la
volan si am probleme cu soferii tiganii, eu nu fac decat sa imi pun la incercare rabdarea si
omenia mea, nu devin mai rau, nu le raspund cu aceeasi moneda doar pentru ca sa nu ma
las calcat in picioare. Este o provocare si sa stii unde poti sa lasi de la tine si pana unde.
Sunt aburzi cei care spun ca Romania s-a tiganit din cauza tiganilor. Nici vorba, mai
degraba invers, dar nu doresc sa detaliez.

Iata deci cum traim mugurii nasterii unei noi societatii in care statul va educa copii iar
familia va avea un rol din ce in ce mai minor, in care lagarele de educare vor fi o norma
si scoala va forma omul nou al bravei noi lumi in care toti vom fi una, toti vom manca
aceeasi mancare, vom vorbi aceeasi limba, vom asculta aceeasi muzica, vom pune
furculita si cutitul de aceeasi parte a farfuriei si in final ne vom inchina aceluiasi antihrist,
de care sa ne fereasca Dumnezeu.

Vezi si:

Cum se cuvine să aşteptăm războiul

– 09/09/2010Posted in: Apocalipsa, Noutati

Daţi neamurilor de ştire lucrul acesta: Pregătiţi-vă de război! Înflăcăraţi vitejii!

Toţi bărbaţii buni de luptă să dea fuga şi să se apropie. Faceţi din brăzdarele
voastre săbii şi din secerile voastre lănci!
Cel slab să zică: “Eu sunt viteaz!” (Ioil 4,9-10)

Vă vine să credeţi că unii oameni ia în considerare în deciziile cu

privire la viitorul familiei şi al carierei lor posibilitatea (ba chiar probabilitatea) ca
războiul să înceapă toamna aceasta. Am mai amintit într-un articol  anterior de prietenul
care dorea să îşi ia pământ mai spre nordul ţării deoarece este ferm convins că toamna
aceasta va începe războiul şi după cum i-a spus lui un părinte de pe la Petru Vodă care ar
fi cercetat nişte pustinici din Moldova, pe langă faptul că va fi vai de cei din oraşe, nordul
ţării va fi mai păzit. Iar dacă mai băgăm şi Iranul în ecuaţie cu ale sale rachete de rază
medie de acţiune, avem şi o explicaţie reală a unei spaime ireale. Dacă nu mă înşel,
profeţia care l-a speriat pe prietenul acesta, este asta. Amuzantă descrierea făcuta acestor
pustinici: “cu vieţuire îngerească”. Bine că nu i-au făcut deja îngeri. Nimeni nu şi-a pus
problema cum a “ieşit” această profeţie la suprafaţă dacă pustinicii aştia chiar au o
vieţuire îngerească, că dacă au vieţuire îngerească, probabil nu primesc audienţe şi nici
reporteri. Că ce sunt altfel cei care răspândesc aceste baliverne, dacă nu un fel de
reporteri care informează  oamenii despre aceste lucruri vrednice de crezare (ca doar
fratele I. pare  om serios).

Ar fi o banalitate sa spun ca vremurile pe care le traim sunt tulburi, dar cred ca si mai
banal e sa spun ca, pe masura ce trece timpul, oamenii devin ei mai tulburi ca vremurile.
Iar de vina consider ca este tocmai bombardamentul informational, globalizarea,
transporturile si toate minunile care se zice ca ne-au apropiat, dar de fapt ne-au sclerozat
mai mult decat ne-au apropiat.

Sa revin insa la razboi: va veni sau nu va veni? Daca cineva ar aminti azi ca chiar daca
vine ori nu vine razboiul, chiar daca vine ori nu vine apocalipsa, noi oricum trebuie sa
fim pregatiti de moarte, caci sfarsitul nostru particular este sfarsitul lumii pentru fiecare
in parte, nu prea il asculta nimeni, sau daca il asculta nu sunt impresionati. Insa, daca
cineva din coltul celalalt al tarii vine si ne spune ca a auzit el de la altii ca nu stiu ce
pustnic rus a zis ca ori in 2010 ori in 2011 este o mare probabilitate ca sa se intample
razboiul profetit de nu stiu ce alt parinte cu viata ingereasca, daca deci e vorba de razboi
mondial (sau macar regional), oamenii nu doar ca belesc urechile ca magarii si
trambiteaza apoi pe unde apuca ce au auzit ei ca sa se pregateasca si altii, ci ia si deciziile
de viata pe baza acestor “profetii”. Care sa fie motivul care duce ca temerile oamenilor sa
fie asa de usor manipulate de vrajmas incat un pericol potential imaginar fara prea multe
premize in realitatea concreta sa aiba o relevanta simbolica mult mai mare pentru o mare
categorie de oameni decat mult mai banala frica de pacat si de calcarea poruncilor lui
Dumnezeu, care este o realitate mult mai concreta si mai palpabila decat cea a unui razboi
care planeaza asteptarile lor atat de obsesiv, mai ales in ultimul timp. Si nu cred ca doar
criza economica a alimentat aceste inchipuiri.

Deci, din ce am observat eu, mai intai vine spaima de razboi, declansata de cine stie ce
profetie, confirmata mai apoi de stirile care vin in fiecare zi, si mai apoi tulburarea
produsa de aceasta spaima care afecteaza felul cum cei cu credinta slaba si fara dreapta
socoteala iau deciziile. Nu cred ca ne e specifica doar noua romanilor ortodocsi aceasta
slabiciune, la americani s-a manifestat prin fobia de comunism si era ceva normal pentru
un american sa aiba la indemana un buncar plin cu conserve in anii 60. Ar fi normal insa
ca ortodocsii de azi din Romania, avand la indemana experienta parintilor lor care au
trecut printr-un razboi de peste 50 de ani, – caci ce altceva a fost comunismul? – si care
au o credinta care ii cheama la mucenicie si la lupta cu vremelnicia intru dobandirea
vesniciei, sa nu se sperie cu una cu doua de razboi, chiar daca acum ar da la stiri ca a
inceput al 3-lea Razboi Mondial.
Mai intai de a povesti cum ma pregatesc eu de razboi, as dori sa pun  o intrebare la care
inca eu nu i-am gasit un raspuns foarte clar si care ma macina foarte mult. Intrebarea care
se afla de fapt  in spatele motivului de a scrie acest articol este: oare nu este pacat sa
vorbim de razboi? Nu e pacat sa gandim ca gata, razboiul e pe vine sau ca poate veni.
Nu cumva il hulim pe Dumnezeu, noi care traim totusi in conditii cu mult peste ale
parintilor si bunicilor nostri.  In loc sa ii multimim lui Dumnezeu si sa ne rugam mai cu
foc pentru pacea lumii si toate celelalte ectenii, noi ne comportam deja ca niste soricei
care planuiesc cum pot scapa de urgia lui Dumnezeu. Caci ce este razboiul daca nu
rasplata lui Dumnezeu pentru pacatele oamenilor si canonul de indreptare. Ce ne-ar strica
noua daca ne-am vedea  de treaba noastra de zi cu zi si am lucra mantuirea asa cum
putem, bucurandu-ne de toate cate le avem spre bucurie si cautand mai intai sa facem
pace cu aproapele, cu noi si cu Dumnezeu. Caci daca ar fi de dat o reţetă a fericirii,
aceasta este: sa fii impacat cu toti, cu tine si cu Dumnezeu. Inainte de razboiul mondial ar
trebui sa ne temem mult mai mult de razboiul cu metehnele noastre. Caci sunt sigur ca
fiecare are de luptat cu cel putin o patima care il sperie. Deci, eu vorbesc de razboi cam
cu jumatate de gura pentru ca simt ca intr-un fel poate il hulesc pe Dumnezeu. Sfintii nu
s-au jenat insa sa vorbeasca despre razboi, si am avea multe de invatat citind ce au ei de
spus. De exemplu, numai un cuvant al Sf. Nicolae Velimirovici ne-ar fi de ajuns ca sa
rupem multe iţe de ganduri intortocheate: “Cei ce nu duc razboi cu ei insisi, cu patimile,
viciile si pacatele lor, il duc negresit impotriva lui Dumnezeu si a aproapelui”

In final, as dori sa va povestesc cum ma pregatesc eu de razboi:

1) ii multumesc lui Dumnezeu de fiecare data cand ma asez in pat sa ma culc ca am un

pat unde sa ma odihnesc si o casa unde sa nu ma ploua (multumesc si pentru celalte
daruri, dar astea doua sunt in special legate de faptul ca traim vremuri de pace); uneori
cand imi aduc aminte, ii multumesc si cand beau o bere sau mananc un mic (de fapt mai
multi), ca ma pot desfata de asemenea bunatati; foametea din Leningrad in timpul
asaltului mi-a ramas adanc intiparita in minte din documentarele vizionate;

2) nu imi fac planuri de viitor mai mari de 2-3 luni, si atunci sunt cu referire la concedii;
acum de exemplu, abia astept sa dea ninsoarea ca sa plec la ski;

3) nu strang bani multi, caut sa cheltuiesc tot ce pot; in caz ca vine razboiul o sa vad
atunci ce fac, Dumnezeu cu mila (eu cred ca mai intai o sa cada  bancile); stiu ca ar fi
bine sa cumpar aur, dar mi-e teama ca aurul imi va da o falsa iluzie de securitate si mai
ales ma tem ca voi pierde din nadejdea in Dumnezeu; cand ma gandesc la aur, am in
minte o imagine cu o balanta in care intr-o parte e aurul si in cealalta Dumnezeu;

4) nu vand pamantul de la tara nici pe milioane de euro; stiu ca ar trebui sa ma

imprietenesc cu vecinii de la tara, dar nefiind de-al satului asta e cam imposibil;

5) ma gandesc ca poate ar trebui sa ma invat sa mananc mai simplu si mai putin; o fac
insa cam rar si cam putin  - la asta mai am de lucru;
6) ma uit la filme care prezinta viata in razboi  sau imediat dupa; ultimul film vazut m-a
impresionat profund, cu adevarat am simtit ca nu am pierdut timpul vazandu-l, ceea ce mi
se intampla extrem de rar; filmul se numeste Sudba Cheloveka (Destinul unui om), este
regizat de Sergei Bondarchuk in 1959 si este unul dintre putinele fimle sovietice cu
valoare si in care nu se face propaganda comunista; un om lupta in razboi si pierde totul;
se lupta sa nu isi piarda mintile si reuseste: viata merge inainte;

Datori suntem noi crestinii sa avem mereu  indeaproape frica de moarte. Frica de moartea
– zicea pr Cleopa – e ca doua ziduri care ne feresc de pacat si ne ajuta sa mergem inainte;
prin temeri excesive si planuri complicate nu facem decat sa sporim in necredinta. Orice
indoiala, orice ezitare este un pas inapoi. Intr-adevar dreapta chibzuiala, socotinta cu
pricepere sunt de dorit, dar cine poate pretinde ca e in stare sa se poata pregati cu
adevarat pentru vremea de maine? Mai bine ar fi sa ne pregatim noi pentru ziua de azi,
observand ce facem si ce nu facem cum trebuie si ce putem schimba, ce ne sta in putere
sa mutam din loc acum ca sa putem muta muntii mai apoi.

Tags: razboi