EUTANASIA

Având un caracter anticreştin, care contravine poruncii dumnezeieşti „Să nu ucizi”,

Biserica nu admite eutanasia, deoarece ea înseamnă ucidere

Prin eutanasie, care din greceşte înseamnă „moarte frumoasă” sau uşoară, se subînţelege
ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o boală incurabilă. Pentru prima dată în
istoria omenirii eutanasia a fost legiferată în anul 1906 în statul Ohio, SUA. A fost practicată şi în
Germania hitleristă, unde erau omorâţi copii nou-născuţi cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili şi
invalizii. Mai târziu, în unele state eutanasia a devenit ceva normal. Numai în anul 1995, în Olanda,
au murit prin eutanasie 3% din cei decedaţi.

Oricât de strictă ar fi legea eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor bolnavilor, viaţa, fiind
un dar de la Dumnezeu, trebuie apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria
moarte, ar trebui să i se dea bolnavului dreptul de a apela la mila lui Dumnezeu, fiindcă orice
suferinţă pentru om este o posibilitate de a-şi ispăşi păcatele prin pocăinţă, de „a împlini lipsurile
necazurilor lui Hristos, pentru trupul lui, adică Biserica” (Cor. 1,24).Potrivit învăţăturii creştine, omul
are trei mari datorii: faţă de Dumnezeu, pe care trebuie să-L iubească cu toată inima lui, cu tot
sufletul lui şi cu tot cugetul lui; faţă de el însuşi şi faţă de aproapele, pe care trebuie să-l iubească
ca pe sine însuşi (Matei 22,37-39). Dragostea de sine trebuie să cuprindă întreaga persoană umană
– trup şi suflet, având grijă - în primul rând - de suflet (fiindcă, ce-i va folosi omului dacă ar câştiga
lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde?” (Matei 16,26), dar având grijă şi de sănătatea trupului,
pentru a-l putea folosi în slujbă lui Dumnezeu şi a aproapelui, atât timp cît este rânduit de Creator.
În caz de boală, ne putem îndepărta de Dumnezeu, sau ne putem uni mai strâns cu El. În primul
rând, trebuie să cerem ajutor de la Domnul nostru Iisus Hristos, care este „Doctor al sufletului şi al
trupului”, pentru că El a venit să vindece şi să mântuiască omul întreg, trup şi suflet. De aceea, în
faţa oricărei suferinţe, trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne trimită
ajutorul de care avem nevoie, aşa cum ne-a făgăduit Mântuitorul: ”Şi toate câte veţi cere, rugându-
vă cu credinţă, veţi primi”(Matei 21,22). E necesar să apelăm şi la ajutorul medicului, pe care trebuie
să-l cinstim cu cinstea ce i se cuvine, căci şi pe el l-a făcut Domnul, „să nu se depărteze de la tine,
căci şi de el ai trebuinţă” (Sirah 38,112). Medicul trebuie să fie pregătit din punct de vedere
profesional şi totodată moral. Datoria lui este de a lupta pentru sănătatea pacientului, iar celor în
stadiul de pe urmă să le aline suferinţele şi nu este în drept să grăbească în mod intenţionat procesul
natural al morţii.

Pentru creştini, boala şi suferinţa au un sens

Viaţa trebuie trăită potrivit poruncilor divine, în scopul dobândirii mântuirii. Sănătatea
fizică nu-i foloseşte omului la nimic, dacă nu este orientată spre mântuire, iar boala şi
suferinţa nu trebuie să-l sperie, pentru că ele îi afectează numai trupul, dar nu-i pot ucide şi
sufletul. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Dacă sufletul este sănătos, boala trupului
nu poate să-i cauzeze omului nici o pagubă”. Dacă nu recunoaştem bolii un sens, vom fi
cuprinşi de teamă, disperare, descurajare, tristeţe, nervozitate, care nu numai că nu ne
uşurează suferinţele trupului, dar ne pot îmbolnăvi şi sufletul. De aceea, Sf. Părinţi ne
îndeamnă să nu ne preocupe mai întâi cauzele bolilor şi suferinţelor, nici mijloacele de
combatere a lor, „ci să degajăm semnificaţia pe care ele o îmbracă în cadrul relaţiei noastre cu
Dumnezeu şi să punem în evidenţă care poate fi rolul lor în perspectiva mântuirii noastre.
Boala înţeleasă astfel are ca efect nu strivirea omului sub povara suferinţei, ci întoarcerea sa
la Dumnezeu (...), apropierea sa de El ca de adevăratul său început şi sfârşit”. Dumnezeu nu a
îngăduit boala pentru a ne coborî, ci pentru că a vrut să ne facă mai buni, mai înţelepţi şi mai
supuşi voinţei Sale, ceea ce este temeiul a toată mântuirea. În orice boală, Dumnezeu ne
vorbeşte despre mântuirea noastră şi-şi exprimă voinţa de a ne ajuta să o realizăm. Când este
bolnav şi suferă, creştinul are prilejul să-şi arate şi să-şi întărească credinţa, să dea dovadă de
răbdare, care este izvorul altor virtuţi, după cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: ”Suferinţa,
aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea nădejde”(Romani 5, 3-4).

Nu se poate merge la Dumnezeu, fără a trece prin moarte

Prin moarte creştinul înţelege sfârşitul vieţii pământeşti, ce constă în despărţirea

sufletului de trup. Omul, singura creatură care ştie că va muri, este îngrijorat de moarte. Cei
necredincioşi, ataşaţi de plăcerile lumii acesteia, privesc moartea cu spaimă, deoarece ei cred
că odată cu moartea se sfârşeşte totul. Omul credincios oferă morţii un sens, socotind-o ca o
poartă prin care trece spre existenţa veşnică, pentru că „nu se poate merge la Dumnezeu fără
a se trece prin moarte”. Dacă înainte momentul morţii, din punct de vedere a medicinii, era
considerat clipa opririi ireversibile a respiraţiei şi a circulaţiei sanguine, datorită modificării
tehnologiei de reanimare, aceste importante funcţii vitale pot fi întreţinute în condiţii artificiale
timp îndelungat, în dependenţă de decizia medicului. Prelungirea vieţii pe cale artificială
menţine vitalitatea numai anumitor organe. De aceea, această problemă nu întotdeauna este
obligatorie. Acest proces uneori prelungeşte suferinţa bolnavului, lipsindu-l de dreptul la un
„sfârşit creştinesc al vieţii, fără durere, neînfruntat, cu pace”, pentru care creştinii ortodocşi se
roagă la fiecare slujbă divină. Întrucât nimeni nu-şi cunoaşte momentul morţii, trebuie să ne
conformăm viaţa lui Dumnezeu, pentru a fi pregătiţi în orice clipă de viaţa de dincolo de
mormânt.

Prin eutanasie se suprimă viaţa bolnavului

Din punct de vedere al medicinii, eutanasia poate fi pasivă sau activă. Cea pasivă se
reduce la întreruperea tratamentului şi decuplarea bolnavului de la aparatajul medical. Prin
cea activă se subînţelege stingerea uşoară prin medicamente a bolnavului, adică medicul îi
face bolnavului o injecţie care îi produce o moarte rapidă. Pentru acest motiv, eutanasia
trebuie considerată o crimă, deoarece astfel se curmă viaţa unui om. De fapt, eutanasia
înseamnă „o execuţie” de comun acord cu un bolnav care nu mai suportă durerile. Medicul
vine şi îl ucide în condiţiile stabilite de bolnav, la ora fixată de el.

Unii care militează pentru legiferarea eutanasiei, consideră că ea face parte din
drepturile omului şi transferă „puterea medicului în mâinile bolnavului, pentru a-şi decide
soarta”. De fapt, medicul nu-l eliberează numai pe bolnav de suferinţă, eliberează familia şi
societatea de bolnavul devenit o povară inutilă, dacă nu cumva în spatele eutanasiei nu se
ascund şi interese meschine, cum ar fi moştenirea.

Potrivit celei mai sigure aprecieri medicale, oprirea sau retragerea tuburilor de
hidratare şi hrănire poate fi considerată o opţiune morală doar când pacientul este într-o stare
de comă ireversibilă, sau când el este conştient, deşi se află evident în ultimele faze ale
procesului morţii şi cere repetat ca hrana şi lichidul să fie oprite. Acest al doilea caz nu
constituie eutanasie activă sau sinucidere. El acceptă mai degrabă realitatea morţii iminente şi
lasă ca boala sau trauma trupească să-şi urmeze cursul natural, acolo unde îngrijirea medicală
nu mai poate reda sănătatea.

Atitudinea faţă de muribund trebuie să-şi aibă temeiul în cele două porunci: „Să nu ucizi” şi „Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dar iubirea faţă de aproapele nu înseamnă să-i curmi viaţa din milă, pentru a-
l scăpa de dureri, ci înseamnă să-l ajuţi să suporte durerea. Să i se dea toate îngrijirile medicale şi să se
urmărească cu multă atenţie alinarea durerilor, pentru ca acestea să nu devină de nesuportat până în clipa în
care se predă lui Dumnezeu.

Rugăciunea săvârşită în comuniune de preot şi credincioşi are o mare putere spirituală

pentru vindecarea celor în suferinţă

În timpul bolii, trebuie să avem încredere în Dumnezeu, căci „El nu va îngădui ca să fiţi
ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi
răbda” (I Cor. 10, 13). Atunci când ajutorul lui Dumnezeu întârzie, să nu deznădăjduim, ci să
avem răbdare, aşa cum ne învaţă Mântuitorul: „Prin răbdarea voastră, veţi dobândi sufletele
voastre” (Luca 21, 19) şi „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).
Sf. Apostolul Iacov ne învaţă: „Este cumva dintre voi cineva în suferinţă? Să se roage. Este
cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu
untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl
va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5, 13-15). Rugăciunea săvârşită în
comuniune de preot şi credincioşi are o mare putere spirituală pentru vindecarea celui în
suferinţă, aşa cum spune Mântuitorul: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa
unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl meu, care este în ceruri” (Matei
18,19). Iar Sf. Apostol Iacov ne îndeamnă: „...să vă rugaţi unul pentru altul ca să vă
vindecaţi” (Iacov 5,16).

Una din slujbele Bisericii Ortodoxe spre a obţine vindecarea este Taina Sf. Maslu. Această Sf. Taină este
folositoare tuturor creştinilor bolnavi de boală sufletească şi trupească, căci le dă tămăduire trupului şi iertare
sufletului. Este binevenit ca cel bolnav să se mărturisească şi să primească Sf. Împărtăşanie, ca să-i fie „spre
viaţa de veci şi spre iertarea păcatelor”. Celor aflaţi la sfârşitul vieţii, preotul le citeşte ”Slujba la ieşirea cu
greu a sufletului”, pentru ca Dumnezeu să facă „fără durere dezlegarea din trup a robului Său”. În acest fel,
muribundul nu va mai trăi moartea ca pe o pedeapsă, ci ca pe un mijloc al unirii cu Dumnezeu.