P. 1
Istoria literaturii române vechi de N. Cartojan

Istoria literaturii române vechi de N. Cartojan

|Views: 5,113|Likes:
Published by Anonymous QXOdMyslR

More info:

Published by: Anonymous QXOdMyslR on Nov 14, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/28/2013

pdf

text

original

Istoria literaturii române vechi De N.

Cartojan •

Coperta: Dumitru Verdeş Toate drepturile rezervate Editurii Minerva

Postfaţă şi bibliografii finale de DAN SIMONESCU Prefaţă de DAN ZAMFIRESCU

EDITURA MINERVA Bucureşti-1 980

UN TRATAT CLASIC DE ISTORIA LITERATURII ROMÂNE VECHI Studiul literaturii române vechi s-a constituit ca disciplină ştiinţifică independentă, cu specialişti şi catedre universitare, abiaînprimele decenii ale secolului nostru. Pînă atunci literatura veche a făcut obiectul interesului unor străluciţi filologi şi istofici cu o arie de preocupări mult mai largă (Timotei Cipariu, B. P. Hasdeu, Al. Lambrior, M. Gaster, Ovid Densusianu, Ioan Bogdan, N. Iorga), după ce valoarea documentară şi artistică a cronicilor fusese descoperită de generaţia paşoptistă, aceea care a şi iniţiat editarea şi valorificarea, pentru literatura modernă, a scrisului vechi românesc. în învăţămînt, literatura veche a fost multă vreme înglobată fie istoriei generale a poporului român, fie studiului, comun, al limbii şi literaturii, pînă ce, atît la Bucureşti, în 1901, cît şi la Iaşi, în 1508, s-au diferenţiat cele două domenii, creîndu-se catedre deosebite pentru fiecare. 1 Cursurile de istoria literaturii române au fost încredinţate la Bucureşti lui Ion Bianu şi la Iaşi lui G. Ibrăileanu. De aci înainte, pînă cînd o nouă diferenţiere, de data aceasta în însuşi cuprinsul cursului de istoria literaturii române, va duce la crearea de catedre dedicate în exclusivitate studierii literaturii vechi şi altora rezervate studiului literaturii moderne (în 1919 la Cluj, în 1920 la Iaşi şi în 1930 la Bucureşti), obligaţia de a înfăţişa cele peste patru secole de cultură cuprinse în aşa-numita „epocă veche" a revenit unor profesori care, ca Ibrăileanu, erau mai familiarizaţi cu perioada modernă, sau, ca Ion Bianu, cu epoca veche, privită însă din perspectiva unei formaţii de bibliograf şi mai puţin de istoric literar propriu-zis. Această situaţie s-a reflectat foarte clar în evoluţia disciplinei însăşi, care n-a mai dat, în decurs de patru decenii, adică pînă la tipărirea primului volum al Istoriei literaturii române vechi de N. Cartojan, nici o expunere de ansamblu asupra epocii vechi comparabilă, ca valoare, cu sintezele — unele fundamentale —- ale perioadei anterioare. O sumară retrospectivă a evoluţiei disciplinei, necesară pentru a aprecia locul major ocupat de lucrarea ce se retipăreşte acum, după patru decenii, duce la constatarea că, între 1858, data cîni Timotei Cipariu tipărea la Blaj Crestomaţia sa—prima crestomzţie a scrisului vechi românesc — însoţind-o 1 Pentru vicisitudinile pred&rii literaturii române la Universitatea din Iaşi înainte de Ibrăileanu a se vedei studiul lui G. A^avriloiie în Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, 1860-1960, voi. II, Bucureşti, 1950, p. 263-275. V

de o „notiţă literară" care este şi prima schiţă de istoria literaturii noastre vechi, şi 1501, cînd apare monumentala Istorie a literaturii române în secolul al XVIII-lea de Nicolae Iorga, se înregistrează o etapă de remarcabile progrese în cunoaşterea literaturii vechi. Apar excelente ediţii (Psaltirea Scheiană, ediţia Ion Bianu, Psaltirea lui Coresi, ed. Hasdeit, Codicele Voroneţean, ed. I. G. Sbiera, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, ed. Bianu, Cronograful lui Moxa şi cronica lui Zilot Românul editate de Hasdeu ş.a.), admirabile Crestomaţii (Pumnul, Lambrior, Gaster), utilizabile şi azi, monografii şi studii de amănunt. Paralel cu acestea asistăm la un efort, din ce în ce mai fericit în rezultatele sale, de a sistematiza cunoştinţele dobîndite în ample expuneri de ansamblu sau în manuale de uz şcolar. în centrul acestei activităţi stă, fără îndoială, personalitatea şi opera genialului Hasdeu, de la care, pe lingă zeci de contribuţii mai mărunte sau mai însemnate, ne-au rămas două lucrări fundamentalei indispensabile şi azi cercetătorului literaturii vechi: Arhiva istorică a României şi Cuvente den betrani, ambele, mine inepuizabile de informaţii şi sugestii. Opera lui Hasdeu este străbătută de patosul unei aprinse admiraţii pentru vechea, cultură românească, în care el vedea o dovadă a aptitudinilor creatoare ale poponâui român în trecutul său şi o certitudine a realizărilor sale în viitor. Hasdeu este nu numai un dascăl, ci şi un perpetuu emul şi exemplu pentru o nouă generaţie de cercetători, care-l continuă, încercînd să-l depăşească şi să-l corecteze acolo unde fantezia romantică a unui geniu universal intră în coliziune cu rigorile unor metode mai severe. Metode deprinse în frecventarea centrelor ilustre şi maeştrilor de talie europeană ai diferitelor . discipline pe care noii veniţi le reprezintă. M. Gaster, Ion Bianu, Ioan Bogdan, Ovid Densusianu, N. Iorga sînt numele care se vor săpa cel mai adînc în istoria studiilor asupra vechii culturi româneşti, şi toţi sînt marcaţi, în diferite feluri, de prezenţa fecundă, deşi uneori negeneroasă, a genialului bătrîn. M. Gaster devine continuatorul lui Hasdeu în studierea aşa-numitelor „cărţi populare", domeniu în care este veritabilul fondator al unei ramuri speciale de cercetare, prin temeinica monografie Literatura populară română (Bucureşti, 1883). Crestomaţia română, tipărită în 1891, cu introducere şi explicaţii în română şi franceză, rămîne încă nedepăşită şi este utilizată pînă azi de romaniştii de pretutindeni. Introducerea este o excelentă schiţă de istoria literaturii române, prima de acest fel, accesibilă şi cititorilor de peste hotare. Ea va fi apoi prelucrată şi amplificată de autor în limba germană pentru Grober's Grundriss der romani-schen Philologie, , voi. II, 1898, şi va reprezenta, multă vreme, principala sursă de informare a străinătăţii asupra literaturii române. Ion Bianu se consacră comasării şi descrierii tezaurului naţional de tipărituri şi manuscrise, din care va scoate^ cu concursul unor harnici şi bine aleşi colaboratori, Bibliografia românească veche, al cărei prim volum apare abia în 1903, dar al cărei material putea fi consultat, în, bună rînduială, încă din 1500, de către N. Iorga pentru cartea sa. Acelaşi I. Bianu pune bazele Catalogului manuscriselor româneşti, din care apar trei volume în timpul vieţii sale (I—III, 1507—1931). Ioan Bogdan descoperă, editează şi studiază istoriografia română dinainte de Ureche, postulată de Hasdeu, lărgind astfel, cu încă un secol, aria scrisului românesc original, fie şi într-o limbă universală de cultură a evului mediu, ca slavona. Tot el demonstrează utilitatea cercetărilor slavo-române pentru a vi

înţelege contextul în care s-a dezvoltat cultura română veche şi a-i aprecia valoarea în comparaţie cu produsele popoarelor vecine de tradiţie culturală bizantină. Elevul său, C. Giurescu, se va impune ca autor al unor studii fundamentale de istorie socială şi al primelor studii ştiinţifice asupra tradiţiei manuscrise a cronicilor româneşti. întîiele încercări de a face bilanţul cunoştinţelor acestei epoci rodnice sînt legate direct de nevoile învăţămîntului. Cum era firesc, ele îşi sporesc valoarea în progresie geometrică, paralel cu progresul cercetării. în 1858, pe cînd funcţiona la Iaşi ca profesor la „Academia Mihăileană", iar istoria literaturii naţionale nu se desprinsese încă din istoria generală, V. A. U rec hi a crease întîiul curs de istoria literaturii române, pe care, din 1864, l-a continuat la Bucureşti, după ce publicase cîteva prelegeri în Ateneul român din Iaşi (n-rele din 15 sept. 1860 — dec. 1861. Lecţia I: „Literatura română de la 1800 pînă la 1830"; Lecţia II: „Literatura română de la 1830 pînă la 1840" ; Lecţia III: „Literatura română de la 1840 pînă în zilele noastre"). Abia în 1885 el tipări, la Bucureşti, o „reducţie" a acestui curs universitar, destinată elevilor şcolilor secundare: Schiţe de istoria literaturii române. Carte didactică secundară. Partea I-a. Expunerea materiei, care se opreşte la sfîrşitul veacului al XVII-lea (partea a Ii-a ce urma să o continue n-a mai apărut niciodată) alătură istoria limbii de a literaturii, cum era încă obiceiul. Lipsită de valoare ştiinţifică încă de la apariţie, cartea lui V. A. Urechia atestă însă un spirit viu, capabil de observaţii interesante, deşi copleşit de carenţele pregătirii, pe care poza erudită nu face decît să le scoată şi mai mult în evidenţă. Azi, cartea sa nu. mai este decît un document de epocă. în acelaşi an 1885, în care se tipăreau la Bucureşti Schiţele... lui V. A. Urechia, apărea la Iaşi Istoria limbii şi a literaturii române de Aron Densusianu, profesor de limba şi literatura latină la Universitatea locală, dar care a suplinit şi cursul de limba şi literatura română al lui Andrei Vizanti, un politician absenteist, de o nulitate absolută. Deşi astăzi înveshită cu desăvîrşire în privinţa informaţiei, şi plină de aprecieri veninoase la adresa scriitorilor mai noi (ceea ce l-a făcut pe Maior eseu să o întîmpine cu celebrul în lături \), cartea lui Densusianu deţine un loc aparte, în evoluţia istoriografiei noastre literare ; este cea mai completă şi mai vehementă expresie a latinismului în acest domeniu, echivalentul celebrului dicţionar al lui Laurian şi Massim. Este de fapt unica sinteză de istoria literaturii române pe care a produs-o acest curent, şi aici se pot depista, în forma lor cea mai acuzată şi ca stil, o serie de idei ce n-au rămas consemnate doar în filele ei. Credinţa că adoptarea alfabetului chirilic şi frecventarea izvoarelor culturale bizantinoslave a constituit o calamitate pentru cultura română, că tot ceea ce a precedat deşteptării naţionale prin „Şcoala Ardeleană" a fost negură şi barbarie, scheme pe cît de false pe atît de îndărătnice în persistenţa lor pînă tîrziu (ecouri răzbat în mai toate sintezele ulterioare) se întîlnesc aici pentru prima oară formulate în „sistem" şi aplicate evoluţiei culturii noastre. Vigoarea tonului şi a limbii, competenţa incontestabilă a autorului în epocile mai vechi, o anumită unitate a perspectivei, oricît de greşită, precum şi faptul că dădea curs unor idei şi unei mentalităţi curente în epocă şi chiar după aceea, a asigurat cărţii o nouă ediţie, revăzută, în 1894. Dacă astăzi nici specialistul şi nici omul de cultură în genere nu mai au ceva de reţinut din această carte, cel ce urmăreşte istoria ideilor care
VII

au circulat în cultura noastră modernă, punîtfdu-şi pecetea pe diferite discipline, nu trebuie să o ocolească. înainte de a deveni, la Iaşi, titularul celei dintîi catedre de filologie română din învăţămîntul nostru superior, Alexandru Philippide a publicat, în 1888, o Introducere în istoria limbii şi literaturii române, care este, la data apariţiei, cea mai completă şi mai exactă sistematizare a cunoştinţelor bibliografice şi biografice asupra epocii vechi şi mai noi (pînă la Heliade) a literaturii noastre. Absenţa oricărei tentative de valorificare estetică şi chiar de analiză a conţinutului acordă însă, astăzi, acestui sever repertoriu de informaţii, mult sporite de atunci, 0 importanţă numai istorică. în. 1897 vede lumina tiparului întîia sinteză de literatură română veche demnă de atenţia cercetătorului pînă azi: Mişcări culturale şi literare la românii din stînga Dunării în restimpul de la 1504—1714, subintitulată „Frînturi din cursul manuscris asupra istoriei limbii şi literaturii româneşti". Autorul cărţii, 1 o an G. Sbiera, începuse lecţiile sale de literatură română la gimnaziul din Bucovina în 1861 şi avusese printre ascultători pe însuşi Mihai Eminescu. Transferat, din 1875, la Universitatea locală, ridicase cursul la nivelul noului auditoriu şi-l ţinuse la curent cu ultimele cercetări, tipărindu-l la capătul a 35 de ani de experienţă pedagogică şi de investigaţii personale, ceea ce explică temeinicia acestei cărţi, despre care Nicolae lor ga putea scrie, în 1901, aceste cuvinte de omagiu: „Că forma d-lui Sbiera nu atrage totdeauna pe cititor, aceasta se ştie. Dar nu se ştie în de ajuns cîtă muncă stăruitoare şi cinstită, cîtă precizie în date, cită pătrundere în dezbaterea amănuntelor se găseşte în lucrarea de care vorbim". într-adevăr, nu este cu putinţă a face istoria diferitelor ipoteze, infirmate sau verificate, cu privire la o serie întreagă de „probleme deschise" ale literaturii vechi, fără a porni de la această lucrare, admirabil informată şi dovedind an deosebit discernămînt. Din păcate, „forma" de care vorbea Iorga, mai exact, absenţa oricărei aptitudini şi chiar preocupări pentru valorificarea scrisului nostru vechi ca literatură, rezervă această carte pentru lectura restrînsă a specialiştilor, ea nemai-putînd stîrni azi curiozitatea omului de cultură sau a studentului. Să reţinem, totuşi, faptul că. I. G. Sbiera a inaugurat o nobilă tradiţie: a sintezelor de specialitate tipărite după o viaţă de cercetare şi profesare de la catedră. Pînă acum, numai două scrieri similare se mai pot încadra în această tradiţie: a lui N. Carto-jan şi Ştefan Ciobanu. Tabloul perioadei de pionierat n-ar fi complet dacă am omite manualele şcolare alcătuite de neuniversitari, dar care şi-au avut rostul la vremea lor. Astfel, în 1875, Vasile Gr. Popu din Bucureşti tipăreşte al său Conspect asupra literaturii române şi literaţilor ei de la început şi pînă astăzi în ordine cronologică, „servind junimei studioase de a poseda în rezumat idee de mişcarea noastră literară, şi în genere fiecărui român de a-şi cunoaşte scriitorii săi". Cum această carte devansează cu un deceniu manualele lui Urechea şi Densusianu, fiind de fapt întîia istorie tipărită a literaturii române, ea a devenit „cap de bibliografie" în materie. Şi nu fără bucurie constatăm că acest modest autor, de mult bun simţ, îşi însuşea la 1876 (cînd apare partea a doua a Conspectului, rezervata scriitorilor noi) judecata lui Maiorescu asupra lui Eminescu, numindu-l „unul din cele mai frumoase talente şi am putea zice chiar cel mai imposant talent ivit pe scena noilor mişcări a literaturii noastre", în vreme ce, mult mai tîrziu, Aron VIII

Densuşianu şi Anghel Demetriescu îl repudiau vehement. (V. Gr. Popu dă aici şi prima notiţă biografică despre marele poet.) Pe temeiul bibliografiei sărace de care dispunea atunci şi bazîndu-se mai ales pe Lepturariul lui Pumnul, pe lucrările lui Cipariu şi pe Conspectul lui V. Gr. Pop, precum şi pe un curs manuscris al „profesorului Dr. Silaşi", de care nu s-a mai ştiut în alt fel, ardeleanul Ion Lăzăriciu publică la Sibiu, în 1884. Istoria literaturei române. în uzul tinerimei studioase, care, alături de manualul similar al altui ardelean, Iosif Hodosiu, şi de excelentul manualcrestomaţie al lui Ioan Nădejde, tipărit la Iaşi în 1886, îşi iau locul într-o istorie a manualelor de istoria literaturii române pentru şcolile secundare, istorie ce ar fi, poate, profi (abilă noilor autori de asemenea lucrări. Veactd se apropia însă de sfirşit fără să fi produs o lucrare de ansamblu asupra literaturii române la nivelul dezvoltării literelor naţionale, sau al istoriografiei care, datorită lui A. D. Xenopol, îşi dăduse marea sinteză reprezentativă. Rohd de a umple acest gol revine celor doi tineri profesori universitari de la Bucureşti, dintre care nici unul nu împlinise 30 de ani, Ovid Densuşianu şi N. Iorga. în toamna lui 1838, adică 28 de ani după Istoria literaturii italiene a lui De Sanctis, 18 ani după Istoria literaturii germane de Wilhelm Scherer, patru ani după Istoria literaturii franceze a lui Lanson şi în acelaşi an în care începea să apară întîia mare sinteză de Istoria literaturii ruse (de la origini pînă la Gogol) a lui A. N. Pîpin^ Ovid Densuşianu, pe atunci în vîrstă de 25 de ani, începea cursul său de istoria literaturii române, încheiat, cu scriitorii epocii cehi mai noi, în 1S01. G. Călinescu a caracterizat pe bună dreptate acest curs „întîia organizare documentată şi cu criterii strict artistice de istorie literară modernă". Litografiat imediat — epoca veche, din păcate, numai după notiţele studentului Filip Drugescu — acest curs s-a tipărit mult mai tîrziu şi numai pentru epoca modernă, ale cărei prelegeri fuseseră stenografiate ^Literatura română modernă, voi. I, 1920, II, 1921, III, 1933, apoi ediţii succesive dintre care a IV-a, într-un singur volum, în 1942). El a exercitat însă, în total, o influenţă enormă asupia evoluţiei ulterioare a istoriografiei noastre literare, influenţă ce se poate înregistra pînă în monumentala sinteză călinesciană. Este de fapt prima sinteză de istoria literaturii române alcătuită în spiritul şi cu metodele la care ajunsese istoriografia şi critica literară pe plan european. Cu acest curs, faza arhaică, patriarhală, a disciplinei, lua sfîrşit, şi adevăratele istorii ale literaturii române începeau să-şi facă apariţia. Cursul despre epoca veche (pînă la 1780), singurul care ne interesează aici, n-a fost tipărit, probabil din cauza inconvenientelor create de modul cum a fost consemnat. El n-a fost, pentru aceasta, mai puţin prezent în formaţia viitorilor cercetători ai literaturii vechi,între care şi N. Cartojan. Ovid Den sus ian ti este întîiul istoric al acestei epoci din cultura noastră care a oferit studenţilor şi cititorilor exemphd unei adevărate analize şi aprecieri a scrierilor vechi ca produse aparţinînd literaturii. Cursul său creează de fapt perspectiva estetică, acolo unde domnise în mod absolut filologia singură şi bibliografia. Este prima încercare de a aborda domeniul literaturii vechi cu o formaţie de critic literar modern t nutrit cu Sainte-Beuve, Taine şi ideile literare de ultimă oră ale Franţei vremii, dar şi înzestrat cu o solidă pregătire de filolog în accepţia cea mai strictă a termenului. Densuşianu poseda, deci, toate mijloacele pentru a revoluţiona disciplina, şi afăcut-o. De la el începe obiceiul de a rezuma alert şi detaşat conţinutul „cărţilor im

populare", cu intenţia de a reliefa pitorescul şi culoarea de epocă naivă şi credulă şi de a le urmări ecourile în folclor. El este primul care încearcă să depisteze valori literare şi de stil în cronici şi în celelalte scrieri vechi ce pot fi considerate literatură, rezervîndu-şi în schimb consideraţii strict filologice pentru primele tipărituri şi neentuziasmîndu-se decît „cultural" în faţa unui Molitvelnic. Tot el introduce metoda lungilor citate ilustrative alese pentru a-şi întemeia descrierile operelor şi judecăţile de valoare. Cînd G. Călinescu va relua examenul estetic al literaturii vechi, el va reface, cu mijloacele superioare ale momentului şi ale geniului, lucrarea de precursor a strălucitului tînăr din 18L 8, profesorul său de peste cîteva decenii. Aşadar, aici trebuie căutată originea unei direcţii care, este drept, şi-a dobîndit maxima strălucire şi forţă de influenţare odată cu Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Evident, sînt multe lucruri depăşite, infirmate şi contestabile în lumina cercetărilor ulterioare şi a orizonturilor actuale, dar frecventarea acestui curs, vechi de aproape trei sferturi de secol, nu rămîne fără folos specialistului care vrea să ia contact cu unul din spiritele cele mai alese din cîte s-au aplecat vreodată asupra domeniului literaturii vechi. Este dealtfel interesant de constatat şi faptul că Densusianu a reuşit să introducă unele idei greşite, dar cu viaţă lungă. El împarte etapele dezvoltării literaturii noastre după influenţele externe (la fel procedase dealtfel şi Gaster), „slavonă", „greacă", „occidentală" (un ecou se întîl-neşte în subtitlurile celor două volume ale marii monografii a lui Cartojan despre Cărţile populare în literatura românească) şi tot el exclude din literatura română textele originale scrise în limba slavonă, pentru a decreta apoi că în secolul XVI caracterul naţional nu este bine conturat, şi că literatura română începe cu primele traduceri de texte biblice, nu cu viguroasele creaţii naţionale, fie şi într-o limbă de împrumut, de la sfîrşitul secolului al XVlea şi din primele decenii ale secolului XVI. Dimensiunile exigui rezervate aceleiaşi perioade în sinteza călinescianâ urmează schema lui Densusianu, care, deşi cunoştea la data cînd redacta cursul cronicile slavone şi faptul că învăţăturile lui Neagoe se scriseseră în slavoneşte, nu le menţionează pe primele decît în calitate de izvoare ale lui Ureche, iar despre ultima operă vorbeşte în capitolul despre literatura veacului al XVII-lea, cînd ea a fost tradusă în româneşte (deşi nu-i contestă paternitatea !). Va fi meritul lui Nicolae Cartojan — lor ga însuşi a privit fără simpatie „epoca slavonă" — de a face locul ce i se cuvine într-o expunere de ansamblu asupra evoluţiei culturii noastre, etapei literare numite de el „suflet românesc în limba slavă". 1 Exact în momentul în care Ovid Densusianu continua cursul său la Universitate, Nicolae lor ga lucra, stimulat de un premiu academic (pe care, din cauza opoziţiei lui Hasdeu, nu l-a luat), la prima realizare de dimensiuni cu adevărat monumentale — prin vastitatea erudiţiei, forţa de înnoire a subiectului, geniul caracterizărilor lapidare de oameni, opere şi epoci —, a istoriografiei literare româneşti. Istoria literaturii române în secolul al XVIII4ea s-a tipărit în două volume, în 1G01. Ea mai conţinea, în volumul al doilea, două „Excursuri" asupra perioadei neincluse în cerinţele premiului academic: despre Cronicile moldovene înainte de 1688 şi Cronicile muntene înainte de 1688, adică, de 1 Pentru marea importanţă, caracterul românesc şi valoarea înfăptuirilor acestei aşanuniite „epoci slavone" a se vedea studiile lui P. P. Panaitescu, reunite în volumul Contribuţii la istoria culturii româneşti, Ed. Minerva, 1971.

fapt, despre cea mai însemnată latură a creaţiei originale vechi, de la origini pînă în momentul în'care începea expunerea manuscrisului prezentat Academiei. îi mai rămînea autorului să completeze expunerea cu. aşa numita „literatură religioasă" — tipărituri, traduceri şi cîteva scrieri originale — de pînă la 1688 şi să ne dea, în felul acesta, o istorie completă a literaturii vechi şi a epocii „Şcolii Ardelene", pînă la 1821. Acest al treilea „excurs" s-a tipărit într-o carte apartej trei ani mai tîrziu, şi astfel disciplina numită „istoria literaturii române vechi" & dobîndit o temelie documentară, o viziune asupra trecutului nostru cultural şi un simţ al acestui trecut, ce răsar în mijlocul întregii producţii istoriografice a epocii asemeni unui munte uriaş creat de erupţia unui vulcan. lor ga a absorbit, într-adevăr, tot ce se făcuse pînă la dînsul, răscolind totodată arhivele şi bibliotecile din ţară şi străinătate şi dînd întregului forţa demiurgică a spiritului său. Dacă sub aspectul formal această epocală sinteză1 poate să deruteze pe"cei grăbiţi şi neobişnuiţi cu maniera de a scrie a marelui istoric, pentru destinele ulterioare ale istoriografiei literare româneşti ea a fost masivul central din care au izvorît toate apele. Ceea ce realizase Ovid Densusianu fusese — pentru epoca veche — un bilanţ la zi al cunoştinţelor dobîndite şi un inventar de valori literare descoperite pentru prima oară ca atare. Ceea ce înfăptuieşte Nicolae Iorga este proiectarea fenomenului cultural şi literar pe fundalul întregii existenţe naţionale multiseculare şi o îngrămădire colosală de date noi, toate insuflate cu acel duh de mâţă care făcea să retrăiască vremurile şi oamenii. Din amîndouă aceste monumente ce încheie secolul al XlX-lea şi deschid pe al nostru se împleteşte o tradiţie, o personalitate distinctă a istoriografiei literare româneşti în cadrul istoriografiei europene, care va duce, cîteva decenii după aceea, la sinteza călinesciană, datorită căreia cultura română îşi are capodopera sa, comparabilă cu cele mai celebre creaţii ale genului. Oricît de curios ar părea, primele decenii ale secolului XX, care asistă la o continuare fără hiatusuri a progresului cercetării în sectorul literaturii vechi, bibliografia disciplinei îmbogăţindu-se substanţial şi înregistrînd chiar noi des?-coperiri (Letopiseţul lui Azarie, publicat de Ioan Bogdan în 1909, Codicele de la Ieud, care confirmă intuiţia lui Hasdeu cu privire la existenţa catehismului tipărit la Braşov, Cronica moldo-germană descoperită de Olgierd Gorka la Munchen în 1911 şi tipărită de acelaşi la Cracovia în 1931), multă vreme nu mai vedem apărînd sinteze capabile, dacă nu să egaleze pe Densusianu sau Iorga, măcar să păstreze ritmul cu progresele cercetării. Datorită lui Constantin Giurescut Demostene Russo, Ilie Bărbulescu, Nicolae Drăganu, Vasile Grecu, Ştefan Ciobanu, N. Cartojan, Ilie Minea, P.P. Panaitescu, Al. Rosetti şi mulţi alţii, informaţia este mereu împinsă mai departe şi perspectivele se adîncesc, relaţiile culturii noastre vechi cu alte culturi — bulgară, rusă, sîrbă, polonă, maghiară — sînt puse într-o lumină nouă de cunoscători specializaţi ai limbilor slave sau de cercetători cu bună cunoaştere a limbii maghiare. Toate aceste progrese sînt numai pe alocuri asimilate de N. Iorga în a doua ediţie a sintezei sale, care, în cea mai mare partd este o simplă reeditare a celei din 1901—1904- (N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, ediţia a doua revăzută şi larg întregită, Bucureştii 1 Reeditată în 1969, dar numai secolul al XVIII-lea, de Barbu Theodorescu la Editura didactică şi pedagogică. XI

voi. I, 1925, voi. II, 7826, voi. III, 1933). Densitsianu nu se mai ocupă de literatura veche în cursurile sale decît în funcţie de problemele lingvistice (istoria limbii, evoluţia estetică a limbii). Singura apariţie notabilă (lucrări de popularizare ca aceea a lui Gh. A damescu nu pot fi luate în consideraţie) este ciclul de prelegeri cu destinaţie populară pe care S extil Pus car iu îl ţine în 1911 la universitatea unde profesase Sbiera. Ele apar în volum abia după război, în li/20, la Sibiu, însoţite de o utilă bibliografie sistematizată şi de numeroase ilustraţii. Era prima istorie a literaturii române editată în condiţii grafice superioare, bogat şi frumos ilustrată, şi totodată prima care încearcă să arunce priviri în domeniul celorlalte manifestări de artă ale culturii vechi (arhitectură, broderie, miniaturi, picturi, legătură de carte). Două exemple pe care N. Cartojan le va urma, preocupîndu-se la rîndu-i de evoluţia paralelă a artelor prin care se defineşte fizionomia întreagă a unei epoci, şi dînd cărţii sale — cu sprijinul directorului editurii, Al Rosetti — înfăţişarea unui veritabil monument al artei tipografice naţionale. Faptul că această Istorie a literaturii române subintitulată, la prima ediţie, „Cursuri populare", a cunoscut trei ediţii în timpul vieţii autorului (ed. a Ii-a, „revăzută şi întregită, completată cu o bibliografie critică şi un indice, cu 82 de ilustraţii dintre care şase planşe în culori în afară de text", Sibiu, 1£30 ; ed. a Hl-a „neschimbată", Sibiu, 1136), este o mărturie a calităţilor ei, dar şi a penuriei ce domnea la data aceea. Studenţii, elevii din clasele superiore şi oamenii culţi, dornici să se informeze asupra epocii vechi a literaturii române de altundeva decît din manualul elementar al lui Adamescu, nu aveau nici o altă sursă. Ibrăileanun-a ţinut, din H 08 şi pînă în H 20 cînd se înfiinţează catedra de literatură veche din Iaşi, nici un curs de literatură veche, şi profesa convingerea că „noi putem studia literatura modernă fără a ne raporta la cea veche, ceea ce la alte popoare nu se poate face", convingere combătută mai tîrziu de G. Călinescu, în prefaţa marii sale istorii. Referirile lui Ibrăileanu la scrierile vechi sînt exclusiv de ordin lingvistic, iar opiniile sale despre această epocă din dezvoltarea noastră literară dovedesc o defectuoasă percepere a devenirii spiritului românesc şi a literaturii prin care s-a exprimat în secolele XV—XVIII. Cîtpriveşte pe Ion Bianu, el n-a lăsat decît unsingur curs litografiat în întreaga sa carieră didactică de aproape trei decenii şi acest curs, din %25, nu se remarcă prin calităţi speciale. Faţă de caracterul stufos şi — cel puţin la început — greu accesibil, al sintezei lui N. lor ga, prelegerile lui Puşcariu aduceau o limpezime, o ordonare a materiei, o dozare a informaţiei şi o agrementare a ei prin bogata ilustraţie, care a cîştigat imediat pe cititori. Ca informaţie, acest excelent instrument de iniţiere nu aducea nimic nou, iar analizele literare nu străluceau prin originalitate sau forţă de expresie, la temelie stînd — cum avertizează însuşi autorul— marea sinteză a lui N. Iorga, adusă însă la nivelul de accesibilitate cerut de Publicul căruia se adresa. Astăzi, specialistul nu mai are nimic de cules dintr-însa, dar pentru publicul larg s-ar putea să nu-şi fi pierdut cu totul forţa de atracţie. în vreme ce se succedau ediţiile cărţii de popularizare a lui Sextil Puşcariu (singura care a cunoscut un asemenea succes), la Iaşi, Giorge Pascu, titularul catedrei de literatură veche şi dialectologie, elabora, unul după altul, volumele celei dintîi istorii literare ieşite din nevoile acestei catedre. Istoriea literaturii şi limbii române din secolul XVI, tipărită la Bucureşti în 1921, urmată de Istoriea literaturii române din secolul XVIII. I. Cronicarii moldoveni şi XII

munteni, Bucureşti, 1926, completata cu Viaţa şi operele lui D. Cantemir, Bucureşti, 1924, este o lucrare paradoxală, ce uimeşte — în ciuda incontestabilei competenţe a autorului şi a perspicacităţii sale în soluţionarea unor probleme de amănunt — pentru modul cum reuşeşte să dea impresia că nici Ovid Densusianu şi nici Iorga n-au existat vreodată. Ea păstrează întocmai şi reeditează, cu sporul de informaţie intervenit între timp, stilul de repertoriu sec al Introducerii... lui Al. Philippide, dispreţuind sistematic orice analiză literară chiar şi în cazul unui scriitor atît de artist ca Ion Neculce. Literalmente ilizibilă şi nu o dată greşită; această carte; în a cărei consultare numai specialiştii, con-strînşi de obligaţia informaţiei exhaustive, se pot aventura, mai este şi presărata uneori cu izbucniri polemice de o violenţă oarbă, care explică în felul lor afilierea finală a autorului ei la cele mai negre mişcări politice ale vremii. în 1940, cînd apare primul volum din Istoria literaturii române vechi de Nicolae Cartojan, cercetătorul, studentul sau omul de cultură nu dispuneau, practic, de nici un tratat în care să se afle, adunată şi sistematizată, decantată şi analizată în lumina ultimelor rezultate toată agonisita unei ştiinţe ce avea deja în urma ei aproape un secol de existenţă. Rămasă în cea mai mare parte la forma sa iniţială, sinteza lui Iorga reprezenta, chiar în noua ediţie, momentul 1901, ca şi a lui Densusianu, iar strălucita „Introducere sintetică" din 1929, care se ocupase în 7 din cele 14 prelegeri de epoca veche, nu putuse face altceva decît să arunce deasupra materiei cîteva fulgere revelatorii ce-şi aşteptau pe acela în stare să le capteze şi să le confere o finalitate mai aproape de nevoile imediate. Nicolae Cartojan a fost omul chemat să dea unei discipline ce-şi cîştigase de-acum un statut onorabil în sistemul de învăţămînt şi în conştiinţa publică opera reprezentativă, de autoritate incontestabilă şi totodată de largă accesibilitate, sinteză şi bilanţ al unui moment şi totodată model şi lecţie de metodă din care să se desprindă învăţămintele pentru viitor. De la început sinteza sa a dobîndit prestigiul la care o menea exemplara ţinută ştiinţifică şi etică a celui ce închinase o viaţă acestei literaturi vechi. Iată de ce în conştiinţa urmaşilor „literatura veche" şi-a îngemănat numele, pentru totdeauna, cu al ilustrului profesor de la Universitatea din Bucureşti. Personalitatea, cariera didactică şi opera ştiinţifică de reputaţie şi răsunet internaţional a lui Nicolae Cartojan sînt evocate, în postfaţa ediţiei de faţă, de către cel mai apropiat elev şi colaborator al său, profesorul dr. docent Dan Simonescu 1. Din partea noastră nu vrem să insistăm în această notă lămuritoare, decît asupra unui singur aspect: utilitatea şi valoarea actuală a sintezei pe care Editura Minerva a hotărît să o readucă în circuitul larg al culturii de azi. Pe de altă parte, fără a intra în amănunte cu privire la raportul dintre lucrarea lui N. Cartajan şi progresele ulterioare ale cercetărilor şi interpretării ştiinţifice a literaturii vechi, vrem să prevenim pe cititor faţă de unele confuzii la care s-ar preta o lectură mai puţin atentă a textului. în ceea ce priveşte actualitatea pe care şi-o păstrează, peste patru decenii, Istoria literaturii române vechi, ea rezultă în primul rînd din însăşi condiţia acestei opere care este produsul unei familiarizări îndelungate şi desăvîrşite cu 1 Noi înşine am făcut-o în prefaţa la Cărţile populare in literatura românească, ediţie îngrijită de Al. Chiriacescu, Editura Enciclopedică Română, 197-1. XIII

de care am vorbit. I. indiferent cine o semna şi în ce raporturi se afla cu semnatarul. Acest fapt l-a ajutat pe N. Unele ne pot apărea astăzi stîngace sau prea de suprafaţă. ceea ce l-a făcut să îmbrăţişeze cu spirit critic. Este adevărat că domeniul slav i-a rămas în parte străin. în care se arată solidar cu o mentalitate mai veche. a cărui Istorie a literaturii române vechi sperăm că se va reedita în viitor. ele prezintă. trebuie să întregească deci opiniile lui N. care între timp au fost părăsite. calitatea de a urmări îndeaproape conţinutul operelor respective şi de a-l face accesibil din unghiul cel mai favorabil unei vizionări nedeformante. Cartojan să stabilească o hartă amănunţită şi exactă a cunoştinţelor despre literatura veche la dala respectivă. orice contribuţie. ca o călăuză demnă de încredere. şi chiar atunci cînd răspunsurile sale ne par insuficiente sau chiar greşite. Ciobanu. Dealtfel. în schimb. Tocmai de aceea. care doreşte să aibă o imagine cuprinzătoare asupra formulei spirituale româneşti. coleg o vreme la aceeaşi catedră. astfel încît să poată aşeza dezvoltarea culturii noastre şi în contextul Europei sudestice. consideraţiile sale în legătură cu aşezarea culturii române la răscruce de civilizaţii şi originalitatea ei în contextul culturilor sud-estului european. şi care se cer reluate. Dacă n-au sclipirile de geniu ale unui lor ga sau Călinescu.problemele de ansamblu şi de amănunt ale disciplinei — marca evidentă a specialistului -—■ precum şi rodul unei minţi cumpănite. admirabile rămîn. rămîne enunţul şi îndemnul de a continua şi corecta. dar cu egală solicitudine. De aceea Istoria literaturii române vechi nu este numai o carte de informare. Vrem să spunem din nou că aceste erori se relevă mai ales în eludarea sau numai în diminuarea factorului slav în geneza sintezei spirituale româneşti. el s-a putut informa din lucrări traduse în limbi ce-i erau accesibile. sînt şi erori vădite de judecată.P. bibliografia sa fiind unică prin bogăţia şi varietatea informaţiei. Emil Turdeanu. ci şi una care dă prilejul de a medita asupra XIV . sinteza lui Cartojan este căutată în continuare de toţi cei ce se iniţiază în disciplina literaturii vechi. după cum se ştie. din care nimeni şi nimic nu lipseşte.. îi erau străine. sau să rectifice erori de situare şi judecare. ca şi predecesorilor săi. această latură mai puţin consolidată a viziunii sale asupra evoluţiei culturii noastre vechi a fost suplinită de activitatea celuilalt eminent specialist în literatura veche. în sfîrşit nu trebuie să trecem cu vederea privirile de ansamblu. Emil Petrovici. P. în această carte. citat mai sus. să deschidă capitole pe măsura realei importanţe unor personalităţi trecute pînă atunci în fugă. dar dacă n-a putut consulta curent bogata bibliografie slavă. Cartojan cu cele rezultate din cercetările paralele sau ulterioare. Acest constituent a îndeplinit o funcţie importantă şi a-l desconsidera prin sintagma „pîcla slavonismuliii" ni se pare o soluţie neştiinţifică în ultimă instanţă. necontrolată sau rezultînd dintr-o impresie de moment. care aici apare în formularea unui maestru al acestei discipline. Există o problematică a unei sinteze de literatură veche. aceste erori de apreciere au fost suplinite de cercetările unor alţi reputaţi specialişti ca Ioan Bogdan. Şt. Mihăilă şi alţii. Pe Ungă modul cum a ştiut să adune şi să ordoneze o extrem de bogată informaţie. C. Valoroase rămîn temele de meditaţie în sine. Dar. Cititorul de azi. Panaitescu. După cum îi era străin orice exclusivism şi impuls subiectiv. G. căreia orice exagerare şi opinie hazardată. analizele de opere. Dan Simonescu. Ştefan Ciobanu. Chiţimia.

îndrăgostit de trecutul de glorie al poporului nostru. sîntem în faţa unor păreri care. Este drept că N. Bucureşti. Cărţile populare în literatura românească. Nicolae Cartojan a rămas un savant profund raţional şi raţionalist căruia înclinaţiile mistice nu i-au fost proprii şi nici nu răzbat în vreun fel în scrisul său. ca om a fost şi a rămas pînă la capăt un sceptic. nu o dată. o reputaţie dubioasă. E ceea ce ne-a şi determinat să ridicăm această problemă. rezerva sa faţă de climatul îmbîcsit de misticism al epocii rămîne un indiciu care nu se poate trece cu vederea. Cartojan.unei aproape jumătăţi de mileniu de cultură românească. rămasă din „vremurile naive de înflăcărat misticism ale evului mediu"1. nu fac decît să-i creeze acestei opere. Dar tocmai această participare afectivă. operă a unui credincios fervent. care continuă să servească drept manual generaţiilor de studenţi ce o consultă în biblioteci. II. cum le numea Iorga) şi credeau în minunile sfîntului Sisinie. în anii noştri. Poate mai mult decît orice. voi. nu mai credea. Eminescu a putut scrie cîteva emoţionante rugăciuni ca artist. a creat opinia curioasă după care Istoria literaturii române vechi ar fi o carte impregnată pe alocuri de. sau zîmbetul ironic al lui Al. aceasă identificare simpatetică cu vremurile şi oamenii altor mentalităţi. 1974. pasionat şi generos educator de urmaşi în meserie.. foarte mult. îl simţim coborîndu-se pînă la naivitatea cititorului de basme fantastice. 1 N. el se înduioşează deopotrivă şi contemplînd modestele începuturi ale culturii. fără a-l urma servil. dar nu fiindcă ar fi vrut să transforme opera sa într-o predică. Şi dacă nimeni nu se contaminează de misticism citind Divina Comedie. în care. pentru care nu există nici o îndreptăţire. vibrînd cu cronicarii la amintirea faptelor de vitejie ale strămoşilor. Nimic mai puţin întemeiat. îi datoresc. Apariţia unor sinteze ulterioare. cuceritoare în această carte este prezenţa umană ce o impregnează şi căldura cu care autorul ei se apropie de tot ceea ce i se înfăţişează cercetării. inspirate din Biblie sau din istoria minunată a lui Alexandru Machedon. Şi nicăieri cartea sa nu ia aspectul unei pledoarii pentru teoriile gîndirismului ortodoxist. mai lirică şi mai îngăduitoare. Cartojan nu are detaşarea rece a unui Densusianu. Pini atunci cînd povesteşte conţinutul cutărui apocrif sau cutărei vieţi de sfînt. Nicolae Cartojan şi-a iubit obiectul. rectificînd erorile de fond sau de perspectivă. mai caldă. în mănăstiri pierdute prin sălbăticii şi expuse jafurilor năvălitorilor. care citeau în loc de romane vieţi de sfinţi („nuvela şi romanul evului mediu". Dacă la Cartojan nu găsim manifestări clare de ateism. evident. cine ar fi expus la acest pericol ascultînd pe Cartojan povestind conţinutul „Zapisului lui Adam" ? Evident. ci fiindcă temperamental era înclinat spre o altă manieră. nu au împins în afara interesului această cartei şi oricine poate constata că noile sinteze. misticism. ca om al veacului modem. om al veacului său.. lăsîndu-se încîntat şi el — ca şi Eminescu sau Iorga ■— de „eresurile" bătrînilor. fiind unul dintre puţinii creatori de şcoală. îmbogăţind informaţia şi aplicînd metode noi de interpretare. departe de a sublinia o realitate. atît de lăturalnică marii valori ştiinţifice şi didactice a unei sinteze clasice de literatură română veche. Nimeni nu l-a întîlnit însă pe Cartojan între teoreticienii — atît de numeroşi în epocă —■ ai unui misticism pe cît de nesincer pe atît de gălăgios. XV . cum şi-a iubit profesia de dascăl de literatură veche şi elevii.

Publicînd o nouă ediţie a celei mai importante sinteze de literatură română veche alcătuite vreodată de un specialist ce şi-a consacrat viaţa şi cariera acestui domeniu. de pe poziţiile noi ale unei metode ştiinţifice superioare. cu atît mai necesară în acest moment. DAN ZAMFIRESCU . Pe de altă parte. publicul larg va descoperi în această carte unul din monumentele perene închinate literaturii noastre. atît de aşteptate într-o disciplină în care numărul celor ce i se dedică în mod consecvent este foarte mic. şi în perspectiva conştiinţei de sine pe care tte-a dat-o istoria contemporană a poporului nostru. ne străduim să stabilim drumul parcurs de cultura română de-a lungul veacurilor. Editura Minerva va contribui la reactivarea unei strălucite tradiţii de cercetare. experienţele şi îndemnurile ce se desprind pentru creaţia prezentă şi viitoare. suma valorilor ei. va dobîndi o nouă certitudine în valoarea unui trecut de cultură ce îndreptăţeşte ţi sprijină cele mai legitime aspiraţii de viitor. Exemplul lui Nicolae Cartojan este menit să cîştige şt să călăuzească vocaţii noi. cînd.

cu această indicaţie. făcînd adnotări. ca sens. „Tabla de materii" este analitică şi se reproduce ca în original. Textul prezentei ediţii a fost îngrijit în redacţie de Rodica Rotaru şi Andrei Rusu. prof. Dan Simonescu pentru ajutorul şl sfatul competent. cuprinzînd literatura română veche pînă la Stolnicul Constantin Cantacuzino.NOTĂ Prima ediţie a acestei lucrări a apărat. Am adăugat un Indice de nume alcătuit de Gabriela Duda. univ. ori de cîte ori a fost nevoie. Familia profesorului Cartojan a avut amabilitatea să ne pună la dispoziţie aceste exemplare. pentru finisarea acestei ediţii. Volumul al treilea al lucrării a apărut însă după moartea autorului. în trei volume. Acolo unde observaţiile marginale nu se încadrau perfect. Editu-ra exprimă gratitudine. REDACŢIA . si pe această cale. acordate cu o mare solicitudine. revizuiri (mai cu seamă la voi. completări. după care am făcut corectările de rigoare. le-am transcris în subsoM paginii. între anii 1940— 1945. în contextul paginii respective. I). Cartojan şi-a revăzut textul tipărit al primelor două volume. N.

.

DE LA ORIGINI PÎNĂ LA EPOCA LUI MATEI BASARAB ŞI VASILE LUPU .

.

Dar strămutarea slavilor — şi mai tîrziu a bulgarilor — în dreapta Dunării. întinderea croaţilor peste cuprinsurile romanice ale Dalmaţiei a rupt legăturile romanităţii orientale cu latinitatea occidentală. între două tipuri de cultură diferită: de o parte lumea Occidentului catolic de cultură latină. în acelaşi timp. dar n-au putut distruge structura etnică a noii naţionalităţi în devenire. deşi creştinat din epoca romană. unitatea geografică a poporului românesc. procesul de formaţie al poporului românesc. în care intraseră şi vecinii noştri unguri şi poloni. De altă parte. între Balcani şi Carpaţii nordici. Mai tîrziu aşezarea ungurilor în Panonia — pe urmele mai vechi ale hunilor şi avarilor — a ridicat un alt stăvilar către apus şi a încheiat izolarea noastră de lumea romană. de altă parte lumea Răsăritului ortodox de 3 . cucerirea ţinuturilor romanice din nordul Peninsulei Balcanice şi întemeierea statelor slave sud-dunărene a sfărîmat. au prefăcut în ruine şi cenuşă aşezările romane şi au dezorganizat viaţa de cultură în Dacia şi Moesia. în strînsă legătură teritorială cu lumea romană din apus. plămădit din romanizarea triburilor trace. trăieşte înconjurat de popoare păgîne. s-a format în primele veacuri ale erei creştine. şi chiar pînă în secolul al Xl-lea. despărţindu-1 în două grupe mari: dacoromânii în nordul Dunării. cînd bulgarii intră în zona religioasă a Bizanţului ortodox. Roma şi Bizanţul. cînd ungurii sînt cuprinşi în sfera catolicismului latin. după strămutarea lor în sud. poporul românesc. Invaziile popoarelor nomade din stepele Asiei şi ale răsăritului european către cele două centre de civilizaţie din epoca de agonie a lumii antice. Expansiunea ungurilor în Ardeal şi valurile ultimelor invazii barbare ale pecenegilor. macedoromânii în regiunea Pindului. Dar la această dată noi ne găseam cuprinşi între două lumi. Revărsarea slavilor peste ţinuturile dunărene şi contopirea lor în masa romanică din nordul Dunării a desăvîrşit. de ambele ţărmuri ale Dunării.LA RĂSPÎNTIA A DOUĂ LUMI: OCCIDENTUL LATIN ŞI ORIENTUL BIZANTINO-SLAV LITERATURILE ROMANICE PÎNĂ ÎN VEACUL AL XIII-LEA Poporul românesc. între Tisa şi Nistru. Era astfel ca o prelungire a latinităţii pînă la pragul Europei orientale. Abia în veacul al XlII-lea apar în lumina istoriei primele înjghebări de state româneşti. cumanilor şi tătarilor au împiedicat înfiriparea organizaţiilor politice româneşti. Nici după secolul al Xl-lea nu se înseninează zările la Dunăre pentru o temeinică aşezare românească. Astfel. din secolul al Vll-lea pînă la mijlocul secolului al IX-lea.

care trăiau pe atunci în tovărăşia acrobaţilor şi a muzicanţilor şi care desfătau mulţimea în castele. în Ierusalim şi ajunsese să impună o dinastie franceză în Portugalia. în cuprinsurile muntoase ale Maramureşului. în aşa-numitele chansons de geste. care au mişcat adînc în evul mediu sufletul maselor populare. cu toată factura lui romanică. crescînd necontenit în proporţii legendare. care a extins hotarele imperiului său peste Germania. Pentru a ne da seama mai bine şi de împrejurările istorice în care poporul românesc. iar drumurile care duceau către centrele în care se găseau sanctuarele ridicate în cinstea sfinţilor erau împînzite de convoiuri nesfîrşite de pelerini. în pieţele publice. Eroii centrali ai acestor poeme sînt Carol cel Mare şi nepotul său Roland le Preux. şi de caracterele distinctive ale culturii vechi româneşti. sentimentul acesta era o puternică realitate. ajunsă într-o epocă de prosperitate economică şi de înflorire culturală. cînd Franţa. Europa occidentală se afla pe pragul unei noi epoci literare: Renaşterea. ci simţea nevoia unor noi orizonturi literare. transpunea în limba neamului său învăţăturile Sfintelor Scripturi. Primul este sentimentul religios.cultură bizantină. prin munca închinată Domnului a unor generaţii întregi de artişti anonimi. în evul mediu. cucerit de ideile noi ale Reformei. şi cea mai însemnată prin valoarea ei intrinsecă şi prin influenţa ei asupra celorlalte literaturi romanice este literatura franceză. sufletul popular francez nu se mai putea mulţumi numai cu vieţi de sfinţi. Figura şi vitejia lui Carol cel Mare au rămas în amintirea poporului. pentru „la sainte plebe de Dieu". să vedem ce era la epoca întemeierii principatelor noastre cultura romanică din apus ajunsă pînă la hotarele noastre şi ce era cultura bizantino-slavă din sudul dunărean. miraculoasele legende hagiografice. Din îmbinarea acestor două sentimente avea să crească cea mai frumoasă şi mai bogată producţie epică a evului mediu occidental. mănăstirile erau pline de călugări pioşi. peste Italia şi peste o parte din Spania. Această timpurie şi bogată dezvoltare a literaturii franceze este rezultanta a doi factori puternici. 4 . şi tot pe atunci clericii au versificat în limba naţională. întîia. în sudul Italiei. acele minunate catedrale gotice. Al doilea factor care a grăbit apariţia literaturii franceze este instinctul naţional. La data cînd. Spre a satisface aceste noi cerinţe sufleteşti ale societăţii. în popasurile de la mănăstirile jalonate de-a lungul drumurilor de pelerini. păstrate pînă atunci în limba latină. în acest mediu de adînc misticism au început să se ridice. Puternica personalitate a lui Carol cel Mare. în timp ce vecinii noştri de rasă finică ori slavă — ungurii şi polonii — au intrat în sfera culturii romane. a trezit în sufletul popular virtuţile războinice şi dragostea pentru „la dulce France". un preot sau călugăr român. jongleurii. în timp. au început să evoce în acordurile viorilor vitejia vremurilor apuse. care se întinsese pînă la Dunăre. s-a alipit la zona de cultură bizantino-slavă. în secolul al Xl-lea. Dar această nouă fază în cultura popoarelor occidentale fusese pregătită îndelung printr-o viaţă literară de mai multe secole. îşi întinsese dominaţia în Anglia.

O întreagă galerie de tipuri luate din toate clasele sociale ale Franţei medievale — cavaleri. Această poezie a ajuns totuşi 5 . Aceştia s-au străduit să transpună în literatură năzuinţele către o nouă viaţă literară a lumii elegante din castelele feudale: idealul cavalerismului. s-a recrutat o nouă generaţie de truveri. din rîndurile tineretului ieşit din aceste şcoli şi care nu-şi mai găsea loc în cler. călugări. plină de loialitate şi curtoazie. către Aeneida lui Virgiliu şi Thebaida lui Statiu. un curent de înviorare a studiilor clasice. încălziseră imaginaţia.Aceştia. Les Chevaliers de la Table ronde. Cu timpul însă prefacerile aduse în structura societăţii prin instituirea cavalerismului şi prin frămîntările cruciatelor. menite să scoată în lumină aspectele ridicole ale unor situaţii sau tipuri reprezentative din societatea timpului. scăldată în lumina feeriei şi îmbinată cu o dragoste sinceră. sau Parceval. povestirile miraculoase şi descrierile despre frumuseţea feerică a Orientului îndepărtat. spunea Lanson. ctitori de mănăstiri. adusese o îndulcire a raporturilor sociale şi mai multă delicateţe şi rafinare în sentimente. cicluri întregi de poeme care cîntă vitejiile baronilor lui Carol cel Mare în luptele cu sarazinii şi nobila ambiţie a urmaşilor lor de a-şi cîştiga şi ei un loc de cinste în istoria legendară a Franţei. aţîţaseră curiozitatea. în sfîrşit. ţărani. unde-şi aveau morminte măreţe ce deşteptau curiozitatea credulă a maselor populare. sînt prinşi şi ei în jocul fanteziei creatoare a truverilor. o acţiune de vitejie cavalerească. care exalta sentimentul de vitejie cavalerească şi cultul pentru femeie. evul mediu francez a mai cunoscut şi un alt gen de poeme versificate. idealizaţi de mai multe generaţii de clerici. „Les Fran-ţais n'ont pas la tete lyrique". Tema acestor romane era. potrivit cu gustul timpurilor nouă. curată. care a durat în Franţa mai multe veacuri: Baronii lui Carol cel Mare. Sîmburele acestor poeme se dezvoltă în imaginaţia jongleurilor şi dă naştere unei bogate eflorescente epice. ca bunăoară: regele Artur şi cavalerii mesei rotunde. Sînt aşa-numitele fableux sau fabliaux. au modificat şi sufletul claselor conducătoare şi au impus un nou ideal de artă. împotriva păgînismului ameninţător: gesta Dei per Francos. cu deosebire însă viclenia femeilor necredincioase. puse în circulaţie de cruciaţi şi de pelerini. în jurul mănăstirilor şi bisericilor de la răspîn-tiile marilor drumuri de pelerini. Astfel se formează. Astfel şi-a luat naştere un alt ciclu de poeme. cunoscute sub numele de ronians courtois. clerici — sînt expuse cu o jovialitate robustă. către Ars Amandi şi Metamorfozele lui Ovidiu. cu atmosfera de mister şi misticism a sfîntului Graal. pornit din şcolile clericale ale Franţei — cu deosebire din Orleans — îndrepta atenţia către lirica lui Horaţiu. De altă parte. care înfăţişau farse picante. burghezi. pe care cavalerismul le pusese pe primul plan al preocupărilor sale. Şi atunci. din Orientul fantastic sau din ţara legendară a Bretaniei. deveniseră prototipul eroismului francez pus în serviciul luptei pentru creştinătate. cu o maliţiozitate fină şi cu un rar simţ al efectelor comice. Mila pentru cei năpăstuiţi. fiindcă era o adevărată pletoră. Poezia lirică este mai slab reprezentată în Franţa medievală. deşteptaseră gustul pentru aventuri şi miraculos. în contrast cu această literatură. respectul şi cultul femeii. cu subiecte din lumea antică. în genere.

cum se numeau în provensală. Totuşi din această producţie populară a răzbătut pînă la noi în întregime Poema sau Cântar del Cid. de unde a radiat apoi în toate ţările romanice ale Occidentului. trubaduri — trohadori.tema dramatizată mai tîrziu în literatura spaniolă de Guilen de Castro şi reluată în literatura franceză de Corneille. O mare parte din această materie epică a pierit din amintirea poporului. în care femeia ocupa primul plan al interesului. în Spania. s-a întrebuinţat limba latină pînă tîrziu în plinul ev mediu. cu deosebire în sudul Franţei. de serbări fastuoase şi de petreceri intelectuale. sub influenţa epicei franceze. Tema acestor cîntece este dragostea curată concepută ca un omagiu pe care îndrăgostitul îl'închină adoratei. Prin căsătoria Eleonorei de Aquitania cu Ludovic al VH-lea şi prin numeroasele relaţii care uneau sudul de nordul Franţei. în cartulare şi titluri de proprietăţi ale mănăstirilor şi ale vechilor familii feudale. Acest cult pentru femeie al societăţii cavalereşti din Provence îşi găseşte expresiunea sa cea mai aleasă în domeniul poeziei lirice pe care autorii înşişi. al cărui erou principal. poezia lirica s-a răsfirat în toate ţările învecinate. Din Provence. ca în toate provinciile romanizate. cavalerismul crease. Din Franţa. căsătoria lui cu Ximena —. Rodrigo Diaz de Bivar — zis El Cid Campeador — este învingătorul maurilor şi cuceritorul Valenciei. care povesteşte vitejiile din tinereţe ale Cidului. rafinată. acea bizară figură din a cărei viaţă de cabareturi şi de temniţă. sau joglarii — le cîntau în sălile somptuoaselor castele. Sub aceste influenţe au început şi în Spania cîntăreţii populari — juglares — să recite şi ei. imbolduri şi modele pentru literatura în limba naţională s-au răspîndit în toate celelalte ţări romanice. isprăvile războinice ale regilor spanioli în lupta contra maurilor. în aşteptarea spînzurătorii. ca de pildă povestea celor şapte copii ai lui Lara — o vendetă de familie din vechea Castilie. Deşi elementele din noua limbă plămădită din fuziunea latinei cu idiomele iberice şi germanice se furişează încă din veacul al Vl-lea în gramatici latine. în timpul cruciadelor. care au fost iniţiatorii 8 . Vechile poeme epice ale Franţei au fost aduse în Spania prin jongleurii ce însoţeau convoiurile de pelerini francezi care veneau în fiecare an să se închine la mormîntul sfîntului Iacob din Com-postella. asemănător cu acela pe care cavalerul îl datora seniorului său. în mijlocul haosului produs de societatea feudală. sau fapte de senzaţie care au zguduit imaginaţia maselor populare. prin numeroasele mănăstiri întemeiate de călugării benedictini în regatele creştine ale Spaniei şi prin seniorii francezi atraşi de cruciatele deschise împotriva musulmanilor. în Provence. în sunetul instrumentelor muzicale. Răsunetul mare pe care l-au avut în societatea spaniolă aceste „can-tares de gesta" ale juglarilor a aţîţat ambiţia clericilor. a ţîşnit poezia cea mai mişcătoare prin sinceritatea şi duioşia ei. o societate aristocratică. iubitoare de viaţă frumoasă. unde a dobîndit o notă realistă cu Rutbeuf şi mai ales cu Villon. în compilaţiuni juridice. întovărăşiţi de instrumente muzicale.la frumoase realizări în sud. totuşi limba spaniolă nu începe să fie scrisă în literatură decît abia în veacul al VH-lea. lirica provensală a trecut în nordul Franţei. precum şi poema înrudită El Rodrigo.

să prelucreze şi compună poeme. iar literatura s-a îmbogăţit cu o sumedenie de parabole. a trecut şi în celelalte literaturi ale Europei occidentale. cel ce îşi pierde şi. cunoscute în istoria literaturii spaniole sub numele de „meşter de clerecia"—opera clericilor. ştiinţele. scrisă la 1236. ca. şi întemeiaseră acolo califatul de Cordoba. în bogăţia şi fineţea ornamentaţiei. oprindu-se mai îndelung acolo unde erau primiţi cu mai multă căldură şi generozitate. utilizînd materialul epic francez. numite „mozarabe" şi „mudejare". Arabii cuceriseră Spania. de pildă. trecuţi la creştinism în anul 711. în care se studiau. Epica franceză se răspîndeşte în felul acesta în nordul Italiei şi ea pune atîta stăpînire pe spirite. încît se ivesc poeţi italieni care. trecînd dintr-o curte seniorială într-alta. în sfîr-şit. regăseşte soţia şi fiica. totuşi prin mijlocirea mozara-bilor — creştinii care primiseră de bunăvoie stăpînirea arabă — a maurilor rămaşi în provinciile recucerite de spanioli şi a evreilor. se resimt de influenţa stilului arab în construcţia lor. se inspiră din izvoare variate. exaltînd patriotismul castilian. ridicaseră moschei şi palate măreţe. regele înţelept. sau Libro de Apolonio. încep să prindă şi ei gust pentru astfel de distracţii şi încă din secolul al Xll-lea se citează comune care plăteau truveri francezi pentru a desfăta poporul în pieţele publice cu cîntecele lor. care venea din nord. într-o limbă pe jumătate 7 . încep să traducă. în sunetele vioarelor. în cele din urmă. monumentele spaniole. care trăiau pe atunci încă sub stăpînirea literaturii latine medievale. limba. Literatura franceză a trecut de timpuriu şi graniţele Alpilor. filozofia şi poezia. care se afla sub stăpînirea regilor vizigoţi. al cărui miez este luat din romanul grecesc al prinţului sirian Apollonius de Tyr. o altă influenţă de un caracter cu totul deosebit s-a exercitat asupra literaturii spaniole din sud. dintr-un oraş într-altul. Italienii. pe lîngă Coran. poemele epice. alte poeme clericale ne transpun pe tărîmul fabulos al antichităţii. tradusă în limba latină şi spaniolă de către evreii convertiţi la creştinism. le desfătau recitind. intermediari între creştini şi musulmani. aduseseră şi sădiseră pomi roditori din ţările calde ale Asiei.unui nou gen de poeme. Această literatură cu caracter didactic şi romantic. sau din vechiul fond al tradiţiilor naţionale şi creştine. de poveşti şi de proverbe orientale. în locurile unde mulţimile poposeau ca să se odihnească. Ei aduseseră în Europa strălucitoarea civilizaţie arabă: împînziseră pămîntul Spaniei cu canale de irigaţie. care se disting prin elemente mistice şi romaneşti. Era influenţa arabă. inspirată din izvoarele latine şi franceze. Din această epocă. medicina. Cu toată diferenţa de rasă şi religie. poema Femăn Gonzdles. ca poema lui Alexandru cel Mare. limba spaniolă păstrează pînă astăzi o mulţime de cuvinte maure. ca de exemplu din virtuţile ascetice — învăluite în aureola miracolelor — ale legendelor hagiografice. printr-o compoziţie mai savantă şi printr-un stil mai personal. Ea a avut o influenţă puternică asupra literaturii spaniole din vremea regelui Alfons al X-lea. Trubadurii şi truverii duceau o viaţă de vagabondaj. Paralel cu influenţa literaturii franceze. care a dat un puternic imbold culturii. luînd el însuşi parte activă la promovarea ei. arta şi literatura spaniolă au suferit o puternică influenţă arabă. Ei însoţeau convoiurile de credincioşi pe drumurile lor de pelerinaj către Spania şi Roma şi. Aceste nouă producţii epice. clădite în stilul lor propriu şi înfiinţaseră şcoli înfloritoare în Cordoba şi Toledo.

în care. era un adevărat poliglot. pe plaiurile noastre. cîntate de trovatorii provensali cu care el însuşi se lua la întrecere. la curtea strălucitoare din Palermo a lui Frederic al II-lea. De la acel Cantico di frate sole al lui San-Francesco d'Assisi. Prin numeroasele legături politice şi comerciale care uneau Sicilia cu restul peninsulei. ca bunăoară profesorul lui Dante. după vălmăşagul produs de invazii. crescut de papă. Dealtfel clasele superioare citeau roamanele franceze cavalereşti şi în original şi unii scriitori. şi nu numai el. au scris opere în limba franceză. neîntinată prin nici un gînd pămîntesc. unde Guido Guini-zelli transformă concepţia poetică a dragostei. sudul primea impulsiunile şi înrîuririle liricii provensale. pe care-i căuta. unde. „II dolce stil nuovo" a introdus în literatura italiană nu numai un nou concept de dragoste. Dar la data cînd apare în Italia Divina Commedia. de la acest psalm mişcător prin simplitatea lui plină de gingăşie şi prin adîncimea lui mistică — „le plus beau morceau de poesie reUgieuse depuis Ies Evangiles". Brunetto Latini. în care se răsfrînge în ceea ce are mai adînc nu numai sufletul lui Dante. cum 1-a caracterizat Renan — s-a ajuns. în acest mediu aşa de prielnic. după un mileniu de zbuciumări. pe cînd nordul Italiei stătea sub influenţa epicei franceze. Dar. care se complăcea nu numai în discuţiuni ştiinţifice cu oameni învăţaţi.italiană. în sufletul serafic al sfîntului. cu deosebire în Bologna. la minunata poemă alegorică a lui Dante. asemenea Sfintei Fecioare şi îngerilor. totuşi literatura italiană într-un secol şi ceva se emancipează de influenţele latine. în care icoana femeii adorate apare învăluită ca într-un nimb divin. şi care nu poate încolţi — după concepţia lor — decît în inimi nobile şi delicate. abia se limpezeau zările şi se iveau cele dinţii înjghebări de stat românesc. înfloreşte prima şcoală poetică în literatura italiană. Truverii provensali găsiseră o primire generoasă în regatul pitoresc al Siciliei. ajunge la deplină înflorire „ii dolce stil nuovo". evlavia pentru creator se contopeşte cu dragostea frăţească pentru natură. 8 . Este conceptul dragostei idealizat printr-un fior de misticism. sub influenţa liricii provensale. pe jumătate franceză—aşa-numitele texte franco-veneţiene. Această dragoste adîncă şi curată. în toată splendoarea şi armonia ei intimă. pe care o considerau superioară limbii italiene. farmecul poetic al cantilenelor. şi apoi în Florenţa. Acesta. franceze şi provensale şi îşi croieşte un drum propriu. şcoala siciliana se ramifică şi în celelalte curţi cavalereşti şi episcopale din Italia nordică. dar gusta din plin şi fastul sărbătorilor de curte: luptele de tournoi. transformă sufletul poetului. Deşi ivită cea din urmă între literaturile romanice. ci şi viaţa întreagă a Italiei medievale. cunoscută sub numele de şcoala siciliana. cu Guido Cavalcanti. care-i va asigura un loc de cinste între literaturile occidentale. îl înnobilează şi-1 ridică pe un plan superior între divin şi uman. printr-o frămîntare de aproape un veac. ci şi socrul său şi copiii săi. dar a creat în acelaşi timp şi nouă forme poetice pline de gingăşie şi el şi-a găsit cea mai desăvîr-şită expresiune în lirica dantescă din Vita nuova şi din Convivium şi în evocarea Beatricei din Divina Commedia.

între alţii. în secolul al XV-lea. care s-au aşezat şi au luat în stăpînire provinciile imperiului de apus. Pătrunderea germanilor. din veacul al XH-lea. Ungurii se creştinaseră la începutul secolului al Xl-lea. faţă de cultura latină pe care ne-o ofereau vecinii unguri şi poloni.înainte însă de întemeierea statelor noastre. în secolul al XlII-lea. Se ştie că. în zona căreia am fost cuprinşi de la începuturile organizării noastre în stat. în anul 966. care au întărit cultura latină în această ţară slavă. în ţinuturile polone şi colonizarea oraşelor au atras după ele clerici şi şcoli. raze de lumină. 9 . care va fi ilustrată. după căderea Romei. din ce în ce mai palide. înainte de aceste vremuri. în împrejurări pe care le vom vedea îndată. ale căror urme se văd timid în documentele latine din secolul al VI-lea. încît din secolul al XH-lea încep să se scrie în Ungaria cronici latineşti — între care şi aceea a „notarului" regelui Bela al V-lea (f 1196). Limbile neolatine. iar cele dintîi manifestări literare apar în Franţa secolului al X-lea. Polonia a intrat în zona culturii latine după creştinarea ei sub regele Mieschka. căci ungurii şi polonii intraseră şi ei în sfera de cultură a Occidentului. benedictini şi dominicani se aşază în ţară şi aduc cu ei preocupările erudite ale umaniştilor şi atîta cunoştinţă de limba latină. ordine de călugări franciscani. fireşte. Pe această cale s-a pregătit pătrunderea Renaşterii italiene în epoca şi la curtea strălucitoare a lui Matei Corvinul şi în perioada următoare. Dar. graniţele imperiului roman au fost invadate de barbari. Nicolae Olahus. Căsătoria lui Sigismund I (1506—1548) cu Bona Sforza şi solicitudinea acordată culturii şi artei de Sigismund August (1548—-1572) şi de Ştefan Bâthory (1575— 1585) au înlesnit trimiterea tineretului polon la Universitatea din Padova şi venirea erudiţilor şi artiştilor italieni la curtea regilor poloni. ORIENTUL BIZANTINO-SLAV LITERATURA BIZANTINĂ Literatura bizantină. şi de un vlăstar din viţă domnească a Ţării Româneşti. Prin creştinarea Ungariei în formă catolică. legăturile economice cu Italia deschid drumul Renaşterii în Polonia. totuşi creştinismul în forma catolică se înrădăcinează tot mai adînc la curtea regilor unguri. cu primele ştiri despre formaţiunile de stat românesc din Ardeal. cînd regele Ştefan cel Sfînt primise de la papă coroana de rege apostolic. pînăla hotarele noastre. este cu mult anterioară literaturilor romanice din Occident. Cu toate că masele populare stăruiau încă multă vreme într-o dîrză împotrivire faţă de noua credinţă. corespondentul lui Erasm. din Apus ajunseseră. apar scrise abia din secolul al VlII-lea. A trebuie să treacă vreme de cîteva veacuri pînă ce popoarele germanice cuceritoare să fie convertite la creştinism şi pînă să se facă fuziunea deplină între cuceritori şi cuceriţi. mult mai interesante erau perspectivele pe care ni le deschidea Sudul dunărean bizantino-slav.

pe cînd în Occidentul romanic popoarele ieşite din contopirea elementului barbar cuceritor cu cel latin autohton abia îşi căutau în tradiţia 1 H. legislaţia. în marile centre din Siria. administraţia. Este lesne de înţeles că orientalii grecizaţi. Pînă în secolul al VH-lea imperiul de răsărit avea un caracter roman: împăratul era roman. introduceau în operele lor. încă de pe timpul cînd Alexandru cel Mare cucerise Asia Mică şi Egiptul. vecinătatea imperiului cu vechile culturi ale Orientului şi ramificaţiile lumii elenice în Asia Mică şi Egipt au înlesnit pătrunderea elementelor asiatice şi africane în civilizaţia bizantină. după cum vom vedea îndată. Limba de stat vorbită în toată întinderea imperiului de răsărit rămîne greaca. După secolul al VH-lea. cu atît mai mult cu cît Bizanţul reunea în graniţele sale toate metropolele lumii vechi în care înflorise elenismul: Atena. înalţii demnitari. un Romanos. p. sub urmaşii lui Teodosiu cel Mare. sirieni. Bibliotecile bizantine cuprindeau toate comorile scriitorilor antici. un Ioan Damasceanul. De altă parte. numai Biblioteca imperială din Constantinopol conţinea peste 30 000 de volume. copţi. Masele populare ale imperiului erau din punctul de vedere al rasei foarte amestecate. cei mai de seamă scriitori. şi prin aceasta populaţia romanică a imperiului este scăzută. imperiul se grecizează repede. cîştigaţi la elenism. la anul 395. încît a format. Edesa. erau scoale superioare greceşti. cînd partea de nord a Peninsulei Balcanice este cucerită de slavi. Literatura greacă era. elemente din cultura şi limba lor maternă. limba. un Ioan Hrisostomul. întreaga structură a statului era romană. sînt greci din Orient sau orientali grecizaţi. majoritatea. Pe acest fond străvechi de cultură elenică s-a suprapus apoi creştinismul. de multe ori fără săşi dea seama. organizaţia armatei şi a marinei. chiar şi marea epopee populară Digenis Akritas l. în sfîrşit. baza educaţiei tineretului în şcoalele Bizanţului. care. un Plotin. evrei. Alexandria. Grecii nu aveau. Gregoire. 10 . s-a impus în Asia apuseană şi în nordul Africii. Astfel. imperiul de răsărit cu capitala sa Constantinopolul şi-a continuat existenţa de sine stătătoare încă un mileniu după căderea Romei sub barbari. De aceea. după secolul al VH-lea. 336. care a pătruns aşa de adînc în sufletul poporului. Alexandria. scriau în limba Bizanţului. Antiohia. alături de Sfînta Scriptură şi de sfinţii părinţi. persani. După împărţirea imperiului roman în două. care au atins. statul pierde repede caracterul roman. fireşte. dar civilizaţia. X (1935). superioară culturilor autohtone. relaţiile politice şi economice ale Bizanţului cu curţile strălucitoare din Bagdad şi Damasc au adus în civilizaţia bizantină şi influenţe arabe.Cu totul altfel se înfăţişează lucrurile în Bizanţ. în Antiohia. armeni. una din trăsăturile caracteristice ale culturii bizantine. Byzantion. în care se comentau Platon şi Aristotel şi în care se îngrămădea la studii. Aceasta a contribuit ca legătura cu cultura clasică elină să fie neîntreruptă în Bizanţ. cultura. după cum s-a observat în timpurile din urmă. cultura greacă. literatura erau toate greceşti la pătura cultă a tuturor raselor. cu un cuvînt. Asia Mică şi Egipt. în epoca de tranziţie de la cultura grecească la cea bizantină. întemeietorul neoplatonismului. un Origen. tineretul neelenic. alături de greci. copiate frumos şi îngrijit în manuscrise preţioase.

istoria Bizanţului a avut norocul să fie scrisă de oameni care nu numai că au fost părtaşi la evenimente. a fost secretarul împăratului Mihail Calafatul. Mai întîi în istorie. şi a ocupat un loc de frunte în diplomaţia imperiului. Africa şi Italia. în acest răstimp literatura bizantină s-a manifestat cu deosebire pe trei tărîmuri: istoric. El a îndeplinit în istoria omenirii o dublă menire: . şi. Mihail Psellos. devenise farul celei mai strălucitoare civilizaţii care a luminat evul mediu european între veacurile al V-lea şi al Xl-lea. Ana însăşi. pentru care avea o profundă admiraţie şi pe care 1-a însoţit pe cîmpurile de luptă din Asia. sarcina de a conduce războiul împotriva despotului de Epir şi a căzut prizonier în mîinile duşmanilor. împăratul Teodoros. George Akropolites a primit din partea elevului său. retră-gîndu-se într-o mănăstire din Muntele Athos. Astfel Procop era secretarul generalului Belisarie. prin fuziunea literaturii şi a filozofiei greceşti cu tradiţii literare latine. a renunţat la militărie.a apărat creştinismul împotriva ereziilor care veneau să-i surpe mereu temeliile şi a apărat civilizaţia europeană împotriva necontenitelor asalturi date de popoarele barbare din nordul Dunării şi de musulmanii din Asia Mică. după o domnie zbuciumată de necontenite lupte. dar care au condus chiar 11 . După liberarea sa. Acest rol milenar în apărarea creştinismului şi a culturii europene a fost cu atît mai greu de îndeplinit cu cît împăraţii bizantini au avut de cîrmuit popoare de rasă şi civilizaţie diferite peste care se suprapunea tot mai mult cultura grecească. domnia tatălui său. aşezat la graniţele de răsărit ale civilizaţiei europene şi în punctul ei cel mai primejduit. sub Mihail al VUI-lea. Un alt istoric de seamă a fost împăratul Ioan Cantacuzino. pentru care nu prea avea aptitudini. George Frantzes. reconstituind. Acest mozaic pitoresc de popoare diferite.romană şi creştină sîmburii unei culturi proprii. în sfîrşit. educatorul lui Mihail al VH-lea Parapinakes şi a devenit primministru şi arbitru al politicii imperiale în domnia mai multor împăraţi. ultimul cronicar bizantin. a fost ales de împăratul Alexie Comnenul ca soţ al fiicei sale. care. soţia lui Vrienios. de religii. Şi ceea ce nu trebuie pierdut din vedere e că mai toţi aceşti istorici au văzut desfăşurîndu-se sub ochii lor evenimentele pe care le-au povestit şi la care au luat parte activă ei înşişi. aceste necontenite conflicte de rase. cu un simţ firesc de pietate. de civilizaţii. Ana. Nikifor Vrie-nios. şi variată. a renunţat la tron. a completat opera soţului său. a fost secretarul lui Manuel al II-lea şi mare logofăt la curtea lui Ioan al VUI-lea. Cum se poate vedea din această simplă înşirare a cîtorva din cei mai de seamă cronicari. profesor la Academia din Constantinopol. cu creştinismul şi cu literaturile vechiului Orient. religios şi beletristic. Bizanţul. precum şi tragediile din jurul scaunului imperial au oferit unor scriitori de real talent cele mai interesante subiecte din cîte a cunoscut istoria omenirii. el a părăsit patria fugind în Italia după căderea Constanti-nopolului sub turci. pentru valoarea lui militară şi pentru abilitatea lui oratorică. a avut o viaţă dramatică plină de zbuciumări. Bizanţul. după mărturiile celor ce au însoţit pe tatăl său în războaie şi după acte oficiale din arhivele statului. un om de o cultură vastă. pe care-1 va folosi la noi Constantin Căpitanul Filipescu. femeie de o rară cultură.

care ameninţau creştinismul în forma lui ortodoxă. care stricau puritatea învăţăturilor Mîntuitorului.destinele imperiului. pretinzînd că deţin o revelaţie specială de la apostoli. puseseră în circulaţie. „Dacă se compară — spune unul din ei — marii istorici din secolul al Vl-lea bizantini: Procop. vaste repertorii de istorie universală. Vasile cel Mare. compilînd Sfintele Scripturi cu textele apocrife. socotite apoi de urmaşi ca fiind de o autoritate indiscutabilă. împotriva acestei literaturi eretice luaseră poziţie marii părinţi ai bisericii din secolul al IV-lea şi al V-lea care au constituit epoca de aur a patristicei greceşti: sf. Atanasie. un Cinnamus. Flammarion. începînd de la creaţiunea lumii şi mergînd pînă în vremea lor. prin scrierile lor polemice. Grigore de Nissa. prin priceperea politică. mii de scrieri apocrife: Apocalipsul lui Adam. pasionat pentru probleme de ordin mistic. Paris. Grandeur et clecadence. Ereziile s-au născut. Evanghelia Evei. Tadeu. a fost teologia. 271. au întocmit. Chiar dacă obiectivitatea şi sinceritatea este la unii pe planul al doilea. Agathias. cu marii istorici ai Occidentului latin. totuşi înţelegerea evenimentelor. Gheorghe Amartolos (amartolos = păcătosul. care fură contemporanii lor. Evanghelia lui Andrei. a lui Barto-lomei. Petre etc. 12 . Ei au dus. un alt domeniu literar în care s-a manifestat în chip strălucit cugetarea şi sufletul bizantin. cu istoria antică şi legendele bizantine. p. deci de nestrămutat. Ioan Hrisostomul. pe gustul maselor populare. Una din grijile constante ale marilor teologi bizantini a fost lupta contra ereziilor. născut în primele trei veacuri în mediul îmbibat de sincretism religioas al ultimelor curente de filozofie elină ce căutau în mitologiile vechiului Orient alegorii şi simboluri. sf. expusă într-un stil format după modelul istoriografiei clasice greceşti. au constituit ceea ce se numeşte în istoria bisericii ereziile. după cum se ştie. Cea mai răspîndită erezie a fost gnosticismul. Menandru şi mai tîrziu un Psellos. prin talentul stilului" 1. Nici măcar nu începuse în Occident istoriografia în limba naţională cînd în Bizanţ cronografi ca Ioan Malalas din Antiohia în secolele VI—VII. sub numele persoanelor biblice. Aceste devieri de la tradiţia fixată. povestirea lor însufleţită de episoade caracteristice şi de situaţiuni dramatice. din încercările de a fuziona creştinismul cu filozofia şi dialectica elină şi cu credinţele religioase ale popoarelor convertite. au smuls accente de preţuire şi de admiraţie celor mai de seamă bizantinologi ai vremurilor noastre. atribut de umilinţă purtat de călugări) din secolul al IX-lea sau Constantin Manasses din secolul al Xll-lea. Epifaniu. principiile fundamentale ale credinţei. Filip. Byzance. incontestabil că grecii se aşază la un nivel intelectual cu mult superior. sf. Gnosticii. prin fineţea psihologiei. Elementele eterogene care se infiltrau pe această cale în creştinism în epoca formaţiunii sale erau în unele ţinuturi aşa de importante. luptă înverşunată împotriva ereziei şi au fixat. prin simţul compoziţiei. prin scrierile lor dogmatice. După istoriografie. Charles Diehl. Grigore de Nazianz. Ciril de Alexandria. a cărui operă a intrat de timpuriu în literatura românească. un Nicetas. sf. încît îl deviau necontenit de la linia statornicită prin tradiţia evanghelică.

cea divină. încît a stîrnit admiraţia chiar a adversarilor bisericii ortodoxe. ci şi al întregii lumi medievale — era evreu din Siria trecut la creştinism şi stabilit apoi ca diacon în Constanti-nopol. efuziunile sufletului în rugăciune. care se întemeia nu pe cantitatea silabelor — lungi sau scurte — ci pe ritmul silabic care se obţine căutînd efectul muzical în numărul egal al silabelor din aceeaşi 1 Etudes preparatoires au pelerinage eucharistique de Jerusalem. vezi Poetes et melodes. contemporanul lui Alexe Comnenul. să ascultăm cu transport toate aceste cîntece. atît de variat şi aşa de frumos. în special de psalmii ebraici.. nu numai al Bizanţului. p. Nîmes. Trebuie să salutăm toate aceste nume. 1886. care susţinea că Domnul nostru Isus a avut o singură natură. în secolul al VHI-lea: Ion Damasceanul şi Teodor Studitul. 226. a cărui operă. 1893. sfîntul Romanos. Paris. Ori. p. întemeindu-se pe scrierile patristice. ştiinţa sacră este ea însăşi ameninţată prin pozitivismul năvălitor. Lupta aceasta împotriva ereziilor şi pentru fixarea punctului de vedere ortodox în chestiunile atacate a dat naştere unei bogate literaturi de polemică şi dogmatică. acest lirism care ne lipseşte. în Grecia bizantină. la 1711. care formează un cor. şi. şi corifeul lor. care nu admitea cultul Sfintei Fecioare şi al icoanelor. în limba greacă. El a adoptat pentru imnul sacru versificaţia populară. o erezie născută din fuziunea dualismului persan cu creştinismul. menită să însoţească serviciul divin: imnografia. care nu recunoştea în Mîntuitorul decît o singură voinţă. o ceată nenumărată de melozi. să aplaudăm toate aceste glorii. deşi admitea în el două naturi. monotelism. cea divină şi cea umană . în sfîrşit. Fruntaşul poeziei sacre din Bizanţ. iconoclasm." Producţia imnografică bizantină se leagă în obîrşia ei de poezia religioasă siriacă şi prin aceasta de poezia semitică. din opera lui avem traduceri în literatura noastră încă din secolul al XVII-lea.în epoca bizantină biserica a continuat să fie zguduită necontenit de forme nouă ale ereziilor: monofizism. Iată ce spune în această privinţă un călugăr francez. 347. a fost tipărită pentru întîiaşi dată. însă genul în care literatura bizantină s-a ridicat pe culmile cele mai înalte e poezia religioasă. Teologii bizantini. Lirismul religios bizantin este atît de bogat. în Tîrgovişte. în cărţile sale liturgice. Cantacuzino şi Caba-silas. Palamas. în secolul al XlV-lea.. cel mai mare dintre poeţii noştri creştini.. în care s-au distins teologi de frunte. lumea profană este foarte îmbă-trînită. la noi. în secolul al IX-lea: Euthimie Zigabene. Maxim Confesorul în secolul al VH-lea. Panoplia dogmatică. Romanos —■ despre care a fost vorba şi pe care toţi bizantinologii şi chiar teologii catolici îl consideră ca pe cel mai mare poet sacru. Orientul păstrează în rezervă. Trebuie să căutăm undeva într-o literatură încă necunoscută elanurile inimii. Edmond Bouvy 1: „Occidentul nostru are nevoie de poezie. bogomilismul. 13 . ca Leontius din Bizanţ în secolul al Vl-lea. considerate ca idolatrie. cu principele lor. patriarhul Fotios. foarte dezamăgită (desenchante) pentru a ne mai da poeţi lirici. au continuat lupta împotriva acestor noi erezii pînă la deplina lor exterminare. Boeme Presse.

condacele şi icoasele de la Naşterea Mântuitorului. Ioan Damasceanul. care a compus cea mai mare parte din cîntările prohodului. încît stîrnea rîsul. Efrem Şirul. despre care legenda spune că era gata să se urce pe tronul Bizanţului. prin darul divin — după legendă — a alcătuit el mii de imnuri care au pătruns în liturghia ortodoxă şi i-au asigurat un loc între sfinţi. lavsaicurile sau limonariile. din Duminica Floriilor. în secolul al XH-lea rapsozii bizantini ai maselor populare au alcătuit o mare epopee. Ioan Caleca. Opera lui a fost continuată de alţi melozi. şi mulţi alţii au ilustrat amvonul bisericii ortodoxe şi ne-au lăsat predici de o rară frumuseţe. precum şi al cîntărilor de înmormîntare. a avut şi are încă o rezonanţă puternică în sufletul lumii ortodoxe. din Vinerea Patimilor şi din Duminica Paştilor. dar inspiraţi de puritatea învăţăturilor evangelice. Şi pe tărîmul literaturii de imaginaţie bizantinii au produs opere de seamă. Mihail Peloponesianul. alcătuitorul canonului —• formă complexă a cîntecului religios. care se răsfrîng. autorul canonului din Duminica Floriilor. au pus în lumină înălţimea dogmei şi moralei creştine cu o vervă care. Cosma Damasceanul. Sfînta Fecioară). mărginite numai la viaţa şi gîndurile marilor asceţi. mîna sa. intră în biserică şi urcîndu-se în amvon cîntă celebrul imn " HjtapGevoţ ar|H6pou {—Astăzi. Romanul şi-a luat naştere în epoca de decadenţă a culturii clasice greceşti. Vasile cel Mare. îl înghite şi deş-teptînduse. cu o melodie unică — ■ şi apoi cu continuatorii acestuia: Ioan Damasceanul. Grigore de la Nisa. Şi în omiletică bizantinii stau pe o treaptă mai înaltă decît occidentalii. ca Constantin Porfiro-genetul şi Leon înţeleptul. alcătuită din nouă ode modelate după strofe tipice numite irmoase. sub stăpînirea unei puternice emoţii mistice. Marii lor oratori bisericeşti. în care se cîntă viaţa de aventuri şi eroism a comandanţilor de la graniţele imperiului. a căror melodie era însă aşa de stîngace. Deşi în germene era cuprins în unele episoade din poemele homerice. care-i întinde un sul de hîrtie. în această muncă de slăvire a Mîntuitorului au adus contribuţia lor chiar împăraţii bizantini. Ioan Hrisostomul. a început să compună imnuri sacre. silindu-1 să-1 înghită. Teodor Studitul. colecţionate în mineele care se citesc azi în bisericile noastre sau patericurile schitice. peste veacuri. Ilie Miniat. Poezia religioasă bizantină capătă un nou avînt cu Andrei de Creta. pe cînd dormea. Ba. x De la el ne-a rămas. 14 . Digenis Akritas. constituind toate laolaltă un grup organic. îi apare dintr-o dată în vis Sfînta Fecioară. contimporanul lui Antim Ivireanu. a cărui operă stă la baza Evangheliei cu învăţătură a lui Coresi. ceea ce este semnificativ. crescuţi în filozofia şi retorica elenică. după cum se va vedea. bizantinii au plăsmuit legendele învăluite în nimbul miraculosului creştin ale sfinţilor martiri şi asceţi. Pentru a stimula virtuţile creştineşti în sufletul maselor populare. Poezia epică şi-a găsit însă expresiunea ei cea mai nimerită în roman. într-o noapte din ajunul Crăciunului. în cazaniile noastre. în idila 1 Legenda povesteşte că venind din Siria în Constantinopol ca diacon în biserica Sfînta Născătoare. alcătuitorul canoanelor pentru fiecare zi a săptămînii.strofă şi în succesiunea regulată a silabelor accentuate şi a celor neaccentuate. între altele. care este şi azi în uzul ritualului ortodox. cu mărul de aur. Astfel. Iosif Imnograful. dar îl pierdu din pricina unui răspuns mîndru pe care-1 dădu împăratului cei oferea. Casia. întocmitorul octoihului.

alţii în proză — imitînd pe Heliodor. aur şi mozaicuri ne face să înţelegem prestigiul de care se bucura pe timpul său civilizaţia bizantină. din care însă nu ni s-a păstrat decît un fragment. o altă prelucrare în versuri a celebrului roman cavaleresc de la sfîrşitul evului mediu Pietre de Provence el la belle Maguelonne. care. traducerea în versuri a Romanului Troiei. care a sugerat lui Dimitrie Cantemir. surprinşi pe mare de furtună. ajung sclavi şi în cele din urmă^ dobîndesc libertatea. prin înlănţuirea de incidente multiple şi variate. la jumătatea secolului I al erei noastre. ca gen literar de sine stătător. cu splendide grădini pe ţărmul Mării de Marmara. în arta evului mediu occidental. cad în mîna piraţilor. un roman din ciclul legendelor arturiene. planul operei sale Istoria ieroglifică. după toate probabilităţile. pieţele largi ca. sau. pentru a expune în forma plăcută a ficţiunii o doctrină metafizică sau morală. cu cavalerii mesei rotunde (Ies chevaliers de la table ronde). aşezată într-unui din cele mai pitoreşti decoruri. Bă-trînul cavaler. împreună cu cultura şi obiceiurile popoarelor romanice din occident încep să pătrundă în limanurile bizantine şi influenţe literare. cu ţărmul Asiei în faţă. au scris peripeţiile încurcate ale perechilor de îndrăgostiţi. se regăsesc şi se căsătoresc. o reelaborare a legendei provensale Floire ei Blanche-fleure sau Imberie şi Margarona. Anterioară cu cinci veacuri literaturilor romanice din Occident. literatura bizantină ajunsese deci la o înflorire mai bogată. capitala imperiului. Iar mai tîrziu. Estaţiu Macrembolites şi alţii — unii în versuri. alcătuit în Franţa în secolul al XH-lea de truverul normand Benoist de Sainte-Maure. Nicetas Eugenianos. printr-un deznodămînt fericit. In secolul al XlII-lea.din perioada alexandrină. prelucrarea liberă şi prescurtata a romanului francez de la sfîrşitul secolului al XH-lea Gyron le courtois sau Florio şi Plaziaflora. precum: 'O npeapuTtjQ nrnâ-crjq. a fost mult gustat şi a găsit imitatori în literatura bizantină. după pastorala Daphnis şi Chloe. Şi în artă Bizanţul era la această epocă superior Occidentului. In aceste împrejurări. totuşi. după izvoare latine. după cum însuşi o spune. şi cel care a avut un răsunet mai puternic în literatura bizantină şi chiar în literaturile moderne. alcătuit. în secolul al XlII-lea. în sfîrşit. romane cavalereşti franceze ajung să fie prelucrate şi traduse în versuri bizantine. galeriile şi arcadele palatelor de marmoră. spre satisfacţia cititorilor. de pildă. este romanul istoric al lui Ninus şi Semi-ramida. cînd Constantinopolul cade sub latinii cruciatei a IV-a şi cînd Imperiul bizantin este împărţit între cuceritori. era cea mai frumoasă cetate a evului mediu. este Aethiopica lui Heliodor sau Teagen şi Haricleea. Măreţia şi frumuseţea Constantinopolului erau cîntate în romanele courtois ale Franţei medievale şi în bîlinele ruseşti. romanul nu s-a constituit decît la începutul erei creştine. cînd latinii cruci15 . De altă parte. în poveştile milesiane sau în miturile alegorice plăsmuite de filozofii greci. vestita Augusteon — un fel de San Marco a vechiului Bizanţ — toată acea bogăţie de marmoră. Elemente din arta bizantină au pătruns de timpuriu prin Veneţia şi prin stăpînirile bizantine din Italia. Cel mai izbutit. Cel mai vechi. Acest roman de dragoste. prin tendinţa de a încorda atenţia în desfăşurarea unor situaţiuni senzaţionale şi a unor conflicte neaşteptate. intrat şi în limba română. Cupolele aurite ale bisericilor. Scriitori ca Teodor Prodromos. încheiate.

Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II". în Franţa cronicarii cruciadei a IV-a cu Villehardouin în frunte — istoriografia bizantină dăduse pe cei mai de seamă reprezentanţi ai săi. BIBLIOGRAFIE Pentru istoria literaturii bizantine cea mai bună operă este pînă acum tot K r u m b a -«ber. mai nouă: Giovanni Montelatici. Bizanţul în schimb produsese marea epopee populară Digenis Akritas. 16 . Despre poezia imnografică din cărţile de ritual si cîntarea bisericească. cronicarul francez Villehardouin. Şi dacă după căderea Constantinopolului sub latinii cruciadei a IV-a pătrund în literatura bizantină cîteva teme din ciclul romanelor courtois. Pentru imnografie în legătură cu ritualul nostru: preotul prof. N. scrie: „Rien de pareil ne se peut trouver en un autre pays". LITERATURA SLAVILOR SUD-DUNĂRENI Din cele expuse în capitolele precedente s-a putut vedea că literaturile romanice. abia în secolul al X-lea. Paris. precum şi o serie de romane imitate după Etkiopica lui Heliodor. II. O sinteză asupra •civilizaţiei bizantine: C h. Pînă în veacul al XHI-lea. care încep să se eşaloneze încă din veacul al V-lea. Florimont al lui Aimon de Varenne şi acel celebru în evul mediu Roman de sept-sages — Sin-dipa al nostru — care a colindat prin toate literaturile Occidentului. 1912. Foarte preţioase date privitoare la importanţa Bizanţului pentru noi şi la legăturile literaturii noastre cu cultura bizantină se găsesc la D. Bucarest. 1897. unul dintre aceştia. căci dacă bogata eflorescentă a chanson-elor de geste şi a romanelor courtois din Franţa medievală s-a răsfirat în toate literaturile Occidentului neolatin. Geschichte der byzantinischen Litteratur. Athis et Prophilias a lui Alexandre. Mttnchen. Bucureşti. p. Opere postume. I o r g a.atei a IV-a cuceresc Constantinopolul. O lucrare sumară. Milano. reprodus şi în Studii istorice greco-romane. în secolul al Vl-lea. Byzance. Partenopeu. cînd în Occidentul romanic apar primii cronicari — în Spania Alfons al X-lea cu cronica generală a Spaniei. II. Grandeur et ddcadence. Hippomedon et ProtesUaus ale lui Huon de Rotelande. rămîn uimiţi de cele ce văd în capitala imperială. 1916. avusese o evoluţie literară de cinci veacuri. care îşi plămădise o civilizaţie proprie din fuziunea clasicismului grec cu creştinismul şi cu străvechile culturi ale Orientului. 271. care are pentru fiecare capitol o bogată biblio-. Eusso. Flammarion.grafie. Storia delta letteratura bizantina (324—1453). apar tîrziu. cînd în Italia şi în Spania abia se furişau în documente latine urmele noilor limbi romanice. Pînă la această epocă Bizanţul însă. pe care nu numai bizantinologii. 1935. Bucureşti. Aufl. Cleomades a lui Adenet le Roi. emancipîndu-se de sub tutela limbii latine. p. Petre Vinii 1 e s c u. D i e h 1. nu-i mai puţin adevărat că şi literatura bizantină a transmis epicei franceze medievale o serie de motive în opere ca: Cliges a lui Chretien de Troyes. 487—541. 1935. ci chiar şi teologii catolici îl socotesc ca pe cel mai mare poet al creştinătăţii din toate vremurile. Şi în ceea ce priveşte epica literatura bizantină putea sta ou cinste alături de literaturile romanice. Bizanţul se putea mîndri cu melozi ca Romanos. 1937. Ulrico Hoepli. Elenismul în România. Bucureşti. Byzance aprSs Byzance.

Hotărît să ridice starea culturală a poporului său. el introduce la curtea din Preslav. atunci înţelegem farmecul pe care Bizanţul îl exercita asupra popoarelor păgîne de la graniţele imperiului. nu numai din pricină că moravii păgîni erau în lupte continue cu germanii. după ce moare Rostislav. Ei aveau astfel reputaţia unor adevăraţi apostoli cînd. sub domnia lui Simion. zideşte biserici şi palate. cere din Bizanţ misionari creştini care să cunoască îimba slavă. dar. ne spune că bizantinii îl socoteau pe jumătate grec. călătoriseră apoi pe la mănăstirile din Asia Mică. Luitprand. pe care un panegirist bulgar contemporan îl numeşte „noul Ptolomeu". şi în 863 plecară în Moravia. punîndu-se el însuşi la muncă. unde se iniţiaseră în viaţa ascetică şi încercaseră să aducă la creştinism pe cazării de la nordul Mării Negre. Ei găsesc aci. în 864 principele Boris al Bulgariei. în zbuciumările politice care urmează.. de origine longobardă. pompa şi ceremonialul bizantin. Propaganda lor avu un succes strălucit.Privită astfel în întregul său. inventînd pentru aceasta alfabetul glagolitic. Ioan Hrisostomul. Dobîndiseră la Constan-tinopol o solidă educaţie religioasă sub călăuza marelui patriarh Fotie. se deprinsese din copilărie cu operele lui Aristotel şi cu discursurile lui Demostene si dobîndise atîta cultură grecească. Sub acest principe înţelept. prin munca de cultură a discipolilor lui Chirii şi Metodiu. Creştinismul pătrunsese în Moravia din ţările germanice. încît un sol contemporan german al regelui Otto I. care tocmai fusese cîştigată la creştinism. Rostislav. sub ţarul Simion. reunite sub numele de Zlatostruj {Valul de aur). capitala ţării. proclamînd autocefalia bisericii bulgare (917). în anul 860. Persecutaţi şi izgoniţi din Moravia. tărîmul prielnic pentru o spornică activitate culturală. în cel religios-şi în cel istoric — culmi mai înalte decît literaturile Occidentului. Cunoşteau probabil limba slavă din copilărie. Cel dintîi dintre popoarele slave din sudul Dunării care au îmbrăţişat creştinismul oficial au fost bulgarii. discipolii lui Metodiu se refugiază în Macedonia şi apoi în Bulgaria. De la el a rămas în literatura bulgară traducerea a 135 de discursuri ale sf. dar întîlnea obstacole în expansiunea lui. discipolii lui Metodiu sînt bine primiţi. încurajaţi 17 . care se urcase pe tronul Bulgariei după Boris în 893. de exemplu. organizează biblioteci şi stimulează cu avînt opera de transplantare a literaturii bizantine. folosinduse de încheierea păcii cu bizantinii. anterioară cu cinci veacuri literaturilor romanice. principele Moraviei. Dacă la această strălucire culturală adăugăm frumuseţea pitorească a Constantinopolului. înalţă arhiepiscopatul bulgar la rangul de patriarhie. s-a dezvoltat pe o linie de evoluţie ascendentă şi atinsese în evul mediu în unele domenii — ca. Simion îşi făcuse educaţia în Bizanţ. se botează avînd ca naş pe însuşi împăratul bizantin MihaiL Creştinismul dobîndeşte însă un puternic avînt în Bulgaria sub fiul lui Boris. fiindcă în veacul al IX-lea populaţia slavă se întindea pînă sub zidurile Salonicului. dar şi din pricină că misionarii germani nu cunoşteau limba poporului pe care voiau să-1 evanghelizeze. Fraţii Chirii şi Metodiu petrecuseră vreo trei ani pentru a traduce Sfintele Scripturi în limba slavă. literatura bizantină. liturghia slavă începe să fie atacată din ce în ce mai înverşunat de către clerul german catolic. Fraţii Chirii şi Metodiu erau fiii unui înalt funcţionar grec din Salonic.

Vasile cel Mare. cuprinzînd discuţiuni dogmatice ca de pildă disputa lui Chirii cu sarazinii. de a dezvălui enigmele privitoare la creaţiunea şi sfîrşitul lumii.de ţar în munca lor de cultură. în sfîrşit. âno%pimza — acopăr. scara posturilor pe care trebuie să le urce omul pentru a ajunge la desăvîrşire morală. la viaţa de dincolo de moarte. a Mîntuitorului sau a unuia din apostoli. sau comentarul lui Hippolit asupra cărţii lui Daniil. care a transpus în literatura bulgară partea care interesa mai mult poporul său din opera fundamentală de dogmatică a sfîntului Ioan Damasceanul. moştenite din vechiul iudaism. a apostolilor. literatura apocrifă a Noului Testament a fost alcătuită mai toată din legende populare formate în comunităţile primitive ale creştinismului — fiindcă cea plăsmuită de sectele eretice a fost distrusă — şi a apărut sub numele unui patriarh. care a dat fiinţă slavă în Macedonia episcopatului din Ohrida. ca de pildă operele lui Efrem Şirul. cu cazării. în afară de cărţile fundamentale ale Bibliei. a fost tradusă la noi în secolul ?. care. ale lui Ioan Moshos (Limonarion. ăn6%pmzoq = 18 . era mai bucuros după poveşti şi legende în legătură cu noua lui credinţă şi cu lumea înocnj urătoare. ale lui Teodor Studitul. pînă ce împrejurări fericite au scos-o la lumină. ca de pildă opera sfîntului Ioan Damascean. cu clerul latin din Veneţia. a unui profet. De aceea literatura aceasta a fost numită apocrifă (de la gr. regeneratorul vieţii monahale bizantine din veacul al IX-lea. în sfîrşit. în fruntea acestor discipoli stă Climent. Athanasie din Alexandria. ca de exemplu comenta-rul sf. fie din nevoia de a ridica moralul deprimat al poporului. comentarii privitoare la textele biblice. Lăsînd la o parte legendele privitoare la Vechiul Testament. a profeţilor.a. ei dau atîta strălucire domniei lui Simion. fie din năzuinţa de a lămuri unele puncte lăsate în întuneric de Biblie din viaţa patriarhilor. încît toţi slaviştii o numesc epoca de aur a literaturii bulgare. şi. Această literatură s-a născut în vremurile de decadenţă ale poporului evreu şi în primele veacuri ale creştinismului. fie. El a lăsat o serie de discursuri şi biografia apostolilor Chirii şi Metodiu. Dar asemenea discuţiuni dogmatice şi speculaţiuni teologice nu puteau mulţumi imaginaţia naivă a poporului. alcătuite cu elemente legendare după modelul hagiografiei bizantine. Munca desfăşurată în această privinţă este uriaşă pe toate tărîmurile literaturii religioase. aceea care s-a bucurat de mai multă trecere în literatura bulgărească a fost literatura apocrifă. Biserica bulgară recunoscătoare pentru munca lor îi cinsteşte în frunte cu cei doi apostoli Chirii şi Metodiu sub numele de „svetii sedmipocetni" (grupul celor 7 sfinţi). de textele liturgice. a Mîntuitorului. Astfel. o bogată literatură omi-letică culeasă din operele sf. Era firesc ca în epoca de creştinare a poporului bulgar toată strădania cărturarilor să fie pusă cu deosebire în serviciul operei de tălmăcire a tot cea ce putea întări noua credinţă. foarte răspîndită şi la noi). ale lui Ioan Klimax (a cărui scriere Lestvica. De aceea din bogata şi variata materie religioasă a Bizanţului. în aceeaşi epocă a lui Simion trăieşte şi Ioan Exarhul.l XVII-lea de mitropolitul Varlaam). un fel de patriarh al Bulgariei. cu pretenţia că a stat multă vreme ascunsă ca o literatură postumă. în faza de copilărie a culturii sale. ascund. literatură ascetică şi mistică. s-au tradus de către scriitori anonimi numeroase cărţi de dogmatică. Ioan Hrisostomul ş. ale lui Grigore de Nazianz.

Şi fiindcă pretenţia acestei noi literaturi că ea este opera marilor personalităţi ale Bibliei este neîntemeiată. încă din secolul al XlII-lea: o versiune a romanului lui Alexandru cel Mare. copilăria şi tinereţea Sfintei Fecioare. care în originalul bizantin era scris în versuri. aceştia gustau mai mult cronografele scrise de călugării bizantini. termenul apocrif are două note caracteristice: literatură care ar fi stat ascunsă. în primul rînd romanele populare. dar care în slavă este tradus în proză şi care va avea. Dimpotrivă. nici să poată preţui floarea poeziei bizantine. Cronicile bizantine. care duce povestirea pînă la moartea împăratului Teofil. falsă. inspirată de dogma concepţiunii imaculate a Mîntuitorului. o mare influenţă asupra călugărilor cronicari ai Moldovei Macarie şi Azarie. iar în literatura bizantină şi slavă sub numele 19 . o prelucrare bizantină a legendei lui Buda. La începuturile creştinării sale. Cărturarii bulgari — şi în primul rînd clericii care stăteau în fruntea activităţii de transplantare a culturii bizantine — au ales din comoara literară a Bizanţului. care. care vor trece apoi şi în literatura noastră. Astfel s-a tradus. ca: Apocalipsul sfîntului Ioan Bogoslovul. care începeau povestirea de la creaţiune şi care întreţesau în urzeala biblică şi istorică legende apocrife. care povesteşte istoria lumii pînă la anul 574. cronica lui Gheorghe Monahul Amartolos (— păcătosul). în sfîrşit. după modelele clasice. cîteva fragmente din xpovoypx<pixov Zvviofiov a patriarhului Nikifor şi cronograful lui Manasses încărcat de podoabe stilistice. Aşadar. Cuvîntul lui Melodie al patarilor. numai acele opere cu caracter estetic care puteau fi pe placul maselor naive ale poporului. toată viaţa zbuciumată a imperiului şi a curţii din Constantinopol. ea fiind o literatură neautentică. precum şi copilăria Mîntuitorului în Nazaret. în care se povestesc chinurile Mîntuitorului. falsă. dar în acelaşi timp o literatură neautentică. sînt înfăţişate cu elemente de miraculos într-o adevărată apoteoză şi. moartea lui şi scoborîrea în infern pentru liberarea celor drepţi. sau Evanghelia copilăriei. după cum vom vedea. în afară de ceea ce putea întări credinţa. eleniskii letopisec (Malalas). cumnatul lui Matei Basarab . romanul lui Varlaam şi Ioasaf. un siriac grecizat. Ascensiunea lui Isaia la cer. Literatura aceasta este alcătuită dintr-o vastă materie de legende ţesute de imaginaţia naivă a poporului în jurul Mîntui-torului şi a familiei sfinte: aşa-numitele evanghelii apocrife. atribuită apostolului Toma. tradiţii populare privitoare la împăraţi şi alte multe elemente de folclor bizantin. unele chiar din secolul al XVI-lea. care povesteau. care apoi a fost încorporată în Rusia în aşa-numitele cronici greceşti. Evanghelia lui Nicodim. Din bogata literatură de cronografe bizantine au trecut în literatura bulgară: hronograful lui Ioan Malalas. tradusă în literatura arabă sub numele de Kalilah şi Dimnah. Apocalipsul sfîntului Pavel. nivelul cultural al poporului nu era desigur aşa de ridicat încît să poată gusta frumuseţea capodoperelor literaturii clasice greceşti. ca de pildă Pro-toevanghelia lui Iacob.ascuns). Călătoria Maicii Domnului la iad. tradus la noi de Udrişte Năsturel. învăluie într-un nimb de castitate şi sfinţenie naşterea. nu au interesat pe cărturarii de la începutul literaturii bulgare. fratele cel mic al Domnului. în care se arată pribegia familiei sfinte spre Egipt prin pustiu. ca un fel de operă postumă. pseudoepigrafică. o versiune din vestita carte de fabule indiene. „cel mai bun roman spiritual al evului mediu". Ciclul acestor legende apocrife se încheie apoi cu o serie de viziuni apocaliptice privitoare la sfîrşitul lumii şi la contrastul dintre rai şi iad.

Din acelaşi ciclu de poveşti venite din vechiul Orient în literatura bizantină. de domni români şi de ţari ruşi. din Bulgaria. care a înnodat viaţa religioasă a poporului sîrb cu viaţa ascetică şi culturală a Muntelui Athos. Literatura bulgărească venea în Serbia prin mijlocirea mănăstirilor din Muntele Athos. dar hazlii în acelaşi timp. Bulgaria însăşi intră în sfera de influenţă a culturii sîrbeşti. şi împreună cu aceasta şi literatura tradusă. Romanul a fost tradus în slavo-neşte în secolul al Xl-lea sau al XH-lea. eroi ai romanului). la curtea ţarilor din Tîrnova. căci ea era nu numai inima din care pulsa viaţa religioasă din Răsărit. căci documentele scrise în Bulgaria la această epocă se resimt de influenţa sîrbească. înăbuşită prin cucerirea bizantină. dar -copiştii sîrbi. care a circulat şi în literaturile medievale ale Apusului sub numele de Solomon şi Mar coif şi care stă la baza prelucrării lui Croce. îşi caută un loc de odihnă între călugării Muntelui Athos sub numele de Simion. Acesta. probabil în ţinuturile Macedoniei. acoperită numai de mănăstiri ridicate de împăraţi bizantini. din cercul legendelor solomonice. apoi o povestire cu elemente enigmatice. Ratko. bulgarii au mai transpus în literatura lor romanul înţesat de proverbe. uniţi laolaltă într-un fel de republică. renunţă şi el la tron şi. sub conducerea lui Ştefan Nemanja. soţia ţarului şi fiica lui Basaraba al nostru. care. de cnezi sîrbi. fabule şi enigme al lui Archirie şi Anadan. dar şi un fel de bibliotecă 20 . activitatea culturală renaşte în Bulgaria sub al doilea imperiu româno-bulgar. au introdus în textele ce copiau limba ţării şi a vremii lor. legende şi poveşti bulgare. Muntele Athos este o peninsulă stîncoasă şi abruptă. închegîndu-se într-o unitate politică. s-a retras în Muntele Athos. Simion şi Sava au întemeiat în Muntele Athos mănăstirea sîrbească Hilandarul. Către sfîrşitul secolului al XH-lea literatura sud-slavă îşi strămută punctul de greutate în Serbia. Această republică de mănăstiri a jucat un rol important în viaţa Răsăritului ortodox. de ţari bulgari. a fost descoperită în zilele noastre de o misiune arheologică germană pe o insulă de la cataractele Nilului. prin munca neobosită a marilor patriarhi Theodosie şi mai ales Efthimie. a cărui formă. Bertoldo. copiind texte religioase. Aceste mănăstiri adăpostesc în ele călugări de neamuri diferite. Legăturile vieţii de cultură a sîrbilor cu Muntele Athos au fost înnodate în secolul al XH-lea prin fiul lui Ştefan Nemanja. La curtea din Vidin a ţarului bulgăresc Sracimir se întrebuinţează în documente limba sîrbo-slavă şi în această limbă •este scris şi sbornicul copiat la anul 1360 cu ajutorul Anei. Trezită mai tîrziu la viaţa literară proprie. venind cu sufletul umilit pe urmele fiului său.de Stefanites şi Ihnilates (numele a doi şacali. sub conducerea celui mai destoinic din soborul egumenilor: protul Muntelui Athos. părăsind strălucirea de la curtea domnească a tatălui său. Serbia a împrumutat limba bisericească. Cîţiva ani după aceasta tatăl său. îmbrăcînd haina monahală sub numele de Sa va. intitulată Solomon şi Kitovras. care trăiesc în umilinţă o viaţă de adevărată frăţietate creştinească. unul din statele cele mai puternice ale Peninsulei Balcanice. într-un papirus scris cu 5 veacuri înainte de Hristos în limba armeană. cea mai veche. Ştefan Nemanja. devine.

venea să învioreze literatura sîrbească. Un popas în drumul lor l-au format mănăstirile din Macedonia. atraşii de farmecul Veneţiei. unde populaţia bulgărească se încrucişa cu populaţia sîrbească. Legăturile politice şi economice ale Veneţiei cu Ragusa au înlesnit în cetatea dalmatină aşezarea italienilor. Petru al II-lea Urseolo. Prin aceste mănăstiri în care călugării croaţi trăiau sub ascultarea Romei şi oficiau serviciul religios în limba latină. Spalato. Din răsadurile bizantine aduse din Athos a crescut pe pămînt sîrbesc o literatură originală de hagiografie şi cronici naţionale. slavii dalmatini. precum şi prin numeroase legături politice. ca de exemplu: Sancta Măria de Reteco. leagănul literaturii bulgăreşti din epoca de aur. După o perioadă de ezitări între Roma şi Bizanţ. care au adus cu ei în societatea slavă obiceiuri rafinate. la Roma. multe elemente 21 . Un tînăr dalmat.centrală a popoarelor ortodoxe. Branimir. Paralel cu influenţa politică şi culturală a Veneţiei pe ţărmurile dalmatine.. Ragusa a fost cu deosebire poarta prin care influenţele occidentale au pătruns în literatura şi în arta sîrbească. regele croaţilor. comerciale şi culturale. din veacul al Xl-lea chiar. Litoralul adriatic. lîngă Ragusa. unde cu timpul republica Sf. pe care cu mici întreruperi a izbutit să o păstreze pînă în 1815 (congresul din Viena). după cererea împăratului bizantin Heraclie. episcopate catolice de care depindeau numeroase biserici şi mănăstiri. un alt curent. Ragusanii încep să scrie chiar în limba latină şi italiană. primeşte în 1478. Marco izbuteşte să stăpî-nească centre însemnate ca Zara. vechea Ilirie şi o parte din Panonia. Cu un veac mai înainte ţinuturile croate din jurul Dubrovnikului de azi — Ragusa de altădată — căzuseră sub influenţa Italiei. La începutul secolului al Xl-lea dogele Veneţiei. sau mai exact un dialect italian. coroana de poet.. Pe de altă parte. cucereşte o parte a ţărmului adriatic al Croaţiei. Deşi Ragusa şi-a redobîndit libertatea. Ilja Crejevic. Din Muntele Athos au plecat textele şi misionarii culturii către ţările slave. încă de la începutul aşezării lor pe coastele dalmatine. în afară de curentul acesta ortodox şi bizantin care se revărsa în Serbia din mănăstirile Muntelui Athos. fusese ocupat de croaţi cu cîţiva ani mai înainte de strămutarea sîrbilor în sudul Dunării. cum spune unul din cei mai buni cunoscători ai literaturii sud-slave. de un caracter cu totul deosebit. aşezată pe vîrful unei insule stîntoase înconjurată de păduri de pini. autoritatea bisericii papale. Era un curent de cultură occidentală care pătrundea dinspre ţărmurile Mării Adriatice. şi versurile lui latine sînt socotite ca cele mai frumoase dintre ale scriitorilor contemporani. croaţii sînt cîştigaţi la creştinism prin misionari trimişi din Roma. Lagosta şi cîtva timp Ragusa. gustui pentru artele frumoase şi literatură. sau Sancta Măria de Mljet (Meleda). după o serie de zbuciumări interne. în Antivari şi în Ragusa se întemeiaseră. în 1102 croaţii. recunoscu în cele din urmă. cînd a fost cedată o dată cu Veneţia Austriei. totuşi ea a rămas sub influenţa veneţiană şi limba oficială a republicii dalmatine a fost multă vreme limba latină. se întinde şi influenţa bisericii. se alipesc la Ungaria şi intră în acest fel tot mai mult în sfera de influenţă a Ungariei şi a bisericii catolice. în 879. profesorul Murko. se duc în Italia pentru completarea studiilor la Universitatea din Padova. Veglia.

pp. cum le numeau occidentalii. Das kroatisck-serbische Schrifttum in Bcsnien v. a IlI-a. Beograd. Pentru literatura croată: Dr. M u r k o.nd dir Herzegcnina. prikazanje sau skazanje. 1933. 1922. Prin legăturile cu Serbia. H3 crape cpnCKe KHbHJKeBHOCTH. Pentru influenţele italiene asupra literaturii iugoslave un bun articol de sinteză: M i r k o Deanovic. Astfel croaţii au cunoscut de timpuriu acele drame liturgice ale evului mediu —■ — misterele. Milivaje B a g i c. . BIBLIOGRAFIE Pentru literaturile sud-slave în general o bună operă de sinteză este tot D r. 1908. Drag u ti n Prohaska. Crapi EiJiraprca jlaTepaTypa (IX-XVIII B). Les influences italienncs sur l'ancicnne litterahire ycugoslave. npsrjiefl cpncse KHHMfeB-HOCTH. Informiţis şi bibliografie şi la A n g e 1 o v şi G e n o v. Geschichts der ălteren sudslavischen Litteraturen. 1926. cum le numeau croaţii — au avut poeţi care s-au inspirat din lirica lui Petrarca şi au cunoscut de timpuriu binefacerile Renaşterii. Sofia. o parte din aceste elemente de artă şi literatură occidentală a pătruns în literatura sîrbească. ed. în colecţia „Die Literaturen des Ostens in Einzeldarstellungen". a Ii-a. M. în Rcvue de litterature comparee. venind astfel să sporească tezaurul cultural al slavilor sud-dunăreni. ed. Leipzig. Pentru literatura bulgărească: Boian Penev. 30 —^2. HcTopua EtJirapcxaTa jiHTepaiypa. XVI.din arta şi literatura Occidentului medieval au pătruns în literatura croată. 1913. Belgrad. Pentru literatura sîrbească manualul lui P a v 1 e P o p o v i c. Sofia. Zagreb. fiindcă are la sfîrşit pentru fiecare capitol o bibliografie bogată. 1914. este încă util. 1934.

Copii de pe aceste texte au trecut desigur şi în nordul Dunării şi ele vor fi servit la oficierea cultului divin într-o vreme cînd pătura de populaţie românească era străpunsă de numeroase infiltraţii slave. desigur. care din secolul al IX-lea erau ortodocşi. deci „rîul cu peşti"). Dîmboviţa (de la A^5^ = stejar). Era deci firesc ca texte slavoneşti religioase din sudul Dunării să fi trecut în nord şi chiar să se fi copiat şi pe pămîntul nostru. Limba în care ei traduseseră Sfintele Scripturi era însă. Oficierea ritualului creştin nu se putea. în anul cînd. Organizarea bisericii bulgare şi extensiunea ei în nordul Dunării. erau păgîni. deci în secolul al IX-lea. a contribuit şi ea să înnoade viaţa noastră religioasă cu a slavilor sud-dunăreni. care nu fuseseră încă asimilate şi care au lăsat urme puternice în limba şi chiar în toponimia noastră: Gorj (Jiul de munte). Bistriţa (apă repede) etc. şi de imperiul bizantin prin slavii de la sudul Dunării. au fost curăţate de elementele străine şi de tot ce părea poporului de neînţeles.INTRAREA ROMÂNILOR ÎN CULTURA BIZANTINO-SLAVĂ Izolaţi de romanitatea occidentală prin unguri. Codex Suprasliensis. s-ar fi scris în ţările noastre. la începutul secolului al Xl-lea. greci din Salonic. săvîrşi în toată plinătatea lui fără evanghelii şi fără texte liturgice. după distrugerea taratului bulgar. Dar cum eîmpul lor de activitate apostolică se întindea peste ţinuturile slavilor occidentali (strămoşii slovenilor actuali). într-o vreme cînd noi încă nu eram consolidaţi. Dolj (Jiul de cîmpie). Traducerile fraţilor Chirii şi Metodiu. care pînă tîrziu. dar care cunoşteau încă din ca-sa părintească limba slavă şi care convertiseră la creştinism pe moravii principelui Rostislav. limba bulgărească vorbită pe timpul lor. ţinuturile vlahilor 23 . ei au trebuit să introducă în traducerile lor şi elemente slave occidentale. revizuite în Bulgaria în epoca de aur a ţarului Simion. Ne lipseşte materialul documentar necesar pentru a lumina această epocă întunecată din istoria poporului românesc. dintre care unele de origine latină. Bărbulescu cred chiar că unul din cele mai vechi monumente ale literaturii bulgare. Vasile al II-lea reorganizează ierarhia bisericească în Bulgaria cucerită. Rîmnic (din Rîbnic. după cum s-a dedus din particularităţile fonetice. de la ryba = peşte. în jurul Salonicului. Bucovina (ţara fagilor). Această liturghie fusese înfiinţată de către fraţii Chirii şi Metodiu. Hasdeu şi I. altele de origine germană. românii au trebuit să primească în biserică liturghia slavă.

regele Sîrbiei. principatul Ţării Româneşti şi al Moldovei. acesta.sînt menţionate ca aflîndu-se sub jurisdicţiunea bisericească a episcopatului de Vidin. El cucereşte părţi din Banatul unguresc al Severinului. Lipsa de mărturii documentare învăluie viaţa poporului nostru din evul mediu într-o negură deasă. socotit ca ctitorul Ţării Româneşti. trece cu credincioşii săi peste munţi în Moldova. dinastul din Vidin. regele Ungariei. este. voievodul românilor din Maramureş. cînd. în cele din urmă. cumnatul domnului român. prin alungarea tătarilor care invadaseră şesurile şi prin înlăturarea ungurilor care aveau pretenţie de suzeranitate asupra ţinuturilor din nordul Dunării. se constată între conducătorii Ţării Româneşti şi ai statelor slave sud-dunărene strînse legături politice. în văile de la Posada. oştirea lui Carol Robert. care ridicau pretenţiuni de suzeranitate asupra ţinuturilor din sudul şi răsăritul Carpaţilor. întărite prin înrudiri dinastice. prin contopirea lor. din care aveau să se închege cu timpul. Cel dintîi voievod care ridică steagul independenţei pe plaiurile noastre este voievodul de la Jiu. fiindcă ne lipsesc ştiri documentare— voievodatele mărunte sub sceptrul său. care. ia în stăpînire ţara lui Sas. a avut o fiică pe care a căsătorit-o cu Ştefan Uroş. Cam în acelaşi timp se întemeiază şi Moldova prin Bogdan. nu se poate şti dacă este vorba şi de vlahii din nordul Dunării. publicat de Gelzer. Fiul -şi urmaşul lui Basarab. principatul muntean. reiese că în secolul al XlII-lea se găseau pe meleagurile noastre formaţiuni mărunte de state. cu drept cuvînt. pînă cînd. trece Dunărea şi cucereşte Vidinul. Ludovic. înglobarea noastră în zona religioasă slavă de nuanţă bizantină este apoi întărită de împrejurările politice în care s-a desfăşurat firul vieţii noastre istorice pînă la epoca năruirii statelor balcanice. luînd în captivitate şi pe Sracimir. se întemeiază. dar plăteşte cu viaţa această încercare. Abia după o jumătate de veac. Anca. curăţind şesurile Dunării de stăpînirea tătărască şi distrugînd în 1330. cînd principatele române erau în necontenite lupte cu regii catolici ai Ungariei şi ai Poloniei pentru salvgardarea independenţei lor. şi o alta. căzut pe cîmpul de luptă. Basa-raba. refuză să plătească tributul cuvenit regelui Ladislau Cumanul. după moartea lui Alexandru Basarab. Ungaria era zguduită de mari frămîntări şi cînd stăpînirea tătarilor la Dunăre se clatină. Aceste legături de familie încheiate pe temeiul comunităţii de credinţă au consolidat şi relaţiile politice. Cînd. în acele vremuri de mari zbuciumări. Nicolae Alexandru. pe care a căsătorit-o cu Sracimir. ca să-1 răzbune. Litovoi. atacă oraşele de graniţă din Ardeal. răzvrătindu-se împotriva ungurilor. dar din actul împăratului bizantin. Principatele româneşti apar în lumina Răsăritului european abia cu cîteva decenii înainte ca turcii să pună piciorul în Europa. ca stat de sine stătător. atrage de partea lui pe moldoveni şi distruge oştirile ungureşti trimise împotriva lui. Principatul Ţării Româneşti şi al Moldovei nu s-au putut deci închega ca state independente decît prin lupte cu regii Ungariei. unind — în ce împrejurări nu ştim. 24 . murind pe cîmpul de luptă în anul 1279. Din puţinele ştiri. în urma stingerii dinastiei arpadiene. pe care le culegem din documentele ieşite din cancelariile regilor unguri.

închis în formulele învechite ale culturii bizantino-slave. ungurii. în luptele de la Nicopole şi de la Varna. este redat lui Sracimir. liberat din temniţa ungurească. cucerit de români. despărţiţi de romanitatea occidentală prin unguri. Aceste strînse legături religioase. şi mai tîrziu. cînd procesul de asimilare a elementelor slave din ţinuturile noastre se încheiase şi cînd din haosul evului mediu şi-a făcut apariţia în lumina istoriei principatele noastre. se iveau zările Renaşterii. Ea a fost fatală pentru toată cultura noastră veche. căci a avut consecinţe din cele mai însemnate pentru destinele viitoare ale neamului. precum şi comunitatea de credinţă care unea popoarele lor au făcut ca românii să ia parte alături de popoarele slave în luptele comune contra turcilor la rîul Mariţa (1371). Occidentul străbătuse timp de patru veacuri un drum destul de lung şi de bogat în literatură şi se ridicase pînă la Divina Commedie a lui Dante. o strînsă corelaţie între limba de biserică şi limba de stat: limba în care se oficia serviciul divin era în acelaşi timp şi limba în care se redactau actele oficiale ale cancelariilor princiare: în Apus latina. la Cosovo. ca dealtfel în tot cursul evului mediu. după căderea statelor slave. pentru ca. politice şi dinastice au sfîrşit prin a ne alipi şi mai strîns de lumea ortodoxă a sudului dunărean bizantino-slav. o literatură bogată şi variată. şi Vidinul. pînă la jumătatea veacului al XVII-lea. Am văzut mai sus împrejurările în care a pătruns la noi cultul divin în limba slavă încă din secolul al IX-lea probabil. Alte popoare din jurul nostru. au adoptat în biserică şi în cancelaria de stat limba latină. abia ieşiţi din haosul invaziilor. cu toată latinitatea fiinţei noastre etnice. de rasă finică sau slavă. cînd se deschide prin Polonia o fereastră către Occident. în chiliile lor să înceapă munca de copiere a manuscriselor de evanghelii slave. începem să ne organizăm viaţa de stat. Ortodoxia şi slavismul ne-au izolat în bună parte de marile frămîntări culturale ale Apusului. primind şi stînd în legătură cu creştinismul din Roma.intervine o împăcare între unguri şi români. am intrat în sfera de cultură a popoarelor sud-dunărene. Era pe timpul acela. polonii. mai tîrziu. pe temeliile Renaşterii. care pînă la începutul secolului al Xl-lea erau încă păgîni. cînd noi. Legăturile dinastice dintre voievozii români şi conducătorii statelor slave din Balcani. limba în care se oficia serviciul divin a fost introdusă la noi şi în cancelaria domnească. în secolul al XlV-lea. unde a căzut pe cîmpul de luptă bătrî-nul cneaz al Serbiei. cînd pe plaiurile noastre călugărul sîrb Nicodim şi tovarăşii săi clădeau cele dintîi mănăstiri de piatră. în care vibrează sufletul Italiei medievale în ceea ce are el mai adînc şi mai etern omenesc. care a deschis perspectivele unei strălucite culturi antice şi care a înlesnit. Mai tîrziu. Literatura care se dezvoltă mai departe în Occident. rămîne străină sufletului românesc. prin reluarea tradiţiilor cu antichitatea greco-latină. Noi. răspîndirea umanismului şi a Renaşterii. în Răsărit greaca şi slava. ducînd cu el în mormînt independenţa ţării sale. în Occident se încheia faza medievală a marilor literaturi europene şi. difuzată prin invenţia tipografiei. Dar cu toate neajunsurile ce au decurs pentru noi din această situaţie şi pe care le 25 . Intrarea ţărilor noastre în zona culturii sud-slave este un fapt capital în istoria românească. cehii. Lazăr. Un veac mai tîrziu.

Din capodoperele literaturii clasice greceşti nu a păjtruns nimic în literatura slavilor de sud. o limbă moartă. alimentată. care. Ortodoxia şi slavismul nostru au format. Literatura religioasă canonică şi apocrifă. Căci dacă noi. în epoca de aşezare a vieţii noastre româneşti. pe de altă parte. Numai cei care erau ţinuţi. menite să întărească credinţa cea nouă în masele populare. cimentul care a ţinut strîns legate sufleteşte ramurile neamului răzleţite şi încăpute sub stăpîniri diferite. s-a pierdut în nobilimea maghiară şi a fost deznaţionalizată — tot astfel nu ar fi fost exclus ca în aceleaşi împrejurări şi o parte din pătura populară să fi fost pierdută pentru românism. cu o versiune a romanelor bretone Tristan şi Isolda. cu romanul lui Alexandru cel Mare. din cultura Italiei.vom vedea îndată. romane populare bizantine şi occidentale. literatura slavilor sud-dunăreni se îmbogăţise cu cîteva cărţi de florilegii. prin profesiunea lor. în locul cronicilor bizantine. 26 . Dar dacă din punctul de vedere al integrităţii etnice ortodoxismul ne-a adus servicii incontestabile. care zugrăveau în colori vii antagonismul dintre cele două ţărmuri spre care se duc sufletele oamenilor după moarte: iadul şi raiul. care nu prezentau mult interes pentru ei. în patru veacuri de influenţe bizantine şi de legături cu ţărmurile italiene. atunci este probabil că precum o parte din pătura conducătoare a poporului nostru din Ardeal — care. clerul. amestecau continuu elementul biblic cu cel apocrif şi istoria veridică cu fondul legendar al folclorului bizantin. din cultura Bizanţului. slavii sud-dunăreni transpuseseră în limba lor în primul rînd Sfînta Scriptură şi cărţile necesare serviciului liturgic. s-au mulţumit cu cîteva cronografe. limba slavă în care preoţii noştri săvîrşeau slujba bisericească era o limbă vorbită în veacul al IX-lea în jurul Salonicului şi în ţinuturile Macedoniei. primind catolicismul şi mai tîrziu calvi-nismul. alipirea noastră la cultura slavilor sud-dunăreni a restrîns însă în chip simţitor orizontul vieţii noastre literare. ca dealtfel şi la începutul evului mediu occidental. am fi avut în biserică şi în viaţa de stat aceeaşi limbă ca şi ungurii. cultura slavă care stătea la dispoziţia clerului nostru era ea însăşi săracă. şi în sfîrşit cu cîteva mistere religioase. să o cunoască se străduiau să o înveţe. Am văzut într-un capitol precedent în ce consta literatura slavilor sud-dunăreni. iar din literatura de imaginaţie a Bizanţului au trecut numai cîteva romane cu caracter popular. în al doilea rînd. sub presiunea statului. începînd povestea lumii de la crea-ţiune. Prin legăturile coastelor adriatice ale Serbiei cu Veneţia şi cu celelalte cetăţi italiene. De o deosebită trecere s-au bucurat apoi la popoarele slave legendele apocrife privitoare la materia Vechiului şi a Noului Testament şi mai ales legendele apocaliptice. totuşi slavismul — oricît s-ar părea de paradoxal la prima vedere — a contribuit într-o măsură oarecare la păstrarea intactă a unităţii noastre etnice. dar care în epoca întemeierii principatelor noastre ajunsese o limbă învechită. Lancelot. la care adăugaseră cîteva cărţi de dogmatică şi de mistică ascetică. care-1 deschidea poporului nostru adoptarea limbii slavone ca limbă de cultură. pe de o parte. Mai întîi. de aceea singura clasă cultă era la noi. acesta era orizontul literar pe. cronografe cu elemente apocrife şi folclorice. prin mijlocirea croaţilor. într-o vreme în care credinţa religioasă era o puternică realitate sufletească. pe acele timpuri. cîteva colecţii de florilegii şi cîteva cronici sîrbeşti originale.

Dar dincolo de graniţele lumii slave sud-dunărene era acel Bizanţ a cărui strălucitoare civilizaţie luminase evul mediu într-o vreme în care focarele de cultură ale Romei vechi fuseseră stinse prin invazia barbarilor. Docmentele descoperite recent la Muntele Athos ne dezvăluie sprijinul acordat de domnii români pentru refacerea mănăstirilor din sf. egumenul Hariton. Printr-un instinct superior de cultură.. în anul 1391 se afla la Constantinopol Drag. descălecătorul Moldovei. Munte. a zidit biserica.După zidirea mănăstirii. ci şi al întregului Munte Athos a fost însă Neagoe Basarab. La sfinţirea mănăstirii Curtea de Argeş au fost de faţă toţi egumenii Muntelui Athos în frunte cu protul Gavril. după ce înşiră toate daniile făcute de voievodul român mănăstirilor din ţările balcanice. Gavril. Vlaicu-vodă. mulţi călugări români. — cum s-a văzut mai sus — a cerut patriarhului din Constantinopol un mitropolit. trapezăria şi chiliile şi a dăruit-o cu moşii din Ţara Românească. pentru a se rezidi din temelie mănăstirea Cutlumus. adaugă: „Şi fu ctitor mare a toată Sfetagora . patriarhul ridică în 1359 la rangul de mitropolit pe episcopul bizantin Iachint din Vicina. i-a înălţat turnuri de priveghere. ctitorii principatelor noastre au căutat. spune documentul. un orăşel în Dobrogea. prădate şi arse de piraţi în acele vremuri de agonie ale imperiului bizantin. alta după Ştefan Uroş. El 27 . fiul lui Sas. propune domnului să fie împreună ctitori: „SCT^SU oi 5uo %(XT' icou XTIÎT0P3?". dincolo de lumea slavă din sudul Dunării şi într-o vreme în care nu se putea prevedea prăbuşirea Peninsulei Balcanice sub turci. Curtea de Argeş. una după Sracimir. se duc în noua mănăstire pentru a deprinde acolp tipicul de viaţă athonită. despotul bulgăresc din Vidin. în frunte cu mitropolitul Mihail şi ieromonahul Iacob. i-a făcut castru de apărare. fusese egumen al mănăstirii Cutlumus şi protos al Muntelui Athos.. şi-i dă ca scaun de reşedinţă capitala de atunci a Ţării Româneşti. Afluxul călugărilor români devine din ce în ce mai numeros şi mănăstirea începe a fi recunoscută în documentele posterioare cu numele de „lavra Ţării Româneşti. Recunoscător pentru aceste daruri frumoase. iar fiul său. iar succesorul lui Hariton. şi toate sfintele biserici le hrănia". Basarab dăduse „nu puţin". Astfel Alexandru Basarab. pe două căi: religioase şi politice.. Vestea despre sfinţenia vieţii ascetice din Muntele Athos ajunsese chiar pînă în ţinuturile nord-vestice ale Ardealului. căci urmaşul său. protosul mănăstirilor din sfîntul Munte. în Maramureş. din Ierusalim şi din Sinai. Radu cel Mare are şi el o parte însemnată în rezidirea mănăstirii.. Antim. este şi el tot bizantin. astăzi dispărut. Aceşti mitropoliţi bizantini ai Ţării Româneşti înnoadă şi mai strîns legăturile noului stat cu mănăstirile Muntelui Athos. a rezidit din temelie mănăstirea." După Vlaicu-vodă. Haritcn. regele Serbiei. ale cărui fiice erau măritate. dar marele binefăcător. Era cetatea imperială a Constantinopolului a cărei frumuseţe şi ale cărei comori de artă uimise într-atîta lumea încît era cîntată în bîlinele ruseşti şi în romanele courtois ale Franţei medievale. Legăturile religioase cu Bizanţul se continuară şi după moartea lui Iachint. Pentru a satisface această cerere a domnului valah. legături directe cu Bizanţul. viitorul mitropolit al ţării. şi în toate laturile de la răsărit pînă la apus şi de la amiazăzi pînă la amiazănoapte . nu numai al mănăstirii Cutlumus.

atît de medieval al literaturii noastre pînă în pragul secolului al XlX-lea. care s-a luptat cu atîta vitejie. aceste frumoase perspective care se deschideau pentru cultura noastră sub Mircea cel Mare sînt în curînd rupte prin invazia turcească şi prin cucerirea Constantinopolului. domnii noştri îşi trimiteau copiii în marea cetate de cultură. De aci caracterul atît de deosebit faţă de literaturile Apusului şi. încît împăratul i-a pus la îndemîna una din cele mai mari corăbii ca să se întoarcă în patrie. şi aceasta se stinse sub apăsarea turcească. Cu aceasta se pune capăt culturii strălucitoare a Bizanţului. care puseseră piciorul în Europa. ca ofiţer în garda imperială. . a luat parte şi un nepot al lui Mircea. intraseră în agonie. Prăbuşirea Constantinopolului a hotărît definitiv aşezarea turcilor în răsăritul Europei. Dan. Izolaţi de latinitatea catolică a Occidentului prin ortodoxismul nostru. Dar. la curtea împăratului bizantin Ioan al VlII-lea. începînd cu anul 1393. Mihail din Peri. toată Peninsula Balcanică ajunge sub dominaţie musulmană. în tovărăşia unor tineri compatrioţi. ultimul colţ de stăpînire creştină. noi continuăm să vieţuim timp de cîteva veacuri din fârîmiturile unei culturi formate în plin evul mediu şi care la începuturile culturii moderne se stinsese. cînd Zeta. lipsite de sprijinul statului. Vestea despre măreţia Bizanţului ajunsese pînă la curţile domnilor noştri şi avem mărturii contemporane din izvoare bizantine că înainte de căderea Constantinopolului sub turci. Paralel cu aceste legături religioase merg şi legăturile politice. Bizanţul mort nu mai putea înviora literaturile sud-slave la care noi ne adăpaserăm şi care. cînd Bulgaria intră în stăpînire turcească. şi sfîr-şind cu anul 1498. Abia intraserăm în zona culturii bizantine. din nenorocire. Cronicarul bizantin Duca ne spune că unul din fiii lui Mircea cel Bătrîn îşi făcea ucenicia armelor. mănăstirea Sf. în acelaşi timp. patriarhiei din Constantinopol.străbătuse drumul pînă acolo — după cum aflăm din gramata patriarhului Antonie — ca să închine ctitoria familiei lui. Acelaşi cronicar bizantin adaugă mai departe că în luptele pe care bizantinii le-au purtat cu turcii. îşi pierde independenţa. ele însele. aceste legături directe cu Bizanţul.

după căderea eroică sub zidurile cetăţii a ultimului împărat bizantin. O falangă întreagă de erudiţi ca Marc Musurus. greaca şi ebraica. Visarion de Niceea şi mulţi alţii s-au aşezat astfel în principalele centre de cultură ale Italiei.. Paris. p. ca preceptori în familiile nobile. a avut consecinţe catastrofale pentru cultura popoarelor creştine din Peninsula Balcanică. de gustul ei pentru clasicismul grec şi latin. cei mai mulţi sau îndreptat însă către ţărmurile Italiei. Dimitrie Halcondylos. ca Leonardo da Vinci. Picard. sedus de eleganţa aristocratică a societăţii italiene. ca editori şi corectori de texte greceşti pe lîngă tipografiile de curînd întemeiate. A. Aşezarea turcilor pe ţărmurile Bosforului. H istoire de Vempire byzantin. erau căutaţi ca profesori în universităţile italiene. 1932. evangheliile ferecate în aur şi argint au fost rupte pentru ca să scoată aurul. du russe par P. O parte din ei trec în Franţa. profesorul savantului Pic de la Mirandola. A. V a s i 1 i ev. Theodor Gaza Ioan şi Constantin Lascaris. şi a pus la cale întemeierea unui colegiu de profesori pentru aprofundarea limbilor vechi: latina. dominată de năzuinţa întoarcerii către antichitatea clasică. „în aceste zile fatale multe capodopere ale spiritului omenesc fură pierdute pentru civilizaţie". A. spune unul din istoricii imperiului bizantin. în epoca de înflorire a umanismului. unde Francisc I. care se găseau încă sub stăpînirea latinilor din cruciada a IV-a. iii. unde. Unii cărturari bizantini s-au refugiat în insula Creta şi către celelalte insule ale Arhipelagului. Bourguina. 1 Cărţile au fost arse. II. pătura intelectuală a Bizanţului a apucat drumul exilului. trad. Aceşti erudiţi bizantini au adus cu ei în Occidentul Europei manuscrisele preţioase ale literaturii clasice greceşti şi le-au răspîndit cu ajutorul tipogra1 A. 29 . Impresionată de aceste sacrilegii. de strălucirea artelor şi literaturii în cetăţile italiene.CUCERIREA TURCEASCĂ ŞI CONSECINŢELE PENTRU CULTURA POPOARELOR BALCANICE Căderea imperiului bizantin şi a statelor sud-dunărene sub turci a pus capăt literaturii bizantine din care se alimentau culturile slave ortodoxe şi a schimbat cu totul faţa Răsăritului european. arhitecţi şi pictori. Ioan Arghyropulos. icoanele sfinte au fost aruncate în foc pentru ca turcii să-şi fiarbă pe rugul lor carne. a adus la curtea sa din Paris poeţi. încă înainte de căderea Constantinopolului. Brodia.

de echilibru şi de armonie. De altă parte. Astfel cărturarii Bizanţului. emigraţi în Occident. vechile legături culturale şi literare dintre Occident şi Orient. era cu totul deosebită de cultura creştină a Bizanţului şi a Occidentului. începe să se schimbe tot mai mult şi ia aspectul unei limbi deosebite: este greaca modernă. sînt rupte. deosebindu-se fundamental de predecesorii lor şi prin subiectele tratate şi prin.fiilor de curînd întemeiate. sub stăpînirea musulmană. Cucerirea turcească s-a înfăptuit pe cînd se desfăşura faza iniţială din procesul de formaţie şi evoluţie al organizării lor sociale şi culturale. cultura şi literatura bizantină se încheie. au reprezentat în literatura timpului o adevărată renaştere. cu caracterul lor romanesc şi cu nota lor de frăgezime copilărească. din secolul al XH-lea. pretindeau ei. încrucişîndu-se cu preocupările de întoarcere către clasicismul latin al veacului al XlV-lea. Tot atît de fatală a fost invazia turcească şi pentru literatura statelor slave suddunărene. Inspirîndu-se din modele latine şi eline. dar şi acestea au căzut. Cruzimea cu care turcii au înăbuşit năzuinţele de libertate ale popoarelor slave a răscolit adînc sufletul maselor populare. în aceste noi condiţii politice şi sociale. cu timpul. încît modelele pentru literatură nu mai sînt căutate în producţiile anterioare ale evului mediu. fuseseră înmormîntate în ruinele lumii antice şi artele frumoase. Numai în insulele rămase sub stăpînirea franceză şi veneţiană mai pîlpîia încă o viaţă literară proprie. Studiul scriitorilor antici pasionează într-atît societatea acelui timp. pun capăt în Occident filozofiei scolastice insuflată prea mult de spiritul teologic şi. limba bizantină. căruia turcii îi concedascră o parte din drepturile împăraţilor bizantini asupra credincioşilor lor. părăsite de luminile acestora şi inundate de puhoiul turcesc. arse 30 .arta compoziţiei. Oraşe ca Trapezica. unde erau căutaţi. deş-teptînd şi ţinînd treaz interesul pentru vechea literatură grecească. au avut partea lor de muncă în aşezarea temeliilor Renaşterii. întemeiată pe culturile asiatice şi în bună parte pe cea persană şi arabă. Cu căderea Constantinopolului. ci în literatura clasicismului greco-latin. ei reluară firul tradiţiei clasice şi. barbară. întărind umanismul. Viaţa poporului grec. cultura adusă de turci în Europa. Aceste curente aduse de principalii reprezentanţi ai culturii bizantine. cu spiritul ei de maturitate. căci. cu manuscrisele în care se aflau comorile de cultură ale strămoşilor lor. înlesnesc apariţia epocii cunoscută în literaturile Occidentului sub numele de Renaştere. se desfăşura de acum pe o linie nouă. stabilite după cruciada a IV-a prin stăpînirea franceză şi veneţiană în imperiul bizantin. concentrată de aci înainte în jurul patriarhului. cultura bizantină: aprofundarea clasicismului elin şi idealismul filozofiei platonice. Nimicirea independenţei politice a pus capăt şi acestei evoluţii abia începute. pierzîndu-şi coeziunea ei. în limanurile bizantine. Dar. cultura se stinge. pe cînd Occidentul se folosea de munca şi cultura cărturarilor greci. Ei au introdus în universităţile şi în clasele aristocratice curentele de idei care înviorau. După căderea Peninsulei Balcanice sub turci. odată cu năruirea imperiului roman sub loviturile barbarilor. Atît de mare era entuziasmul epocii pentru clasicismul greco-latin încît reprezentanţii noului curent considerau literatura evului mediu ca o literatură necioplită.

Măria de. fruntaşii oraşului măcelăriţi în biserică. o rudă mai tînără sau chiar sora despinei Milita. fiindcă susţinuseră războiul sfînt împotriva paginilor. soţia lui Neagoe Basarab. la întărirea culturii în forma slavonă în ţările noastre. Ştefan cel Mare însuşi se înrudea prin una din soţiile sale. cu ultima dinastie sîrbească. tineretul despărţit cu sila de părinţi şi strămutat în Asia-Mică. după cum vom vedea mai pe larg în capitolul următor. despina Elena. Şi cum singurele state ortodoxe din vecinătate care mai păstrau încă autonomia lor erau principatele române. bisericile transformate în geamii sau în grajduri — asemenea represiuni sîngeroase au îngrozit populaţia şi au introdus panica în rîndurile ei. înrudirea voievozilor noştri cu ultimele dinastii sîrbeşti şi bulgăreşti. precum: despina Milita. care erau pîrghiile de susţinere ale statului. nobilimea şi clerul. urmărite de turci. Pe tronurile principatelor noastre s-au urcat ca soţii ale voievozilor români şi cîteva reprezentante din aceste ultime vlăstare ale familiilor domnitoare din Serbia. la iioi şi-au găsit limanul de adăpost. au fost nevoite să-şi caute altă patrie. Emigrarea păturii conducătoare a popoarelor slave — nobilimea şi mai ales clerul — va contribui. . altă parte a renunţat la bunurile strămoşeşti şi a luat drumul exilului. crescută şi măritată în Moldova cu Petru Rareş. o parte din ea a trecut la mohamedanism. Cu deosebire pătura conducătoare. Ca să scape de urgia turcească. In ţările noastre pribegii au fost primiţi cu generoasă ospitalitate. precum şi comunitatea de credinţă religioasă a cultului divin în formele limbii slavone erau împrejurări prielnice pentru această migraţiune. Mangop.pînă în temelie.

. odăjdii scumpe. Ni s-a păstrat actul de danie al lui Vlaicu-Vodă — cel mai vechi document intern — către mănăstire. care. care îşi făcuseră ucenicia în atmosfera de misticism şi de cultură a Muntelui Athos. domnul le dăruieşte. Şi tot pe această cale a ajuns la mănăstirea Putna un aer vechi cu inscripţie grecească. Nicodim. Iacimirskij. conflict care ajunsese aşa de departe. icoane. Pentru ca munca lor de cultură să se poată săvîrşi nestingherită. întemeind mănăstiri trainice de piatră. Astfel se explică acele manuscrise slave din veacul al XHI-lea pe care le-a aflat în vechile noastre mănăstiri şi pe care le-a descris în catalogul său de manuscrise slavoneşti din bibliotecile româneşti un învăţat rus. Călugării slavi. cu sprijinul lui Vlaicu-Vodă.. sub Vlaicu-Vodă (1364—1374).. s-a stabilit în Ţara Românească şi a zidit. care fusese lucrat de „călugăriţa Eufemia.. Mai tîrziu a intervenit chiar într-un moment critic al vieţii religioase a poporului sîrb. Cel dintîi dintre aceştia a fost Nicodim. brodată cu fir. spre a scăpa de dezastru. pe lîngă odăjdiile şi ©doarele necesare. FOCARE DE CULTURĂ Siliţi să se expatrieze. a introdus la noi normele de viaţă monahală şi tradiţiile de cultură ale călugărilor athoniţi. aere. Născut la Prelep dintr-un tată grec din Castoria şi dintr-o mamă sîrbă. a ridicat mănăstirea Vodiţa. care îşi făcuse probabil ucenicia la mănăstirea Hilandar din Muntele Athos.MĂNĂSTIRILE. ajutînd să se împace conflictul dintre patriarhie şi biserica sîrbească. încît patriarhia aruncase anatema asupra bisericii sîrbeşti. prin care ni se spune că domnul român „după îndemnare dumnezeiască . care au devenit adevărate focare de cultură ale trecutului nostru. comorile lor de cultură: manuscripte. care în călugărie se numea Eupraxia". împărăteasa Serbiei şi de fiica acesteia. Nicodim îşi căutase împreună cu ucenicii săi un adăpost la noi şi aci. au reorganizat viaţa monahală la noi. el îmbrăcase de timpuriu rasa monahală în Muntele Athos. ascultînd pre cinstitul întru călugări Nicodim . mănăstirile Vodiţa şi Tismana. pribegii slavi au luat cu ei.. refugiaţi pe plaiurile noastre. iar cu munca lui Kyr Nicodim şi a fraţilor lui a zidit şi a zugrăvit mănăstirea".. încă înainte de dezastrul din Cîmpia Mierlei (1389). cu a lui < a domnului > cheltuială şi dăruire. moşii: „satul Jidoviştiţa şi cîte galete vor fi de la satul lui Costea Topolniţa. Nicodim era originar din Macedonia sîrbească. şi pe Dunăre de la 8 vărşii venitul domnesc şi toată viitoarea 32 .

în aceste timpuri premergătoare tiparului. cîte 1 000 de perperi. ori. îmbrăcăminte şi 12 pături. scriitor de seamă. un puternic avînt. mănăstirile erau singurele instituţiuni de cărturărie. Nicodim însuşi. de episcopi şi de egumeni. de origine din Tîrnova. Această grijă deosebită pe care domnul o pune la întemeierea şi consolidarea mănăstirii se explică prin faptul că. care aduseseră şi acolo tradiţiile de muncă ale monahismului athonit. iar socotit de la începutul lumii 6913 < = 1405 >". trimis de patriarhia din Constantinopol la Suceava ca să refere asupra cererii lui Alexandru cel Bun de a se întemeia o mitropolie în Moldova. în al şaselea an al persecuţiunii sale. împodobindu-le cu viniete. şi Vodiţa cea mare pe amîndouă laturile cu nucii. la hramul mănăstirii. scrisă pe pergament. sau hîrtie adusă din fabricile Veneţiei. predicator la curtea lui Alexandru cel Bun şi egumen al mănăstirii Neamţului. în mănăstiri se aflau bibliotecile de manuscrise slave aduse de fugarii sud-dună-reni. care era un călugăr de o cultură aleasă pentru timpul lui. pergament. fiindcă se îndeletniceau cu copierea şi râs-pîndirea manuscriselor necesare cultului divin într-o epocă în care tiparul nu era încă cunoscut. din fabrica de hîrtie a lui Hans Benkner. era în acelaşi timp şi un caligraf de mare talent.. textele Sfintelor Scripturi. Normele şi tradiţiile vieţii culturale din sf.. roşu. Caligrafii erau în mare vază. înţelegeau să îndeplinească o faptă creştinească. Cheltuielile pentru procurarea materialului — chinovar. ce duce la podul cel mai de sus la Ruşava. călugări harnici copiau cu răbdare. cu siliştea Bahnei". ci călugării înşişi. ci totul se săvîrşea pentru slava lui Dumnezeu. în mănăstiri se aflau şcoli în care se putea învăţa limba slavă şi. în sfîrşit. cu o notă de „Popa Nicodim . De la el ne-a rămas o frumoasă evanghelie. în liniştea patriarhală a lăcaşurilor de reculegere sufletească. pe fiecare an.din mijloc cu toate. după chibzuinţă lor. pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mîntuirea sufletului lor. şi Dunărea de la povîrnişul Orehova. asociindu-se astfel la o operă necesară sfintelor altare. colori. să-şi aleagă stareţul. Deosebit de aceasta. din casa domnească. mai tîrziu. împodobită cu miniaturi şi viniete. pe care o înţelegea numai clerul şi pisarii din cancelariile domneşti. De aceea mulţi dintre cei ce s-au muncit să 33 . caşuri. în a doua jumătate a secolului al XVIlea. miniaturi şi iniţiale colorate frumos în bronz. de boieri şi de negustori. de la Braşov — erau suportate de domni şi de mitropoliţi. el mai dăruieşte. cu livezile şi cu Ţerovăţul. maje de ceară. precum şi burdufuri de brînză. în mănăstiri se învăţa şi arta caligrafiei. Un rol important pare să fi jucat aci călugărul bulgar Grigore Ţamblac. Sub imboldul primit. prin ucenicii lui Nicodim. într-o vreme în care limba de cultură a neamului era o limbă străină. CALIGRAFI şi MiNiATURiŞTi. El a fost mare dascăl al bisericii moldoveneşti. Arta caligrafiei capătă astfel şi la noi. verde. se începe în Moldova opera pioasă de copiere a manuscriselor religioase. Munte au fost introduse apoi şi în Moldova. ale Sileziei. în sufletul celui care plătea cheltuielile şi în al artistului care îndeplinea munca de migă-leală nu intra nici un gînd de deşertăciune omenească. care. negru şi albastru. în acelaşi document domnul mai rînduieşte ca nimeni dintre urmaşii săi să nu se amestece în administraţia interioară a mănăstirii.

Textul era copiat cu pană de gîscă cu roşu şi cu negru într-o caligrafie care era ea însăşi o operă de artă.adesea pe un fond bronzat sau pe un roşu de purpură — în chenare de portaluri împodobite cu flori. într-un manuscris în care se află o evanghelie scrisă în Craiova la 1583 de protopopul caligraf Ioan Sîrbul. munca de artă săvîrşită pe pămînt românesc de anonimi călugări „robi ai lui Dumnezeu" reprezintă o treaptă superioară şi ea a servit în secolele al XV—lea şi al XVI-lea de model vecinilor noştri ortodocşi de la răsărit. altele botanice. Un deosebit farmec îl dădeau manuscriselor miniaturile care deschideau textul şi care erau împrăştiate în cuprinsul marilor diviziuni ale scripturilor biblice şi liturgice. Nicolae din Chilia şi scrisă în 1593 şi ferecată în 1644 de Matei Basarab. lalele. No spunem numai noi aceasta. monah Silion. aspide ş. îmbrăcat în 34 . ci o recunosc înşişi învăţaţii ruşi. Aceste opere închinate sfintelor altare reprezintă în cultura şi arta românească a secolelor XV—XVII aportul cel mai preţios. chipul evanghe-liştilor sau al marilor liturgişti. care la timpul lor au fost dăruite vechilor mănăstiri de domnitori şi ierarhi şi care acum împodobesc cele mai bune biblioteci de manuscrise" (trad. Erau florile evlaviei creştine pe care sufletele româneşti ale veacurilor trecute le-au adus ca prinos Domnului. alcătuite din flori stilizate: lujere. dăruită de marele armaş Danciul şi de Radul Postelnicul mănăstirii Gura Motrului. urşi. crini. cu plete blonde. miosotis. din porunca robului lui Dumnezeu ieromonah Ieremia egumen". Acestea. „în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi la începutul secolului al XVI-lea — spune Iacimirskij — stilul moldovenesc predomină şi în manuscrisele ruseşti. multe zoomorfice. „Am scris cu păcătosul şi cel din urmă între preoţi. păuni. d-nei Piscupescu). dar aci totul iese oarecum ţipător şi mîzgălit şi ornamentaţiile ruseşti stau foarte departe de modelele lor. alcătuite totuşi din linii fine care se împletesc în formă de romburi. foarte variate ca desen şi colorit. garoafe. Ele înfăţişau —. protectoarea mănăstirii. de cercuri. iar cei ce au cutezat să-şi însemne numele au făcut-o cu multă umilinţă: „Prea păcătosul şi netrebnicul şi umilitul şi blestematul caligraf. a scris acest sfînt tetraevanghel în sfîntul locaş Deal. de acele manuscrise luxoase moldoveneşti. dar toată frumuseţea manuscriselor o alcătuia decorarea. corbi cu crucea în gură (stema Ţării Româneşti). Paginile care deschideau un capitol erau împodobite cu frontispicii. se găseşte pe o pagină portretul domnului în picioare.a. Evanghelia scrisă în 1473 din porunca lui Ştefan cel Mare pentru mănăstirea Humor — păstrată azi în mitropolia din Cernăuţi — înfăţişează pe marele domnitor. balauri înaripaţi.copieze şi să ilustreze cu miniaturi şi frontispicii colorate manuscrisele nici nu şi-au semnat numele. ochi albaştri. De multe ori aceste trei tipuri de frontispicii se combină armonios între ele. se pot reduce la trei tipuri principale: unele erau geometrice. în evoluţia miniatu-risticei din marea slavonească a Răsăritului ortodox care ne înconjura. cu pletele şi barba albă. lei. uneori şi al mitropoliţilor care porunciseră copierea şi iluminarea manuscrisului. oferind în genunchi evanghelia copiată Maicii Domnului. scene din viaţa Mîntuitorului sau chiar chipul voievozilor sau al boierilor. şi o alta de la biserica Sf. de dreptunghiuri. ori umbrită de flori şi de păuni. caligraf protopop Ion Sîrbul". încheindu-se sus cu o cruce păzită de lei sau de aspide. pasări sau animale reale sau fantastice: vulturi.

şi pe Filip ieromonahul. roşu sau bronzat. O deosebită înflorire a avut arta miniaturii în vremea lui Ştefan cel Mare. lucrau numeroşi artişti ai scrisului. pe Spiridon ieromonahul de la care se cunoaşte un evangheliar slavon. sau aspide — motiv împrumutat din acelaşi Fisiolog — şerpi uriaşi care numai cu privirea înveninată pot ucide vietăţile de la distanţă. păstrat acum în mitropolia din Cernăuţi. pripăşiţi în ţările noastre. a copiat în 1610. ca de exemplu Melania din Leontopol. De o deosebită varietate era ornamentarea literei iniţiale cu care se începea un capitol. acum în mănăstirea Sfîntul Sava. cel mai vechi caligraf şi miniaturist pare să fi fost Grigore Ţamblac. dar manuscrisele atribuite lui de Iaţimirskij sînt de fapt ale lui Gavril Urikovici. un evangheliar care se păstrează în biblioteca mănăstirii. mai ales a celei persane şi a celei armene. de pildă. în 1502. Pe timpul său şi din porunca lui„ în marile mănăstiri atunci întemeiate. între caligrafii şi miniaturiştii străini care au lucrat în ţările sau pentru ţările noastre se găsesc şi femei. portretul doamnei Elina purtînd peste învelişul alb al capului cununa domnească. Modelele pentru ornamentarea manuscriselor veniseră din Bizanţ. dar şi prin impulsul dat culturii. o evanghelie grecească.mantie îmblănită de brocard cu fir de aur peste costumul înflorat cu fir de argint. era alcătuită din linii şi spirale care se întreţes în forme de vrejuri sau de petale. Viteazul domn a ţinut să veşnicească numele său nu numai prin strălucirea armelor şi prin tenacitatea cu care a apărat pămîntul Moldovei. care suferise în această privinţă influenţa artei asiatice. ajunsă. dar transportat în zilele de restrişte ale războiului la Moscova. Cel mai vechi caligraf miniaturist în Ţara Românească a fost călugărul sîrb Nicodim. păstrat înainte de război în Muzeul de antichităţi. iar pe altă pagină. de sepale şi de flori. care ne-a lăsat un evangheliar. Astfel în mănăstirea Putna găsim pe Palade monahul de la care ne-a rămas. Matei Mitropolitul Mirelor. Litera. călugărul Gavril Urikovici — în care N. în 1429. aflat acum la Moscova. pelicanul care îşi sfîşie pieptul pentru ca din sîngele lui să-şi hrănească puii. sub care se vede rochia argintie cu flori şi rîuri verzi şi cu dungi aurii pe poale. îmbrăcată ca şi soţul cu aceeaşi manta blănită cu fir. pe un fond albastru. mare băneasă a Craiovei. unde. Nicodim. cu cheltuiala Cătălinei. ctitorul mănăstirii Tismana. Ele fuseseră aduse din Muntele Athos prin călugării slavi şi greci. Iorga vede un reprezentant al familiei Ureche. în mănăstirea Humor aflăm lucrînd în 1473 un alt caligraf. care. care ne-a lăsat o cronică în versuri greceşti a evenimentelor petrecute în Ţara Românească între anii 1602—1618. copiat şi ornamentat în 1405. ori cuprindeau între liniile ei pasări şi animale reale sau fantastice: păuni. Aşa. în Moldova. mărită mult. Şi în vechea mănăs35» . lei. între călugării greci pripăşiţi la curţile domnilor noştri unii erau adevăraţi artişti în meşteşugul împodobirii manuscriselor. urşi. imaginea Mîntuitorului din Fisiolog. care şi-ar fi transcris numele în formă slavonă •— copia din porunca lui Alexandru cel Bun şi a soţiei sale Marina ua evangheliar greco-slavon. care ne-a lăsat între altele un frumos evangheliar slavon. Prima şcoală de caligrafi miniaturişti pare să fi înflorit în mănăstirea Neamţu. copia un evangheliar slavon pentru mănăstirea Zografu din Muntele Athos. de unde nu ne-a mai fost restituit.

în ajunul Crăciunului din anul 1639. Manuscripte româneşti cu miniaturi din vremea lui Ştefan cel Mare se găsesc pînă în Cetinje din Muntenegru. care luase sub ocrotirea sa mănăstirea Zograful din Muntele Athos. Fiica lui Petru Rareş. amîndouă în sfîntul Munte. care a împodobit ctitoria lui de la Dragomirna cu cîteva din cele mai frumoase produse ale -caligrafiei şi miniaturii româneşti. în 1502. Turdeanu în Serbia au învederat cît de întinsă a fost generozitatea românească şi în această direcţie. ca: Radu Drăghici din Măniceştii judeţului Teleorman. din Siria. la Remetea. de exemplu. merită să fie amintit aci ca un •caligraf de mare talent Atanasie Crimca sau Crimcovici. Introducerea tiparului în ţările noastre a dat o lovitură puternică dezvoltării frumoase pe care o luase arta caligrafiei şi a miniaturii la noi. care lucrează la Craiova din porunca lui Mihnea-vodă. doamna Chiajna.36 . care copiază în 1574 un evangheliar pentru Petru Şchiopu şi fiul său Marcu. Se întîmpla uneori chiar ca unul din iscusiţii caligrafi ai ţărilor noastre. din Ierusalim. un călugăr moldovean. sau Popa Ion Sîrbu. sau mitropolitul Anania de pe vremea lui Matei Basarab . Dintre mitropoliţii ulteriori ai Moldovei. din porunca ieromonahu. Astfel de donaţiuni au fost numeroase. şi manuscripte copiate frumos mănăstirilor obidite sub apăsare turcească din sud-răsăritul Europei.tire de la Neamţu găsim în 1493 un caligraf de talent. Chirii Hluboceanu. Totuşi <ea reînvie în epocile domniilor. pe Teodor M[i]rişescul. Petru Rareş. care In tot cursul atît de dramatic al istoriei sale a compătimit cu suferinţele vecinilor — gîndul creştinesc al domnilor. încheia în mănăstirea Zografu. cu chipul donatorilor. a fost dăruit mănăstirii Zografu din Muntele Athos şi se păstrează acum în Biblioteca Naţionala din Viena. urmînd pilda tatălui său.şi alţii. din arhipelagul grecesc. Mircea Ciobanul. relativ liniştite. mutîndu-şi rosturile vieţii monahale în Muntele Athos. Studenica şi multe altele. ale lui Matei Basarab şi Vasile Lupu şi mai ales în vremea lui Brîncoveanu. la 1545. Merită să fie subliniat şi aci — ca o trăsătură a poporului românesc. păstrată acum în Biblioteca din Munchen. Studii întreprinse de d-1 Em. pe vremea lui Vasile Lupu. mănăstirii Dionisiu din Muntele Athos un evangheliar ferecat în aur şi argint. Hopovo. mitropoliţilor şi boierilor noştri de a trimite. a dăruit şi el o frumoasă evanghelie mănăstirii Xeropotamul şi o alta mănăstirii Vatopedi. care a lucrat în 1493 o evanghelie. la Milesevo. Călătoriile făcute în anii din urmă de d-1 Marcu Beza au scos la iveală un preţios material de manuscrise cu miniaturi împrăştiate pe această cale în tot Orientul grecesc: în mănăstirile din Muntele Athos. să continue acolo munca de glorificare a domnului prin arta scrisului. de ieromonahul Filip. Şi în Ţara Românească au fost caligrafi iscusiţi de la care ne-au rămas manuscrise împodobite frumos cu miniaturi. dăruind-o cu moşii din Basarabia. şi soţul ei. Aşa. altele de la diferiţi domni se găsesc :în mănăstirea Krusedol (din vremea lui Mihai Viteazul). Unul dintre cei mai generoşi domni în această privinţă a fost însuşi Ştefan cel Mare. cînd gustul pentru migală şi frumos se vădeşte şi în hrisoavele scrise în cancelaria domnească. fiul lui Ursu dintr-un neam de hatmani. împreună cu ajutoare de bani. la ăisatovac. Un minunat evangheliar copiat şi împodobit cu miniaturi din porunca lui. trimiteau în dar.

mişcarea personalelor. în care se amestecă adesea motive apocrife. Manuscrisele. în legătură cu arta miniaturii a înflorit în umbra mănăstirilor noastre şi arta legătoriei. copiat din porunca lui Ştefan cel Mare pentru mănăstirea Zografu. 2&. o psaltire. zlătarul din Suceava". erau legate în scoarţe de lemn. 7.lui Paisie. pot sta cu cinste alături de cele mai frumoase exemplare ale Occidentului. 119. Pe prima copertă e săpată în aur scena coborîrii Mîntui-torului în infern pentru a sfărîma lanţurile robiei şi a mîntui din împărăţia veşnicului întuneric pe primii oameni. pe alta. Marco B e z a. pîrcălabul din Hotin. aceea a evangheliei dăruită în 1519 mănăstirii Bistriţa de marele jupîn Mareea şi de soţia sa Marga. 1 V. ca bunăoară pe legătura unei evanghelii greceşti din 1598. un apostol. pe coperta unei evanghelii a doamnei Elena. LEGĂTORi DE MANUSCRISE şi CĂRŢI. a cărui „mînă de ţarină" a ferecat în argint pentru Gheorghe Izlozeanu. dispoziţia grupului. se găseşte în Biblioteca Imperială din Viena. în colţul din dreapta şi din stînga al scenei cu coborîrea Mîntuitorului în iad. 3T . totuşi chenarele în care este încadrată. îmbrăcate în piele sau în atlas. caligrafiate frumos şi împodobite cu splendide miniaturi. de pildă. Deşi e sigur că meşteri iscusiţi în legătura cărţilor se aflau în marile centre de viaţă românească ale trecutului. pe dosul unei evanghelii copiată de mitropolitul Ungrovlahiei Luca în 1516. ambele la Ierusalim1. ori ferecate în aur sau argint. care sînt prin migala lor o minune de artă. Chenarele ornamentelor.. iar la sfîrşitul anului 1640. Iată. apar în colţul de jos din dreapta sau din stînga şi chipurile donatorilor. un altul copiat în 1492 a ajuns în Biblioteca din Munchen. în vara anului următor un mineiu pe luna mai. desenul dau fiecărui exemplar o individualitate aparte. scenă inspirată din evanghelia lui Nicodim. în Biblioteca Academiei Române se găsesc cărţi din epoca lui Coresi legate în aur şi argint. un evangheliar. Cîteodată. Urme româneşti în răsăritul ortodox. pe care Brîncoveanu o dăruia în 1697 mănăstirii din insula Patmos. Unele ne dau. sînt de o rară frumuseţe şi fineţe. săpate în piele sau în metal preţios. una din cele mai vechi legături din cîte cunoaştem pînă acum. şi pe aceea a lui Ştefan Rareş. soţia lui Petru Rareş. Această scenă simbolică a jertfei lui Hristos pentru mîntuirea omenirii — „cu moartea pre moarte călcînd" — se găseşte imprimată foarte adesea în aurul sau argintul copertelor de evanghelii. totuşi e probabil că şi în mănăstiri se găseau călugări legători de cărţi. p. Evangheliarul copiat în 1429 de Gavril Urikovici se află tocmai în Biblioteca Bodleiana din Oxford. evanghelia pe care acesta a dăruit-o bisericii din cetatea sa. aflată acum la mănăstirea Sinai din Siria. ca acel „Ioachim. chipul mitropolitului Crimca şi al domnului ţării. Deşi scena este aceeaşi. iar scenele biblice. lucrată cu cheltuiala domnului Iere-mia Movilă şi a soţiei sale Elisaveta. Cîteva din capodoperele miniaturii româneşti împodobesc azi marile biblioteci ale Apusului. Ieremia Movilă. în scenele biblice. Merită apoi o menţiune specială legăturile care îmbracă splendidele manuscrise cu miniaturi ale mitropolitului Crimca. aflată acum la Ierusalim.

Academia Română. 709—725. după datele inventarului. Cîteva exemplare deschid o perspectivă interesantă asupra circulaţiunii textelor şi copiştilor în cuprinsurile româneşti. proprietate 1 Vezi şi descrierea lui A 1. observăm totuşi. sora cneazului Simeon Olelkovici din Kiev. Prezenţa unor asemenea texte. dascălul din Tara Moldovei". Multe rămăşiţe din această viaţă de cultură mănăstirească au trecut graniţa. în Revisti română. cunoscută în lumea slaviştilor prin descrierea lui Fr. 32) copiat în Moldova. prea puţin cunoscută. o evanghelie (nr. Cercetarea aprofundată a acestor texte -ridică probleme din cele mai interesante. altele au fost aduse de valul călugărilor slavi suddunăreni care şi-au părăsit patria în faţa invaziei turceşti. fiindcă dacă unele pot fi şi achi-ziţiuni tîrzii. adică după căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Eudoxia. pe care profesorul rus Grigorov 1-a cumpărat în Bucureşti şi 1-a dus la Moscova. chiar sub ochii noştri— e destul să amintim cazul cronografului lui Moxa. un apostol (nr. încep să apară în Muntenia şi Moldova Şi texte de redacţie rusească. probabil ucraineană. în primul rînd ele ne ajută să determinăm curentele slave care s-au încrucişat în cultura românească din veacurile al XV-lea şi al XVI-lea. De la sfîrşitul secolului al XVI-lea. 4). în mănăstirile noastre se aflau pe timpuri biblioteci bogate. 20) şi două foi în interiorul scoarţelor unui manuscript adus de la mănăstirea Neamţu. preţuind importanţa manuscriselor slavoneşti pentru luminarea unei epoci destul de interesantă din cultura veche românească. In nordul Ardealului apar şi texte de redacţie rusească.BIBLIOTECI. că pînă în secolul al XVI-lea textele slave din ţările noastre sînt de redacţie mediobulgară şi paleosîrbă. Bogdan şi copiate într-un catalog scris de d-1 Iuliu Tuducescu. ca Neamţu. mai păstrează ceva din zestrea culturală de altădată. Odobesc u. în mijlocul indiferenţei generale. care însă. din porunca boierului Radu. cînd se întinde în principatele româneşti influenţa kieviană a lui Petru Moghilă. 204) în mediobulgară a fost copiat în 1651 de „Vasile Bosie. dar mai ales o serie de texte în redacţie paleosîrbă copiate pa pergament încă din veacul al XlII-lea. Numai cîteva mănăstiri. a început să le adune. precum. în Muntenia cea paleosîrbă. s-au împrăştiat şi pierdut. 38 . copiată pe pergament din porunca lui Branko Mladeno-vici în 1346. anterioare întemeierii principatelor. bunioară. Un interes deosebit îl înfăţişează apoi. Aceste manuscrise slavone aduse din sudul dunărean constituiesc primul fond al vechilor biblioteci mănăstireşti din ţările noastre. dar. din nenorocire. Miklosic şi folosită de Iagic în ediţia dată de el Psaltirii din Bologna (nr. în mănăstirile româneşti mi poate fi un fapt banal. Fără să anticipăm o concluzie pe care numai un studiu aprofundat ar putea-o da. p. psaltirea în slava bisericească. trimis în timpul războiului la Moscova şi rămas acolo. inventariate sumar de regretatul slavist I. Depozitul ei numără pînă acum 650 de manuscripte. în Moldova predominînd influenţa mediobulgară. 1861. care 1-a dăruit apoi mănăstirii Cozia. în viitoarea vremurilor. prin vechimea ei. I. sau evangheliarul cu miniaturi al lui Nicodim. Un molitvenic (nr. 205)l. şi mai ales din epoca lui Vasile JLupu şi Matei Basarab. marele comis. Un manuscript de evanghelie (nr.

precum Pravila mare sau Nomocanonul lui Mihail Vlastaris.a. Din numeroase notiţe păstrate pe filele manuscriselor vechi rezultă că cei mai de seamă cărturari şi copişti ai veacurilor trecute s-au format în şcolile din mănăstiri: Bistriţa.1 Şi marele mitropolit al Kievului.. 209). adică vieţi de asceţi. a fost găsit tocmai în comuna Sîn-giorgiu din . apoi scrieri patristice şi opere ascetice. Mai întîi. Cozia. cum e firesc. vlăstar de domni moldoveni. mitropolitul Rostovului (1689— 1705). căzut în mîinile turcilor. O altă serie de texte din Biblioteca Academiei aparţin istoriografiei. cu numele domnilor Moldovei şi al doamnelor lor. unele de origine bizantină. Slatina. cîteva romane populare. al cărui text stă la baza Pravilei de la Govora a lui Moxa. sau Limo-nariul lui Ioan Moshos din Sinai (secolul al VlII-lea) — altele de origine rusească. Alte manuscripte dezvăluie un colţ din viaţa dramatică a culturii româneşti: un minei pentru sărbători. Petru Moghilă. în sfîrşit. Neamţu. Putna. Tismana. copiat de monahul Ghervasie pe timpul lui Ştefan cel Mare. ca Varlaam şi Ioasaf în redacţie mediobulgară din secolul al XlV-lea. Voroneţ. textele sînt foarte variate. . 49). imnuri religioase create de Filothei monahul. p. ca Lavsaicul lui Paladie din secolul al IV-lea. în redacţie mediobulgară. 288. vieţi de sfmţi — mineie — şi patericuri schitice. cu al familiilor domnitoare înrudite din Ţara Românească. episcopilor. o copie de pe cel mai vechi pomelnic românesc — de la Bistriţa — început în 1407. în sfîrşit. Dealul. multe evanghelii şi texte liturgice.a unei biserici cu hramul Sfîntul Nicolae. căuta manuscrise pentru tipăriturile sale în mănăstirile româneşti. precum: Amartolos din secolul al XVI-lea (nr. 147) şi. Manasses şi Vrienios (nr. într-o vreme în care serviciul divin şi actele de cancelarie domnească se redactau într-o limbă 1 Iacimirskij. colecţia copiată din porunca mitropolitului Theofan al Moldovei la 1618. Bistriţa din Oltenia. cîteva opere ale mitropolitului kievian Petru Moghilă. ca: analele de la Putna.. . avînd nevoie de o sintagmă cu materia aşezată după ordinea literelor chirilice. în 1556 ţarul Ivan cel Groaznic. mai găsim în colecţia Academiei Române şi creaţiuni româneşti în limbă slavă.. Alături de texte religioase se găsesc şi colecţii de legi. 320). 39 Ardeal. a fost cumpărat la 25 noiembrie 1620 de uricariul Lucaci şi dăruit mănăstirii Vizantia din Moldova (nr. la 1472 (nr. o colecţie de legi cu caracter monahal. trimitea după exemplare în Moldova lui Alexandru Lăpuşneanu. şi o viaţă a sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava. în Muntenia. Vestea despre bogăţia bibliotecilor noastre trecuse încă din timpurile vechi graniţa. Suceviţa din Moldova. Mănăstirile erau depozitarele de cultură slavonă şi. fost logofăt al lui Mircea cel Bătrîn (nr. ŞCOLILE. la care e de adăogat şi cea mai veche versiune a Alexandriei copiată în mănăstirea Neamţu. operă a lui Grigore Ţambîac. precum Prologul lui Dimitrie. Ceea ce avem azi este o slabă rămăşiţă din ceea ce a fost odinioară cultura slavă în mănăstirile noastre. Pe lîngă această zestre a culturii slavone răsădită pe pămînt românesc. CJiaBHHCKHH H pyCCKHfl pyKOnHCH PyMMHCKHXl BH6JIHOTeK'b. Govora ş. 131). Cît priveşte cuprinsul. cu al mitropoliţilor.

40 . Lupul. la 1428. Pentru uzul copiilor care învăţau o limbă străină şi pentru nevoile celor ce tălmăceau din limba slavonă în limba română. Vulpaş. care se poate desface în două ramuri principale. a servit apoi ca punct de plecare pentru o întreagă înflorire. fratele lui Vukasin. Eupraxia. trupul mort al Mîntuitorului. pe care. şi de fiica ei. BRODERIA RELIGIOASĂ. ca: Oţel. Motivul este de o simplitate mişcătoare: pe cîmpul înstelat al cerului. Aci. Şi aici modelele veneau din Bizanţ. la deprinderea limbii slavone pe textele Sfintelor Scripturi şi la cîntările bisericeşti. Muşat şi Crăciun. pisarii lui Mihai Viteazul. cu capul nimbat de o aureolă de pietre preţioase. în Moldova. I. prin mijlocirea slavilor din sudul Dunării. Documente. din nenorocire. scris pe la 1678. cum este dicţionarul lui Mardarie de la mănăstirea Cozia. A doua şcoală pare să fi pornit de la mănăstirea Putna. Acest motiv de origine bizantină. Una. au migălit cu acul. pe vremea lui Alexandru Lăpuşneanu. Un studiu recent al d-lui Emil Turdeanu despre epitafele moldoveneşti în secolele al XV-lea şi al XVI-lea aruncă o lumină vie asupra acestei laturi din viaţa artistică a vechilor noastre mănăstiri. să înveţe cîntările. din care a ieşit o întreagă artă minoră de o rară frumuseţe dar care. dascăli şi dieci ruteni din Przemysl şi din Lwow1. s-au alcătuit cu vremea şi dicţionare slavo-române. cu gîndul la jertfa Mîntuitorului [şi după] gustul lor artistic. soţia despotului sîrb Ioan Ugliesa. Epitaful a servit apoi ca model pentru o întreagă serie de exemplare. la începutul secolului al XV-lea. transplantat în Moldova şi contaminat cu alte motive. după un model bizantin. ctitoria lui Ştefan cel Mare. p. reprodus. După moartea soţului. regina văduvă şi cu fiica ei şi-au căutat liniştea sufletului în pacea unei mănăstiri sîrbeşti. Ion Marjire — pisarii lui Petru Rareş. arhaizantă. în două şcoli. fireşte. într-un epitaf lucrat pe vremea lui Alexandru cel Bun. La aceste şcoli veneau. Din aceste şcoli au ieşit în bună parte vechii dieci de cancelarie — care poartă nume româneşti. reprezintă vechiul model sîrbesc. căci aduce la căpătîiul lui fiinţele de care i-a fost Hurmuzachi. Buzdugan. Căţelean. cu variante. alcătuit pe la anul 1649. Instrucţia în mănăstiri avea desigur un caracter religios şi ea se va fi mărginit la scris şi citit. Oanţă. cînd valul invaziei turceşti a năpădit ţinuturile sîrbeşti. prin stăruinţa mitropolitului grec Macarie. nu ne este cunoscută în toate detaliile ei. este înconjurat de îngeri îndureraţi. călugării fugari ai mănăstirii l-au adus în Moldova. 209. Exemplarul creat la Putna umanizează drama Mîntuitorului. într-o vreme cînd biserica ortodoxă era ameninţată în Galiţia de propaganda iezuită. în mănăstiri erau şi ateliere de broderie religioasă. un splendid epitaf.străină — moartă — era firesc ca viitorii clerici şi dieci sau pisari să deprindă rudimentele de instrucţie slavonă în şcolile mănăstireşti. care a fost în acelaşi timp şi unul din atelierele cele mai active ale miniaturii moldoveneşti. Cel mai vechi exemplar de epitaf găsit pe pămint românesc este cel păstrat azi în mănăstirea Putna şi care a fost lucrat de regina Euthimia. sau al lui Mihail Logofătul din Tîrgovişte.

Secul 1608. dovedesc pe lîngă o migală de albine şi un deosebit simţ artistic. 55). strîngînd mîna Mîntui torului. ca compoziţie şi colorit.legată viaţa pămînteascâ: de o parte Maica Preacurată şi Măria Magdalena. De aceea pictura noastră veche. IV. evoluţia broderiei religioase se continuă în trei etape succesive sub domniile lui Petru Rareş. 1941. un detaliu interesant. reclădită de Petru Rareş. Sofia. (Emil Turdeanu. Elisabeta lui Ieremia Movilă (epitaful mănăstirii Suceviţa. Epitafe şi patrafire lucrate în mănăstirile moldoveneşti au fost trimise în dar de Petru Rareş la mănăstirile Muntelui Athos şi. la mănăstirea Dobrovăţul (epitaful din 1504 —1506) şi la mănăstirea Voroneţ. Ele formează bogăţia muzeelor noastre mănăstireşti. PICTURA. pictura capelei din mănăstirea Dionisiat. acopereminte pentru mormintele voievozilor cu chipurile lor. de cadru pitoresc al naturii înconjurătoare. altul prelucrat de ieromonahul Dionisie din Furna. O mulţime de alte obiecte. Paul de Alep. Buletinul Instit. reproduce. întocmai scena epitafelor din epoca lui Rareş. iar în unghiuri: simbolurile evangheliştilor. In jurul scenei: îngerii. Alexandru Lăpuş-neanu şi Ieremia Movilă. urmînd normele statornicite. mama cronicarului Ureche. cunoscute sub numele de Erminii şi alcătuite în atelierele muntelui Athos. E probabil că cei dintîi zugravi de biserici ai noştri să fi fost străini. s-a păstrat o notiţă de mitropolitul Macarie cronicarul lui Rareş. Din acestea. odăjdii pentru preoţi. este dominată de o concepţie diametral opusă aceleia care a însufleţit arta Renaşterii. de mişcare. de alta sfîntul Iosif. mironosiţele si. Ruxanda Lăpuşneanu (epitaf dăruit mănăstirii Milesevo. Nicodim. 203—214) sînt amintite următoarele domniţe şi jupîniţe: Marina lui Alexandru cel Bun (epitaf din 1428). detaliu interesant. Modelele după care meşterii zugrăveau bisericile noastre veneau fireşte din Bizanţ. p. ne spune că a fost zugrăvită de artişti cretani. pictorul legendar al Muntelui Athos. Pe un tetravanghel slav. Pe cînd în pictura religioasă a Occidentului este o concepţie graţioasă. în sfîrşit. I. Ca o inovaţie. vorbind de mănstirea Curtea de Argeş. După moartea lui Ştefan cel Mare. Mitrofana. poate slavi sud-dunăreni sau greci. 1567). Modelul a trecut apoi la alte ctitorii ale lui Ştefan cel Mare. în compoziţia epitafelor din timpul lui Petru Rareş apare în planul superior crucea bizantină încinsă de cununa de spini. care-şi învăţaseră meşteşugul în Muntele Athos. două tipuri au circulat în lumea zugravilor noştri — şi în traduceri româneşti: unul prelucrat de Frangos Cattelanos după manualul lui Panselinos. zavese. Ei lucrau după tradiţiile transmise prin manualele de pictură religioasă. de tot ceea ce putea să 41 . patrafire. Măria lui Ştefan cel Mare (1490). în inscripţiile slave publicate de Emil Turdeanu (Cercetări literare. care spune că jupîneasa Frosina a logofătului Grigorie Fierie a ţesut un patrafir în 1553 şi 1-a dăruit mănăstirii Neamţul. care învăţase meşteşugul din copilărie în Muntele Athos. sfîntul Ioan. 1597). prapore. Arta aceasta a broderiilor religioase ţesute din fire de aur şi împodobite cu perle şi mărgăritare era destul de dezvoltată în trecutul nostru. p. frumos ornamentat. plină de viaţă a grupurilor. Elena Rareş cu ficele ei Chiajna şi Ruxanda (epitaf din 1445 dăruit mănăstirii Dionisiat din Athos).

acela recunoaşte numaidecît marea greşeală ce a săvîrşit pînă acum investigaţia ştiinţifică. care a zugrăvit mănăstirea Căluiul a Buzeştilor şi pe care Mihai Viteazul 1-a trimis în Veneţia ca să cumpere vopsele. nevăzînd în aceste fresce decît numai şi numai un răsad al artei athonice. profesor de istoria artelor la Sorbona. Se ştie că Alexandru Lăpuşneanu cerea zugravi pentru bisericile sale din Italia.. în finele dimineţi din ţara fagilor. vorbeşte de şcoala moldo-valahă din secolul al XVI-lea şi arată influenţa pe care a avut-o această şcoală asupra iconografiei din Rusia meridională. ele sînt florile primăverii eterne a imaginilor."2 Şi nu sînt desigur simple flori retorice. M u r n u din Buletinul Comisiunii monumentelor istorice. traducerea lui G. 129.. Altfel însă judecă acela care ţine seamă de înrîurirea cea grozav de mare ce au avut asupra artei din Athos voievozii moldo-valahi cu ale lor aşeză1 V. Cunoscutul iconograf rus N. Kondakov. care au pictat icoane şi fresce de biserici. Frescele de pe zidurile exterioare ale mănăstirilor Voroneţul. 42 . p. se întreba: „Dar ce este ceea ce ar trebui să atragă în aceste îndepărtate văi chiar pe cel mai umblat cunoscător al artei vechi? Sînt — răspunde el — tezaure ce el nu le poate vedea nicăieri în altă parte. vorbind de o călătorie în munţii Bucovinei ea de „una din plăcerile cele mai înviorătoare ale Europei". maeştrii înţelepciunii antice. ci cuprind şi un sîmbure de adevăr aceste cuvinte ale lui Sztrygowski: „Cine se osteneşte să pătrundă în aceste cicluri de icoane care se pot compara iarăşi numai cu mozaicurile din San Marco sau. cu chipul învăluit în nimbul divinităţii. Această artă românească a atras atenţia specialiştilor străini. sub un cer luminos şi potolit. Cunoscutul profesor de istoria artelor de la Universitatea din Viena dinaintea marelui război. marea dramă a istoriei creştinătăţii orientale. atîtea capodopere de poezie arhaică. zugrăvite în strălucita epocă de la Ştefan cel Mare la Petru Rareş. Suceviţa. 19 13. Numai flacăra mistică licăreşte în lumina ochilor." 1 D-l Henri Focillon. totuşi influenţe occidentale nu se pot tăgădui. în arta ortodoxă este o concepţie ascetică: sfinţii sînt desprinşi de tot ceea ce este pămîntesc. ci şi în zugrăveala icoanelor. p. iată distribuite (în fresce) ierarhiile cereşti: judecata din urmă. Meşterul Mina. 2 Revue de l'art. Sub vechiul decor de arcaturi. într-o ţară de verdeaţă şi de păduri.. Din încrucişarea acestor curente şi influenţe străine şi din selectarea armonică a elementelor lor esenţiale recreate prin geniul poporului s-a format cu timpul pe pămînt românesc o artă originală. în mijlocul pajiştilor lor înverzite. Josef Sztrygowski. 26. Moldaviţa. Humor. considerînd numai interiorul. într-un articol din ziarul Zeii pe august 1913..apropie sfîntul de omenesc. Paris. în care se afirmă poezia vieţii româneşti întinerind formule antice.. mărturiseşte: „Cine le-a văzut o dată aceste delicioase biserici ale Bucovinei nu le va putea uita niciodată. geneza. Voroneţ. amintind de breslele de zugravi ai Moldovei din veacul al XVI-lea. asediul Constantinopolului. cu bisericile Muntelui Athos. stîrnesc azi admiraţia celor mai de seamă cunoscători ai artei bizantine. ce se vădeşte ca atare nu numai în picturile de pe zidurile bisericilor.. Dar deşi tehnica bizantină era predomnitoare. mai 1925. nu se va fi întors din cetatea dogilor numai cu culori. cu caracterele ei distinctive. Humorul. cu trupul mortificat de asceză. Vatra Moldoviţei.

nici în devenirea sa. nu-i este caracteristic misticismul de care se vorbeşte aici. şi I. precum ele se rostesc cu deosebire în manuscrisele şi picturile murale ale mănăstirilor Dragomirna şi Suceviţa. de cultură şi de artă. 1913. N. iar sufletul românesc. şi mulţi alţii. p. şi nu uită a socoti. încît domni şi boieri se întreceau să le înzestreze cu sate şi moşii.''. I o r g a. Istoria românilor. Comorile de cultură şi artă pe care le păstrau mănăstirile ascunse departe de pînza drumurilor bătătorite. voi. marele logofăt al lui Nicolae Mavrocordat. şi Ilie Bărbulescu. s-a format sufletul românesc cu o puternică notă de religiozitate. pe care o găsim vibrînd pînă şi în filele vechilor cronici. G i u r e s c u. I o r g a. Theofana. Bucureşti. Dar a afirma că de pe urma acestor fenomene culturale durate în mănăstiri s-a imprimat sufletului românesc o puternică undă de religiozitate este o prea puternică exagerare. 1914. cultura română are un profund caracter laic. centrele din care pulsa viaţa spirituală în toate cuprinsurile neamului. în această atmosferă în care învăţămîntul. dacă e obişnuit din lungă experienţă să prindă cu privirea raporturile generale.minte. în special p. C. în anii bătrîneţii. cu mori şi prisăci şi cu sălaşe de robi*. A. pornit din curtea mănăstirilor. pe de altă parte. singurele lăcaşuri de cultură este perfect adevărat. Bucureşti. Bucureşti. Cartojan. Oltea Doamna. * Aprecierea autorului este aici vădit eronată. Cultura veche română. ctitorii şi danii. era dat de cler. Procopovici. adesea. cum se ştie. nici în perioada la care se referă N. BIBLIOGRAFIE Pentru cadrul istoric al chestiunilor tratate aici: C. în plaiurile munţilor. Pentru cultura slavonă ct.) 43 . Introducere in studiul literaturii 1 Buletinul Gcmisiunii monumentelor istorice. De fapt. prin neîntrerupta activitate de cultură şi de artă. Istoria românilor. în veacurile evului de mijloc. înţeles ca spiritualitate şi mentalitate. contrazisă de realitate. şi-au căutat. red. Astfel s-a creat acea atmosferă de misticism în care a vieţuit poporul nostru mai multe veacuri. 1937. I. ca pe nişte adevărate cetăţi. Bucureşti. Nistor şi soţia sa Mitrofana. Filos. mama lui Ştefan cel Mare. III: Ctitorii. explică în parte şi grija pe care au pus-o domnii de a le întări cu ziduri şi cu metereze. 193. Histoire des Etats balkaniques ă l'epoque moderne. membri ai familiilor domnitoare şi fruntaşi ai marii boierimi. pacea. (N. mama lui Mihai Viteazul. 130. Bogdan. belşugul de idei proprii teologice. şi N. Textele tălmăcite şi modelele de artă religioasă create în chiliile mănăstirilor erau copiate de preoţii de mir şi de cărturarii şi artiştii laici şi răspîndite mai departe în lumea satelor şi a oraşelor. 1 — 58. Sufletului românesc. pe cît marea cultură din mănăstirile Bucovinei a trebuit să se repercuteze asupra sfîntului Munte."1 Mănăstirile au fost astfel în trecutul românesc. voi. Curentele literare la români în perioada slavo-nismului cultural. Prestigiul pe care-1 dobîndiseră mănăstirile era aşa de mare. 1928. el va fi silit să admită că nu atît Athosul asupra Moldovei. prezintă —cum au demonstrat-o filozofi ai culturii români de orientare raţionalistă — o notă de ireligiozitate acuzată. Bucureşti. părinţii marelui cronicar Grigore Ureche. 1898 (cu bibliografie). precum: marele logofăt al lui Mircea cel Bltrîn. Că mănăstirile au fost. între zidurile acestor lăcaşuri de asistenţă şi rugă. în pregătirea pentru viaţa viitoare. cronicarul Radu Popescu.

Bucureşti. I o r g a. pentru care vezi bibliografia dată de noi în Cărţile populare în literatura românească. Iaşi. Pi scupescu. Dicţionarul lui Mardarie Cozianul. XI (1888—89). I. p. Nicolaescn. 12. XXXVI (1913). Xjcecreig TWV Pounavi/âo x^pSv nexâ xoD "A6co xai 8f| TISV noofflv KouxXounoocriou. Pomelnicul de la mănăstirea Bistriţa a fost publicat şi studiat de I. Bucureşti. N. Ş t e f u 1 e s c u. fasc. Cartojan. XXV (1891). in albumul editat de Comisia monumentelor istorice după fotografii luate de S t e 1 i a a Petrescu. 1932. Manuscrisele slavoneşti din bibliotecile româneşti au fost descrise de A. C. 327—335. Petersburg. 1928. după o copie trimisă de Academia Română mănăstirei Bistriţa. G h. ist. Aoxeiapîoo /al 'A-yiou IlaoTS? ef||iovog f\ xc5v Poaaffio. 1938. Iaşi. Despre manuscrisele slave din Biblioteca Academiei Române. p. Evangheliile de la Homor şi Voroneţ. Rom. p. 35-38. 1938. Cîteva manuscripte slavo-române din Biblioteca Imperială din Viena. Documente de artă românească din manuscripte vechi. 1939. Documentele privitoare la legăturile ţărilor noastre cu Muntele Athos au fost publicate de: Grigore Nandriş. Literatura slavă din principatele române în veacul al XV-lea. 1933. Creţu. şi la P. 5—18. 87. 1900. p. P. într-o tălmăcire românească din 1750. P. la Al. Actul de danie al lui Vladislav pentru mănăstirea Tismana. Şcoli. în Documente slavo-române. 1922. nr. Ţării Româneşti. chenare şi înflorituri din documentele munten e şi moldovene din veacul al XVII-lea şi al XVIII-lea. N. Ion B i a n u. Istoria învăţămîntului românesc. 1938. 1941. P a n a i t e s c u.vechi. Fundaţii. şi în alte memorii academice. S. M i n e a. Bucureşti. PoccaaCKHXb. p. p. în coopHMKb HapoflHH iMOTBopeHHH. . 1905. 1941. tom. 1922. IX (1939). 21. O listă a cataloagelor de biblioteci din mănăstirile româneşti la N. voi. p. I. Doc. Evanghelia slavo-greacă scrisă în Mînăstirea Neamţului din Moldova de Gavriil Monahul la 1429.. Istoria dreptului român. Editura Casei Şcoalelor. Bucureşti. C i o b a n u. 1940. p. Mem. 1912. Manuscripte slavo-române în Chiev. Damian P. Magdalena Iorga. tom. Bogdan. Bucureşti. Fragmente din textul slavonesc a dat Miletic şi Agur a. extras din Analele Acad. Convorbiri literare. Bogdan. p. II. II. I o r g a.ET>Jn>JKKH OTb eflHO Hayţmo m>Ty-Baabe «b PoMiHM.. litere ornate. Odoarele de la Neamţu şi Secu. Bucureşti. p. publicate după fotografiile şi notele lui Gabriel Millet. GiaBHHO-pyMbiHCKHft CJiOBapb 6H6jraoTeicn o6meCTBa MoCKOBCicaro HCTOPHH H ape. Fundaţia Regele Carol II. 240. 185 — 278. 1914. Vezi însă şi recenzia d-lui P. în Analele Academiei Române. Bucureşti. 54—57. facsimile şi frontispicii din evangheliare slavone de la Neamţu. Muntele Athos in legătură cu ţările noastre. priveşte mai mult manuscriptele româneşti. Pana-i te seu.. Aa6pa<. Pentru dicţionare. 503 — 511. OiaBflHCKH H PycCKHH PVKOIIHCH PyMbiHCKHX3 EH6jlK>TeKl>. St. 1372—1658. Cernăuţi. în Buletinul Comisiunii monumentelor istorice. O ediţie critică pregăteşte Damian P. Manuscriptele din Biblioteca Academiei Române au fost inventariate de Iuliu Tuducescu într-un inventar păstrat la Academie în secţia manuscriptelor. tom. p. Şt. II. 1926.B. 1937. Pentru detalii vezi şi G. Atena. Miniaturi. Buc. 30-88. secţ. Bucureşti. Bogdan. în Revista istorică română. Documente româneşti în limba slavă din mănăstirile Muntelui Athos. V—VII (1929-1931).. IV. C i o r a n. II. 172— 173. Mănăstirea Tismana. Bogdan. 1905. Varşovia. şi VIII-IX (1932-1933). Seria III. Despre manuscriptele slavoneşti de pravile: I. Raporturile au fost studiate de d. acelaşi Despre daniile româneşti la Athos. s. ist. IX. Biblioteci de mănăstiri. 344-348. K a r a d j a. Notiţă despre unele miniaturi înjăţişînd pe Matei-vodă Basarab şi pe Doamna Elena. Peretz. Pomelnicul mănăstirii Bistriţa. Iniţiale. extras din Arhiva românească. I. B o g d a n. p. Bucureşti. I. în Cercetări istorice. Un studiu asupra lor a dat Ecaterina Şt. Cărţile populare în literatura românească. Iacimirskij. editat de Academia Română.

44 .

74 et Ies manuscrits d'Athanase Krimcovici. 1922. Despre erminii. 1929. Ştefănescu. voi. acelaşi. 190— 191. 1939. 1893.. p. Iorga. N. 22-23. Zugravii bisericilor române. 164 — 2 14. Berechet. 1934. Miniaturi româneşti în secolul al XVII-lea. Orient et Byzance). 36-37. 66. Taf-r a 1 i. p. La peinture religieuse en Valachie et en Transylvanie depuis les origines jusqu'au XlX-e siecle. Geuthnen 1930. 213 şi urm. p. 14-15. 1928. N. 56.628.131. opera citată mai sus. 145— 153. M e t e ş. Paris. Portretele domnitorilor români. în Bulet. IV. Bucureşti. O. 1926—1928. în C6OPHHKT> 3a HapoflHH yMOTBopeHHa din Sofia. lorga. 5— 62. Instit. Les tissus. 1930— 1932. Paris. 1930. Henry. în Buletinul comisiunii monumentelor istorice. Cărţi de pictură bisericească bizantină. cu o introducere generală. Histoire de l'art roumain ancien. Le trişor byzantin et roumain du Monastere de Poutna. Un chef d'oeuvre de l'art roumain: le voile de' calice brode du monastere de Vatra Moldaviţei. Victor Brătulescu. 48. Sibiu. 1940. Informaţiuni interesante se mai găsesc în A. L'evolution de la peinture religieuse en Bucovine et en Moldavie depuis les origines jusqu'au XlX-e siecle. şi la M i 1 e t i 6 şi A g u r a. 1931. V. în Anuarul comisiunii monumentelor istorice. La broderie religieuse en Roumanie. III. I o r g a. p. B a 1 ş. p. 192—206. în Me'langes. D. Une nouvelle riplique slavone du Paris.103. Le monastere Suceviţa et son tresar. Bucureşti. Miniaturi şi manuscrise din Muzeul de artă religioasă. Bucureşti. 1937. 1939. Emil Turdeanu. în Cercetări literare. 135. S. XL f 1922). Les arts mineurs en Roumanie. 49. Cernăuţi. a c el aş i. Şt. . Iorga et G. Ţesături. în Bulletin de la section historique d* V Acadimie Roumaine. în Melanges Charles Diehl. ediţia a Ii-a mărită 24-29. 1936. T a f r a 1 i. 46-47. acelaşi. Bucureşti. Boccard. acelaşi. E m. De Voriginalite des peintures bucdviniennes dans Vapplication des principes byzantins. I.Craiova. 65. 138. 1924. 102. 10. Pictura religioasă. 18-19. N. 150— 151. 57. Ştefănescu. descrierea manuscriselor şi 71 de planşe colorate. 163. LeS arts mineurs'en Roumanie. Şt. publicat în Biserica ortodoxă română. 292 — 303. acelaşi. Histoire de l'art roumain ancien. 2 voi. Paris (cu 96 planşe). 618 . Bucureşti. p. La broderie religieuse en Roumanie. 1933. 1939. I. N. Marcu Beza. Miniatures. 84. p. 32-33. I a c i m i r s k i j. 6-7. der Nersessian. Paris. Les epitaphioi moldaves aux XV et XVI siecles. Secţiunea pentru Transilvania. în Cercetări literare.139. Darstellungen altheidnischer Denker und Schriftsteller in der Kirchenmalerei des Morgenlandes. Urme româneşti în răsăritul ortodox. 16. seria II. Paris. 1941. 1936. în L'art byzantin chez les Slaves des Balkans (Milanges Ouspensky. Geuthner. IX. Cluj. Din vechile schimburi culturale dintre români şi jugoslavi. N. 137. II. 1—168. O. 130. Iorga. în Byzantion. 303 — 309. 108-110. p. III. tome XI. 1928. II. D. 1925. voi. Turdeanu. gr. I. p. român din Sofia. p. introducere şi ediţie critică a versiunilor româneşti. G r e c u. IV. Les itoles des XVe et XVI siecles. I. P. Paris. 1924. Comori slavo-române rispîndite.

renunţînd la măririle deşarte. şi-au înveşmîn-tat gîndirea şi simţirea în formele limbii slavone. Dar în aceste manuscrise copiate după originale venite din sudul Dunării. în asfinţitul vieţii sale. întărită continuu prin focarele din sudul Dunării. precum în Occidentul evului mediu fusese. în mănăstirile întemeiate de ei şi sporite prin grija pentru bunurile sufleteşti ale voievozilor noştri.CULTURA SLAVĂ ÎN ŢĂRILE NOASTRE. limba latină. în mănăstirile acestea se aflau şcolile de slavonie. care satisfăcea curiozitatea călugărilor pentru atîtea chestiuni pe care Biblia le lasă în întuneric. în afară de arta caligrafică şi miniaturistică. sub numele de Filo46 . nu se poate găsi nici un alt adaus al sufletului românesc la noi. despre care vom vorbi în curînd. Cel mai vechi dintre aceşti cărturari este un mare logofăt al lui Mircea cel Mare. s-au mai copiat în mănăstirile noastre literatura dogmatică şi ascetică. tot astfel găsim şi în ţările noastre cărturari care. cu cîteva veacuri mai înainte. cînd cultura slavă de la noi. călugări ca Nicodim şi alţii. Avem astfel în primele veacuri ale statelor noastre un suflet românesc în formă slavonă. s-a început o spornică activitate culturală în limba slavă. al XV-lea şi al XVI-lea. şi-a căutat un loc de linişte şi reculegere în lumea călugărilor. în afară de textele Sfintelor Scripturi şi în afară de cărţile necesare serviciului divin. în schimb însă găsim în veacurile al XlV-lea. atît de preţioase într-o vreme în care tipografiile nuşi făcuseră apariţia la noi. care au copiat cu un remarcabil simţ de artă manuscrisele slave ale Sfintelor Scripturi. Acesta. care era pe atunci la noi limba de cultură a neamului. copiată în 1562 din porunca mitropolitului Grigore al Moldovei şi care se păstra în biblioteca mănăstirii Neamţul. un începiit de literatură românească în limba slavă. au adus în ţările noastre vechile manuscrise slavone şi au pus temeliile vieţii monahale după normele statornicite în Muntele Athos. SUFLET ROMÂNESC ÎN LIMBĂ SLAVĂ LITERATURA RELIGIOASĂ în urma prăbuşirii statelor slave sub turci. literatura apocrifă. bibliotecile şi călugării caligrafi. ca bunioară o versiune a romanului lui Alexandru cel Mare. era în floare. Precum în Occidentul medieval cărturarii din toate ţările dădeau expresie concepţiei lor în limba latină. în năzuinţa lor de a scăpa de dezastru comorile de cultură ale poporului lor şi de a continua în limanuri mai adăpostite munca lor închinată Domnului. sub influenţa modelelor sud-dunărene. care contribuia la întărirea credinţei. precum şi o bună parte din literatura distractivă a slavilor sud-dunăreni.

Un veac mai tîrziu. se încumetă să intervie în problema de ordin teologic care iscase conflictul dintre mitropolitul Moscovei. Cum se numea însă mai înainte nu ni se spune. şi ale cărui moaşte fuseseră transportate în 1402 de la Cetatea-Albă la Suceava. în urma acestei strămutări a moaştelor în cetatea de scaun a Moldovei. pe care-1 găsim semnînd în actele divanului domnesc al lui Mircea cel Mare prin 1394. încît în 1484 episcopul de Roman. dintre care cea mai veche datează din veacul al XV-lea. în cinstea sfinţilor sărbătoriţi. un Cuvînt panegiric al sfîntului şi cinstitului mare mucenic Ioan cel Nou (Pohvalnoe slovo svetomu i slavnomu veliko mucenikomu Iovaanny Novomy). Pe timpul lui Ştefan cel Mare cultura religioasă în formă slavă era aşa de satisfăcătoare pentru Moldova. la înălţarea Maicii Domnului. Ivan al III-lea Vasilievici. viaţa sfîntului este scăldată în culoarea miraculosului hagiografic (la moartea sfîntului coloane de foc ce se înalţă spre cer vestesc harul Mîntuitorului. deşi el a plecat apoi din Moldova în Rusia. Panaitescu —■ că cei ce îmbracă rasa monahală sînt ţinuţi să-şi schimbe numele pe care l-au purtat în viaţa lumească şi să ia în sihăstrie un altul. Gheorghe. După cererea domnului. cuvînt de lauda profetului Ilie. P. trimis de patriarhia din Constantinopol în Moldova ca să refere asupra cererii lui Alexandru cel Bun de a se da Moldovei o mitropolie. precum: cuvînt de laudă sf. coborîn-du-se asupra celui ce a primit cununa de martir). în mediobulgară. care însă să înceapă cu aceeaşi literă cu care începea şi numele laic. Sub pana lui Ţamblac. un succesor român al lui Gr. Moldova şi Rusia. despre viaţa călugărească. adică un fel de imn religios destinat să fie cîntat. la Vinerea mare. dar se păstrează mai multe copii manuscrise din Ţara Românească. care în tipăriturile moldoveneşti se găseşte pînă tîrziu în veacul al XVII-lea. care a fost logofăt mare al lui Mircea cel Mare". care fusese martirizat de tătari la Cetatea-Albă prin anul 1300 fiindcă nu primise să-şi lepede credinţa creştinească. Originalul s-a pierdut. viaţa şi slujba sfîntului Ioan cel Nou. Gheronte.theiu. sfîntul a fost venerat de moldoveni ca protectorul şi apărătorul ţării lor. cuvînt de lauda sfinţilor apostoli Petru şi Pavel. a ţinut un ciclu de 17 cuvîntări. potrivit cu cerinţele genului. precum: despre misterele Domnului. pe timpul cît a fost în Moldova ca egumen la mănăstirea Neamţu şi ca predicator la curtea lui Alexandru cel Bun. inspirîndu-se din opera înaintaşului său. la Joia mare. De la el ne-a rămas un polieleu. Vasilie. totuşi. despre milostenie şi săraci. altele la comemorarea marilor evenimente din viaţa Mîntuitorului: la Duminica Floriilor. a scris pe la 1534. de asceză sau de morală creştină. sau în sfîrşit alte cîteva tratînd probleme de dogmatică. Ţamblac a scris pentru biserica moldovenească. Deşi acesta era bulgar. dar dacă ţineam seama — după cum observă d-1 P. atunci e probabil că sihastrul Filotheiu trebuie identificat cu marele logofăt Filcs. arhimandritul Teodosie. în limba slavă. Ţamblac în egumenia de la mănăstirea Neamţului. şi principele Moscovei. 47 . unele cu caracter panegiric. în aceste copii se spune doar că autorul cîntecului este „monahul Filotheiu. Cam în acelaşi timp se desfăşoară în Moldova activitatea lui Grigore Ţamblac. unde a ajuns mitropolit şi apoi s-a întors în Bulgaria.

ISTORIOGRAFIA SLAVONĂ ÎN MOLDOVA CRONICA LUI ŞTEFAN CEL MARE VERSIUNEA GERMANĂ. Petersburg. (V. fiindcă nu este în Europa o literatură mai zbuciumată în dezvoltare şi mai năpăstuită în soarta ei decît literatura românească. Domeniul literar slav în care cugetarea românească s-a manifestat mai activ şi mai continuu a fost în Moldova istoriografia. în timpul şi la curtea lui Ştefan cel Mare. P. p. Panaitescu. p. 127 şi 161. cronica lui Grigore Ureche n-a ajuns pînă la noi decît în compilaţia lui Simion Dascălul. De neamul moldovenilor şi cronica lui Miron Costin 1 Cea mai veche cronică internă a noastră este cronica „rusească" a lui Vlad Ţepeş care. IV. publicat în Revista pentru istorie. după concluziile lui Sedelnikov în Izvestia Academiei sovietice de ştiinţe pentru limba şi literatura rusă. red. Originalele primelor traduceri româneşti s-au pierdut. 1904.) 48 . primele traduceri ale romanelor populare au dispărut.* începuturile ei trebuiesc aşezate. an III (1884) este azi învechit. în Bogoslovskii Vestnih. în Archiv fiir slavische Philologie. cred. Despre GrigoreŢamblac se găsesc ştiri mai noi în Murko. cronica scrisă pe timpul şi la curtea lui Mihai Viteazul nu ni s-a păstrat decît într-o traducere latină. 1895. păstrate într-un manuscris semnalat de învăţatul rus Iacimirskij. Kievskii. P. 1929. Pop Nikodim ier erste KlostergrUnder in Aer Walachei. BIBLIOGRAFIE Pentru literatura scrisă de români în limba slavă: P. St. şi A. II. Despre Nicodim: Ilarion Ruvarac. XI. Un alt studiu mai bun: S. P. Panaitescu. Leningrad. prototipul primelor noastre legende religioase apocrife nu se cunoaşte. Zic cred. comunicare făcută la l-iul congres al filologilor slavi din Praga (1931). p. învăţăturile lui Neagoe nu le cunoaştem decît din copii tîrzii şi defectuoase. arheologie şi filologie. 621—659. 354—363. mai—iunie 1943. 339. MHTponoJiHTi rpnropifi LţaM6naicfc. Convorbiri literare. (în ruseşte). Nu ştiu să mai fie multe popoare care să-şi fi pierdut atîtea monumente de cultură ale trecutului său de cum am pierdut noi. Mitropolitul Grigore Ţamblac. care alcătuieşte şi el cîteva cîntece religioase. Iacimirskij. p. LXXVI.rpHropniâ I_ţaM6jiairb. Moscova.) (Text adăugat marginal — n.Trei decenii mai tîrziu întîlnim în mănăstirea Putna un protopsalt» Eustratie. Ia Littera-ture slavo-roumaine (XV-e—XVII-e siecle) et son importance pour l'histoire ies litteratures tlaves. Geschichte ier ălteren sttislav Litteratur. Studiul lui Melchisedee. 1888. e scrisă în limba slavonă întrebuinţată pe atunci în Ţara Românească.

Dintr-o scrisoare în limba latină adresată lui Ştefan cel Mare şi dintr-alta germană. Misiunea trimisă în Germania şi compusă din Ulrich şi Antonius soseşte în Niirnberg la sfîrşitul lui februarie. La curtea din Suceava nu avem ştiri să fi sosit doctorul Klingesporn. cu o scrisoare de recomandare din partea regelui Ungariei. Cronica lui Ştefan cel Mare. O întîmplare neaşteptată uneori ne scoate totuşi la iveală cîte unul din aceste monumente care aştepta de veacuri închis în cine ştie ce colţ de bibliotecă şi care ne înfăţişează munca de cultură a străbunilor îritr-o lumină cu totul nebănuită. cu signatura Codex Latina-rum 952. p. cu atîtea vechi mănăstiri şi cetăţi de scaun arse din temelie şi apoi reconstruite. Chiţimia. prin ce peripeţii a trecut pe drumurile pe care le-a străbătut misiunea moldovenească şi doctorul german.le avem în copii posterioare. publicate de N. către Wladislav Iagello. dimpotrivă. rugat insistent. Gorka presupune că au pierit ucişi pe drum. deşi a fost un medic distins. Cartojan. care începe: „Ab Jesu Măria 1502 Jar. atîtea din monumentele literaturii noastre vechi au fost distruse sau răpite. Ce s-a întîmplat. în nişte ţinuturi unde domnea dreptul pumnului. nu ştim. 1 Am admis lectura corectată a Iui Ion Const. iarăşi nu se găseşte trecut Klingesporn. cu incursiuni de armate ungureşti şi polone. pentru a fi apoi aruncate în cine ştie ce colţ de bibliotecă. într-o listă de opt-nouă medici iluştri din Niirnberg. a<d> di<em> 28 Appril ist geschryben dy Cronycke des Stephan Voyvoda aus der Wallachey" (o greşeală evidentă: Wallachey în loc de Moldau). dintre care cea mai veche copie a cronicii datează din 1720. nici în documentele moldoveneşti şi nici în cele germane. Titlul cronicii este: Cronica breviter scripta Stephan(i} Dei grada voyvoda Terrarum Moldaviens(ium) necnon Valachyens(iutri). peste cea mai veche cronică românească din cîte se cunosc pînă azi. la 7 decembrie 1502 găsim la patul domnului pe doctorul veneţian Mathias Muriano. Olgierd G6rka a dat. 228. amîndouă trimise de către primarul oraşului Niirnberg — al cărui nume n-a putut fi identificat de către d-1 Gorka — reiese că s-a găsit un medic capabil. Despre doctorul Klingesporn şi despre solia moldovenească nu se mai pomeneşte apoi nimic. simţindu-se din ce în ce mai rău. Una din cele mai importante descoperiri făcute în timpul din urmă este aceea a profesorului universitar Gorka de la Universitatea din Lwow. trimisese după medici specialişti în centrele ştiinţifice din Italia (Veneţia) şi Germania. La această dată Ştefan cel Mare. în primăvara anului 1911. cronica ar fi fost adusă în Germania de solia moldovenească din 1502. care. Solia moldovenească a avut în Germania răsunetul cuvenit. 49 . a primit să vină cu trimişii lui Ştefan cel Mare în Moldova. Şi atîtea şi atîtea altele! în marile frămîntări petrecute pe pămîntul românesc. doctorul Ioan Klingesporn. care era bolnav de diabet şi care era chinuit de rămăşiţele rănii primite la Chilia. Cercetînd în Biblioteca de stat din Munchen (Bayerische Staatsbibliothek) manuscrise privitoare la istoria Poloniei şi a Ungariei. Wladislav Iagello. ca să fie din nou arse. * După părerea lui Gorka. în Cercetări literare. întocmită ulterior. într-o traducere germană. III (1939). cu numeroase invazii de oştiri turceşti şi tătăreşti. Numai norocul ne ajută să mai dăm peste ele. Cronica se păstrează într-un codice in quarto.

unde din 1484 se stabilise în Niirnberg ca medic. de pildă. care a adunat ştiri privitoare la Răsăritul Europei. op. se reîntoarce în Germania. 225 — 227. conţine 22 de file manuscrise. ceea ce dovedeşte că el nu este un original ci o copie defectuoasă. a ajuns în biblioteca pincipelui Bavariei. o serie de greşeli. 1496 şi 1500). după un popas prin Veneţia. în această operă. vorbeşte de luptele dintre Dăneşti şi Drăculeşti. Textul lui Schedel cuprinde. începînd cu răsturnarea lui Petru Aron-Vodă şi urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare în anul 1457 şi sfîrşind cu anul 1499. împreună cu întreaga lui bibliotecă. Biblioteca acestuia din urmă. dornic de a smulge de la ea informaţii pentru a întregi ştirile despre ţările noastre. pasaje întregi din ea au fost încorporate în ediţia din 1494 a operei lui Vincent de Bauvais. Neue Danteforschungen. cit. Geschichte Dracole Waide. ar fi profitat de acest prilej pentru a-şi scoate o copie de pe cronica lui Ştefan cel Mare. C h i ţ i m i a. 50 . p. crainicii marelui domn au trebuit să intre în legături cu fizicianul Hartmann Schedel. ca.. Schedel îşi făcuse studiile la Universitatea din Leipzig şi la vîrsta de 20 de ani plecase în Italia să-şi desăvîrşească cultura la celebra Universitate din Padova.în Niirnberg. scrisă într-unui din dialectele Germaniei de nord. un pasionat colecţionar de manuscrise. Chiţimia. ea pomeneşte şi de un ostaş Purice. 267. între altele. a format temelia bibliotecii curţii bavareze. * în afară de profesiunea sa de medic. A avut un mare răsunet între cărturarii din Apus. Liber Chronicarum— numită şi Chronicum mundi — care a fost bine primită de contemporanii săi.. care după revoluţie a devenit bibliotecă de stat. fiindcă a fost retipărită într-o ediţie nouă în 1497 şi fiindcă traducerea germană a cunoscut repede trei ediţii (1493. 2 V. de hîrtie veche. p. sau Warsarab ori Waserab în loc de Basarab. Această copie a trecut apoi. în biblioteca lui s-a găsit şi un exemplar din cunoscuta naraţiune alcătuită de un sas ardelean între 1477—-1491. în Historische Jahresberichte. şi datele biografice date de I. apropiat de „hochdeutsch" de azi. Albrecht V (1550—1579). şi. de pe la sfîrşitul veacului al XV-lea. Braut în loc de Prut („Zwischen den Nester und der Braut"). XVIII (1897). Schedel publicase în 1493 o cronică. cit. Cronica conţine o mulţime de ştiri pe care nu le găsim în nici o altă cronică internă. de origina latină a neamului. Bognes în loc de Bogdan. mai ales în transcrierea numelor proprii. îm-prumutînd pe de-a întregul informaţiile din (Papa Pius II) Enea Silvio Picco-lomini. Ştirile nouă pe care le aduce cronica sînt foarte interesante şi 1 Grauert. neobositul cercetător. p. Schedel a fost în acelaşi timp un pasionat geograf şi istoric. şi se plînge că „difficillimum esse provinciarum (Walachiae) descriptionem" din pricina ştirilor contradictorii a izvoarelor. în cele din urmă. într-o vreme cînd umanismul era acolo în plină înflorire. Ea înşiră evenimentele petrecute în Moldova în ordine cronologică. Speculum historiale. 2 Acest umanist german a primit solia moldovenească şi. 16. op. Copia lui Schedel. în 1466 îşi luase doctoratul şi. despre care ne vorbeşte şi Neculce în 0 samă de cuvinte şi care se constată pe această cale că a fost o figură istorică şi nu legendară. în moştenirea nepotului său Melchior. Historia rerum ubyque gestarum locorumque descripţie-. înfrîngerea lui Malcoci.

51 . tendinţa polonofilă a cronicii mai poate avea. 1937. nu putea duce cu sine prin Polonia o cronică în care susceptibilităţile polone nu erau menajate. apare la curtea din Suceava a lui Ştefan cel Mare ca jucînd un rol important în tratativele cu polonii din aprilie 1499. este de admis că. Numele nu poate da în această privinţă o indicaţie concludentă căci îl găsim purtat de persoane a căror origine nu poate fi germană (Herman frate cu Iaţcu sau chiar Herman ţiganul). Istoria românilor. 2 P. p. 158. P a n a i t e s c u. Chiţimia. care în momente grele pentru ţara sa nu-şi pierdea cumpătul. din moment ce Ştefan cel Mare recursese la ajutorul acestuia pentru a obţine un medic din Germania. marele său geniu militar". C. printr-un elementar simţ de prudenţă. procurate de noi. vechiul nostru elev. a verificat punct cu punct după copii fotografice ale cronicii. 596: „un militar sas în serviciul lui Ştefan". că acesta a tradus-o după cronica oficială scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare. încheiam cu aceste cuvinte: „Oricine ar fi însă traducătorul german al cronicii. II. chiar admiţînd datele d-lui Gorka. alcătuită. ştia să se ridice deasupra situaţiei şi să folosească cu o rară abilitate împrejurările cele mai critice spre a-şi duce oştirile la bi ruinţă Cronica înfăţişează însă o vădită părtinire pentru Polonia. ea nu pomeneşte nimic de pătrunderea lui Ştefan cel Mare pînă în inima Poloniei la Lemberg şi despre celelalte ostilităţi ale lui Ştefan cel Mare cu polonii. solia lui. Din documentele contemporane nu reiese în mod cert că Herman — pe care documentele noastre interne îl transcriu Hrăman — era sas şi că ar fi cunoscut limba germană. rectificînd unele lecturi greşite. P. Aceste tendinţe ale cronicii îl fac pe d-1 Gorka să admită că cel ce a alcătuit cronica în limba germană a fost Herman.ele pun într-o lumină vie — după cum mărturiseşte d-1 Gorka într-o comunicare făcută Academiei noastre în 1930 — „forţa puternică a caracterului lui Ştefan cel Mare. solul trimis de Ştefan cel Mare la Nurnberg ca să-i aducă un doctor şi care probabil ar fi fost rudă cu Herman. şi altă explicaţie. 1 El ar fi scris cronica cu intenţia de a informa pe regele Ioan Albert (1492—1501) despre lucrurile moldoveneşti O copie de pe această cronică germană a intrat apoi în mîna lui Ulrich. a ajuns la concluzii cu totul diferite de ale istoricului polon. an lucru este sigur. în schimb. G i u r e s o u. ea dă informaţii inedite cu privire la ajutorul atribuit polonilor în 1499. la răzbunarea lui Ştefan cel Mare împotriva turcilor pentru încălcarea Poloniei. în Revista istorică română. d-1 I. Făcînd aceste rezerve într-o lecţie ţinută la cîteva săptămîni după comunicarea d-lui Gorka la Academia Română. I (1931). după cîte se pare.2 De altă parte. şi pe care d-1 Gorka îl socoteşte că era de origină sas. pîrcălabul Cetăţii-Albe. pornind pe drumurile noastre. Această cronică a fost scrisă după toate probabilităţile în limba slavonă şi ea înfăţişează o mare asemănare cu cronica de la Bistriţa. datele d-lui G6rka şi. Din moment ce ştim că solia moldovenească aducea cu sine şi o scrisoare a regelui de neam polon Wladislav Iagello. Argumentele aduse de d-1 Gorka pentru a susţine paternitatea pîrcăla-bului Herman asupra versiunii germane a cronicii nu-mi par convingătoare. mai tîrziu. C. Bucureşti. din saşi." în timpul din urmă. p. care. Cronica a fost scrisă 1 A se vedea şi 6.

totuşi nume proprii în forma polonă ca Colaczijn. „am 17 tag Octobris in dem menet Octobry primodie . nu adusă de solia moldovenească. deci. această versiune nu este o traducere completă şi fidelă a cronicii de la curtea lui Ştefan cel Mare. P. „de apă"| a crezut că trebuie să fie vorba de un pîrîu şi va fi tradus în latineşte „ad rivum qui nominatur Potok". Acest original slavon. porecla dată starostelui din Buczacz . Tot el a înlăturat altele din originalul slavon.. Versiunea germană nu ne poate da. fiindcă în numele proprii din textul german se păstrează urmele unui original slavon. oraşul Rîmnic este transcris în versiunea germană sub forma Rybnyg. zice d. Traducătorul latin al cronicii slavone a fost. aşa cum o găsim şi în versiunile interne slavoneşti ale cronicii. Din nenorocire. crede d-1 Chiţimia. ceea ce traducătorul german a reprodus apoi întocmai în limba sa. Repka—în textul german Rebge — din rzepka = ridiche. Chiţimia^ un polon. Chiţimia nu sînt toate deopotrivă de convingătoare. P. Polonul. Germania fonetisme ca grada în loc de gratia. creacionibus în loc de creationibus. în această formă cronica a ajuns în mîinile lui Schedel.. precum arată d. scrisă cu doi ani înainte de moartea marelui domnitor. ajunsese probabil în Ucraina. unde un polon 1-a tradus în limba latină. Vylcza pentru Vîlcea. de ex.într-adevăr în limba slavonă. VERSIUNILE SLAVONEŞTI. Deşi argumentele aduse de d.. ca de pildă itinerariul armatei regelui Albert pe teritoriul polon. Va trebui. care la rîndul ei transcrie exact forma slavonă PitHHKb. dar. ci cerută şi obţinută de acesta poate în timpul călătoriei sale în Polonia. des Radulli voyvodess dochterr <Toch-ter> am dem tag sand Dyonisij Dymyttry . precum se vede din urmele latine rămase în traducerea germană („in monde Aprilis". care nu erau favorabile polonilor. icoana exactă a cronicii scrise la curtea lui Ştefan cel Mare. Mikoley (forma polonă a numelui Nicolae Halytzky). înainte de a intra în Moldova pentru a fi zdrobită în Codrii Cosminului. Czessuy. să încercăm reconstituirea ei pe baza izvoarelor interne scrise în limba slavă. după strălucita victorie a domnului moldovean împotriva turcilor. trebuiesc să fie luate în considerare.. totuşi ipoteza pusă în discuţie de d-sa are meritul de a îndrepta cercetările pe o nouă pistă. 62 . în operele umaniştilor germani din veacurile al XV-lea şi al XVI-lea. do saczt Stephan voyvoda Ysayam <acuzativul latin) seinen Schwoger . găsind în textul slavon vodna. „in dem mond Julij". Dar asemenea expresii şi nume proprii declinate latineşte se găsesc adesea."). în versiunea slavonească a cronicii de la Bistriţa e: „na mesto naricaemoe IIoTOKb BOflHa" = la localitatea ce se numeşte Cursul Apei. „an dem 7 tag Decembris". Cronica lui Schedel înfăţişează în forma germană copia cea mai veche a cronicilor moldoveneşti. Panaitescu. „in dem mond Nouembris". într-alt loc găsim în textul german: „bey einem Bache der heyst Po-togk" = la un pîrîu ce se numeşte Potok.. Traducătorul polon a modificat şi a amplificat însă datele originalului slavon cu ştiri privitoare la împrejurările polone. Franţa.. căci deşi se întîmpină în documentele latine ale evului mediu din Ungaria.

Pop. după indicaţiile date de Alexandru Pop. în care Bogdan distingea trei părţi. cronica domniei lui Ştefan cel Mare ni s-a mai păstrat în următoarele cinci copii tîrzii în limbă slavonă: Letopiseţul de la Bistriţa. Are o notiţă preţioasă: Ore rmcaHTe rmcax Icaia COT OiaTHBa. i-a dat-o ca să le hie pomană în veci". din cea dintîi cronică bulgărească şi dintr-o versiune a cronicii moldoveneşti — singura care ne interesează aci. Este un manuscris in 8°. cu titlul care. de regretatul I. El spune că i-a „dat această carte preutiasa răposatului preotului Ursului". Versiunea acestui letopiseţ este deci copiată de călugărul Isaia din mănăstirea Slatina a Moldovei. Letopiseţul acesta nu este însă complet. din neamul mitropolitului Varlaam î. N. pînă la războiul lui Bogdan cel Orb cu Radu. Originalul a fost găsit'în Biblioteca Academiei teologice din Kiev. domnul Munteniei (1507). tratate gramaticale şi materiale istorice. apocrife. pe baza tuturor versiunilor. în Biserica ortodoxă română. tradus în româneşte. să reconstituim începuturile istoriografiei moldoveneşti. La 1861. care.Care sînt aceste izvoare? în afară de această versiune germană care a stat închisă în bibMoteci străine pînă în timpurile noastre. alcătuind cu ea un singur trup. a lui Ierei Gheorghe din Băiceni. fiindcă lipsesc ultimele pagini. urmată de letopiseţul moldovenesc. 193—197). cronica lui Manases în traducere slavă. înseamnă: „Această scriere a scris-o Isaia din Slatina". tradusă în româneşte. Letopiseţul de la Putna. şi despre caracterul ei particular vom reveni mai jos. 53 . profesor pe atunci la gimnaziul din Tulcea. într-un sbornic de texte cu cuprins foarte variat: ascetice. A fost studiat şi publicat. Materialele istorice sînt alcătuite din cele mai vechi anale sîrbeşti. Cronica lui Ştefan cel Mare — într-o versiune apropiată de versiunea germană a lui Schedel pînă la anul 1484 — este precedată de o altă cronică de întindere mai mică. „carele au fost protopop în Iaşi. 1939. după o serie de texte apocrife şi poporane. Djudjov. între manuscrisele aduse de la lavra Pofiaevb (azi în Polonia). Codicele cuprinde. un singur letopiseţ. 143—148. care a fost descoperit de I. copiat la sfîrşitul veacului al XVI-lea sau începutul celui de al XVII-lea. Originalul 1 V. cu traducere românească. Bogdan în Vechile cronici moldoveneşti pînă la Urechia (p. 319. Bogdan în Biblioteca clubului bulgar din Tulcea. în forma în care îl avem el se întinde şi dincolo de domnia lui Ştefan cel Mare. 23—41. extrase din nomocanoane. a şasea parte din întreg. a cumpărat manuscrisul cu 5 ruble de la un lipovean şi 1-a transmis apoi Bibliotecii bulgăreşti din Tulcea. Despre structura acestei cronici. Augustin Z. care începe de la descălecatul lui Dragoş (1359) şi merge pînă la urcarea în domnie a lui Ştefan cel Mare. Cronica marelui domn al Moldovei se înfăţişează deci aci ca o continuare a acesteia din urmă. p. hagiografice. Cronica moldovenească cu care se încheie sbornicul este scrisă în mediobulgară şi poartă titlul: Povestire în scurt despre domnii moldoveneşti. cînd vom încerca. Cea mai veche notiţă de pe filele manuscrisului este din 1710. un bulgar. sună: A cesta e letopiseţul de cînd cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara moldovenească.

într-unui din acestea lipseau ştirile care se găsesc în analele de la Putna. veni Dragoş Voevod din în anul 6867. 1 1466. După acela au fost copiate analele de la Bistriţa. şi au domnit 2" ani... precum a arătat d. în împrejurări necunoscute. 1470. 1484. 1484. Bistriţi Putna In anul 6867. între acest prototip şi între analele de la Bistriţa şi cele de la Putna trebuie să admitem însă mai multe intermediare. Manuscrisul nu are nici o indicaţie de dată şi nume privitoare la original. „martie în 15. După el. în letopiseţul putnean se găsesc numeroase ştiri care lipsesc din analele de la Bistriţa. după indicaţiile lui Iacimirskij. 3 A se vedea de ex. Identitatea de redacţie a ştirilor în ambele letopiseţe 2 dovedeşte în chip neîndoielnic că între ele este o filiaţie. Petersburg.. deoarece. fiindcă în cuprinsul textului se găsesc numeroase amănunte privitoare la mănăstirea Putna K Părerea lui Bogdan că letopiseţul de la Putna este „o prescurtare şi o prelucrare a analelor de la Bistriţa" nu se poate susţine. cred. care se înfăţişează compact şi cuprind pasaje întinse. folosind notiţe şi însemnări contemporane" nu poate fi primită. şi au murit. cele de la anul 7005 (lupta din Codrul Cosminului). Versiunea din letopiseţul lui Azaiie a fost descoperită de regretatul Bogdan. în format de 8°. Vlădescu. lacunele dintre anii 6907 (1399) şi 6952 (1444). a fost scris pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea sau începutul celui de la XVIIlea şi cuprinde o serie de texte religioase apocrife şi istorice. din cîteva notiţe posterioare şi incomplete reiese că pe la 1639 se afla la Iaşi şi că la 1749 a fost trecut în zestrea mănăstirii Nicoriţă. 1486 numirea celui de al doilea arhimandrit al Putnei. domni fiul său Sas Voevod 4 ani. iunie în 4: „au început să zidească mînăstirea de la Putna". într-un codice din Biblioteca Imperială din St. Dar şi intermediarul după care a fost copiat letopiseţul de la Putna avea lacune însemnate. Dar nici părerea d-lui Vlădescu că nu există „nici @ înrudire cît de mică între letopiseţul de la Putna şi cel de la Bistriţa şi că letopiseţul de la Putna ar fi fost redactat. 54 . Dacă unele omisiuni se pot explica printr-o tendinţă de prescurtare. 2 Iată cîteva pasaje paralele pe care le dăm în traducerea românească a lui Bogdan. După acesta. decît admiţînd că din intermediarele după care derivă letopiseţul de la Putna se pierduseră cîteva pagini 3. I. a ajuns în Rusia. cele de la anul 7015 (1507).. cu mina preasfinţitului mitropolit kir Teoctist şi episcopului Tarrsie. Codicele. de cineva cu admiraţie pentru Ştefan cel Mare.. între textele originale slave asemănarea este şi mai mare. autor sau copist. nu se pot explica. nu prescurtat. Paisie. domni fiul său Laţcu Voevod Fiul său Laţcu Voevod au domnit 8 ani 8 ani..pare să fi venit din mănăstirea Putna. După el. domni fiul său Sas Voevod 4 ani. septemvrie 3. şi au domnit 2 ani. octom/rie 8: moartea arhimandritului Iosif al Putnei. august în 20: „venit-au Ştefan Voevod şi au sfinţit hramul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu de la Putna. căci din versiunea putneană lipsesc numeroase ştiri şi pasaje întregi. De acolo. sub arhimandritul Ioasaf". altele. venit-au Dragoş Voevod Ţara Ungurească de la Maramureş la vînat din Maramureş de la Ţara ungurească la după un zimbru. în miercurea mare pe la miază-noapte au ars întreaga mînăstire Putna pînă în temelie". fiind de faţă egumenii tuturor mînăstirilor şi întreg clerul preoţesc în număr de 64 de inşi. vînat după un zimbru. întrucît ambele descind dintr-un prototip comun.

smulgerea Chiliei şi Cetăţii-Albe de la moldoveni de către turci. Are însă şi cîteva ştiri pe care nu le găsim nici în versiunea de la Bistriţa. 1484. se mai numea şi Scurtul. purtînd în slavoneşte acelaşi titlu ca şi versiunea de la Putna: Povestire în scurt despre domnii Moldovei. fiul lui Ştefan cel Mare. poate la începutul domniei lui Bogdan. poartă. în 1517. Astfel aflăm din acest letopiseţ că al doilea egumen al mănăstirii Putna. cronica anonimă pomeneşte că Ştefan a avut patru feciori: Petru. Pînă la Ştefan cel Mare. cronica anonimă dă lista domnilor Moldovei de la decscălecatul lui Dragoş. Cronica este o transcriere. Bogdan credea că originalul fusese adus din Moldova. înregistrarea urcării pe tron a lui Bogdan ne confirmă şi ea ipoteza că originalul moldovenesc care se află la baza acestei cronici nu a fost adus în Rusia pe timpul lui Ştefan cel Mare. marele cneaz al Moscovei. că în luna următoare. nici în cea de la Putna — toate însă referitoare la viaţa internă a mănăstirii Putna. se aseamănă şi în titlu. Paisie. lupta din codrul Cosminului. după vechea cronică a Moldovei care mergea pînă la moartea lui Ştefan cel Mare. Bogdan. iulie 23. Ivan Ivanovici. de care ne vom ocupa în capitolul următor (vezi p. De la Ştefan înainte. care a studiat-o şi publicat-o în Vechile cronici moldoveneşti (p. 1497. după moartea lui. cu care dealtfel. de cînd sa început Ţara Moldovenească. într-o formă foarte apropiată de versiunea cronicii de la Putna. urmată de letopiseţele lui Macarie şi Azarie. şi 1504. titlul care în româneşte sună: Povestire în scurt despre domnii moldoveneşti. Această ştearsă prezentare a domniei lui Ştefan cel Mare. şi se încheie cu cuvintele: „După el începu a domni fiul său Bogdan". în sfîrşit. că în 1503. ci mai tîrziu. cunoscută în istoriografia rusească sub numele de Voskresenskaja letopisi. nu ne mai dă decît patru date: 1465. luase în căsătorie pe fiica lui Ştefan cel Mare. scrisă în mediobulgară cu numeroase rusisme. cuprinzînd istoria Moldovei de la descălecat pînă la moartea lui Ştefan cel Mare. „în biserica mare de partea stîngă". care fusese cuscrul lui Ivan al IIIlea. 185—192 şi 243—-290) — se găseşte încorporată într-o colecţie de cronici ruseşti. ca şi versiunea de la Putna. al cărui fiu. se apropie mult de versiunea de la Putna — de aceea Bogdan o şi numeşte Analele Putnene — dar are şi părţi comune cu analele de la Bistriţa. a răposat egumenul Paisie. moartea lui Ştefan. urmată de nişte anale sîrbeşti cu note de istorie românească. ales de Ştefan cel Mare în 1486. 55 . căci. Prima parte. După data morţii lui Ştefan cel Mare. probabil de unul din solii lui Ivan al III-lea. alcătuită în imperiul moscovit pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea. la miezul nopţii". „August în 4 marţi. 62—68. prescurtată în partea finală. Partea românească. luarea Chiliei de la unguri. dovedeşte că partea de istorie românească a intrat în compilaţia rusească într-o vreme cînd interesul moscoviţilor pentru personalitatea marelui domn moldovean scăzuse. Cronica anonimă —-numită aşa de regretatul I. Ea derivă deci dintr-un arhetip intermediar între versiunea de la Bistriţa şi cea de la Putna. după cum am văzut. în afară de data urcării pe tron a marelui voievod. aprilie 22 a murit Bogdan-voievod. care ne interesează deci. b) letopiseţul moldovenesc.Partea istorică a codicelui conţine: a) o scurtă cronică universală. a decedat şi duhovnicul Antonie Bolsun şi că. 63). şi că a fost îngropat în mănăstirea de la Putna. domniţa Elena. Alexandru şi doi Bogdani. cronica este mult prescurtată.

„au început a-şi lua femei unguroaice de legea latinească şi a le întoarce la legea lor creştinească". secretarul regelui polon Sigismund August. împăratul Rîmului i-a trimis ajutor de oaste. Atunci rîmlenii. Vladislav îe-a dăruit atunci pămînt „în Maramureş. încîntaţi de frumuseţea locurilor. Luptele au durat pînă în vremea craiului unguresc Vla-dislav. 56 . Ea a fost adusă în Polonia de Nicolae Brzeski. şi cu toţii — cu femei. într-un mediu unguresc. „La anul 6867 <=1359>" — începe cronica anonimă — doi fraţi de legea creştinească. şi au început lupta împotriva fraţilor lor rămaşi ortodocşi. trăind acolo. Acolo au stat cu neamul lor pînă ce papa Formos a trecut de la credinţa pravoslavnică (ortodoxie) la legea latină (catolică). de bucurie. care. Roman. în vremea lui Vladislav. „au tăiat pădurile". pornind la vînătoare de fiare sălbatice şi luîndu-se cu tovarăşii săi pe urmele unui zimbru. între apele Mureşului şi Tisei. după cum vom vedea mai tîrziu. vechii rîmleni s-au purtat vitejeşte şi au înfrînt pe tătari. unde au ucis zimbrul pe ţărmul unei ape. era astfel formată pe vremea lui Ştefan cel Mare. priveşte originea romană a românilor. legenda lui Dragoş cu zimbrul. cerîndu-i să aşeze în primele rînduri de bătaie pe vechii rîmleni. Prima. ca să scape de ei. Acesta fusese trimis în 1566 de regele polon la Poartă cu plîngeri împotriva lui Alexandru Lăpuşneanu. au ajuns la Rîmul vechi şi şi-au zidit o cetate. trecuţi la legea catolică. care va trece apoi şi în cronica lui Ureche. arhiepiscopul sîrbesc" şi de care fusese chiar „botezat". craiul Vladislav nepot de frate al arhiepiscopului sîrb Sava etc. arătîndu-le scrisoarea noilor rîmleni. luptele dintre rîmlenii vechi şi rîmlenii noi. i-a cinstit bine şi. care. tătarii de la apa Prutului şi de la apa Moldovei. pe care au numit-o după numele lor. Cronica anonimă povesteşte mai departe cum dintre rîmlenii aşezaţi de Vladislav în Maramureş s-a ridicat „un bărbat cu minte şi viteaz cu numele Dragoş". şi-au fundat altă cetate. ajutorul dat de români în luptele cu tătarii) — urmează apoi cunoscuta legendă menită să explice originea şi stema Moldovei.Spre deosebire de toate celelalte versiuni slavoneşti. să-i oprească în ţara lui. Vladislav a cerut atunci ajutor de la împăratul Rîmului şi de la papă. cronica începe cu două legende eponime. dar noii rîmleni au scris craiului Vladislav. Noul Rim. s-au năpustit asupra Ardealului şi au ajuns pînă la Mureş. o ciudată fuziune de anacronisme istorice şi de născociri fanteziste. După această legendă eponimă — plăsmuită. Rîmlenii. în lupta încinsă cu tătarii pe apele Tisei. fuga regelui. au desţelinat locurile şi au întemeiat Moldova. fugind din Veneţia de prigonirile „ereticilor" . a stăruit de ei să rămînă în ţara lui. care „era nepot de frate lui Sava. din anacronisme (zidirea Romei de doi fraţi creştini din Veneţia. Cronica Moldo Polonă este o cronică tradusă în limba polonă după vechile cronici slavoneşti ale Moldovei. au trecut munţii în nişte ţinuturi frumoase. Vladislav. au cerut învoire de la craiul Vladislav. cu copii —au trecut munţii. s-au întors în Maramureş. Menţionată deci în cronica anonimă. ceea ce ei au primit cu condiţia ca să li se îngăduie a-şi păstra credinţa ortodoxă. iar dacă totuşi nu vor pieri în luptă. trecînd Carpaţii.) şi din vagi şi confuze reminiscenţe istorice (invazia tătarilor. pustiise Pocuţia şi înteţise pe tătari să invadeze în acelaşi timp Podolia. locul ce să cheamă Criş". spre a răzbuna sprijinul acordat de Polonia lui Despot.

care se apropie mai mult de cronica de la Putna. Manuscrisul Zaluski. după un manuscris din secolul al XVl-lea. ceea ce ar fi constituit desigur o mare primejdie şi pentru regatul vecin. DATA COMPUNERII ORIGINALULUI. Bogdan credea. care la rîndul ei are şi ea lipsuri ce nu se găsesc în cronica de la Putna. credea I. cînd a fost liberat de doi soli poloni şi un trimis al sultanului Soliman. la domnia lui Despot şi a lui Tomşa — parte din propria lui ştiinţă. căci. în Cronici inedite (p. în arestul lui de la Iaşi. Brzeski „n-a găsit cu ce petrece mai bine vremea. secretar şi curtean al majestăţii-sale regelui. dar se deosebesc unele de altele prin omisiuni. pe care a căpătat-o nobilul Nicolae Brzeski. Cronica anonimă. Cronica de la Putna are prescurtări şi omisiuni însemnate faţă de cronica de la Bistriţa. Panaitescu. 113—123). Partea mai veche a cronicii. la sosirea acestuia în Iaşi. scrisă de ienicerul sîrb Mihail Constantinovici din Ostraviţa. ci traducătorul trebuie să fi fost un polonez de la curtea lui Alexandru Lăpuşneanu cir care solul intrase în legături. Cronica moldo-polonă se mîntuie cu cîteva informaţii despre „ţinuturile din toată ţara Moldovei" şi despre „diregătorii voievodului moldovenesc". 119—143). Lăpuşneanu simţise intenţiile solului polon. După cum s-a putut vedea mai sus." Din această notă se vede că Brzeski a căpătat numai cronica. cronica moldo-polonă este precedată de traducerea polonă a unei cronici sîrbeşti. RAPORTURILE DINTRE VERSIUNI. într-un articol publicat în Revista istorică română (I. cînd a fost sol în anul 1566. 1931. începînd de la descălecatul Moldovei pînă la Petru Rareş. în două manuscrise (colecţia Zaluski şi colecţia Iosif Rusiecki). fiindcă sultanul ameninţa că dacă polonii se mai amestecă în viaţa internă a Moldovei o transformă în paşalîc turcesc. fondul bibliotecii Zaluski (azi trecut la Universitatea din Varşovia). în manuscrisul Rusiecki textele au o notă interesantă. aflat în Biblioteca Imperială din Petersburg. p. 1-a reţinut într-o dulce captivitate 14 săptămîni. D-l P. traduce vechea cronică a Moldovei într-o versiune intermediară între analele de la Putna şi cele de la Bistriţa. decît căutînd să-şi satisfacă curiozitatea de a cunoaşte trecutul poporului moldovenesc" şi astfel a fost adus să traducă un letopiseţ moldovenesc. a arătat că aceste păreri sînt neîntemeiate. Cronica moldo-polonă cuprinde vechile anale ale Moldovei pînă la anul 1527 urmate de cronica lui Macarie pînă la anul 1552. din august pînă la începutul lui decembrie. versiunile slavoneşti derivă toate dintr-un prototip comun. nu este autograful lui Brzeski şi acesta nu este nici traducătorul cronicii. Publicînd această cronică în originalul polon şi în traducerea românească. De aci înainte traducătorul polon a înnădit cîteva ştiri privitoare la prima şi a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu. sîrb care a fost luat de turci între ieniceri. adaose şi date schimbate.Momentul era critic. că acest manuscris este chiar autograful lui Brzeski. dar n-a tradus-o el. care în traducere românească sună: „Cronica turcească scrisă de Mihail Constantinovici din Ostraviţa. parte culese de la boierii cu care a fost în legătură. dar care are şi cîteva ştiri comune cu cronica de la 57 . publicat de Bogdan. P. pe care 1-a completat cu ştiri culese de el la Iaşi. Bogdan. De asemenea şi un fragment al cronicii moldoveneşti. cu interesante date privitoare şi la ţările noastre.

„în anul 6867 <= 1359) veni Dragoş Voevod din Ţara Ungurească. lucru curios la prima vedere." Şi astfel se continuă lista domnilor moldoveni pînă la Alexandru cel Bun. Această parte are înfăţişarea unei simple liste de domni. timpul cît a domnit. dar are şi ea elemente proprii. interpolate. locul înmormîntării. cronicile slavoneşti sînt alcătuite din părţi inegale ca valoare istorică şi ca bogăţie de informaţie. două legende eponime care s-au răsfrînt şi în istoriografia în limba naţională din veacul al XVItlea. în întregul lor. Nici una deci nu poate fi considerată ca o copie fidelă a prototipului pierdut. a doua. lunia în săptămîna albă")—timbrul contemporaneităţii. Ea este în acelaşi timp şi cea care se apropie mai mult de versiunea germană a lui Schedel. cronica începe să ia un caracter nou. ce pare a fi fost întocmită după pomelnice păstrate în mănăstiri şi după notiţe scrise de contemporani pe scoarţele manuscriselor de ceasloave ori de psaltiri. la vînat după un zimbru şi domni doi ani. cu toate lacunele ei. Din timpul acestui domn ni se dau mai multe date: anul şi ziua urcării pe tron. se înşiră apoi naşterea fiilor lui Alexandru cel Bun. Partea care urmează după Alexandru cel Bun. De la Alexandru cel Bun înainte. războiul civil care s-a desfăşurat sîngeros între urmaşii lui Alexandru cel Bun şi care era cît pe aci să nimicească Moldova. Se vede bine că în această parte a cronicii avem de-a face cu însemnări ale oamenilor care au fost martori la evenimente.Bistriţa. secţiuni diferite: Prima parte cuprinde. Nimic care să trădeze ceva din fiorul contemporaneităţii în această înşirare seacă de nume şi de ani de domnie. ne-a păstrat singură. Cronica moldo-polonă. anul şi ziua morţii. pe cînd copia germană a lui Schedel. Această perioadă de 23 de ani din analele slavoneşti poartă — prin mulţimea amănuntelor şi prin precizia faptelor („Al doilea războiu a fost la Dărmăneşti în anul 6942 <=1434>. februarie 1. domni fiul său Laţco Voevod 8 ani. Dar între versiunea germană şi între versiunile slavone — toate laolaltă inclusiv Bistriţa — există o deosebire fundamentală. la rîndul ei. Dar. încît să noteze în primul rînd anul şi ziua cînd domnul a murit şi apoi să însemneze anii şi zilele în care i s-au născut copiii. După ce se pomeneşte moartea şi îngroparea lui Alexandru cel Bun la mănăstirea Bistriţa. Analiza atentă a cuprinsului distinge. Cronicile slavoneşti încep istoria Moldovei de la descălecatul lui Dragoş. 58 . Totuşi. este cea de la Bistriţa. ne dă numai domnia lui Ştefan cel Mare. o expunere sumară şi seacă a domniilor moldoveneşti de la descălecat şi pînă la Alexandru cel Bun. Bogdan. După el. pe o perioadă de 40 de ani. După acesta. de la Maramureş. povesteşte repe-zile schimbări de domnie. dacă nu s-ar fi ridicat geniala personalitate a lui Ştefan cel Mare. singură. domni fiul său Sas Voevod 4 ani. precum observase de mult I. cronica cea mai exactă în date şi mai bogată în ştiri. Este greu de admis ca un contemporan care ar fi făcut însemnări anuale de evenimentele la care ar fi luat parte să intervertească în aşa fel ordinea cronologică a faptelor. şi deci cea mai apropiată de prototipul pierdut. este intermediară între versiunea de la Putna şi cea de la Bistriţa.

" „Fost-au atunci mare bucurie între oameni şi între toţi domnii vecini şi între toţi creştinii cu adevărat credincioşi. în ordine cronologică şi într-o limbă străină. după cum s-a spus. ci s-a întîmplat cum a fost voia lui Dumnezeu". fratele lui Ilie.. fost-au un mare cutremur peste tot pământul. ca de pildă cînd ne povesteşte că „ungurii s-au întors ruşinaţi pe altă cale şi nu s-a întîmplat cum credeau aceia. care s-a văzut mîntuită de groaza de a nu cădea sub jugul paginilor trimişi de cuceritorul Constantinopolului.. Cu toate divergenţele pe care le-a atras după sine năzuinţa traducătorului 59 .". şi multe daruri împărţi atunci oştirii sale întregi. şi le puse acolo pârcălabi pe Isaia şi pe Buftea. precum şi altele ca acestea: „într-acelaşi an. multe puncte de contact cu cronica germană a lui Schedel.Dar în această parte se constată confuzii de date privitoare la lupta de la Podraga. sîmbătă se închină cetatea.. pe vremea cînd domnul şedea la prînz. care singură se răsfrînge în versiunea germană — ne înfăţişează domnia lui Ştefan cel Mare. purtînd în mîini sf. strîns legate de personalitatea domnului.. alături de admiraţia pentru figura eroică a domnului. de la mare pînă la mic. Ea formează miezul cronicii şi are o întindere de 6 ori mai mare decît restul ei.. omorîrea lui Ştefan. Deşi faptele sînt povestite laconic." Vibrează în aceste laconice cuvinte bucuria Moldovei întregi. fiul lui Ilie. Letopiseţul de la Bistriţa are. cu amănunte şi precizări de date pe care nu le putea şti decît un martor ocular: „în anul 6971 <=H56>. şi-i ieşiră spre întîmpinare mitropoliţii şi preoţii. a lui Petru. şi cu voia lui Dumnezeu intră Ştefan Voevod în cetate şi rămase acolo trei zile.. joia pe la miezul nopţii. în partea privitoare la domnia lui Ştefan. fratele lui Ilie. căci nu sînt pomenite domnia lui Roman.. n-au putut fi scrise decît de cineva care se afla în imediata lui apropiere." Toate aceste amănunte de precizie pînă la zi. iar vinerea de dimineaţa loviră şi începură a dărîma cetatea. luna lui ianuarie în 23. Asemenea confuzii duc nu la concluzia la care se opreşte Vlădescu. iar Ştefan Voevod făcu mare ospăţ mitropoliţilor şi vitejilor săi şi tuturor boierilor săi. sau cînd ne înfăţişează întoarcerea triumfală a lui Ştefan cel Mare după strălucita victorie de la Rahova: „Ştefan Voevod se întoarse cu toţi oştenii săi ca un biruitor în scaunul său de la Suceava. intervertiri în succesiunea cronologică a faptelor şi lacune în înşirarea domniilor.. la omorîrea lui Bogdan. august în 29. că partea aceasta de letopiseţ n-a fost scrisă de contemporanii faptelor. Partea cea mai importantă a letopiseţului — a treia. totuşi din paginile letopiseţului transpiră adesea sentimentalitatea lui de moldovean şi creştin. şi dărîmară toată ziua şi o bătură pînă seară. toate amănuntele acestea bogate. ci numai la încheierea că eâ n-a fost scrisă de contemporani simultan cu desfăşurarea evenimentelor — şi se va vedea îndată mai clar interpretarea pe care o dăm faptelor. Letopiseţul ne dă în această parte ştiri bogate şi preţioase. Evanghelie şi slujind şi lăudînd pe Domnul pentru darul cel de sus şi binecuvîntînd pe voevod ca să trăiască voevodul. pentru că biruise domnul limbile păgîne cu mîna robului său Ioan Ştefan Voevod... intră Ştefan Voevod în Chilia şi împresură cetatea şi petrecu acolo joia.

cronica ţării. O personalitate eroică aşa de mare. a oprit în loc Moldova de pe povîrnişul prăbuşirii. totuşi versiunea germană urmează în structura ei. şi uneori textele se suprapun cuvînt de cuvînt. scrisă la curtea domnească. în care se străvede formula obişnuită în cancelariile domneşti." Iar Wapowski. Vitejia. să fi tăiat la copiere tocmai prima parte Cu începutul ţării Moldovei. în mijlocul unor sîngeroase şi neîntrerupte războaie pentru domnie. să fi fost începută de-a dreptul cu urcarea în domnie a lui Ştefan cel Mare. avea' tot dreptul să se gîndească a lăsa urmaşilor amintirea strălucitelor lui fapte şi a neostenitelor lui străduinţe. care se plîngea — după Enea Silvio Piccolomini — de sărăcia şi contradicţia izvoarelor cu privire la istoria românilor. precum şi transpunerea acestuia într-o limbă străină. după ce povesteşte înfrîngerile suferite de regii poloni din partea lui Ştefan cel Mare. stăpînind-o cu mină de fier. venind la moartea lui. o strălucită biruinţă asupra turcilor. bărbat minunat — spune cronicarul polon Ivan Dlugosz — cu nimic mai prejos decît comandanţii eroi de care atît ne mirăm! în zilele noastre. tenacitatea lui. letopiseţul de la Bistriţa. cu afirmarea principiului monarhiei de drept divin 60 . în succesiunea evenimentelor. cum o numeşte el însuşi — să nu fie pierdută. pentru ca Moldova — „această poartă a creştinătăţii". împotriva competiţiunii vecinilor. către republica Veneţiei şi către scaunul papal din Roma. căci atunci „toată creştinătatea va fi în mare primejdie". de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trîndăvii şi războaie civile. noi cu capul nostru". dar şi în Occident. limba slavonă. titlul pe care-] poartă versiunea germană —singura contemporană cu marele voievod: Cronica Stephani Dei gradă vayvoda Terrarum Moldaviensium. cu voia lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei). istoricul de largă cultură umanistă. (Cronica lui Ştefan. ţinînd seamă şi de unele accente religioase ale cronicii. El a însărcinat un cărturar de la curte — care. Cronicarii unguri şi poloni nu contenesc în laude: „O. De altă parte.german de a prescurta textul originalului. cu sfatul.. venită într-o vreme de mari zbuciumări.. încît merită să fie socotit printre bărbaţii vestiţi în arta războaielor". Este foarte probabil ca această cronică. Această genială personalitate istorică. cel dintîi dintre principii lumii. dacă îl admitem. extraordinarele lui însuşiri militare au stîrnit admiraţia vecinilor.. cîştigă el. mai ales că această parte este mult mai redusă decît partea care cuprinde domnia lui Ştefan cel Mare (a 6-a parte). 47 de ani. După a mea părere. Este greu de admis ca Schedel. el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpînirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor. care a fost o cronică scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare. spune: „A fost înzestrat cu virtuţi de erou Ştefan. Nu încape nici o îndoială că amîndouă versiunile decurg din acelaşi prototip. poate să fi fost cleric — să scrie în limba oficială a statului. înţelegerea şi hotărîrea tuturor creştinilor. şi făgăduind că el şi ai săi „vor sta în picioare" şi „ne vom lupta pîna la moarte pentru legea creştinească. Solii lui băteau drumurile nu numai la curţile regilor din Polonia şi Ungaria. şi chiar traducătorul polon. a cărei faimă a trecut peste hotarele înguste ale ţării sale şi care se îngrijea cu rîvnă şi de cultura poporului. cerînd o alianţă a popoarelor creştine împotriva turcilor.

erau în bună parte cunoscute de boierii bătrîni care trăiau încă la curtea din Suceava a lui Ştefan cel Mare.— arată mai curînd titlul unei cronici independente. unde călugării au mai adăugat ştiri privitoate şi la mănăstirea lor. E posibil astfel ca cronica lui Schedel. versiunea germană a lui Schedel cuprinde şi ea o serie de fapte foarte interesante. trebuia să-şi dea capul. fie că o copie de pe originalul latin a fost adusă în Polonia. nu se mai cunoştea decît numele domnilor şi în mod vag anii de domnie şi succesiunea lor. o serie de fapte care nu se găsesc în versiunea lui Schedel. început în anul 1407. fie că a fost dusă de solia moldovenească din 1502 în Niirnberg. cu mulţi alţii. a plecat în întîmpinarea duşmanului numai cu 12 steaguri. Mai tîrziu. aflăm din versiunea germană mijlocul de care s-a folosit Ştefan cel Mare ca să-1 surprindă pe domnul muntean: că din cele 48 de steaguri de oştire cîte avea. Dar lăsînd la o parte elementele acestea care se găsesc în letopiseţul de la Bistriţa. dacă Isaia. unul. dar scheletul faptelor este acelaşi. mărginită numai la domnia lui Ştefan." Sub anul 1472. cunoscută sub numele de letopiseţul de la Bistriţa. alte exemplare. iar dincolo de această domnie. marele vornic al lui Ştefan cel Mare. după cum era de aşteptat. Astfel. cum ar fi de exemplu pomelnicul de la Bistriţa. Despre domnia lui Alexandru cel Bun nu se ştia decît foarte puţin. în lupta cu Radu cel Frumos de la Cursul Apei. de la Putna). care cădea cu vreo 74 de ani înainte de Ştefan cel Mare. reprezentînd a doua versiune. Astfel s-au născut diferite versiuni (de la Bistriţa. Astfel a putut lua naştere o a doua versiune care se răs-frînge în cronicile slavoneşti. cum crede d-1 Chiţimia. Acest letopiseţ. versiunea germană ne spune că în lupta de la Baia. nici un ungur nu ar fi scăpat cu viaţă. să reprezinte prima versiune a cronicii oficiale. Unele date se mai găseau notate şi pe scoarţele vechilor ceasloave. Foarte interesante sînt deosebirile dintre versiunea copiată sau tradusă de Schedel în Germania şi versiunea cea mai veche a copiilor slavoneşti. Cronica oficială întocmită astfel la curtea lui Ştefan cel Mare a fost copiată în mai multe exemplare. între aceste versiuni sînt desigur mici deosebiri. sub ochii domnitorului. Din ce elemente a fost reconstituită istoria Moldovei pînă la domnia lui Ştefan cel Mare? Evenimentele petrecute înainte de urcarea lui Ştefan cel Mare pe tron. De aceea el. sub anul 1467. cînd în viitoarea vremurilor nestatornice noua domnie s-a consolidat adînc. ceea ce punea şi mai viu în lumină însemnătatea domniei lui. reconstituiţi poate şi după pomelnicele păstrate în vechile biserici şi mănăstiri domneşti. se află la baza traducerii germane a lui Schedel. reprezentînd prima versiune. în cei 23 de ani care s-au scurs de la moartea lui Alexandru cel Bun şi pînă la biruinţa de la Doljeşti (1434— 1457). decît continuarea unor anale mai vechi. au fost date spre copiere în vechile mănăstiri. care nu se găsesc în nici una din versiunile slavone ale cronicii lui Ştefan cel Mare. începută atunci. pînă la descălecat. are. „ar fi fost credincios şi dacă s-ar fi dus călare unde i-a fost poruncit. că Radu-vodă şi 61 . marele voievod care-şi întorcea cu pietate gîndul către strămoşii săi pentru a le restaura lespezile pe morminte va fi dat porunca să se completeze cronica cu istoria Moldovei de la întemeiere.

aflînd despre copiii lor că sînt la Ştefan. Tot din versiunea germană mai aflăm că. 62 . Aci. scrisă cu doi ani înainte de moartea marelui domn. La 9 februarie turcii luaseră Caffa şi încărcaseră cu comori multe. dar că în toiul nopţii oastea lui Ştefan s-a strîns toată laolaltă. găsită de însuşi Schedel în timpul călătoriei sale în Polonia. care este ea însăşi o prescurtare. care căuta în 1502. Ştefan cel Mare încarcă bogăţiile în 400 de care şi le trimite împreună cu tinerii la Suceava. Acestea din urmă constituie o dovadă evidentă că acest prototip era mai bogat în ştiri decît putem deduce din versiunile slavone. la Niirnberg. Sultanul trimite şi el soli la Ştefan cel Mare. împreună cu comorile lui Radu cel Frumos. poate. nOTOKB BoflHa = Cursul Apei. după miezul nopţii. Ceva mai jos. de solia lui Ştefan cel Mare. altele se găseau poate în originalul alcătuit la curtea lui Ştefan cel Mare. scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare. lîngă un pîrîu care se numeşte — zice cronicarul — Potoc 1. în Moldova. în ultima corabie se aflau 12 copii de cetă-eni cu 4 turci. întîmpinînd vitejeşte pe duşmani. precum şi din copia germană. să-i trimită comorile şi copiii. Un vînt norocos întoarce corăbiile spre Chilia. sub anul 1474. jefuite din cetate. pe soţia şi pe unica lui fiică. în zadar. 32 corăbii mari. 1 în original va fi fost. i-a bătut şi a tras în ţeapă vreo 2 300 dintre ei. apoi. Locuitorii din Caffa şi veneţienii. ceea ce Ştefan a şi făcut. Din nenorocire. Tinerii se sfătuiesc între ei şi. cerînd. Se va găsi vreodată în cine ştie ce colţ de bibliotecă străină sau a pierit de mult în volbura vremurilor? Nu putem şti. Ştefan se retrage lîngă o pădure pînă ce îi vine ajutor din Moldova şi. un doctor pentru marele domn moldovean. cuceritorul Constantinopolului. poate. Această cronică ni s-a păstrat în traducerea germană şi în versiuni sla-voneşti. cum observă d-1 C h i ţ i m i a. au putut fi adăugate unele de traducător.norodul său credeau că moldovenii sînt puţini la număr. află că acesta se întoarce cu oastea turcească. sau. cronica aceasta. după ce Ştefan cel Mare a intrat victorios în Bucureşti şi a luat. cronica germană ne mai înşiră încă una din cauzele care au dezlănţuit campania sultanului Mahomet al II-lea. îi ucid. Asemenea ştiri şi multe altele care se găsesc numai în versiunea germană. pe cînd turcii dormeau. cu rugămintea ca să dea drumul copiilor. nu ne este cunoscută pînă acum în original. CRONICARII CĂLUGĂRI în ultimul capitol am urmărit istoriografia moldovenească începută în vremea şi la curtea lui Ştefan cel Mare şi ne-am ocupat pe larg de cronica descoperită în arhivele din Munchen şi dusă în Germania. nu este o copie fidelă a letopiseţului ţării scris la curtea moldovenească. pe care le trimiseseră spre Constantinopol. dar nici una din ele nu reproduce întocmai. s-au bucurat şi i-au trimis mulţi bani. cum dealtfel are şi letopiseţul de la Bistriţa.

copiilor lor. nu ştim cine anume. MACARiE. şi ale marelui său logofăt Kir Teodor. adică ale slăvitului şi pentru duşmani înfricoşatului Petru. pătrunderea lui în Ardeal. crescut de episcopul Ţării de Jos din ultimii ani de domnie ai marelui voievod. cine anume a scris cronica ţării înaintea lui. un egumen cărturar de la mănăstirea Neamţu. marele episcop al Ţării de Jos din vremea lui Ştefan cel Mare. Eftimie şi Azarie. fiindcă ea ne arată că. la care s-au mai adăugat ştiri contemporane sub urmaşul lui Ştefan cel Mare. a nu lăsa faptele întîmplate în vremurile şi domniile trecute să rămînă învăluite în mormîntul uitării. despărţită de restul analelor prin următoarele cuvinte: „Cele de pînă aci le-au adunat şi cu meşteşug le-au întocmit şi ni leau lăsat nouă. de origine sîrbească. despre expediţia lui Bogdan în Polonia. Bogdan cel Orb. moldoveni şi munteni. spre scumpă moştenire. luptele cu 63 . prin intervenţia mitropolitului. la 1531 a fost înălţat de Petru Rareş în scaunul episcopal de Roman. Maxim. despre răzvrătirea boierilor. despre luptele cu muntenii şi despre moartea precipitată a lui Ştefăniţă la Hotin. Este interesantă această notiţă. despre tăierea capului lui Luca Arbore. lăsînd în urma sa reputaţia unui om învăţat. De aceea el reia povestirea acestei epoci. ci a le preda istoriei". despre urcarea în domnie a lui Ştefan cel Tînăr şi luptele lui cu tătarii. După această dată începe partea personală a lui Macarie. căci ei mi-au poruncit nemerniciei mele celui mai de pe urmă dintre ieromonahi. la un sfert de veac după moartea lui Ştefan cel Mare. la curtea lui Ştefan cel Mare. fiul lui Bogdan cel Orb. a fost continuat apoi de trei călugări moldoveni: Macarie. despre răscoala—repede înăbuşită — a lui Trifailă. A murit în 1558. Această versiune pe care a avut-o în faţă Macarie mergea pînă la anul 1525. Macarie scrie. scriitorii dinainte de noi. Primind această însărcinare din partea lui Petru Rareş şi a marelui logofăt al Moldovei. ce stăteau faţă în faţă. Domnia lui Petru Rareş. septembrie 25. feciorul lui Ştefan Voevod cel Viteaz. Macarie nu se mulţumea însă cu ştirile prea sumare pe care le găsise în letopiseţul înaintaşilor săi pentru perioada de timp care s-a scurs de la moarta lui Ştefan cel Mare pînă la urcarea pe tron a lui Petru Rareş. Macarie fusese iniţiat şi crescut în tradiţiile ascetismului de Teoctist. ca de pildă: împăcarea celor două tabere vrăjmaşe. din porunca lui Petru Rareş: „spre a împlini poruncile domneşti.Acest letopiseţ. Macarie povesteşte alegerea lui Petru Rareş ca domn la Hîrlău. şi a ajuns egumen la mănăstirea Neamţului în 1523. din tradiţia călugărilor. despre invazia polonilor şi a tătarilor în Moldova. unde se încheia cu moartea lui Petru. este înfăţişată în trăsături vagi şi fără amănunte precise. nu ne poate spune. după toate probabilităţile. înaintată pînă sub zidurile Lwowu-lui. după cum însuşi spune. smeritului Macarie. amplificînd expunerea cu ştiri nouă. se vede însă oameni iubitori de Dumnezeu". care cuprinde domniile lui Bogdan cel Orb şi Ştefăniţă. din ordinul căruia a scris cronica. gata să se încaiere. el începe prin a copia o versiune prescurtată scrisă la mănăstirea Putna (căci cuprinde multe date referitoare la această mănăstire) a letopiseţului început.

şi iarăşi străluciră zorile binefacerii şi toţi deopotrivă lăudau pe voevod şi toţi cu osîrdie iubeau pe domnul Ştefan. publicat de I. părăsit de ai săi. păstrat înainte de război în Biblioteca imperială din Petersburg — cronica lui Macarie se continuă pînă la anul 1551. şi pe toţi îi întărea în nădejdile lor de bine. fu restaurat în scaunul episcopal : „ întoreînd —■ spune el despre Ştefan — puternica sa mînă. prin munţi. s-au ridicat întrun rînd.polonii. pînă ce a dat peste nişte pescari care l-au dus la cetatea Ciceiului. fuga lui Rareş.. „Oameni pricepuţi la vicleşuguri — spune el în graiul lui înflorit — ţesură minciuni pline de clevetiri şi le spuse doamnei Elenei şi fiului ei Iliaş şi am căzut cu straşnică cădere.. Şi se auzi de la o margine a pămîntului la alta trîmbiţa cea mare şi în aur ferecată. la domnia lui Iliaş. fratele lui Iliaş. căci om era şi el" — la Sucea va şi înmormîntarea lui la mănăstirea Pobrata. căci îi orbea. în urma unor intrigi ţesute pe lîngă doamna Elena şi pe lîngă domn. amintind doar campania acestuia în Ardeal împotriva lui Mailat. nimbată de glorie. şi cu grele ispite m-am luptat. de la întîii paşi se arătă că n-au înşelat nădejdile celor ce l-au ales. Macarie închise ochii curînd după reînscăunare. pe cînd se aflau la podul de la 64 . punea să li se taie nasul. pe care ni-1 înfăţişează în colorile cele mai negre: „moale şi mic la suflet". Trece.. a prădat ţara. un mort între vii. ducîndu-se la Constantinopol. ori îi silea să-şi caute adăpost în ţări străine şi. Ureche ne spune că era un domn destrăbălat şi că boierii şi locuitorii. căci după un an sau doi.. împăcarea lui cu turcii şi reîntoarcerea în a doua domnie. cronica lui Macarie se încheie la anul 1541. Şi iarăşi străluciră razele dreptei credinţe.. în cuvinte ca acestea: „Şi după ce luă domnia. în care pare să fi avut un rol sfetnicii Mitrofan şi Nour.. în timpul acestui domn dezechilibrat." Dar această urgie n-a durat mult. De aceea şi Macarie îşi arată recunoştinţa în cronica sa faţă de noul domn. plecarea lui Rareş la Constantinopol. mă chiamă şi cu mîna domniei sale îmi încredinţează iarăşi cîrja". jefuind averile episcopilor şi ale mănăstirilor." Cu iluzia acestei icoane. care trîmbiţa peste tot locul credinţa lui în ziditor. care se găsea episcop de Roman încă din anul 1530. Bogdan în Cronicele moldoveneşti înainte de Ureche. pe mine surghiunitul. Despoiat am fost de scaun. se turci. mama şi fraţii" şi. căci era milostiv şi iubitor de călugări şi hrănitor de săraci. înţele-gîndu-se între ei. în primele zile ale domniei lui Ştefan Rareş. probabil că unele foi s-au pierdut deoarece într-o altă versiune — dintr-un sbornic. era crunt cu boierii. în această a doua versiune se povesteşte sumar ultimii ani ai domniei lui Petru Rareş. se înconjurase de turci cu care-şi petrecea ziua şi-şi pierdea vremea prinzînd păsări în laţ. fu alungat din scaunul său în 1549—1550. care întru nimic nu s-au arătat asemănător tatălui său ca şi cum nu l-ar fi crescut ca fiu". în cele din urmă. într-o primă versiune. se notează apoi moartea lui Petru Rareş — de „boală rea. păstrată într-un codice din Bibilioteca Academiei teologice din Kiev. dar desigur că această versiune are o lacună aci. Imaginea pe care Macarie ne-a lăsat-o despre Ştefan Rareş este falsă. în sfîrşit. expediţia lui Soliman al II-lea în Moldova. Macarie. părăsi „domnia.

în loc de a zice: în anul 7058. prin refugiaţii slavi. Zugrăvind. A trecut mai tîrziu în Ardeal. ieromonahului Eftimie. ] Alt defect este forma stilistică. el împrumută din Manases podoabele stilistice cu care acesta descrie războiul troian. călugărul bizantin a căutat să dea o operă care să se impună prin stilul ei căutat. după modelul bizantin: „în anul ce se capătă dacă numeri de şapte ori cîte o mie si de cinci ori cîte cinci şi cîte cinci de cinci ori si a opta rotaţie de la facerea lumii" (7058 = 1550). care. „Pînă aici —începe noua cronică — s-au scris cu osteneala preasfinţitului părinte al nostru Macarie. Această operă a călugărului bizantin a fost tradusă în Bulgaria şi ni s-a păstrat. Iar cele ce s-au întîmplat de aici înainte. Ea a plăcut aşa de mult egumenului Macarie. el recurge la arsenalul stilistic al lui Manases: „O zavistie. Trăind într-o epocă de erudiţie şi rafinament literar. copiat în anul 1345." în sfîrşit. deasupra unei clădiri". este îmbrăcată în anacronice zorzoane de stil bizantin. a le scrie pe scurt. ca de pildă cînd a fost răsturnat din scaunul episcopal. într-o mare operă în versuri. Descriind mai departe fuga lui Petru Rareş dinaintea lui Soliman al II-lea prin munţii Moldovei. „l-au pătruns cu multe rane". pentru a le întreţese în povestirea sa. întîmplată la 1081. într-un vechi manuscris din Biblioteca Vaticanului. îmbogăţindu-le cu apocrife biblice şi cu legende populare bizantine. Macarie scrie. el ia din Manases frazele cu care acesta descrie vînătoarea împăratului bizantin Marcian în munţii Balcani. luptele lui Petru Rareş cu polonii. în mănăstirile noastre şi a stat la baza prelucrării lui Moxa. către Ardeal. episcopul de Roman. prin bombasticitatea lor. după cum s-a spus mai sus. fiară crudă. al lui Manases. Lipsa de obiectivitate este astfel unul din defectele principale ale operei lui Macarie. între altele. lasă impresia a ceva artificial"şi uneori chiar ridicol. împodobit cu imagini îndrăzneţe.Ţuţora. a fost egumen la mănăstirea Neamţu prin 1553. care începe povestirea evenimentelor de la creaţiune şi o duce pînă la moartea împăratului bizantin Nichifor Botniates. Chiar atunci cînd este vorba de propriile lui dureri. O copie a fost apoi adusă. şi tăind sforile cortului asupra lui Ştefan-vodă. încheie cu următoarea frază enigmatică: „Iar domnul Petru Voevod îşi hrăneşte cinstitele bătrîneţe cu băi şi băuturi şi mîncări. cu boierii şi domnul ei. încît acesta. suliţă mai ascuţită decît toate. tigru mîncător de oameni.. împrumută din ea pasaje şi epitete bombastice. Eftimie. un călugăr care prelucrase motive din cronografele anterioare. Voind să ne arate starea de mulţumire sufletească în care se afla Petru Rareş în a doua domnie. Macarie le potriveşte pentru Rareş. în alcătuirea cronicii sale. primind de la Petru Rareş sarcina de a scrie istoria ţării. celui din urmă dintre egumeni. Cronica lui Macarie este continuată de Eftimie. Autorul cronicii. săgeată fără de fier.. Manases fusese. 65 . EFTIMIE. de exemplu. şi epitetele pe care călugărul bizantin le dă lui Achile. Macarie şi-a luat ca model un cronograf bizantin foarte popular în lumea slavă. întocmai ca o lebădă cu penele aurite. evlaviosul Ioan Alexandru Voevod mi-au poruncit mie. cînd se găseşte pomenit într-o evanghelie. ca şi cum Petru Rareş ar fi împăratul bizantin şi Carpaţii identici cu Balcanii." Domnul Alexandru-voievod este Alexandru Lăpuşneanu. Astfel viaţa Moldovei cu zbuciumul ei. în loc să fie înfăţişată în lumina adevărată.

cînd crede necesar să povestească un episod fără nici o însemnătate pentru noi. despre chipul cum a amăgit poporul. chemînd sfatul boieresc în grădina de la Huşi. aşa cum o cunoaştem din Ureche. „stricat la năravuri". el este împăciuitorul care deschide temniţele. pomeneşte de discuţiile religioase pe care Iliaş le avea cu prietenul său turc Hadăru. a întins-o „iubitorului de Dumnezeu domn". a ieşit din ţară. cum a jurat cu mîna pe cruce înaintea poporului întreg că se ţine de legea creştinească şi că n-are gînd să se turcească. spre a scoate în relief nelegiuirea lui. osîrdia şi iubirea lui de Dumnezeu şi de sfintele biserici. cu care călugărul cronicar se obişnuise din lectura vieţilor de sfinţi. intrînd în rîul Moldovei. pentru a pune în libertate pe cei închişi. Primind din partea lui Alexandru Lăpuşneanu porunca de a continua cronica lui Macarie. încît îi adusese cu sine în Moldova. încărcat de haraciu şi de bogăţii — „de vase de aur şi de argint. dar. şi care a iertat pe cei alungaţi din ţară: „Deci veneau din toate părţile şi din toate locurile oamenii. şi cum apoi. cum fiul lui Petru Rareş şi nepotul lui Ştefan cel Mare.. 66 . fiindcă era vorba de cursa pe care „vrăjmaşul neamului omenesc". căci li se părea a fi în vis. ajuns la Constantinopol. ca să se îndulcească de vederea feţei lui. Eftimie începe prin a repovesti vremurile pline de frămîntări ale Moldovei de sub urmaşii lui Petru Rareş şi se opreşte brusc la al doilea an al domniei lui Alexandru Lăpuşneanu. de mare importanţă pentru el. şi se uitau la chipul voevodului ca la chipul lui Hristos. despre haremul de turcoaice pe care le adusese din Constantinopol." Este în aceste rînduri acea notă panegirică. în aceeaşi noapte. iar nu aievea. de ura lui împotriva preoţilor şi a călugărilor . Alexandru Lăpuşneanu este înfăţişat în colorile cele mai simpatice. Eftimie nu pare să fi fost un călugăr aşa de erudit ca Macarie şi aceasta a fost un noroc pentru el. După ce pomeneşte expediţia moldovenească trimisă în Muntenia. diavolul. în contrast cu fii lui Petru Rareş. Domnia lui Ştefan Rareş este înfăţişată în colori antipatice. el se opreşte îndelung asupra urmaşului acestuia. la zidirea mănăstirii Slatina. după cum se zvonise. a sfărîmat crucea. trimis de tatăl său la 1541 la Constantinopol. pe care nu le găsim în alte izvoare. Cu povestirea ridicării mănăstirii Slatina şi a înzestrării ei cu sate şi mitoace. se împrietenise acolo cu cîţiva tineri turci de care se legase aşa de mult. cronica se încheie. i s-a împiedicat calul şi a căzut în apă. După uciderea „ticălosului" de Joldea. pentru a-1 vesti că se duce la Poartă ca să stăruiască pentru micşorarea tributului. Dar şi aici iese în relief sentimentalitatea naivă a călugărului. fiindcă 1-a scăpat de influenţa nefastă a stilului manasian. pe cînd călărea între satele Corlăteşti şi Todireşti. de blîndeţea şi de frumuseţea lui.. Iliaş. s-a turcit şi nu s-a mai întors în Moldova. După ce povesteşte ultimii ani ai domniei lui Petru Rareş. Ne înfăţişează cu amănunte interesante. dar. cronica se încheie cu zidirea mănăstirii Slatina. de bunătatea. în toată lumea se lăţi vestea înaripată despre evlavia. rămase de la domnii cei bătrîni ai Moldovei" — şi întovărăşit de boieri şi de ostaşi. pentru instaurarea lui Pătraşcu. pe care-1 numeşte „Iliaş Mahomet". pentru a-1 întoarce din gîndul cel bun: anume.unde a devenit episcop. sub conducerea vornicului Nădăbaicu.

. care îmbrăţişează istoria Moldovei de la 1550 pînă la urcarea în domnie a lui Petru Şchiopul (1574). el introduce partea sa personală cu următoarele cuvinte : „Pînă aci au mers alcătuirile ritoriceşti ale părintelui Macarie.AZARiE. Ultimul cronicar al Moldovei care scrie în limba slavă este Azarie. înainte de a povesti vremea sa.. viaţa tuturor a început să curgă lin şi toţi petreceau în linişte şi neturburaţi. adică — explică el — bunăstarea bisericilor". evlavios.. Ca şi acesta. cu mîini puternice şi piept vîrtos" este salutată cu bucurie. la care adaugă apoi cronica lui Macarie pînă la 1551. vechiul letopiseţ al Moldovei.. Azarie. pe care. frumos. copiind. „a stins tăciunele ce răspîndea fumul credinţei cele rele şi a ascuns iarna întunecată a necuraţilor luterani. din dragestea pentru ţară. conti-nuînd cronica lui Macarie. ca bun ucenic. făcînd să înflorească primăvara. milostiv din fire. pentru „cuvintele frumoase şi meşteşugite" ale dascălului său o adîncă admiraţie. el începe cronica de la domniile fiilor lui Petru Rareş. ca şi predecesorii săi.. în care se pun cele mai frumoase nădejdi: „Bărbat de neam bun. despre care el vorbeşte cu adînc respect. darnic. Cronica se încheie cu răsturnarea şi pieirea lui Ioan-vodă cel Cumplit şi cu urcarea pe tron a lui Petru Şchiopul. El nu pomeneşte nimic în cronica sa de trădarea Golăeş-tilor. a căror învăţătură o împărtăşia şi dînsul". dar simpatia pentru Tomşa scade dinaintea lui Alexandru Lăpuşneanu. are pentru „alcătuirile retori-ceşti". Cronica lui Eftimie se pare că i-a rămas necunoscută. Azarie şi-a scris cronica între anii 1574—1577. Azarie împrumută din bogatul arsenal de amănunte 67 . după care urmează partea sa proprie. e pentru el „un adevărat izvor de adevăr ce se varsă asupra inimilor noastre şi le adapă cu apa minţii. Să încep dar şi eu fostul şi nemernicul lui ucenic Azarie. în alt spirit şi cu alte amănunte. Este posibil să fi fost călugăr chiar în mănăstirea întemeiată de familia logofătului Golia. „nemernicul ucenic al lui Macarie" — cum se numeşte însuşi —. Alexandru Lăpuşneanu n-are nimic din trăsăturile fioroase cu care ne este cunoscută personalitatea lui din alte izvoade istorice. pentru că „ţinea pe lîngă sine sfetnici de altă lege. viteaz. nu ne saturăm de ea". cu toate că o gustăm. Despre el nu se ştie decît ceea ce el însuşi spune în cronica sa. că scrie din porunca lui Petru Şchiopul. pe care le repovesteşte cu totul diferit de Eftimie. care." De altă parte. Despot Eraclidul este urît. luterani urîfi de Dumnezeu. ucenicul lui Macarie. Opera lui Macarie. se străduieşte să imite toată arta retorică a lui Macarie. ca măcelul fără milă al unui miel. dimpotrivă. Uciderea lui Ştefan Rareş de către boieri este înfăţişată cu groază.. el începe şirul anilor de la descălecat. El. căpătînd iarăşi cinstea domniei de la Poartă. De aceea apariţia lui Tomşa. „frumos la înfăţişare. cu suflet luminat. în istoriografie. descrie în colorile cele mai antipatice domnia lui Ioan-vodă cel Cumplit şi caută să înfăţişeze într-o lumină simpatică figura lui Ieremia Golia. care nu s-a sfiit. deoarece. să împiedice pe Ioan vodă cel Cumplit de la războiul cu turcii". Mănăstirile şi călugării s-au adăpat din undele răcoroase ale binefacerilor lui. „boier mare." Azarie este. cu binecuvîntarea mitropolitului Anastasie şi cu mijlocirea marelui logofăt Ioan Golia.

.. e un fapt de senzaţie. nu le-au trăit ca să le poată înţelege. de efect. trăind într-o atmosferă de misticism. cînd cade la Ţuţora.. ca un scurt popas către viaţa cea veşnică viitoare. Realităţile istorice. că. Cronicile acestea scrise după moartea lui Ştefan cel Mare sînt lipsite de precizie şi obiectivitate. înconjură Ştefan Voevod cetatea Chiliei. La curtea lui din Suceava se abăteau trimişii şahului persan şi solii veneţieni. Ştefan cel Mare.". călugări retraşi departe de curtea domnească. Cîtă deosebire în această privinţă între ele şi cronica scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare. „Dar nu mult după aceea. nu le-au văzut petreeîndu-se sub ochii lor. plină de ispite şi de deşertăciuni. cuvintele pe care Azarie le pune în gura lui Ştefan Rareş. iar vinerea ^dimineaţa începură a surpa cetatea. Lucrurile îşi au explicaţia lor. Orice mişcare a lui era astfel o pagină de istorie şi el ţinea ca istoria să fie scrisă aşa cum el a făcut-o. în loc să povestească simplu şi precis cele ce aflau. în cronicile călugărilor nu sînt pomenite nici măcar numele erorilor care au căzut pe cîmpul de luptă pentru mărirea Moldovei.. trecînd prin prisma mentalităţii lor ascetice. de încrederea domnitorului şi au dus la capăt misiunea ce li s-a încredinţat sînt pomeniţi cu cinste. ianuarie în 23. căci înainte de mine tu ai pierit şi ai murit". era o personalitate care intra în istorie. Toate evenimentele. 68 .." etc. nu aveau nici chemarea şi aici posibilitatea de a scrie istoria în lumina ei adevărată. Pentru ei căderea lui Alexandru Lâpuşneanu de pe cal. Din această cauză. Cu totul altfel se înfăţişează cronicile scrise după moartea lui. întîlnim mai mult preocuparea de formă. condiţii esenţiale oricărei opere istorice. de stil. cronica lui Azarie. în drumul spre mănăstirea Slatina." în cronicile lui Macarie. nu putea vibra puternic pentru zbuciumul contemporanilor lor. pentru a împrumuta din el podoabe retorice. al căror ecou ajunge între zidurile mănăstirii stins. în gura lui Palamed. Cîtă grijă de precizie avea aceasta din urmă: „în anul 6973. dimpotrivă. Ei nu au luat parte la ele. în urma insinuărilor viclene ale lui Odiseus. a cărui faimă trecuse peste hotarele înguste ale Moldovei. apar pentru ei pe acelaşi plan. la episodul războiului troian. fiindcă vedeau în el cursa întinsă de diavol — un eveniment mai important decît o luptă cu duşmanii pentru apărarea Moldovei. unde se plămădea istoria ţării. De aceea nu trebuie să ne surprindă faptul că. S-a văzut în capitolul precedent paginile pline de admiraţie pe care i le-au consacrat cronicarii poloni.. cînd era să fie ucis cu pietre. în cronica lui Ştefan cel Mare toţi boierii care s-au învrednicit. etc. ca şi aceea a dascălului său Macarie. trebuie utilizată cu multă băgare de seamă. dreptate. sîngerat sub pumnalele boierilor: „Vai de tine. Sufletul lor. Aceleaşi cuvinte le pusese cronicarul bizantin. în loc să citim în paginile lor toate frămîntările timpului. joia pe la miazănoapte. De exemplu. deprins a privi viaţa aceasta pămîntească. Nici o grijă de cronologie: „în aceeaşi vreme. sînt în chip firesc deformate. sînt împrumutate din Manases. pe tine te plîng şi după tine •oftez. recurgeau la cronograful lui Manases. faptele sînt înecate în podoabe stilistice. Eftimie.dramatice şi epitete stilistice ale lui Manases. chiar Azarie. în clipe de cumpănă. Autorii acestora. pentru a le potrivi la situaţiile şi figurile istorice moldoveneşti pe care le înfăţişa.

de unde apoi a adăugat cele ce ştia el personal. cu o introducere interesantă. neştiutori despre cele ce se petrec departe. Bayerische Staatsbibliothek. G6rka. C h i ţ i m i a. Krakovia. care a fost publicat în Extrait du Bulletin de l'Acaddmie Polonaise des Sciences et des Lettres. Dar. Emil Biedrzycki şi a fost publicat. Cronica germană a domniei lui Ştefan cel Mare. p. IV (1934). în şedinţa din 8 noiembrie 1930. p. nr. soit la source la plus ancienne. BIBLIOGRAFIE Cronica din Miinchen. care ajunge la concluziuni diferite: Ion Const. a cărui viaţă o scriu din poruncă. 215-279. 1930. atunci este uşor de înţeles pentru ce nu le putem considera ca un instrument al deşteptării conştiinţei naţionale. sînt înclinaţi să vadă în domnul. S-a publicat şi aparte în Biblioteca Revistei istorice române.titlul: O. 119 p. G6rka a dat detalii mai precise şi mai interesante. în ediţia Academiei Polone din Cracovia (Archiwumkomisji historycznej). scrisă în 1502 şi descoperită de d-1 Olgierd Gorka. p. şi V-VI (1935-1936). 484 — 485. în Revista istorică română. în Buletinul Comisiei istorice a României.! (1931). 69 . a se vedea şi recenzia lui P. în sfîrşit. Panaitescu în Revista istorică română. 160 p. aşa cum se obişnuiseră din legendele hagiografice. Studiul a fost tradus în limba română de Dr. făcută de data aceasta Academiei Române. Cracovie. neaccesibilă păturilor largi ale poporului. la curte. care mergea pînă la 1475. Un alt studiu aprofundat asupra cronicii. care a utilizat un izvor intern de mănăstire în limba slavonă sau română. N i s t o r. un memoriu. p. Despre această comunicare. VI. Bucureşti. un prototip ideal de virtuţi creştineşti. Buletinul Institutului de istorie şi limbă. crede că opera este a unui sas. sub . textul cronicii a fost publicat. în Codrul Cosminului. în şedinţa din 17 iunie 1929. tom. Kronika czasăw Ştefana Wielkiego Moldawskiego (1457—1499) z trzema podobiznami w tekâcie. Dacă la cele de mai sus adăugăm şi faptul că aceste cronici erau scrise într-o limbă străină. fiindcă ele ne-au păstrat istoria Moldovei de la 1504—1574 şi pentru că — după cum vom vedea mai tîrziu — au intrat. probabil de la Baia. 1939. 219—293. deşi sînt scrise într-o limbă străină. într-o nouă comunicare. Despre ea G6rka a prezentat Academiei Poloneze. dar această comunicare nu a apărut pînă acum. deşi sînt lipsite de valoare literară. I o r g a. P. în care eroul este înfăţişat într-o aureolă de miraculos şi misticism. 1929. în anul 1931: Olgierd G6rka. De aceea cronicile lor au un caracter panegiric. + II planşe-facsimile. Kronika czasăw Ştefana Wielkiego Moldawskiego Nieznane najstarsze zrodlo rumun'skiej historjografi (La chronique de l'e'poque d'Etienne le Grand de Moldavie. G 6 r k a. se păstrează în manuscrisul Codex Laiinarum 952 din Biblioteca de stat din Miinchen. N. 6 (iunie). 1931. călugării cronicari. IX. mais jusqu'ici inconnue de l'historiographie roumaine). ca izvoare. cu titlul: Ol. 1937. p. I. III.Hrăniţi mai mult cu apocrife biblice şi cu legende hagiografice. totuşi trebuie să ţinem seamă şi de ele. absolventă a seminarului de istoria literaturii vechi. Cronica lui Ştefan cel Mare. p. 1930. în alcătuirea cronicii lui Grigore Ureche. III. cu textul german al cronicii şi cu o traducere în limba română făcută de domnişoara Irmertraud Briebrecher. Cernăuţi. în Cercetări literare. 187— 195. 156—160. şi ediţie separată. 1-85. Cronica epocei lui Ştefan cel Mare (1457-1499). o scurtă dare de seamă datorită d-lui I. seria II. 29 — 31. p.

cu următoarele părţi: a) Analele putnene — Povestire în scurt despre domnii Moldovei (p. loan Bogdan. păstrat în Biblioteca Academiei teologice din Kiev. 649. b) Cronica lui Macarie (p. tom XXXI. ed. Mine a. 146-152. Letopiseţul lui Azarie (p. 1891. Bucureşti. Grupul de cronici slavoneşti ale Moldovei au fost publicate de profesorul de slavistică de la Universitatea din Bucureşti. textul polon la p. 5— 15. şidel. 81— 102. 1912. Textele publicate de I. Cronica anonimă (p. 513 şi urm. . O. Letopiseţul lui Azarie. loan Bogdan. Publicaţia cuprinde în original şi traducere românească următoarele texte. cronicile păstrate în ms. 107—119). 13 al Bibliotecii Imperiale din St. Petersburg. 69-89. în Convorbiri literare. 23 — 41. 648 şi urm. 152-168. p. I o r g a. Varşovia. 187-202). Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. 223 — 233). Ea a fost apoi reprodusă de B. descoperit şi copiat de Al. 1909. p. în următoarele trei lucrări importante: loan Bogdan. care cuprinde: 1. XVII. 212-222. 193 —198. Brzeski. al XVIII-lea a analelor putnene. în Biblioteka starozytna pisarzy polskich. 223—233. III. Cronica moldo-polonă a fost publicată pentru întîia dată de istoricul polon Wojcicki — după o copie făcută în secolul al XVII-lea de istoricul polon Adam Naruszewicz. azi e trecut în Biblioteca Academiei Române. 121—145). p. H a s d e u în Archiva istorică. La aceste texte se mai adaugă o versiune românească din sec. Părerea lui Bogdan că analele Moldovei au fost scrise în vechile mănăstiri de la Bistriţa (originalul versiunii păstrată în codicele de la Tulcea) şi de la Putna (originalul versiunii păstrata în codicele de la Petersburg) a fost pusă la îndoială pentru întîiaşi dată de d1 I. 76-84. loan Bogdan. c) Cronica lui Azarie (p. 70 . 119— 137. Contribuţii interesante la studiile lui Bogdan au adus: Ştefan Orăşanu. 4. p. 2. nr. din Muzeul Czartoryski (Cracovia) — în 1844. Este un manuscris de 504 file în 8°. aflată în colecţia lui Iosif Rusiecki din Trojanka. II (în ediţia a Il-a textul privitor la analele slave a fost prescurtat). 243 — 267). XXXI. 198-212. 90-103. în 8°. 38-40. 66—98). 268-279). însoţite de studii detaliate şi de note: a) Cronica şi analele putnene — Povestire în scurt despre domnii moldoveneşti (p. Lapedatu (p. b) Cronica lui Macarie (p.. 3. Bogdan — care credea că o „publică întîiaş dată" — în Vechile cronici moldoveneşti pînă la Urechea. seria Il-a. 173— 183 şi traducerea românească la p. O cronică sîrbo-moldovenească (sîrbească amestecată cu anale moldoveneşti) de la mănăstirea Neamţu. Cracovia. în veacul al XVI-lea. şi 2. Cronica moldo-polonă de N. Bogdan în Biblioteca Imperială din Petersburg. în studiul său Pamietniki Ianczara (Amintirile ienicerului). fondul bibliotecii Zaluski (azi trecut la Universitatea din Varşovia). La acestea se adaugă cronica moldo-polonă (p. 173—183. 181-187).1895. voi. c) Cronica lui Eftimie (p. Istoria literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea (1688—1821). 62-68. p. 139-204. 84 — 98. p. după un ms. VI. 235-239). 168— 181.a fost publicată în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. p. 103— 137. secţ. O a doua versiune din secolul al XVI-lea. Codicele de la Tulcea — numit astfel fiindcă se afla în biblioteca clubului bulgar de la Tulcea. 2. 42—61. descoperită de I. de Isaia din mănăstirea Slatina. I. L o s. Bogdan sînt însoţite de studii aprofundate.. N. din Biblioteca Academiei Române. 1867. 202 — 214). nr. 5 1 — 67. 62—66. şi anume: 1.Cronicile slavoneşti. 69-76.. Studii. 280-283). cuprinde următoarele patru texte însoţite de studii aprofundate: 1. ist. Bucureşti. Vechile anale slavoneşti ale Moldovei. P. în Analele Academiei Române. p. O cronică universală însoţită de analele sîrbeşti de la 1355 pînă la 1490 cu ştiri privitoare la ţările noastre (p. Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei de Miron Costin. Codicele miscellaneu de la Kiew. a fost semnalată de filologul polon I. scris pe hîrtie lucie. O a treia copie de la începutul secolului al XVII-lea. Letopiseţul de la Bistriţa. Vechile cronici moldoveneşti pînă la Ureche. Mem.

Chestiunea a fost reluată şi documentată pe larg de I. prin darurile trimise. Panaitescu. Letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte. Cultura în limba slavă. 1931. p. în Siidost-deutsche Forschungen.123. în ce împrejurări şi în ce limbă nu putem şti precis.care. patronînd imprimarea primelor cărţi de slujbă bisericească pe pămînt românesc. nu ni s-a păstrat nimic şi pînă acum nu s-a descoperit şi nici nu avem din alte izvoare ştiinţă de vreo cronică slavonească pentru Ţara Românească. ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU TEODOSIE Nu cunoaştem împrejurările în care şi-au luat naştere cronicile muntene. 1939. Letopiseţul cel moldovenesc.lui Neagoe către fiul său Teodosie. Cartojan. p 44. Vlădescu. al creştinătăţii din 71 . Despre letopiseţele slavoneşti şi raporturile lor cu Ureche a se vedea şi G i or g e P a s c u. deoarece. Dacoromania X. deoarece. a arătat că letopiseţul a fost scris la curtea lui Ştefan cel Mare. V. I. 217 — 223. a alcătuit un polieleu în limba slavă. Iaşi. unde se studiază şi raporturile dintre versiunile slavoneşti între ele şi dintre toate laolaltă şi Ureche de altă parte) şi del. din partea colegilor şi foştilor săi elevi.. ne indică totuşi că şi în Ţara Românească istoriografia trebuie să fi început de timpuriu. p. I. p. Originea cronicelor româneşti. utilizat de Gligorie Vreache în legătură cu toate letopiseţele moldoveneşti în slavoneşte. în Omagiu lui I. Procopovici. 1927. Ele se referă la primii voievozi şi. Bucureşti.!. în afară de Viaţa patriarhului Nifon şi de o cronică scrisă în limba română în vremea lui Minai Viteazul şi păstrată într-o traducere latină. 113 . p. Pentru cronica moldo-polonă: P. G r e c u. acelaşi. care. retras mai tîrziu din valurile lumii în liniştea mănăstirilor. Bucureşti. 1926. dincolo de epoca lui Neagoe Basarab. P. era tot atît de înfloritoare în Muntenia ca şi în Moldova. 1941. 90-91. Am amintit mai sus de unul din marii logofeţi ai lui Mircea cel Mare. iniţiată de Nicodim şi ucenicii săi. Izvoarele istoriei românilor: letopiseţul de la Bistriţa şi letopiseţul de la Putna. Ştirile pe care le găsim însă în aceste compilaţii trec dincolo de epoca lui Mihai Viteazul şi a lui Neagoe Basarab. Cînd s-a început însă. Acest preţios monument este legat de numele domnului care a ridicat minunata mănăstire de la Curtea de Argeş şi mitropolia din Tîrgovişte şi care a fost protectorul călugărului sîrb Macarie. Cel mai de seamă monument al cugetării şi simţirii româneşti în limba slavă îl formează însă învăţăturile. Pentru Pomelnicul de la Bistriţa. 1938. publicat de N. într-o notiţă publicată în Anuarul liceului I. Cronica lui Ştefan cel Mare scrisă de dieci la Curte. M i n e a. Maior eseu din Giurgiu pe anul 1919—1920. v. deşi confuze şi lacunare. istoriografia munteană nu ne-a fost păstrată decît în compilaţii tîrzii din veacul al XVII-lea. Bianu. mai sus. Iaşi. Un adevărat voievod al culturii româneşti şi un mare sprijinitor. Die Anfănge der rumănischen Geschichtsschrei-bung. Al. 1925 (Extras din Cercetări istorice. Revista istorică română. 192 şi urm. p.

în sfîrşit. oricîţi vrăjmaşi s-ar stîrni împotriva lui. Dumnezeu îl va ajuta. Partea a doua. şi a fiilor săi Petru. Ioan şi Anghelina în ctitoria de la Argeş. a privighitoarei. descoperind însă în Biblioteca Naţională din Sofia o redacţiune slavonească a învăţăturilor. dezvoltată frumos din punct de vedere al moralei creştine. Sfetagora". se intercalează brusc Viaţa sf. Neaga. asemănătoare cu cele cunoscute în literaturile bizantine sub numele de Oglinzile domnitorilor. despre Senaherib împăratul Asiriei. despre Solo-mon. Sava. feciorul lui Solomon. cum îl numeşte Ga vrii. prin intermediar latin. protul Muntelui Athos. La epoca apariţiei. Este ca un tratat menit să îndrumeze către viaţa creştinească şi mai ales să pregătească pentru domnie pe vlăstarul domnesc. oprimat sub apăsarea păgînă. despre care ne vom ocupa mai tîrziu şi pe care 1-a tradus Nicolae Costin după un original ce venea. în 1894 învăţatul rus Lavrov. Bălcescu în studiul său despre Puterea armatB şi arta militară la români. CUPRINSUL. această primă parte se încheie cu cîteva parabole din Varlaam şi Ioasaf: a celor două cosciuge. că dacă le calcă. în urma acestei descoperiri. în =tructura ei se întreţes însă două elemente distincte: unul alcătuit din material mai mult de ordin religios. După aceasta. pe cînd dacă le păzeşte. fiindcă mai înainte se spusese că domnul trebuie să fie credincios lui Dumnezeu cum a fost sfîntul Constantin. despre lezechia împăratul. despre Iue împăratul care a săgetat pe Ioaram feciorul lui Ahav şi pe împărăteasa Isavela. despre Ahav împăratul. imitate şi în literaturile slave şi cunoscute şi în Apus. fără o legătură strînsă cu precedentele. chiar dacă s-ar ridica împăraţii lumii cu toată puterea lor să-i vină în ajutor. altul privitor la dragostea şi frica de Dumnezeu. o operă parenetică. deoarece. un capitol de o rară frumuseţe lirică: cartea lui Neagoe Basarab cînd şi-a transferat moaştele mamei sale. Neagoe sfătuieşte în cîteva pagini pe fiul său să păzească întotdeauna cu sfinţenie poruncile lui Dumnezeu. şi multă vreme mai tîrziu. capitol care atrage după sine cîteva pagini din romanul lui Varii . după care urmează alte capitole biblice: Avesalom şi lupta lui împotriva lui David şi. se credea că aceste învăţături au fost scrise de evlaviosul domn al Munteniei în limba ţării. despre David. tocmai din Spania. apărut în 1844 în revista Propăşirea de la Iaşiv şi fuseseră publicate pentru întîiaşi dată cu un an mai înainte. chipurile pentru exemplificare. După aceasta urmează. nimic nu-i foloseşte. învăţăturile lui Neagoe au fost utilizate şi de N. urmează. un bogat material biblic împrumutat din Cartea regilor. despre Saul. despre Ahia prorocul şi Ierovoam. Opera este împărţită în unsprezece părţi. începe cu două capitole care se leagă prin cuprinsul lor de materia primei părţi: unul privitor la cinstirea icoanelor.întreg Răsăritul ortodox. în tipografia colegiului Sf. în prima parte. consacrată mai mult sfaturilor privitoare la guvernă-mînt. altul din învăţături şi sfaturi cu caracter politic. Constantin şi Elena şi aflarea sfintei cruci. O astfel de operă este şi Ceasornicul domnilor. Pornind de la această temă. a închis discuţia. „ctitor mare a toată. toţi istoricii noştri literari sînt astăzi de acord că învăţăturile au fost redactate în limba slavonă. a celor trei prieteni.

sfaturi de cum să facă judecăţile şi să împartă dreptăţile. ci să cumpănească bine şi să ispitească vrednicia fiecăruia. în sfîrşit. aşa îşi vor vărsa sîngele şi-şi vor pune capetele pentru tine". fiindcă — zice Neagoe — „nu teau ales. precum şi pildele despre şarpe. şi să cunoască mintea ta pe minţile slugilor tale. opera se încheie cu rugăciunea. şi către boierii săi cei mari şi cei mici şi către alte slugi ale sale către toate". nici te-au uns ei. poveţe de milostivire şi de îndurare. Cînd se aşează la masă cu boierii.. să nu se ia după sfatul uneltirilor viclene şi să nu se pripească cu pedeapsa. ci numai slugi drepte". „ca să poată birui mintea pe vin. dar să-şi păstreze firea şi cuviinţa domnească: să bea cu măsură. După aceste capitole în legătură cu suferinţele lui Neagoe. Omul să nu-şi alipească cugetul de lucrurile amăgitoare şi deşerte ale acestei lumi trecătoare. „fiindcă. Un capitol din cele mai interesante. iar cel care cearcă slava îşi pierde sufletul. după un capitol referitor la „pecetluirea cărţii aceştia". după cum mănîncă rugina pe fierj aşa mănîncă şi pe om slava cea omenească şi cum înfăşoară volbura sau curpe-nul viţa şii pierde roadă ei. urmează o serie de sfaturi practice privitoare la opera de guvernare: „cum şi în ce chip :să cinstească boierii şi slugile" ce-1 vor servi „cu dreptate". atunci—sfătuieşte el cu multă înţelepciune şi discreţie —• „în mînă-ţi este să faci cum îţi este voia. cum să-şi aşeze boierii şi slujitorii în locurile de cinste la curtea sa. aşa. voievodul recomandă pe boieri în paza fiului său: „Să fii gard grădinii mele şi sa o păzeşti cum am păzit-o şi «u. atunci să nu ţină seamă de rudenii: „Domnul nu trebuie să aibă rudenii. Dacă se întîmplă ca vreun boier să greşească. iar nu să cunoască mintea slugilor pe mintea ta". ne oprim puţin asupra ei. şi numai „dacă nu se va întoarce să dea roadă". întocmai ca pe pomul cel sterp. Sîmburele acestor învăţături este ideea monarhiei absolute de drept divin. 73 .laam şi Ioasaf şi din Fisiolog: pilda pentru nimicnicia vieţii acesteia pămîn-teşti." Cînd va fi să-şi pună boierii în dregătoriile publice. porumbel şi struţocamil. întocmai ca grădinarul priceput. adică cu „cuvîntul de iertare" pe care domnul în ceasul morţii îl îndreaptă către „coconii săi şi către cocoane. este cel privitor la primirea solilor. pierd trufia şi mîndreţele roadă împăratului şi a domnului". Cu o adevărată grijă părintească. fătul meu. ci Dumnezeu. să ia parte cu sufletul" la veselia tuturor. ci. iar nu să biruiască vinul pe minte. fiindcă. ne-ar introduce în intimitatea ceremonialului de la curtea lui Neagoe. Deoarece partea aceasta parenetică este miezul întregii lucrări. ca să fii tuturor cu dreptate".dacă ar fi autentic. „să încerce mai întîi să cureţe crengile cele uscate. că dacă o vei păzi şi-i vei fi gard ca zidul de piatră. reguli de bună-purtare la masă. în domnia lui să fie cumpătat. înainte de a împărţi funcţiunile. să sape gunoiul de la rădăcină". subordonată însă crezului creştin. de înlăturarea pizmei şi a gîndului de răzbunare şi. cum am fost şi eu> atunci cum cugetau ei să-şi verse sîngele şi să-şi puie capetele lor pentru mine. norme privitoare la primirea solilor străini. chestiuni de tactică militară pe cîmpurile de luptă. căci „iubirea lucrurilor lumii acesteia deslipeşte ghidul şi cugetul de la Dumnezeu". să nu se ia după cei interesaţi.

care-şi dă ouăle de le clocesc alte pasări şi-i scot puii. să cumpănească sfaturile şi. care să nu se dezlipească niciodată de lîngă el. retrăgîndu-se în iatac. deoarece „cuvîntul este ca vîntul: dacă iese din gură. căci — zice el — „eu am fost pribeag şi de aceea vă spui ce trai şi hrană cit nevoi este pribegia. Nu hireţi ca pasărea aceea ce se cheamă cuc. Dacă s-ar întîmpla din nenorocire să fie biruit. pînă ce vor sosi la scaunul domnesc. să se împodobească bine jilţul şi divanul. Şi cînd trimisul va da solia. şi. pentru ca astfel toată suflarea ţării să se ridice. să se roage şi Mîntuitorului şi Maicii sale ca să-i lumineze mintea. Să nu fie însă prea depărtate. înconjurat de 60 de voinici devotaţi. iar cu aceasta. ca un singur gînd. domnul sa asculte cu luare-aminte. de morală creştină. Miezul învăţăturilor îl formează. După ce sfatul se va risipi. să nu se risipească şi să producă panică. din omiliile lui Ioan Hrisostomul. Dacă unele din aceste elemente împrumutate de aiurea sînt bine ţesute în urzeala învăţăturilor. ca să nu piardă nimic din vorbele lui. am mai putea spune. apoi să vină a doua armată şi numai după aceea să urmeze grosul. în „toiul taberei". domnul. Oastea să fie împărţită în trei corpuri: înainte străjile. După ce solul pleacă. să asculte sfatul fiecăruia şi să cîntărească bine spusele tuturora. pilde din Fisiolog şi din romanul Varlaam şi Ioasaf. iar în jurul voievodului să se strîngă sfetnicii cei bătrîni şi boierii cei tineri. cum am spus. Dacă va ieşi biruitor din război. să-şi cheme din nou boierii în divan. ci să stea între a doua şi a treia oaste. să-şi îmbrace platoşa şi să pornească voios la luptă. atunci să-şi adune boierii. Domnul să nu stea unde va fi temeiul oştirii. „tabăra cea mare". să nu răspundă nimic. ci fiţi ca şoimul şi vă păziţi cuibul vostru. Dacă vrăjmaşii vor năpădi în ţară. atunci să se retragă cu boierii în lbcuri de taină ale ţării. După ce solul s-a odihnit două-trei zile. Ajunşi aci. atunci să nu pribegească peste hotare. unde are boieri credincioşi şi să aştepte acolo sorţi mai norocoşi. dar aceste precepte sînt înecate în mulţimea elementelor eterogene: capitole întregi din Biblie (Cartea regilor). să fie orînduiţi la gazdă bună." Urmează apoi sfaturi privitoare la tactica de luptă. Pentru aceea să nu faci aşa.Solii veniţi de la domnii creştini să fie primiţi cu cinste. nici chiar atunci cînd steagurile lui sînt biruitoare. Chiar dacă nu-i va aduce cuvinte plăcute. Să nu se teamă de ostile cele multe ale duşmanilor. ci să cheme pe Domnul în ajutor. pentru slăvirea eroilor şi pentru apărarea pămîntului strămoşesc. Numai după ce va împărtăşi sfetnicilor gîndul său să dea răspuns solului. Domnul şi curtea să se îmbrace în haine de gală. fiindcă într-acolo îşi vor îndrepta ostile străine tunurile. ci să se poată retrage şi amesteca în armata a doua. înaintea lor sase trimeată boieri cu mîncare şi băutură din destul. Bucăţile din care este alcătuit mozaicul nu sînt dar nici de 74 . sfaturile acestea politice. iar pentru cei care au rămas pe cîmpurile de luptă să se roage la sfintele biserici în numele poporului întreg. părţi din Umilinţa (KOIT&VII^ICJ lui Simion Monahul. măcar de te-ai căi ziua şi noaptea". la rîndul ei. multe însă sînt stîngaci introduse în versiunea românească publicată şi nu se leagă armonic nici cu capitolele precedente şi nici cu cele următoare. după ce va alege pe cel mai bun. să aleagă oameni vrednici dintre curtenii lui şi să-i trimeată să aducă solul. nici într-un chip nu-1 mai poţi opri. atunci să-şi dăruiască ostaşii după vitejia şi vrednicia dovedită. pentru că dacă straja va fi biruită. că mai bună este moartea cu cinste decît viaţa cu amar şi cu ocară.

date privitoare Ia ceremonialul curţii: cum să se primească solii. te văz zăcînd sub pămînt. Ioan şi Teodosie. plînge durerile care-i sîngerează sufletul pentru moartea prematură a fiului său Petru: „O. cum să se poarte cu boierii. un suflu războinic care oglindeşte întreaga epocă de lupte cu turcii de la începutul veacului al XVI-lea. îşi ia rămas bun de la cei din jurul său. PATERNITATEA. Iar acum.. D-l Iorga pleacă în consideraţiile sale de la acele părţi lirice în care Neagoe. de care pururea se umbriau şi se răcoriau ochii mei. fiul meu. Neagoe pomeneşte cu adîncă durere moartea prematură a fiilor săi Petru şi Ioan. De pildă.aceeaşi dimensiune şi nici nu se îmbină toate între ele astfel încît să formeze un întreg unitar. care s-a suprapus peste redacţia primă. Russo că sînt opera unui călugăr admirator al lui Neagoe de la începutul secolului al XVII-lea. stau faţă în faţă două păreri: teza d-lui Iorga că învăţăturile sînt opera lui Neagoe. în secolul al XVII-lea. se ştie că Neagoe a avut trei fii: Petre. Petru şi Ioan — sînt o serie de inadvertenţe şi de contraziceri care nu se pot explica admiţînd că Neagoe este autorul învăţăturilor. Apoi. fiul meu Petru. dar uitată figură de domn. Russo pleacă de la constatarea că în miezul operei —■ în partea care cuprinde plîngerile lui Neagoe pentru pierderea mamei sale şi a fiilor lui. complică şi rezolvarea problemei privitoare la autenticitatea operei. cu toate amănuntele vieţii sale şi cu atîtea trăsături care nu puteau fi surprinse decît de un contemporan. ce atitudine să aibă faţă de turci. în clipa în care Neagoe. în accente pline de duioşie. d-l Iorga spune că sfaturile cu caracter politic cuprind norme de domnie caracteristice veacului al XVI-lea românesc.. cîteva pagini mai departe. Şi totuşi." în al doilea rînd. Russo. Materialul acesta străin. spune: „Chemaţi pe iubiţii mei coconi. iată că-ţi trimit surguciul şi diademele pentru că iu-mi erai stîlparea <= ramura) mea cea înflorită. cum să şează la masă. nutrit cu lecturi ascetice. Paternitatea lui Neagoe a fost pentru întîiaşi dată contestată de regretatul D. adesea rău aşezate la locurile unde se găsesc. mai ales în sfaturile privitoare la tactica militară. D. amintirea lui Neagoe se ştersese din mintea cărturarilor noştri şi ar fi de mirare cum un om de schit sau de mănăstire să desfunde din trecut această frumoasă. presupunîndu-se pe patul morţii. Este. Concepţia organică a operei este turburată prin mulţimea •elementelor străine. teza regretatului ■coleg D. în ce priveşte chestiunea paternităţii lui Neagoe. iubitul meu Petre. eu credeam şi cugetam să fii domn şi să veseleşti bătrîneţele mele oarecînd cu tinereţele tale şi să fii biruitor pămîntului. Iar acum stîlparea mea s-a uscat şi florile ei s-au veştejit şi s-au scuturat şi ochii mei au rămas arşi şi pîrliţi de jalea înfloririi tale. în capitolul în care se vorbeşte de transportarea moaştelor mamei sale în ctitoria de la Argeş —■ unde însă nu se găseşte mormîntul ei —. O. cum să meargă la război— lucruri care nu puteau porni din mintea prea puţin ştiutoare de chestiuni de protocol a unui călugăr. publicată în Convorbiri literare şi reprodusă apoi în Studii şi critice.. Chemaţi pe iubiţii 75 . într-un articol publicat în Studii bizantino-române şi mai tîrziu într-o polemică cu profesorul bulgar Stojan Romansky..

pasajul în care Neagoe plînge moartea fiului său Petru este inspirat dintr-o omilie atribuită lui Ioan Hrisostomul. călugări." Iată acum altele care trădează mai curînd preocupările şi năzuinţele unui călugăr decît ale unui domn povăţuindu-şi fiul pentru viitoarea cîrmuire a statului: „Cînd şezi în chilia ta de aceste trei lucruri te îngrijeşte: de rugă. dar uită tocmai pe Despina. recomandări ascetice şi sfaturi către călugări ? Nu pot pleca de la Neagoe asemenea contradicţii. a răposat în 1554. admite şi dînsul că Neagoe a avut un colaborator cleric. într-o operă de sfaturi politice către o odraslă princiară pregătită pentru a se urca pe tron. 56. o mîngîiere. judecători. pe care îl putem scoate dintr-o altă contrazicere izbitoare din pasajul în care Neagoe plînge moartea copiilor săi: „ci am trimes în locul meu pe iubiţii mei fii: Teodosie. Dar aceasta este inexact din punct de vedere istoric. Argumentele sînt puternice. şi totuşi. Russo — acest soţ are pentru toţi o povaţă. atît de duios şi de solemn — zice D. în cuvîntul în care Neagoe în ceasul morţii îşi ia iertare de la cei pe care-i lasă în viaţă. preoţi. deci cu 23 de ani în urma lui. dar că „sunt fără îndoială şi părţi dictate de dînsul". împăraţi.. Dar dacă-ţi este voia să aibi avuţii şi moşii şi vii pentru căci nu te-ai însurat să-ţi fi luat muiere?". p. p. slugi. Desigur că în stadiul în care avem azi textul. un domn povăţuind pe viitorul său urmaş să urască bunurile pămînteşti! Şi cine nu vede că ideea ascetismului şi a renunţării la căsătorie este în contradicţie flagrantă cu principiul monarhic.mei coconi". duce la concluzia că şi Teodosie era mort. Luxandra şi Anghelina..). „în cămara sa cea cerească" este o figură stilistică. soţia lui Neagoe. într-un curs ţinut în 1929 (Istoria literaturii româneşti. Sau: „Să cade să n-aibă grije de nici un lucru. care „a redactat sub auspiciile lui". obişnuită în învăţăturile lui Neagoe. argumentele împotriva paternităţii lui Neagoe nu s-au epuizat. omilie din care ia pagini întregi pe care le traduce şi le intercalează în altă parte a operei sale. de învăţătură. de rucodenie" (lucru manual). după cum îmi sînt şi mie şi pe care Domnul Dumnezeu i-a luat în cămara sa cea cerească". Stadii istorice greco-române. Se ştie că Despina. un rămas bun. el găseşte pentru toţi un cuvînt bun. fiindcă Teodosie a murit mai tîrziu la Constantinopol. ce rost ar mai fi avut învăţăturile către el ? Vezi pasajele paralele la D. săraci. „în acest moment.1 Inadvertenţele şi contrazicerile sînt numeroase în textul publicat în 1843. ca încai să se sature ei de dorul oaselor tale. Russo. pe Teodosie. domni. numai pentru nenorocita Despina nu. fii şi fiice. 76 . Este o inadvertenţă ce nu putea veni de la Neagoe. ci să urască lumea aceasta cu totul şi toate ale ei. Introducere sintetică. boieri. cînd el nu mai avea decît un singur fiu. şi care. Petru şi Ioan. şi apoi dacă Teodosie ar fi fost mort. D-nul Iorga. care se întemeiază tocmai pe ideea preţuirii bunurilor omeneşti şi pe principiul eredităţii tronului? Şi ce rost au. Va să zică. De altă parte. Iată de pildă unul nou. patriarhi. privită în întreg contextul. pentru că ei îţi sînt fii şi ţie. şi pe dragele mele fiice: Stana. o mîngîiere: pentru pustnici. 230—234.

preschimbări de text şi adaose care se întind adesea pe pagini întregi. publicată în 1843 în caractere chirilice şi reprodusă de d-1 Iorga în caractere latine. Russo. neavînd nici o legătură cu textul învăţăturilor. traducerea grecească reprezintă o ramură importantă. Constantin. într-o versiune grecească din secolul al XVII-lea. Prin urmare. şi anume: într-o versiune slavonească fragmentară. chiar după ce a fost tradus în limba română. îi strică unitatea. păstrată în Biblioteca Naţională din Sofia şi editată de învăţatul rus Lavrov în 1904. crezut din 1654. Şi mai mari sînt divergenţele dintre versiunea greacă şi versiunile româneşti. Russo. 1 D. 2714. I. Russo. păstrată în biblioteca mănăstirii Dionisiat din Muntele Athos. fiindcă ne indică originea acestor divergenţe şi ne arată în acelaşi timp cum copiştii noştri vechi. care a trăit la curtea lui Radu Şerban şi a fost multă vreme egumen al mănăstirii Dealul -1 Şi mai interesantă pare versiunea slavonă. 77 . prefaceri sau adăugiri în text. acele lungi bucăţi «din Vechiul Testament. de multe ori în mod conştient. precum a arătat D. Pentru a dezbate această problemă trebuie să ne întemeiem pe toate versiunile cunoscute şi nu numai pe cele româneşti. nr. Ea pare să fi fost făcută de Matei din Pogoniana. Care sînt acestea? VERSIUNILE şi RAPORTURILE DINTRE ELE. şi. în arborele genealogic al textelor. mitropolit al Mirelor. Sticlii istorice greco-române. precum a arătat Russo. Din versiunea greacă lipsesc. şi lipsesc în sfîrşit unele inadvertenţe. păstrate în Biblioteca Academiei Române. după gustul şi năzuinţele copiştilor şi ale posesorilor. Ca să dau cîteva exemple: între versiunea publicată în 1843 şi reprodusă mai tîrziu de d-1 N. 3488. lipseşte de asemenea Viaţa sf. prelucrau textul pe care1 •copiau. copiat după nr. se găsesc în manuscrisul 3488 notiţe marginale ca acestea: „De la acest semn pînă la sfîrşitul capătului să nu se scrie şi în locul celor ce rămîn nescrise să se scrie cele din hîrtioară". după un manuscris. rămasă din nenorocire neterminată. semnalată de învăţatul grec Spyridon Lampros şi copiată de regretatul D. ci şi pe cele slave şi greceşti. textul învăţăturilor a fost necontenit interpolat şi prelucrat. alcătuită de patriarhul bulgar Eftimie şi introdusă în versiunile româneşti fără să fie pusă în armonie cu subiectul. într-o versiune românească. între aceste diferite versiuni sînt divergenţe care ridică probleme din cele mai interesante. Ba. la care se adaugă şapte manuscrise mai nouă. care. în vederea unei ediţii critice.Am subliniat înadins şi această inadvertenţă pentru ca să se vadă că textele de care ne folosim — şi pasajul l-am luat din ediţia de la 1843 — nu pot sta la baza unor studii care să adîncească probleme aşa de spinoase ca aceea •a paternităţii. astăzi în Biblioteca din Blaj. sau: „De la acest semn să nu se scrie pînă la sfîrşitul tratatului". învăţăturile lui Neagoe ni :s-au păstrat în versiuni scrise în trei limbi diferite. în care s-a respectat întocmai indicaţiile scrise pe margine privitoare la omisiuni. 161—162. ceea ce este şi mai interesant. 3488 din Biblioteca Academiei Române sînt numeroase omisiuni. Iorga şi între manuscrisul nr. p. în sfîrşit. un manuscris în Biblioteca Academiei Române. Şi avem.

1941» Extras din volumul Omagiu profesorului Ioan Lupaş. Cf. 8. şi Buletinul Instrucţiunii publice. p. 1. alte două manuscrise se află în biblioteca lui Gaster: unul copiat la „leatul 1726 mai 14-de Radu logofeţel de divan". decembrie 16. 111). 1900. Textul acesta a fost republicat într-o nouă ediţie. dat la lumină de Ioan Eclesiarhul Curţii. Sîrku în articolul său despre originalul învăţăturilor lui Neagoe. de d. p. Bucureşti. cu o ortografie latină şi cu o prefaţă de N. C iu r e z u. 1938. Vasile Grecu. 2. 115) şi a fost identificat. tomul V. cum să fie mie milostivi şi odihnitori. Bucureşti. Cum săşază la masă. 3580 (1809. Manuscrise româneşti inedite în Biblioteca Academiei Române. sub titlul învăţăturile bunului şi credinciosului domn al Ţării Româneşti. Manuscrisul a făcut parte din biblioteca domnului Ştefan Cantacuzino (1714— 1716) căci pe fiecare filă poartă pecetea cu inscripţia „Ioan Ştefan Cantacuzino Voevod". de către Gheorghe 78 . de Daniil Popovici de la Răşinari) şi 2714 (copiat în 18 16). 53 (nr. prin interpolări succesive. acum în urmă. Bucureşti. Biblioteca centrală din Blaj.în faţa acestui material aşa de haotic este greu să hotărîm care a fost sîmburele primitiv din care a crescut. atribuită de Hasdeu manuscrisului. Data de 1654. nr. Blajul şi biblioteca lui. 1289 şi urm. 1879— 1880. pierdut apoi. Vălenii de Munte. 1851— 1865. 1865. 207 — 228. 76 — 80 (capitolul privitor la-războaie). şi continuare p. f. domnul Ţării Româneşti în chip de povăţuire către fiul său Teodosiil. se găseşte însă într-o-notiţă de pe o filă grecească scrisă de altă mînă şi legată la un loc cu textul învăţăturilor. 1843. Bucureşti. II. p.. 111— 116. 1932. 183 v. 1939. O versiune a unei învăţături a lui Neagoe Basarab. El fusese semnalat de Lupeanu. altul la „1817 iuli 29" (f. aflat atunci în Biblioteca Centrală-din Bucureşti. 48) se găseşte azi în Biblioteca centrală din Blaj. P. LXXII (1939). H a s d e u un capitol: Tractat despre purtarea ce trebuie să ţină un domn în timpul ospeţelor scris româneşte de Neagoe Basarabă. a publicat B. Blaj. A. 3572 (din 1781. p. 120— 132. învăţăturile lui Neagoe Basarab. întrucît avea sigiliul domnului imprimat pe fiecare foaie. oct —dec. p. trecut azi în Biblioteca Academiei Române şi înregistrat la fond Gaster nr. 1910. ms. I o r g a. 9. t. Neagoe Basarab Voevod către fiul său Teodosie. de d. Secţiunea limbii şi literaturii ruse. 4 (Fundaţia culturală „Principele Carol") reproduce numai patru capitole din partea I-a. publicat în Memoriile Academiei de Ştiinţe. Este vorba de prelucrarea unei omilii — în greaca populară din învăţăturile lui Neagoe. Numai o ediţie critică* care va înlesni desprinderea redacţiunii originare din ţesătura numeroaselor interpolări. Va sile Grecu în Convorbiri literare. seria II. După ms. 1943. care după Hasdeu ar fi făcut parte din biblioteca lui Ştefan Cantacuzino. p. O ediţie populară fragmentară: D. Asupra manuscriptului lui Neagoe Vodă din 1654 în Analele Academiei Române. copiat de Popa Savva 3488 Popovici de la Răşinari). Manuscrisul considerat pierdut din 1654 (vezi V. nr. Biblioteca Albina. va putea pune la punct problemele controversate pe care le ridică acest monument literar românesc în limbă slavă. Blaj. p. din 1654. cotate cu numerele: 1 (din prima jumătate a veacului al XVIII-lea). Urechi a. trecut astăzi în Biblioteca Academiei Române şi înregistrat la fond Gaster sub nr. p. în Archiva istorică-(1865). textul învăţăturilor aşa cum îl avem astăzi în copii relativ recente. Petersburg. I. ms. Ambele au fost descrise de P. care s-a. Ştefan Manciulea. BIBLIOGRAFIE Textul a fost publicat întriaşi dată în anul 1843 după un manuscris din 1654.

Inaug. 1930. p. a Ii-a. veche română. N. şi Istoria literaturii romaneşti. p.Ritorul şi poate şi profesorul mitropoliei greceşti din Enoş (oraş pe ţărmul Mării Egee. ed. p. de S p y r. XVII. 149. Cernăuţi. P. Bucureşti. 1843.439—Ji45. Regulele de purtare la masă. Bogdan.. Bucureşti. p. 79 — 82. 1401 — 150. A.-p. Gh. St. Istoria literaturii române din sec. Esta prelucrarea lui. 1904. 1940. Bucureşti. 30. 22 şi urm. 1929. XXVI (1940). 1922. Contestă paternitatea lui Neagoe: D. p. N. zur Erlan-gung der Doktorwurde. 1905. 78. p. Emil Turdeanu. Iorga. p. 50 şi urm. şi ed. Cultura. 204—226: Scrisoarea lui Neagoe către oasele mamei sale Neaga şi fiii săi Petru şi Ioan şi fiica sa Anghelina. Bucureşti. Barth. ediţia Fundaţiei Regale Carol II. Russo. p. A. I.. Istoria literaturii romaneşti. Versiunea slavă a fost publicată de prof. p.157). 1922. Cambridge. Iaşi. ediţia a Ii-a. la revărsarea rîului Mariţa). Romansky. Petersburg. 1933.. Mahnreden des walăchischen Wojwoden Neagoe Basarab an seinen Soim Theodosios. în Studii bizantine-române. în G. III. 327 — 376. p. Elenizmul în România. Un stidiu critic asupra versiunii slavone pregăteşte d. Istoria literaturii religioase. 1912. B. 1— 16 (răspuns lui Romansky). — Diss.. deci interesantă pentru datarea originalului lui Neagoe. cu învăţăturile lui Neagoe Basarab. în Studii istorice greco-române. Istoria. I. Buc. p. Iorga. Hasdeu. p. Studii admiţând paternitatea lui Neagoe: N. Ion Eclesiarhul. . literaturii române. Jahresbericht des Inslituts jur rumănische Sprache* XIII (1908). p. Leipzig. p. Introducere sintetică. Sextil Puşcariu. Catalogue of the greek manuscripts on Momit Athos. L a m b r o s. W e i g a n d. 113—194. Studii şi critice. P. p. Introducere în studiul literaturii vechi. L a v r o v în IlaMaTHHKH flpeBHefl rmcfcMeH-HOCTH H HCKycCTBa CLII. 41 şi urm. 1925. Părerea lui Russo este împărtăşită şi de G. Pa seu. Bucureşti. Iohann Ambrosius. 1907. St. p. Se publică textul grecesc şi traducerea (comp. Cuventedenbăirîni.172. 1912. 79—83. Iorga. p. Versiunea grecească din mănăstirea Dionisiat a Muntelui Athos (nr. în Revista istorică română. A se vedea aspecte noi ale chestiunii şi la Ştefan Glixelli. Procopovici. 1904. 13—14. Critica textelor şi tehnica ediţiilor. 163. 38—44. 1910. 52 — 58 j. Revista istorică.ll. Studii. Prelucrarea s-a păstrat într-o copie făcută în 1666 de Nicolae Anagnostul. Buc. 3755) a fost descrisă. Bucureşti. Bucureşti. Ritorul a trăit pe la mijlocul sau jumătatea a doua a secolului al XVI-lea. Sibiu. acelaşi.

cumpărări. Este o scrisoare a lui Neacşu din Cîmpulungul Muscelului către „jupan Hanăş Begner" din Braşov. conjuncţia ipac (iarăşi) sau prepoziţia za (despre): „ipac dau ştire domniei-tale za lucrul turcilor cum amu auzit eu". cărturarii noştri şi-au manifestat simţirea şi cugetarea în formele limbi: slavone. Formulele iniţiale şi finale ale scrisorii sînt în limba slavonă: M8APOA\8 H rMEMEHHTo<w8 H 4HCTOMS H EM*OA\ AOP^IUHOMS ÎK$ndH YdHhUJ EErHEp IVT EpdUJOE MNOrd 3AP<1KI£ WT H'KKUlS WT Artiiron©AE(înţeleptului şi de neam şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupîn Haneş Begner din Braşov multă sănătate de la Neacşu din Dlăgopole <numele slavonesc al Cîmpulungului». vînzări. Şi tot astfel în legătura sintactică a frazei s-a mai păstrat ici. Ipac spun domniei-tale de lucrul Iu Mahamet beg. să nu ştie umini mulţi. colo. şi aceste cuvinte să ţii domniia-ta la tine. mai vîrtos de domniele voastre. ca o rămăşiţă de limbă slavă." 80 . Viaţa în curgerea ei făcea însă simţită nevoia de a consemna în scris m limba maternă — fiindcă lipsea adesea diacul de slavoneşte — raporturile juridice. Cea mai veche dovadă de scriere românească din cîte a ajuns pînă la noi datează din 1521. sau încheierea: H E<or>iv TE EECEAHT (şi Dumnezeu să te veselească). neînţeleasă de masele adînci ale poporului. mai ales: învoielile dintre părţi. schimbări de proprietăţi. unde] i va fi voia pren Ţeara Rumănească. Nu se poate fixa precis data cînd s-a început a se scrie în limba naţională. cînd limba slavonă era pentru poporul nostru ceea ce fusese limba latină pentru popoarele din Occident la începuturile evulu: mediu. miezu] limbii române se înfăţişează curat şi limpede: „Ipac să ştii cumu se-au prinsu neşte meşteri den Ţarigrad cum vorii trece acele corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domnia-ta. cu ştiri privitoare la mişcările şi pregătirile turcilor de a ataca Ardealul şi Braşovul. cum amii auzit de boiari ce săntu megiiaşi şi de genere-miu Negre: cumu i-au dai împăratul slobozie Iu Mahamet beg. pre io [<ubi. Dar desfăcîndu-se de aceste coji ale formei slavone. Dar această limbă era o limbă străină. în această limbă s-a început la curtea lui Ştefan cel Mare istoriografia şi în această limbă s-au scris şi învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiu său Teodosie.. iară elu să treacă.ZORILE LITERATURII ROMÂNEŞTI în secolul al XVI-lea. Ipac să ştii domniîa ta că are frică mare şi Băsărabă de acel lotru de Mahamet beg..

sau un curtean al său.. 3—4. scrisorile româneşti apar din toate ţinuturile: din Muntenia. pretindea că a descifrat criptele. ar fi copiat textele în secolul al XlII-lea.M = 6690 de la creaţiunea lumii). 1929. XIII. necum data sau localitatea unde au fost traduse sau copiate textele. M. Cele dintîi licăriri ale literaturii în limba românească se ivesc în ţinuturile muntoase ale Maramureşului. Gaster. Ioniţa-lu Doamne. Bucureşti. Se vorbeşte astfel de un sah conduct dat în 1484 de sultanul Baiazid unor negustori poloni. Sextil Puscariu în Dacoromania. şi punea începuturile literaturii noastre în legătură cu mişcarea bogomilică. „idiomate valachico scriptus". ar ascunde o dată. p. şi de jurămîntul omagial al lui Ştefan cel Mare către regele Cazimir al Poloniei la Colomea. Alfabetul chirilic era dar adaptat la nevoile limbii române cînd începe la noi traducerea Sfintelor Scripturi.. a crezut că originalul acestui text a fost tradus tocmai în veacul al XHI-lea. care-1 face să aşeze începuturile literaturii noastre la anul 823. nu s-a ajuns la descifrarea lor. Bl . I. p. 13/1V 1924. 1515 (3Kr = = 6023). la sudul Dunării. s-a căutat să se scoată luminile necesare din studiul limbii. care a publicat în 1885 Codicele Voroneţean. i Este probabil că copiştii care ne-au transmis textul au alterat poziţia literelor sau forma lor. în Moldova. Regretatul Sbiera. în Psaltirea Scheiană. 5. rîndul 5—8 de sus. din care porniseră şi descălicătorii Moldovei. în Psaltirea Voroneţeană şi în Psaltirea Hurmuzachi se găsesc cîteva rînduri în criptografie — adică scriere ascunsă — dar pînă acum. păstrat cu această notă: „haec inscripţio ex valachico in latinum versa est". în timpul domniei de izbânzi răsunătoare şi de înfăptuiri repezi ale lui Mihai Viteazul. aşa încît numai norocul mai poate duce la descifrare. mai acum cîţiva ani. originalele primelor traduceri ale textelor sfinte s-au pierdut şi nu avem decît copii. Bianu în titlul ediţiei: Psaltirea Scheiană (1482). 1585 (3nr = 7093). făcute tîrziu. Dar acestea n-au ajuns pînă la noi. sau „Miatehovi în rumâniaştee Bogomil.". p. 197. Gaster în Arhivio glottologico italiano. 1889. limba română pătrunde şi în cancelariile domneşti. din Moldova. precum şi pretinsa descifrare a criptogramei din Psaltirea Voroneţeană. dar interpretările date de d-sa unor notiţe ca acestea „Această episti au fost scris pe rumânieştî Iunaiza Asieni ot Ternava". chiar şi din Maramureş. Dimitrie.. căci de la el avem cele dintîi acte româneşti de cancelarie în Muntenia. ultimele trei litere de pe foaia 242 recto. III. Sextil Puscariu. 64—65. nota. Dar. Sînt textele Sfintelor Scripturi. ele încep cu Petru Şchiopu. sînt de domeniul fanteziei.. în vremea acţiunii lui Metodiu şi Chirii. deşi s-au întrebuinţat toate cheile cunoscute în scrierea slavă. nr. J.. 471. interpretări care-1 duc la concluzia că Ioniţă Asan. Macurek în Revue Historique. dar asupra interpretării ei părerile sînt împărţite: Ion Bianu şi F. Aceste copii fragmentare nu cuprind nici o notiţă clară care să ne indice pe traducător sau măcar pe copist.. 2 în lipsa unor notiţe clare care să ne destăinuie data şi ceva din împrejurările în care au fost traduse aceste monumente de limbă şi literatură românească. din nenorocire. din Terniva Mănăstir. Totuşi. p. Regretatul 1 Singur d-1 Grigoraş. într-o serie de articole publicate în Adevărul literar.E sigur că şi înainte de 1520 s-a scris româneşte. Se pare că în Psaltirea Scheiană. după cum n-au ajuns nici alte scrisori.. Dar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. 2 I. Macurek au propus anul 1482 (SU. pe la jumătatea secolului al XVI-lea..

crede că prototipul ambelor texte s-ar fi tradus în Moldova. în acest răstimp. Paralel cu activitatea de predicator. a început să pro-păvăduiască în catedrala din Praga. El devine aşa de popular. care era prietenul lui Melanchthon şi care intenţiona să introducă luteranismul în Moldova. prin stăruinţele lui Despot-vodă (1561—1563). se grămădesc la catedrală ca să-i asculte cuvîntul. I. prezenţa numeroaselor elemente maghiare. Venceslas al IV-lea. Drăganu. unele neviabile chiar atunci. numită Bethleem. pe care episcopul din Praga poruncise să le ardă în anul 1410. pe de altă parte în tipăriturile coresiene. care venise din Paris cu idei noi. zugrăveau decăderea bisericii şi cereau înlăturarea fastului şi reîntoarcerea la simplitatea primilor creştini prin reforma interioară a sufletelor. Hus este ales rector. plecînd de la ideea că traducătorii Apostolului şi ai Psaltirii ar fi fost saşi. Gaster credea că textele rotacizante sînt copii făcute într-o regiune dialectală. se scobora uneori pînă la crime. I. Dar timpul prea scurt pentru ca textele să ajungă din Moldova lui Despot-vodă pînă în Braşovul lui Coresi. într-un ultim articol. în cap cu Matei de Janov. iar pe de alta. Candrea. nu fără temei. Psaltirea Scheiană şi Voroneţeană). Şesan susţin că traducerile s-ar fi făout în secolul al XVlea (I. I. A. pusese la cale o academie la Cotnari şi o imprimerie. şi absenţa celor germane. prin saşii din Moldova s-ar fi făcut traducerea Apostolului şi a Psaltirii. Universitatea îi era îmbibată de idei revoluţionare îndreptate cu deosebire împotriva clerului catolic. în deplină concordanţă cu viaţa lui intimă. precursori ai lui Hus. iar O. în frunte cu regina Sofia. argumentată din punct de vedere filologic de d. mai ales după căsătoria surorii regelui boem. el începe să răspîndească ideile cele noi şi prin scris. regretatul N. întrucît au creat limba literară cehă pe temelia graiului vorbit în Praga. crezul ideilor celor noi. Bărbu-lescu şi dr. sprijinit de toţi colegii săi de universitate şi 82 . Bianu: sub impulsul necesităţilor naţionale pentru instrucţia teologică a viitorilor preoţi). în această vreme. încît toate clasele societăţii. îmbogăţind literatura naţională cu o serie de opere care ocupă un loc de frunte. că textele •au fost traduse la începutul secolului al XVI-lea sub influenţa luterană. eu regele Angliei. în calitatea aceasta. el ia apărarea scrierilor lui Wiclef. şi tot în această calitate. Praga era în veacul al XlV-lea un important centru de cultură în Europa centrală. O serie de predicatori de seamă. Richard. că textele au fost traduse în secolul âl XV-lea în Maramureş şi că ele stau în legătură cu marea mişcare religioasă pornită din Cehoslovacia: husitismul. care se răsfrîng pe de o parte în versiunile rotacizante (Codicele Voroneţean. în această frămîntare de idei se răspîndesc în Praga. înzestrat cu un puternic talent de predicator şi însufleţit de un nobil idealism. Densusianu şi d. organizat ca un fel de castă privilegiată în mijlocul societăţii boeme. Bălan sînt de părere că textele sînt traduse sub influenţa catolicismului. după vechile tipărituri ale lui Goresi. care. care găsesc un puternic răsunet în sufletul lui Ioan Hus. pe de o parte. ideile filozofice şi religioase ale lui Wiclef. Al.I. nu ne îndrituiesc a primi această ipoteză. Despot. în urma conflictului ivit la Universitatea din Praga între profesorii germani şi cei cehi. Bianu şi acum în urmă d. Rosetti susţin. pentru care vroia să aducă erudiţi capabili să traducă în limba română. Cei mai mulţi istorici şi filologi ai noştri admit pînă acum însă părerea d-lui Iorga. sub impulsul domnului moldovean. Ioan Hus.

de lupte neîntrerupte. în urma intervenţiei lui Sigismund. nimiceşte armata lui Sigismund la porţile Pragăi. în urma instigaţiilor vrăjmaşilor săi din Boemia. în răstimp. chemînd la judecată pe semnatarii protestului şi arzînd pe rug şi pe amicul devotat al lui Hus. contra pompei şi îmbrăcămintei somptuoase a preoţilor şi. se urcă pe tronul Boemiei fratele lui Venceslas. din ordinul papei Martin al IVlea. unde cade greu bolnav. plecînd din Buda. băgînd pretutindeni spaima. Consiliul încearcă să înăbuşe şi această revoltă. dar şi cu victorii strălucite. Hus. Cehii. Papa excomunică pe Hus şi. Hus. pentru naţionalizarea serviciului divin. pătrund cu armele biruitori în Ungaria şi Germania. cu înfrîngeri. convins că adevărul şi dreptatea sînt de partea sa. regeje Ungariei. de rivalităţi interne. Hus. Aceste frământări şi lupte durează pînă în 1485. poporul izgoneşte din biserici preoţii. Sigismund. Trei tineri care au încercat să frîngă porunca regelui au fost executaţi.. prin curajul lor neînfrînt şi printr-o tactică de luptă proprie— cu carele. cerea să se discute şi să se dovedească punct cu punct acuzaţiile ce i se aduceau. încît regele dă poruncă să fie cu desăvîrşire oprită orice încercare de critică a bulei. pe Ieronim din Praga. începe apoi o perioadă lungă de zbuciumări. prin care i se garanta siguranţa la ducere şi la întoarcere. întreaga naţiune cehă a rupt atunci legăturile cu papalitatea şi n-a vrut să recunoască altă autoritate în domeniul vieţii religioase decît Universitatea din Praga. Nobilimea şi clericii cehi care veniseră cu el la consiliu s-au revoltat. Poporul. se duce la Breslau. pleacă în octombrie 1414. în zorii zilei de 6 iulie 1415.mai ales de studenţi. Aceasta a îndîrjit şi mai mult poporul şi Sigismund este socotit ca un vrăjmaş „mare şi crud al regatului Boemiei şi al limbii cehe". dar abia ajuns. este aruncat în închisoare. după moartea regelui Venceslas. după ce fusese mai înainte demis din demnitatea sacerdotală. care şi-a pierdut ochii pe cîmpul de luptă. mişcarea reformată a intrat pe calea revoluţiei. învinuind consiliul că a judecat cu părtinire şi au declarat că întreaga naţiune cehă este solidară cu Hus. sub comanda lui 2izka. Sigismund. Conflictul dintre Hus şi consiliu nu putea fi aplanat. Prin aceasta. a fost ars pe rug. în sfîrşit. unde în prezenţa lui fu proclamată. Consiliul îi cerea o retractare categorică a ideilor sale. cruciata împotriva cehilor. contra cultului sfinţilor. urmînd după ritul catolic. Poporul se înarmează. conduşi de 2izka. curînd după ce acesta fusese încoronat ca rege al Boemiei. întărit cu un salvconduct din partea regelui Sigismund. Revolta cehilor se accentuează mai ales cînd. de Procop cel Mare şi alţii. cînd se potoli şi se semnă tratatul de pace de la Kutnâ Hora. prin caie se hotărî ca cele două partide. el se ridică împotriva bulei indulgenţelor pe care o lansase papa Ioan al XXII-lea. Tabor — se răzvrăteşte. Astfel se începe în Boemia lupta contra averilor adunate de clerul catolic. care. îl cheamă la consiliul din Constanţa. şi. pe care naţiunea cehă îl făcea răspunzător de omorîrea lui Hus. regele Ungariei. instigat de partidul taboriţilor — numit astfel fiindcă îşi avea cuibul într-un oraş din Boemia meridională. Intervenţia lui Hus provoacă atîta fierbere în Praga. Dar această măsură de represalii a produs o adîncă îndîrjire în Boemia. utraquiştii — cum se numeau 83 . refuzau să dea împărtăşania în cele două forme: cu azimâ şi vin.

husitismul a trecut în Polonia. în Ungaria. De altă parte. ideile de reformă ale mişcării pornite de Hus au găsit. s-au încrucişat cu cele aduse prin studenţii unguri din Boemia şi. Aci. căci avem o interesantă scrisoare a lui Wladislav lagello către Alexandru cel Bun. Din Boemia. înainte chiar d( martiriul lui Hus. O ştire contemporană ne arată că în Saros şi Zips. în Ungaria. venite din Moldova. sub amîndouă formele: cu azimă şi cu vin. cuminecătura se făcea. care ţintea în primul rînd la oficierea cuminecături: sub ambele forme. Reforma husită tindea însă. că „i-au infectat turma caprele rîioase din Moldova". „Nu vrem altceva — scrie el — decît să prevenim primejdia şi pustiirea care ne ameninţă dacă nu vom întrebuinţa în grabă leac împotriva boalei molipsitoare. Se pare că husitismul se întinsese destul de simţitor în Moldova. propovăduise îr Buda ideile noi de reformare a bisericii. husiţii trec în Moldova. Reforma lui Hus. propagandiştii husiţi au trecut în Ardealul vecin. ideile husite. de unde a putut pătrunde apoi în Maramureş. pe vremea cînd Hus începuse lupta contra corupţiei clerului şi pentru purificarea morală a sufletului prin reîntoarcerea la simplitatea vieţii din primele secole ale creştinismului. intimul său prieten. Lepşa se plînge. Ioan Capistrano invită pe nobilii ardeleni să pustiască bisericile vlahilor schismatici. cum arată în mod neîndoios stricăciunea Boemiei. care se vedea atacat în ceea ce făcea puterea şi mărirea sa: averile mănăstireşti. în primul rînd. pe picior de egalitate. acum în stare de plîns. care erau recrutaţi din mijlocul nobilimii polone şi deci sprijiniţi de ea. fiindcă episcopul Gh. au găsit un puternic răsunet în masele populare. au început lupta pentru stîrpirea propagandei husite şi au stăruit pe lîngă rege să renunţe la coroana Boemiei. între altele. Persecutaţi în Polonia. în nordul Ardealului. cu toată rezistenţa clerului înalt. Ţinuturi întregi din Ungaria sînt astfel 84 . odinioară glorioasă. în multe biserici catolice. unde domnea regele Wla-dislav lagello. ideile husite." Din Moldova. cu azimă şi vin. Ieronim din Praga. cum era firesc. Husitismul se pare că se răspîndise simţitor şi în Ardeal. oprimate de aristocraţie şi de clerul înalt. Deşi izvoarele interne nu ne dau nici o ştire în această privinţă. se găseau înscrişi la Universitatea din Praga o seamă de studenţi unguri şi saşi. Astfel. s-a răspîndit din Cehoslovacia în ţările învecinate şi. ceea ce ducea la surparea puterii temporare a episcopilor. i se oferise coroana Boemiei. ale sîrbilor şi ale husiţilor eretici. în aceste împrejurări. Dar. husitismul a trecut în Ardeal. căruia. la înlăturarea fastului şi la confiscarea bunurilor mănăstireşti. prin care regele polon îndeamnă pe domnul moldovean să stîrpească erezia din ţara sa. este probabil ca ele să fi cuprins şi o parte din românime.adepţii reformei. care au putut aduce cu ei în patrie ideile lui Hus. căci la 6 ianuarie 1456. după cerinţele reformei husite. fiindcă susţineau cuminecătura sub ambele forme: cu azimj şi cu vin — şi catolicii. la înlăturarea pompei din biserică şi ma ales la oficierea serviciului divin în limba poporului. Din Ungaria. într-o scrisoare a sa. venind dinspre Zips în Bihor. totuşi documentele externe vorbesc de un călugăr franciscan Constantin. după moartea regelui Venceslas. De aceea episcopii. care tindeau să refacă viaţa morală a societăţii pe temelii evanghelice. o îndîrjită rezistenţă în clerul catolic. să fie trataţi la fel. care colinda satele Moldovei propovăduind ideile de reformă ale lui Hus.

dar copii făcute cu mult mai tîrziu. un călugăr franciscan dintr-o provincie bosniacă. care conţine fragmente din Evanghelie. „Junimea". potrivit cu ideea fundamentală a reformei. cunoscute sub numele de Codicele Voroneţean. care trimite în ajutorul lui pe inchizitorul Iacob de Marcia. în aceste vremuri de adevărată renaştere religioasă. Psaltirea Scheianâ. Textele prime ale acestor traduceri s-au pierdut. pe la jumătatea veacu-. totuşi mulţi adepţi ai noii reforme rămîn neclintiţi în credinţa lor. Rosetti. şi textele principale ale Sfintei Scripturi: Evanghelia şi Psaltirea. La această dată. Focarele reformei husite nu erau poate încă stinse în Ardeal. nu cunoştea nici o limită: îi judeca sumar şi îi ardea pe rug. în Maramureş. clerul catolic se adresează papei Eugeniu al IV-lea. s-ar fi făcut primele încercări de traducere a cărţilor sfinte în limba română. în mori părăsite. în anul 1871. un preot sau călugăr va fi tradus — cred partizanii teoriei husite — în limba română. în Ardeal. prin saşii care se duceau după mărfuri la tîrgul din Leipzig şi mai ales prin studenţii care urmaseră cursurile Universităţii din Witten-berg. şi îndirjirea era aşa de mare. Aceste texte. caracterizate prin particularitatea rotacismului — de aci şi numirea de texte rotacizante — sînt următoarele: CODICELE VORONEŢEAN a fost descoperit de răposatul profesor de la liceul „Matei Basarab" din Bucureşti. strămută cu cîteva decenii mai tîrziu apariţia primelor texte româneşti. pentru ca acolo. Ascunzîndu-se cu grija de delatori. pe la jumătatea veacului al XVI-lea. ni s-au păstrat însă cdpii făcute mult mai tîrziu. al cărei secretar era pe atunci Mihai Eminescu. în acele vremuri de cumpănă. în păduri.cîştigate la reformă. s-au păstrat în textele rotacizante. TEXTELE ROTACIZANTE Originalele acestor prime traduceri s-au pierdut în frămîntările vremurilor. au fost aduse peste munţi ideile marelui reformator Luther. ei continuă să se adune noaptea în locuri tăinuite. undeva în cuprinsurile Maramureşului. 95— 100). la mănăstirea Voroneţ. în îndîrjirea cu care urmărea şi descoperea pe reformaţi. Cu toată urgia dezlănţuită de inchizitorul Iacob de Marcia. încît a fost celebrat în versuri de preoţii unguri. Grigore Creţu. susţinută de regretatul Ovid Densusianu şi de d-1 Al. pusese 85 . la lumina făcliilor. Teoria influenţei luterane. Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzachi. lui al XVI-lea. în aceste noi împrejurări. sprijinit cu căldură de întregul cler catolic. Acesta era un om de o vastă cultură. încît se zvonea că ereticii se pregătesc să ridice armele contra clerului înalt. de unde apoi au fost aduse în nordul Ardealului. cînd din Germania. El a pornit lupta împotriva ereticilor cu o extraordinară energie şi cu un curaj atît de neînfrînt. societatea studenţilor români din Viena. să asculte cuvîntul mîntuirii divine. pe care le vom vedea mai de aproape într-un capitol următor (p.

în caractere cursive pe marginea paginii transcrisă în caractere latine. rugăciunea Anei. versetul al H—lea. cîn-tarea sfintei Fecioare etc. un manuscript în 8° mic. cu îngrijire. a fost publicat în chirilică şi în transcriere latină. Bianu. unde se păstrează şi azi. Psaltirea Scheiană a fost publicată pentru întîia dată în 1889. după care urmează apoi traducerea românească. care ne-a lăsat o importantă colecţie de documente privitoare la chestia ţărănească. şi publicată într-o ediţie critică de către d-11. după locul unde a fost găsit. I. de unde a trecut apoi în biblioteca de la Scheia a lui Sturdza Scheianu. în această •ediţie însă d-1 Candrea a încercat să înlăture fonetismul copiştilor şi să reconstituie forma arhaică a prototipului pierdut. de 530 de pagini. Sturdza Scheianu a dăruit-o în 1884. şi codicele care s-a numit apoi. G. împreună cu traducerea românească. şi textul slavonesc. Asachi. însoţit de glosar şi studiu. al doilea 20—196. ea ne dă întîi fraza slavonească. de trei copişti diferiţi (primul a copiat paginile 1—20. al treilea 197—530). în comparaţie cu celelalte Psaltiri din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea. fiindcă ne-a conservat. precum şi cîteva pagini din mijloc. călătorind pe la mănăstirile bucovinene. şi cu indicarea variantelor din Psaltirea lui Coresi (1577). care. precum şi 3 epistole: una a apostolului Iacob (cap. de răposatul profesor de la Universitatea din Cernăuţi I. împreună cu întreaga lui bibliotecă. Academiei Române. a fost apoi cumpărată de Dimitrie Sturdza şi dăruită Academiei Române. de regretatul prof. traduse din slavoneşte.la cale comemorarea a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii Putna. Marian în 1882. FI. Ea a fost copiată. După numele donatorului a fost numită de Bianu Psaltirea Scheiană. Din acest codice s-au pierdut începutul şi sfîrşitul.) şi se încheie cu simbolul atanasian. Textul. Scrisă. căci s-au pierdut primele 58 de foi. Textul cuprinde Psalmii lui David şi cîntările adăugate de obicei în urma Psalmilor (cîntarea lui Moise. în forma în care-1 avem azi. în mănăstirea Voroneţ. 449. PSALTIREA VORONEŢEANĂ a fost găsită de Sim. Ea ocupă în familia Psaltirilor rotacizante un loc important. Ea a fost studiată pe larg. Aci se păstrează în secţia manuscriptelor. unde se aflau mormintele vechi ale domnilor Moldovei. Restul epistolelor. PSALTIREA SCHEIANĂ. Sbiera. ca şi primele 18 capitole din Faptele apostolilor. A. Manuscrisul e fragmentar. în colecţia de publicaţii a „Comisiunii istorice a României". dar acest procedeu al şcolii franceze dinainte de război lasă în chip firesc joc liber arbitrarului. textul cuprinde partea de la sfîrşitul Evangheliei: Faptele apostolilor ■*•* opera acestora de a converti popoarele la creştinism — de la capitolul 18. printre alte texte vechi. La serbare luase parte şi profesorul Creţu. cu versiunea respectivă din Noul Testament al lui Simion Ştefan şi din Bibilia lui Şerban Cantacuzino. Candrea. la 1916. unde se păstrează sub cota nr. 36 . un mare bibliofil. după cum se poate vedea din grafia şi fonetismul textului. în-1885. precum şi cîteva foi din mijloc (cam 194 pagini) s-au pierdut.' Codicele Voroneţean. mama lui Samuil. sub cota nr. a descoperit în podul mănăstirii Voroneţ. 693. fusese într-o vreme proprietatea lui G. în facsimile şi în transcriere latină pe pagina alăturată. Manuscrisul a fost dăruit apoi Academiei Române. pînă la sfîrşit. 1—5) şi două ale apostolului Petru (a doua necompletă).

Unele dintre ele au într-adevăr însemnări în criptografie. Şi această Psaltire înfăţişează o importanţă deosebită din două puncte de vedere: întîiul. Ancora. de celelalte două Psaltiri despre care am vorbit: Psaltirea Scheiana şi Voroneţeană. Găluşcă. care oraş avea ca marcă a sa un porc mistreţ. în lipsa unor notiţe clare care să ne lămurească acest lucru.Bruchsliick. arheologie şi filologie. şi proprietarii fabricii de hîrtie au adoptat. în primele trei pătrimi ale secolului al XVI-lea şi ea provenea. mărcile oraşului Braşov. marele patriot şi istoric bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi.8. Filigranele — adică mărcile de fabrică imprimate pe hîrtia pe care au fost copiate textele — ne înfăţişează o ancoră. ridică prin aceasta o problemă interesantă de istorie literară: în ce împrejurări s-a făcut această nouă traducere? Datarea. După cum spuneam mai sus. încă din 1491. Marca oraşului a fost imprimată ca filigrană şi în hîrtia fabricată acolo. marca oraşului ca filigrană 87 . de asemeni nu se găsesc în paginile lor. cu versiunea slavă şi textul românesc. într-o teză de doctorat germană susţinută la Universitatea din Halle. ca şi cei din Silezia. iniţiatorul cunoscutei colecţii de documente a Academiei Române. ea „nu este copia unui manuscris anterior. fiindcă. Hîrtia textelor care au ca filigrană o coroană pe un trunchi cu rădăcini. un mistreţ. care să ne aducă oarecare lumină în această privinţă. Hîrtia care avea ca filigrană un mistreţ se găseşte folosită pentru documente şi pentru manuscrise din Moldova. care se găseşte ca marcă de fabrică în unele coaie de hîrtie pe care a fost copiat Codicele Voroneţean. nici un document intern sau extern nu ne destăinuie împrejurările în care au fost traduse aceste texte. dar aceste criptograme pînă acum n-au putut fi descifrate. în 1546. Giuglea în Revista pentru istorie. Stemele cu coroane sînt. fiindcă ea reprezintă o traducere deosebită. PSALTIREA HURMUZACHi se numeşte astfel după numele donatorului. o coroană pusă pe un trunchi cu rădăcini. în anul 1913: Slavischrumânisches Psalter. după concluziile d-lui Candrea. filigranele. o vulpe şi două săgeţi încrucişate. după toate probabilităţile. Textul românesc a fost apoi publicat în caractere chirilice de G. Şi cum ea este tradusă în aceeaşi epocă şi în aceeaşi regiune maramureşeană ca şi celelalte două. după cum se ştie. şi. El a fost apoi studiat şi publicat din nou. ca text. nu ne rămîne alt criteriu de datare decît analiza hîrtiei şi a caracterelor paleografice şi lingvistice ale textelor. în al doilea rînd. din fabrica de hîrtie a oraşului Schweidnitz din Silezia. sau o stemă cu coroană şi cu o cruce este hîrtia ieşită din prima fabrică de hîrtie înfiinţată la Braşov. de Hans Benkner şi Johan Fuchs. hîrtia. în 1911. Notiţe clare. o stemă cu o coroană şi cu o cruce. Densusianu în Anuarul seminarului de istoria limbei şi literaturei române pe anul 18{. apare ca filigrană a hîrtiei din fabricile veneţiene la începutul secolului al XVI-lea. ci însuşi autograful traducătorului din slavoneşte". de C.Psaltirea Voroneţeană a fost descrisă şi colaţionată cu Psaltirea Scheiana de către regretatul Ov.

pentru a fixa caracterele pe care le-a avut limba noastră literară în prima ei fază. Rosetti. la r: lumiră (lumină. pe care o găsim imprimată ca marcă în unele coli ale Psaltirii Scheiene. Graiul acesta reprezenta în structura generală a limbii româneşti de atunci o fază mai evoluată (lipsa rotacismului. în aşa-numita Ţara Oaşului. Vulpea. diftongul oa} o. se mai găsesc în textele rotacizante unele trăsături fonetice. de unde era copistul. spuniu. morte etc. morfologice şi lexicale care vădesc un stadiu al limbii mai apropiat de prototipul latin şi asupra căruia se cade să ne oprim puţin. fiindcă limba acestor texte nu este uniformă . Filigranele textelor rotacizante ne indică dar că hîrtia pe care au fost copiate aceste texte fusese fabricată în veacul al XVI-lea în oraşele Veneţia. Schweidnitz şi Braşov. vulponiu. caracteriza în secolul al XV-lea şi al XVI-lea graiul de nord-est al Transilvaniei. dimpotrivă. în afară de aceste particularităţi dialectale care. păstrat: rebda. după cum dealtfel se poate deduce din scrisorile maramureşene ale secolului al XVI-lea şi al XVII-lea păstrate în arhivele cetăţii Bistriţa. i după r păstrat şi el: uri. Limba. Este aşa-numita scriptio continua. reci. adică trecerea lui n intervocalic.reotale. este imaginea numelui unuia dintre fabricanţii braşoveni: Fuchs. Scrisul. ea înfăţişează două straturi diferite. fonetismul dz în loc de z: Dzeu. în care cuvintele sînt copiate unele după altele. tire < tine. gios. Caracterele paleografice ale manuscriselor rotacizante înfăţişează de asemeni un aspect arhaic al scrisului românesc. care astăzi abia se mai aude la moţii din Munţii Apuseni şi din sudul Maramureşului. giude. Ea apare ca filigrană pe hîrtia fabricată la Braşov începînd cu anul 1549. 88 . fără să fie separate între ele prin nici un spaţiu.: gioc. particularitate care se găseşte şi azi în Maramureş şi în nord-vestul Ardealului: nopte. Alături de rotacism apar şi celelalte particularităţi dialectale ale Maramureşului — dar care atunci ca şi azi se extind şi asupra ţinuturilor învecinate: Bucovina şi Moldova — precum: pronunţarea lui j ca g în cuvintele de origine latină. deşi aci problema este ceva mai complexă. rugăciure < rugăciune etc. gerure < genune.pentru hîrtia ieşita din fabrica lor. Al doilea strat de limbă aparţine ţinutului în care au fost traduse proto-tipele acestor texte şi el are un vădit caracter dialectal şi arhaic. întregul Maramureş. descoperite şi publicate pentru întîiaşi dată de d-1 N. j în loc de g : jos etc). Primul strat de limbă reprezintă graiul vorbit în secolul al XVI-lea în sud-estul Ardealului. Rotacismul. căderea lui n intervocalic urmat de i: întîiu. Cea mai interesantă particularitate fonetică din acest strat de limbă este rotacismul. precedat de r. Concluziile pe care le scoatem din studiul filigranelor şi din aspectul paleografie al textelor sînt confirmate prin studiul limbii. Iorga şi republicate acum în facsimile şi riguroasă transcriere filologică de d-1 Al. caracterizează şi azi Maramureşul. în cuvintele de origină latină. exceptînd rotacismul. n urmat de i în hiat s-a păstrat şi se pronunţa ca n muiat: întîniu. totă. E.

zişu (dixi (azi: zisei). vărgură (virgulam (virgo „fecioară". pamente: amintire. auă (uvam „strugure". Alte cuvinte sînt importante din punct de vedere al evoluţiei sensului. La persoana I-a a imperfectului apăreau formele fără m: eu auziia. fuste (fustem „toiag". pe lîngă titluri de capitole. intrare. intrare (cu înţelesul de aş intra) (intra-verim intraveris. -eritis. dar care. O formă cu totul curioasă este compunerea cuvintelor într-o structură nefirească limbii române. apoi pluralul substantivelor latine neutre în -ora se termina în -ure: fapture etc. se găsesc în textele rotacizante terminate în -u. barat: prieten. slepenă: treaptă. cu desinenţa în limba latină în -us. căci păstrează încă un înţeles mai apropiat de prototipul din care derivă: codru cu înţelesul de „munte". tirnaţ: prispă. prăpastie". bincotă: vicleşug. sau altele pe care traducătorii nu le-au înţeles ori cărora nu le-au găsit cu uşurinţă corespondentul românesc. cumplit: „sfîrşit" (cumplitul pămîntului —■ sfîrşitul pămîntului). fiindcă această vocală nu amuţise în limbă atunci: domnu. întraretu. -erint. intrări. săruta (salutare: „saluta". ură-ciure (prationem „urare. a amăgi. Conjugarea înfăţişează şi ea forme interesante: găsim numeroase urme din vechiul perfect simplu: feciu (feci (azi: făcui). aspidă: şarpe cu privirea veninoasă. precum: aslamu: camătă. împăraţii. care au dispărut din circulaţia limbii de azi sau vieţuiesc în agonie în cine ştie ce colţ îndepărtat de ţară: agru (agrum „ţarină". ogodi: a plăcea. Aflăm apoi o formă de condiţional moştenită de la perfectul subjonctivului latin: intrare. fără fundu. cadilă: tămîie. bezaconie cu înţelesul de fărădelege. deşidera (desiderare „a dori". măritu (nwritum „mire". păsa (passarc „a merge" (azi păstrat în expresii ca: pas de fă ceva). -um şi care astăzi se termină în consoană. se găsesc numeroase elemente ungureşti. gudeţ: „judecată". viptu (victus „grîu. în curgerea vremurilor. precum: adamă: cămată. -erimus. iniîe: brumă. plural: fără89 . gilălui: urî. întraremu. pădure: „munte". De exemplu: substantivele declinării a doua. prilăsti: amăgi.Şi în morfologia textelor găsim forme vechi de limbă care se apropie mai mult de prototipul latin decît cele evoluate de azi. Mai interesant însă este lexicul. Din originalul slavon au rămas netraduse. băsădui: a plînge. celui: a înşela. tăroasă: însărcinată. gune (juvenis „tînăr". căci ne oferă o bogăţie nebănuită de cuvinte moştenite din patrimoniul latin. murgiu : a cîrti. strat: „aşternut". zăblcală: fereastră. fărămente. dar calchiată după tipicul cuvintelor slave corespunzătoare: dulce vrere <blagovolenie. împărţi: „despărţi". tar: sarcină. genitivele şi dativele se formau cu prepoziţii. opu iaste (opus est „trebuie". bintătui: a pedepsi. ginlu (gentem „neam". binecuvîntare". onagru: asin sălbatic. cdoşag: înşelăciune. au dispărut. schimen: căţel. şi numeroase cuvinte care trăiau atunci în limba ţinutului. gerure (gironem „adîncime. alături de care apare şi omonimul păsa (pensare „a apăsa" (azi păstrat numai în expresii ca: nu-mi pasă). venetu (venitis (azi: venirăli). dodei: a supăra. fămeaie: „familie". vasilisc: balaur fantastic care ucide cu privirea. neînţelese în ţinuturile româneşti libere de dincoace de munţi. ven-remu (venimus (azi: venirăm). bucate". ariră (arenam „nisip". -erit. a se număra (nominare „a-şi spune pe nume". Cum era firesc într-un text tradus în cuprinsurile româneşti aflate sub stăpînire maghiară.

Codicele Voroneţean. peste trei veacuri de frămîntare. sînt pentru filologul care vrea să reconstituie originea şi evoluţia limbii româneşti comori de preţ. Acuzativul însă. ele mai au un aspect. precum genitivul construit cu prepoziţia de (casa de domnul). cele mai înalte nuanţe ale cugetării filozofice. Textele rotacizante au trecut din mînă în mină şi prin copii s-au răspîndit din sat în sat şi din ţinut în ţinut pînă ce. cu deosebire cele în care viaţa românească se desfăşoară mai liber în state oarecum autonome. iar altele se zbat azi în agonie într-un colţ restrîns ele pămînt românesc. în si'îrşit. Un alt dialect era menit să-i ia locul. pe care valurile vremurilor le-au adus pînă la noi cu file pierdute sau rupte. archeologie 90 . un dialect nordvestic. Era greu ca în lupta cu celelalte dialecte graiul maramureşan să se menţină biruitor pe tărîmul vieţii literare. Textele rotacizante. lege dălătoriu. premiezare: înjumătăţire. cu particularităţi arhaice şi dialectale. plod purtători şi fără de cruţat KE3MAA'IE (de la MAAO = copil. Cernăuţi. punctul de plecare al limbii noastre literare. lege călcătoriu. cădere. totuşi ele sînt pentru istoria literaturii de o importanţă deosebită. avea să ajungă la starea de azi. lege călcătoriu. ceea ce aduce confuzia între subiect şi obiect. capabilă să exprime în versuri. în a doua jumătate a secolului ai XVI-lea. pentru că constituiesc începuturile. cu multe elemente străine. Găsim însă şi urme din sintaxa latinei vulgare. Ideile eronate ale lui Sbiera au fost combătute de: Gr. apare fără prepoziţia pre. sub influenţa originalului slav. omugoditori. cu PZminescu. 1885. dintre care unele au dispărut cu timpul din circulaţia limbii. care va duce însă la naţionalizarea serviciului divin. textele maramureşene imită adesea întorsăturile de frază ale originalului slavon. greu animoşo păcate. S b i e r a. Prima fază a limbii noastre literare a fost astfel o fază maramureşană. Academiei Române. în ce priveşte sintaxa. dativul cu prepoziţia a (sufletele a lot omul). BIBLIOGRAFIE Publicaţii de texte. împremidza : înjumătăţi. Codicele Voroneţean a fost publicat cu un studiu şi vocabular de Ion al lui Gh. aceste prime şi timide zări de lumină în pîcla slavismului aduc începutul unei munci grele şi lungi de trei veacuri. în sudul Ardealului. care în veacul al XVI-lea într-o privinţă stagnase într-o formă mai conservatoare. Deşi textele rotacizante sînt scrise într-o limbă greoaie. au fost puse în tipar de către diaconul tîr-goviştean Coresi.fundere. care. Creţu în Revista pentru istorie. dar traducătorul a crezut că substantivul derivă de la verbul iţj<u<iTi). căci ele îi dezvăluie pe de o parte forme de limbă în care se poate surprinde tranziţia de la latina vulgară la limba de azi. iar pe de altă parte o sumedenie de cuvinte din vechea zestre latină. într-o vreme în care tradiţia şi prejudecata nu admiteau în biserica Răsăritului ortodox alte limbi liturgice decît slava şi greaca. iar în alte privinţe evoluase către forme — rotacis-mul de exemplu — pe care nu le cunoşteau celelalte dialecte. ed.

Procopovici. p. 1925— 1926. Jahrhundert. voi. Bucureşti. 41 — 44. p. 1916. 526. fasc.. Despre ea o recenzie a lui V. Despre husitism în Ungaria: Dr. p. I o r g a. secţ. ed. p. XXVIII. 230. Române. I. p. R o s e 11 i. 19 — 20. ed. A cseh huszita mozgalmak es uralom tortenete Magyarorszâgon. Epoca veche. 1926. Giuglea în Revista pentru istorie. Draga nu. Dacoromania. a Il-a. primele traduceri au fost făcute de un sas din regiunea Bistriţei „care a urmat ca student la Universitatea din Praga" unde a primit învăţăturile lui Hus. începuturile literaturii noastre sînt puse în legătură cu propaganda catolică de 11 i e Bărbulescu. 333. 1927. Halle. p. Budapesta.. XLVIII. B i a n u. 1932. op. în Despre nazalizare şi rotacism. Bucureşti. 474. Bogdan în Convorbiri literare. 444-467. editura Cartea românească. voi. 1927 . Despre copiştii Psaltirii Scheiene: I. de I. Etude sur le rhotacisme en roumain. 475 — 508. şi de I. C. Cf. XI (1910). anul III. nr. Curentele literare la români in perioada slavonismului cultural. ediţia „Comisiei istorice a României". cuprinde studiul. 103—110. C a n d r e a. în Grai şi suflet. I o s e f M a c u r e k. în Korrespondenzblatt. traduse din slavoneşte. C a n d r e a. Mem. Istoria literaturii române.. Paris. p. şi mai ales: Limba română în secolul al XVI-lea. Limba română în secolul al XVI-lea. Analele Acad. III. Brno. 1904. p. C a n d r e a. Sibiiu. 475 — 508 şi 914 — 929. Nădejde în Contemporanul. II. p. Dacoromania. A 1. Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte Psaltiri din secolul XVI şi XVII. presupunea doi copişti sau „aceeaşi mînă. anul VI (1886). 194 . R o s e 11 i. Husitismul in România. p. O ediţie critică însoţită de un studiu aprofundat a dat d-1 I. 1883. p. 1914. L a c e a. în Revista istorică. şi I. Psaltirea Voroneţeană a fost publicată în caractere chirilice de G. Găluşcă în Slavisch-rumănisches Psalterbruchstiick. tom. 29. (1883). Procopovici. Husitstvi v rumunsckych zemich. 514. Al. 1916. L—LVII. Buc. cit. D r ă g a n u. R o s e t t i. Psaltirea Hurmuzachi n-a fost încă publicată pînă acum. I. Paris. II. 1930. XIV. 1914. 155. A. 156. 178. Susţin teoria husită: N. Buc. XXX. p. cit. p.şi filologie (a lui Tocilescu). p. 132. I. 1889. 1908. Bogrea. în Drum drept. Academiei Române. A. p. 1914. Al. Paris. C a n d r e a. Arhetipul husit al catehismelor noastre luterane. VI. 187— 188. N. 497-508. XIX —XX. Halle. 1910. au dovedit că sînt trei. Histoire de la langue roumaine. III. Zur Rekonstruktion des Urrumănischen. Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte Psaltiri. şi Al. I. N. Despre studenţii din Ungaria şi Sibiu (între 1373— 1411) la Praga . Studenten aus Ungarn und Siebenbiirgeii an der Prager Universităt im XIV—XV. 1917. t. Atribuiesc începuturile literaturii române reformei luterane: Ov. II. în Beiheft zur Zeitschrift fur rom. admite că sînt saşi. şi XII (1911). 461—471. 4. 1913 (teză de doctorat). A. Studii. Ut. 13. I o r g a. 914—937. 2. tomul I. Psaltirea Scheiană a fost publicată în facsimile şi transcriere latină cu variante din Coresi de I. Istoria literaturii româneşti. p. Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte Psaltiri din secolul XV şi XVI. România. 1121—1123. însă şi Al. p. II textul şi glosarul). observînd că sînt două scrisuri. I. I. A. traduse din slavoneşte (voi. XII. p. 77-88. seria II. Psaltirea Scheiană. 64. XXVI. Sextil Puse ar iu. Bucureşti „Comisia istorică a României". Densusianu. 1924. 1886. 6. Istoria literaturii religioase a români lor pînă la 1688. Două manuscripte vechi: Codicele Todorescu şi Codicele Marţian. Suceava. p. Sextil P u ş c a r i u.209 şi 475 — 487. şi Recherches sur la Phonetique du roumain au XVI-e siecle. voi. Thot Zsabo Pâl. p. IV. Philologie. I. p. dar după o întrerupere cam îndelungată". p. Textul a fost republicat cu versiunea slavă şi cea română de G. III. Bucureşti. editura Casei 91 . B i a n u. 1925. p. acelaşi. p. X. Pentru propaganda husită în ţările române a se vedea şi. p. dar despre ea se găsesc informa -ţiuni în studiul citat mai sus al d-Iui I. în Dacoromania. Bucureşti. 153. op. I. archeologie şi filologie. Bucureşti.

Densusianu. Edouard Champion. traducerea a fost făcută de un călugăr român care ştia şi slavoneşte. „pentru a da elementele instrucţiunii teologice călugărilor români". în care reproduce texte rotacizante.. poate în mănăstirea Moldaviţa (p. 1926. Textele publicate în transliteraţie sînt însoţite de 21 facsimile şi de studii paleografice şi filologice. Făgăraş. lit. Sălişte-Maramureş. Bucureşti. II. Originea şi timpul primelor traduceri româneşti ale Sf. Pentru prototipele paleoslave ale traducerilor: Bohus Tenor a. Ei îl păstrează şi azi. M. B i a n u. Documentele din arhivele Bistriţei au fost publicate întîiaşi dată de d. şi A. Textele au fost studiate din punctul de vedere al limbii de: I. Lettres roumaines de la fin du XVI-e et du debut du XVII-e siecle tire"es des Archives de Bis-tritza (Transylvanie). credea că acestea sînt „prelucrări ulterioare ale operelor lui Coresi" (p. apoi ded. Pentru u final: O. 27. Şt. s. în Convorbiri literare. Psaltirea Scheianâ comparată cu celelalte Psaltiri din secolul XVI şi XVII traduse din slavoneşte. p. Alexandru R o s e 11 i. Histoire de la langue roumaine. Alexandru Rosetti. partea a Ii-a. 37-38. Bucureşti. Discurs de recepţie în Academia Română. Gaster. Bucureşti. 527. Cuprinde 50 de scrisori dintre 1592 şi 1638 din următoarele localităţi: Cîmpulung. şi Formarea verbelor în Psaltirea Scheianâ. Paris. 1904. Istroromânii. care distingea net graiurile din nord-estul Transilvaniei de cele din sud. Cînd s-a scris întîi româneşte (extras din Arhiva VII). Limba română în secolul al XVI-lea. Procopovici. mănăstirea Rădăuţi. Bucureşti. p. Suciul de Sus (Solnoc-Dobîca). p. Roman. 1932. în Documentele Hurmuzaki. voi. 1899. Hautes-Alpes). 263 — 278. în Chrestomatie română. editura „Cartea românească". 1928. Rotacismul era în secolul al XVI-lea o particularitate fonetică. Cernăuţi. partea 1 şi a 2-a. Despre nazalizare şi rotacism. credea că traducerile s-au făcut pe la sfîrşitul veacului al XVI-lea în mănăstirile moldoveneşti. — L ii b k e. II. îndeosebi p. acelaşi. t. Iaşi.Şcoalelor. de indice de nume proprii şi de vocabular. Pala de. t. Cernăuţi. extras din La Transylvanie. p. Vber die kirchenslavische Vorlage des Codice Voroneţean. Documente româneşti din archivele Bistriţei. XLVII (1913). Bucureşti. XV. CI şi Cil). A. 219 — 231. Doubs. 145 — 221. 401. p. 1927. secţ. D r. 1939. 1891. Mem. Suceava şi din următoarele ale Transilvaniei: Bistriţa. secţ. Lucavăţ. XXX. 89. tom. Ciob a nu. Bucureşti. XXVI. texe tipărite şi manuscrise (secolul XVI—XIX). p. nordul Maramureşului. Etude sur le rhotacisme en Roumain. Părerea lui Drăganu privitoare la traducerea în Moldova pe vremea lui Despot-vodă în Histoire de la litterature roumaine de Transylvanie. I. în W. 1938— 1939. 1908. Mitteilungen des rumănischen instituts an der Universităt Wien. cunoşteau rotacismul la despărţirea lor de trunchiul românismului. Slatina. Mem. dialectale si populare. 449 şi urm. Tîrgu-Neamţ. Ov. încercarea asupra evoluţiei literaturii vechi româneşti. M. Ş e s a n. care îl păstrează şi azi şi care au emigrat probabil între secolii X—XIII din părţile vestice ale Transilvaniei. Bucureşti. în colecţia Bibliotheque de l'fîcole des Hautes Etudes. T.. V. în Codrul Cosminului. 631. Mii an P. I o r g a. tn Analele Academiei Române. I. în Introducerea limbii româneşti în biserică. Curs litogr. Pentru explicarea rotacismului: Al. 1938. R o s e 11 i. 110).. Bucureşti. N. 1911— 1913. 1924. 92 . p. în Revista filologică. 45—102. Ut. Bucureşti. mănăstirea Moldaviţa. p. Sintaxa propoziţiunii în Psaltirea Scheianâ. Cf. II. Analele Academiei Române. Din istoria amuţirii lui „u" final în limba română. Fenomenul este cunoscut şi pe domeniul României occidentale în dialectele nord-vestice ale Italiei şi în franco-provansală (departamentele Isere. Al. lit. Fac. IV —V. Heidelberg. I. s. M o r a r i u. 1914. Scripturi. Cluj. în Institutul de filologie şifolklor. C a n d r e a. M e t r o n i u. Densusianu. 1916.

G. pătrunderea turcilor în munţii Munte-negrului distruge aceste începuturi culturale. supraveghea la Veneţia tipărirea unui liturghier slav. Acolo. aci la noi. care însoţea în Italia pe tînărul principe muntenegrean Gheorghe Crnojevic. fiindcă singurele ţări ortodoxe peste care nu se întinsese stăpînirea turcească erau principatele române. a aluat şi el drumul pribegiei spre Veneţia. prin stăruinţa j uzilor saşi ai oraşului Braşov. aduce tiparul din Veneţia şi-1 instalează în preajma Cetiniei. în Munte93 . călugărul Macarie. în acele zbuciumate vremuri. călugărul Macarie. în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. încă din 1483. se întoarce în patrie. şi de-acolo. în mănăstirea întemeiată de tatăl său. sub influenţa husită. care văzuse înflorirea culturală a Italiei şi care era căsătorit cu o nobilă veneţiană. Aci. unde este internat. dar. pînă în ţinuturile din sud-estul Ardealului. în urma stăruinţii turcilor. Tipărirea cărţilor necesare cultului divin corespundea atunci în ţările slave din Balcani unei necesităţi adînc simţite. apar trei cărţi religioase: un Molitvenic. ele sînt puse sub teascul tiparului. care îl exilară în Asia Mică. scăpînd din închisoare. s-au răspîndit prin copii. travestit în haine de călugăr. dar este înfrînt şi silit să se predea turcilor. prin meşteri tipografi sîrbi. urcîndu-se pe tronul tatălui său şi dorind să răspîndeascâ lumina culturii în ţara sa. fiica lui Antonio Erizzo. cu protectorii săi. mai tîrziu. Acolo se presupune că a trebuit să primească islamismul pentru a-şi mîntui viaţa. Tiparul fusese adus în ţările noastre din Veneţia. fuge în Veneţia. Cîţiva ani mai tîrziu. din mînă în mînâ. Elisabeta. Gheorghe Crnojevic. sub supravegherea călugărului Macarie. izgonit de turci. apoi. Crnojevic. Cît de tragică a fost soarta culturii creştine în această epocă a invaziunii turceşti se vede şi din peripeţiile dramatice ale vieţii celor doi iniţiatori ai tiparului. rămas fără protectori şi urmărit de turci. un Octoih în 1494 şi o Psaltire în 1495. de către diaconul Coresi venit din Tîrgovişte.INTRODUCEREA TIPARULUI ÎN ŢĂRILE ROMÂNEŞTI TIPAR SLAVONESC ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ Textele Sfintelor Scripturi traduse în veacul al XV-lea în Maramureş. încearcă să ridice steagul independenţei. deoarece invazia turcilor nimicise şi împrăştiase vechile manuscrise copiate cu multă muncă în mănăstiri de către călugări caligrafi. în 1496. de acolo la Ravena.

pe timpul lui Pătraşcu cel Bun. după mamă. dar în cele din urmă. Din tipografia lui Macarie. care a izbutit să împace cu cuvinte creştineşti pe Radu cel Mare cu Bogdan al IIIlea. şi un Triod-Penticostar. tiparul începe să funcţioneze din nou în Ţara Românească. Abia peste 33 de ani. dînd la lumină. un Octoih slavonesc. Cum a ajuns Coresi la Braşov nu putem şti. în Muntenia se afla pe atunci în mare vază la curtea lui Radu cel Mare mitropolitul sîrb Maxim. în 1503 Maxim se afla la Veneţia. după cîte ştim pînă acum. EPOCA LUI CORESI După aceasta tiparul românesc încetează în Tîrgovişte. poate din Veneţia — şi nu cu vechile buchii de tipar din Cetinje. Maxim era. întemeietorul tipografiei. Iniţiatorul acestei noi tipografii a fost tot un sîrb. între tovarăşii care ajută pe meşterul sîrb în tipărirea textelor slave necesare serviciului divin. se expatriază cu tipar cu tot.nia. Panaitescu. început sub Radu cel Mare şi încheiat sub Mihnea cel Rău. sub domnia lui Neagoe Basarab. şi un Evangheliar în 1512. P. cu o tipografie cumpărată de Radu cel Mare. pe care i-a adus în Ţara Românească. nepotul vestitului erou albanez Skander-beg şi vărul lui Gheorghe Crnojevic. pe vremea cînd domnea Radu cel Mare. p. şi pe călugărul Macarie. încetează. se citează în prefeţele sau epilogurile cărţilor: călugărul Moise şi ucenicii săi Oprea şi Petre. un Octoih în 1510. judele Braşovului. tocmai cînd ostile se aflau faţă în faţă. nepotul lui Gheorghe Crnojevid. pentru ca să reapară mai tîrziu la Braşov în 1556. logofătul Dimitrie Liubavici. 1939. cînd. la Tîrgovişte. la 10 noiembrie 1508. care a apărut în două ediţii. în domnia lui Vlad-vodă. pe timpul lui Radu cel Mare şi al urmaşilor săi. în 1545. în Biserica ortodoxă. La 1550 îl găsim în cetatea de scaun a Ţării Româneşti. au apărut numai trei cărţi bisericeşti: Liturghierul. una pentru Mircea Ciobanu şi alta pentru Iliaş-vodă al Moldovei. Tipografia lui Dimitrie Liubavici funcţionează la Tîrgovişte vreo cinci ani. care adusese în Serbia o tipografie. lucrînd pe timpul lui Mircea Ciobanul (1544—1554). Probabil că Hanăş Benkner. apoi. şi-a găsit adăpost pentru munca lui culturală. domnul Moldovei. în împrejurări care nu ne sînt cunoscute. între 1508— 1512. în aceste împrejurări — crede d-1 P. care se rătăciseră — şi-a început călugărul Macarie noua sa activitate. între 12 iunie 1556 şi 14 ianuarie 1557. gata să se încaiere. patru cărţi slavone: un Molitvenic. din cauza împrejurărilor vitrege în care se zbătea viaţa literară a slavilor sud-dunăreni sub stăpînire turcească. Tipografia funcţionează deci patru ani. care întemeiase cu 94 . Aci. 544 — Maxim va fi întîlnit în cetatea dogilor pe nepotul său Solomon. pe care o instalase în Gracanica. diaconul Coresi tipăreşte cu porunca lui Hanăş Benkner. un Evangheliar. un Apostol în 1547.

sau Coresi „diacul". nu putem şti. Numele lui. robul lui Hristos Oprea logofătul. „cu porunca" căruia ne spune că tipăreşte cartea. Astfel între anii 1527—1544 se pomeneşte de un Coresi „gramaticul". Gheorghe şi Ioan (Dziani) Coressi. care. originari din Chios. căci alături de H. în care ni se spune că a fost tipărită din porunca lui Hanăş Benkner de către Oprea Logofătul şi diaconul Coresi. îl adusese pe Coresi cu tipografia lui acolo. „fiul lui Coresi logofătul". care aveau afaceri comerciale cu Lwowul polon. greci. ucenicul lui Oprea Logofătul. după cît se pare. expatriaţi în împrejurări vitrege. era la rîndul lui discipolul lui Dimitrie Liubavici. au adus în ţările noastre buchiile de tipar lucrate în Veneţia. precum spuneam şi după cum se constată şi din epilogul Apostolului slavonesc tipărit la Tîrgovişte în 1547. Ce legături au fost — dacă exista vreuna — între Coresi al nostru şi omonimii săi. cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti. pentru ca sâ înceapă publicarea cărţilor de slujbă necesare bisericilor româneşti din principate. cum se numeşte el însuşi în epilog. şi diaconul Coresi ne-am trudit pentru aceasta şi am scos această carte" — este. Fapt este că în actele şi documentele româneşti din secolul al XVI-lea apar mai mulţi Coresi. volumul XXXII) — conţine un epilog. sau Coresi „piseţul". Astfel se stabileşte în chip documentar că diaconul Coresi şi-a învăţat meşteşugul tiparului de la ucenicii — poate chiar de la călugării sîrbi — care. într-un 95 . într-o notiţă publicată în Analele Academiei Române (1909— 1910. pomeneşte şi pe domnii principatelor noastre: „în Ţara Rom ânească blagoslovitul Pătraşcu Voievod — e vorba de Pătraşcu cel Bun. scriitori de seamă ca Gheorghe Coressios de la începutul secolului al XVII-lea. despre care ne-a dat lămuriri interesante regretatul Bianu. care a dat medici ca Ioan Coressios din Chios din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Această carte — prima tipăritură coresiană la Braşov. pribeagul sîrb. fiindcă documentele timpului nu ne îngăduie să facem nici. negustori ca Anton. articole şi polemici. care scrie o serie de acte între 1527 şi 1538 în Bucureşti şi Tîrgovişte. Prefaţa pe care a reprodus-o d-1 Mazilu într-un articol critic despre Coresi învederează oarecum această intenţie. Alte documente posterioare vorbesc de Coresi logofătul în Miroslăveşti. CORESI Figura diaconului Coresi.zece ani mai înainte prima fabrică de hîrtie. care sună azi aşa de exotic în onomastica românească. „suflet deznădăjduit. în năzuinţa de a-şi desface marfa. deşi a fost în timpul din urmă obiectul a numeroase studii. a fost pus de mult — de Alexandru Odobescu chiar — în legătură cu familia Coressios din Chios. nenorocit şi păcătos". care apare pentru întîiaşi dată pe la 1560. tatăl lui Mihai Viteazul — şi în ţara Moldovei blagoslovitul Alexandru Voievod". Benkner.o conjectură. ne este încă puţin cunoscută. începătorul cărţii româneşti tipărite. Ultimul fiind citat în al doilea rînd — „eu.

şi că avea mai multe cumnate: Stana Neacşa. fiul lui Mircea Ciobanu. I Diaconul Coresi (1560-1583) ! Serban (1588) 96 . într-o prefaţă la Molitvelnicul lui Coresi. Se pare că era un om înstărit. Coresi apare la Tîrgovişte. Brăniştor. El a avut un fiu. Dobra şi Măria. Nicolaescu. în „minunata cetate numită Bucureşti". răspîndesc între concetăţenii lor ideile marelui 1 Nu putem accepta spiţa întocmită de d-nul St. părţi de pămînt în Ruşi. un TriodPenticostar. a cărui activitate tipografică se desfăşoară între anii 1556 şi 1583. prin căsătorii şi înrudiri. în 1568. chiar dacă ar fi fost la origine străini. Reforma luterană pătrunsese în Ardeal în anul 1519. în 1522 mai mulţi tineri saşi. moşiile Bărcăneşti şi Vlăduleşti. Ce legătură există pe de o parte între Coresi grămăticul de pe la 1527—-1544 şi. intraseră în rîndul pămîntenilor. pentru că din ele se poate vedea că aceşti Coresi. sub Mircea Ciobanul. sub impulsiunea noului curent de reformă pornit de Luther. nu reiese clar din documente. prin negustorii saşi care luaseră parte la tîrguldin Leipzig şi care aduseseră cu ei la întoarcere cărţile lui Luther. care identifică pe diaconul Coresi cu logofătul Coresi. totuşi. pe logofătul Bunea. unde îl găsim în 1559 şi unde. ale căror părţi de moşie le cumpărase pe la 1567. între logofătul Coresi de pe la 1560—1582. el tipăreşte în limba română cărţile fundamentale ale bisericii. 1909. Popeşti. Apoi Coresi se strămută din nou la Braşov. 269). în actul din 1572. căci Alexandru-vodă. şi între diaconul Coresi. Din cîteva acte aflăm că avea un naş cu numele de Barbu. în satul Bărcăneşti. X. Regretatul Nerva Hodoş. Leonteşti şi Broşteni. Urlaţi. logofătul Coresi nu este nicăieri pomenit ca diacon şi nici nu se face aluzie la activitatea lui tipografică desfăşurată pe acel timp în Transilvania (între 1559— 1583). a încercat să reconstituie — desigur în mod ipotetic — astfel spiţa familiei Coresi din Ţara Românească 1: Coresi grămăticul (logofătul) Logofătul Coresi (1560-1582) I Bunea Logofătul Coresi (1606) O jumătate de an după tipărirea Octoihului slavonesc la Braşov. scriind acte la Bucureşti. că ţinea în căsătorie pe Diica. în decurs de mai bine de 20 de ani. în timpul domniei lui Pătraseu cel Bun. Nicolaescu (Revista pentru istorie. îl găsim mai tîrziu. 1 iulie 1558. pe care se întemeiază d-1 St. care studiaseră la Universitatea din Wittenberg şi audia-seră prelegerile lui Luther. pe de altă parte. arheologie şi filozofie. pe care îl mîntuie însă de tipărit tocmai după moartea lui Pătraşcu.act de la mănăstirea Tismana. fiica lui Bunea şi sora lui Stoica Jelează. în vara anului următor. Amintesc aceste date într-adins. unde începe la 8 iulie 1557. p. Influenţa luterană şi activitatea lui Coresi. îi întăreşte în 1572.

Juhâsz. un adînc răsunet în sufletul contemporanilor săi saşi. La Reforme et Ies roumains de Transylvanie. întemeiază în Braşov o tipografie. Viena. Principele Ioan Sigismund Zzâpolyai (Zâpolya). cancelarul ţării. şi E. păstrătorul sigiliului statului.reformator german1. Pentru a da mai multă extensiune ideilor reformei. cînd o parte din Ungaria căzuse sub stăpînirea turcească. şi urmărea să atragă la noua reformă şi pe români. stăpînind partea vestică a Ungariei. Reformatio ecclesiae Coronensis ac totius. care erau elementul cel mai numeros în Ardeal şi care-i dădeau. alimentată cu hîrtie pusă în circulaţie din fabrica ridicată de prietenii şi concetăţenii săi. Honterus. care fusese preceptorul lui. Braşov şi Orăştie. unde pătrunsese mai devreme ideile de reformă. Această activitate. ştia binişor şi româneşte. rupţi de neamul lor şi convertiţi la reformă. începe printre concetăţenii săi propaganda pentru reforma luterană. în Basel. şi a pastorului Mathias Ramser. primarii Braşovului. prin stăruinţa lui Petrus Haller. Wittenberg şi. Budapest. Ea a început la Sibiu. s-a desfăşurat în trei centre diferite: Sibiu. după cum o afirmă Giovanandrea Gromo. unde s-a iniţiat şi în arta tipografiei. este posibil. Archivum Europae Centrc-Orientalis. Barcensis provinciae. I. după ce şi-a terminat învăţătura în oraşul natal. a adoptat reforma luterană. „ostaşii cei mai buni". născut în 1498 în Braşov. care lua adesea masa cu principele şi care dormea în aceeaşi cameră cu el. hotărăşte înlocuirea limbii latine din biserică cu limba germană. Honterus. Cluj. prietenul lui Luther. în 1533 Honterus. ba chiar probabil. în vremurile de după nenorocita luptă de la Monaci. cel mai tînăr dintre sfetnici. ca toate măsurile luate de autorităţile maghiare pentru convertirea românilor la reformă să se fi făcut cu sfatul şi cu iniţiativa acestor curteni. un umanist de seamă. în 1542 Honterus publică în limba latină şi germană cartea reformaţiunii. Ioan Sigismund era poliglot. urmînd liniile politice — trase de mama sa pe timpul regenţei — de a organiza în Ardeal şi pe tărîm religios o opoziţie puternică împotriva catolicului Ferdinand. Honterus. iniţiată şi patronată de saşi şi unguri. preoţimea din ţara Bîrsei. în fruntea mişcării a stat însă apostolul reformaţiunii din Braşov. Locul de frunte între sfetnicii de la curtea sa îl aveau doi români: bătrînul Mihail Csâki. Curînd după aceasta. şi-a continuat studiile în şcolile superioare din Cracovia. A reformdciâ az erdMyi romanok kozott (Reforma printre românii trnsil-văneni). năzuia să cuprindă şi Ardealul. Iohann Fuchs şi Hannes Benkner. în care fixează punctele fundamentale ale noii biserici —■ între altele şi nevoia de a propovădui Evanghelia Domnului în limba naţională. în aceste împrejurări. care. convocată într-un congres. căsătorirea preoţilor şi introducerea serviciului divin în formă luterană. şi Gaspar Bekes. în acelaşi timp cu saşii îmbrăţişară luteranismul şi ungurii. 1940. în cele din urmă. Rev6sz. care învăţase în Elveţia arta tiparului. ales jude (primar) al Sibiului în 1543. Predicile lui inspirate găsesc. întorcîndu-se în oraşul natal cu o largă cultură umanistă şi cu un înflăcărat zel pentru noul crez al reformei. 97 . 1941. îi 1 V. 0 condiţiune prealabilă pentru răspîndirea luteranismului printre români era traducerea şi tipărirea cărţilor româneşti sub influenţa curentelor de reformă. căruia Melanchthon.

am avut jelanie pentru sfintele cărţi creştineşti. în care se pomeneşte că s-au dat doi florini unui oarecare „magister Philippus" —■ Filip Maler —• pentru munca lui de tipărire a Catehismului valah. 1880. Honterus.. Hans Benkner.. tradus din porunca episcopului Pavel Tordaş cu intenţia de a fi tipărit şi copiat de „miaşteriu şcoalei rumă1 liechnungen aus dem Archiv von Hermannstadt and der săchsichen Nation. 98 . 2 Centrul în care străduinţele de a capta pe români la ideile reformei s-au manifestat cu mai multă tărie şi mai consecvent a fost însă Braşovul. 22. fiindcă ni s-a păstrat o notiţă contemporană în socotelile oraşului Sibiu 1. primarul oraşului Braşov. într-o scrisoare din 1546 către preotul Ioan Hessus din Breslau. spune că s-a tradus în limba valahă un Catehism. Este mărturia diacului Oprea. pusă in circulaţie de reformă.. Dar pentru ca ideea naţionalizării serviciului divin. saşii îmbrăţişară reforma. să pătrundă mai adînc în masele româneşti. şi am scris aceste sfinte cărţi de învăţătură. un preot sas din Bistriţa. să fie popilor româneşti să înţeleagă. în Braşov se întîlnesc în această vreme două persoane care au jucat un rol de seamă în începuturile cărţii româneşti: diaconul Coresi.". Wurmloch mai adaogă informaţia preţioasă că mulţi preoţi români îl primesc ca sacrosanct. care venea din Tîrgovişte cu materialul de tipar chirilic. la Sibiu. 2 Vezi textul reprodus la Bianu. Coresi se pune în serviciul ideii de tipărire a cărţilor sfinte în limba română. scris-am eu Diacon Coresi. în această atmosferă de idei adusă de Honterus. care dezvăluie ceva din împrejurările şi intenţiile cu care a fost publicat Catehismul. în chiar anul alegerii lui Petrus Haller.scria să „îngrijească înainte de toate ca învăţătura mîntuirii să fie împărtăşită poporului nefalsificată şi ca tineretul că citească Catehismul". ea trebuia inculcată tinerelor generaţii din şcoală.. 1544. Sibiu. prin stăruinţa şi pe cheltuiala primarului Benkner. De altă parte. I.. dar că şi mulţi îl condamnă. p. Dar spiritul lui trăia încă între saşii luterani. în epilogul unui Octoih românesc. Avem în această privinţă un preţios document contemporan. De aceea cea dintîi publicaţie românească apărută la Braşov este un Catehism menit a fi predat copiilor din şcolile româneşti.. p. Bibliografia veche românească. care convertise la reformă preoţirriea sasă din Ţara Bîrsei. prima carte românească — un Catehism — din care însă pînă acum nu s-a descoperit nici un exemplar. sau „eu jupînul Hanăş Beagner. care întemeiase prima tipografie în Ardeal şi reformase şcoala. proprietarul primei fabrici de hîrtie din Ardeal. care s-a tipărit la Sibiu în caractere sîrbeşti (chirilice). care era în acelaşi timp psalt şi profesor „miaşteriu — cum spune el — şcoalei rumâ-neşti de lîngă beseareca Şcheailor" şi „dascăl mai mare ucenicilor cine învaţă dăscălie". I. murise de la 23 ianuarie 1549. cum era în primul rînd aceea care funcţiona pe lîngă vechea biserică ortodoxă a Şcheilor din Braşov. în anul următor. Adalbert Wurmloch. „Cu zisa <şi cu cheltuiala) jupînului Hanes Beagner. universitatea săsească hotărăşte ca toţi cîţi n-au primit cuvîntul lui Dumnezeu în noua formă să fie îndemnaţi frăţeşte a-1 adopta. prima carte coresiană. 195. să înveţe rumânii cine-s creştini". H o d o ş. Dar apariţia lui în 1544 este în afară de orice discuţie. în aceste împrejurări s-a tipărit în 1544.

şi care a avut un mare răsunet. acesta spune răspicat că vlădica Pavel „au porîncit în şcoală mearşterii şi dascălii să înveaţe rumîneaşte den cărţile ce le deaderâ boiarii cinstitului sfat de mainte şi ce va da sfinţiia lui." Şirul tipăriturilor româneşti ale lui Coresi începe deci. Braşov. Simbolul credinţei ortodoxe niceoconstantinopolitan (credinţa creştinească). el putea spune în prefaţa Catehismului: „. oare preut. Botezul. deoarece numai în timpul vieţii autorului a apărut în 50 de ediţii. Milcuitura („cînd chemi pe Dumnezeu în ajutor". 3. Din această operă a lui Melanchthon au străbătut pînă în Catehismul românesc din 1559 ideile dogmatice despre milcuitura şi datul de har. cu ceilalţi senatori au reformat biserica valahilor şi că a propus Catehismul spre citire şi învăţare. împreună cu alalţi creştini buni. IV. Limba textului arată o mulţime de termeni specifici şi construcţii neromâneşti. însă nici cu acesta nu corespunde întocmai. în forma catolică. în 1559. adică rugăciunea) şi datul de har „cînd îţi aduci aminte de binefacerile lui Dumnezeu". al lui Luther. iară mişelamia n-are lipsă de-a ştirea.Neşte creştini buni socotiră şi scoaseră cartea den limbă sârbească pre limba românească. Cronicarii saşi Simon Massa şi Marcus Fuchs ne înştiinţează. la 12 martie 1559.neşti".. aşa mai vîrtos cuvîntul Iu Dumnedzeu tre-buiaşte să înţeleagă feciorii. 80). p. care sînt o decalcare după sintaxa ungurească. 5. totuşi nu este o traducere după acesta. 6. deşi are. N. 1903. Rosetti. după cum a arătat d-1 Al. 99 . cum reliquis senatoribus reformavit Valachorum ecclesiam et praecepta catecheseos discenda illis proposuit" (QueUen zur Geschichte der Sladt Brasso. primarul Braşovului. Cuminecătura. O scurtă prefaţă. aşa de obscur prezentate în Catehismul românesc. unele părţi comune cu Micul Catehism al lui Luther (ediţia din 1529: Decalogul. 1 Catehismul lui Coresi este alcătuit din următoarele părţi: 1. Simbolul apostolilor. iudex Coronensis. mai conţinea şi cîteva întregiri împrumutate din marea lucrare de sinteză a lui Filip Melanchthon.. Decalogul („zeace porîncele ale Iu Dumnezeu"). oare dascăl. 2. Sulică. amintind pe toţi cei ce au contribuit la publicarea Catehismului. Catehismul românesc se apropie ca fond — şi în unele privinţe şi ca formă — de Catehismul unguresc al lui Batizi. în afară de părţile cuprinse în Micul Catehism.. die 12 Marţii. după cum ne încredinţează d.. Iohannes Benknerus. 7. 4. O dată Catehismul unguresc tradus în limba română. Originalul unguresc era un Catehism sumar. dară cumu să înţeleagă deacă învaţă în limbă striină de nu înţeleage nimea! Iară sîrbeaşte şi letineaşte să ştie numai cine jaste om cărtulariu. cu Catehismul. Tatăl nostru. care. pe care o avea sub presă. că Iohannes Benknerus. cu ştirea măriei lui Crai < adică Ioan Sigismund Za-polia> şi cu ştirea Episcopului Savei ţărăei ungureşti. că în şcoală.. refăcînd textul din Tatăl nostru şi citatele după textul Evangheliei. publicată în 1521 sub titlul Loci communes rerum theologicarum. cumu trebuiaşte şi în besearecă. Tatăl nostru." 1 „ 1559. Şi scoasem sfînta Evanghelie şi zeace cuvinte şi Tatăl nostru şi credinţa apostolilor să înţeleagă toţi oamenii cine-su rumâni creştini. Catehismul.). Coresi 1-a revizuit. oare diiac. Numai astfel. şi îndreptînd simbolul credinţei după normele bisericii ortodoxe. Botezul.

............ nu se introduce nici o inovaţie care să devieze biserica românilor de la tradiţia ortodoxă moştenită din strămoşi.... scoase de în scriptura prorocilor şi apostolilor şi celor sfinţi părinţi...... cum îl numeşte el în predoslovie — o Evanghelie cu învăţătură....1563 Cazanie şi Molitvenic............. Exceptînd prefaţa Cazaniei şi Molitvenicul din 1564..... după cum mărturiseşte Coresi în introducerea Catehismului: „neşte creştini buni socotiră şi scoaseră cartea den limbă sîr-bească pre limba românească"................ în epilog. 1559 Tetraevangheliarul.......... în textele amintite mai sus... apare după 1564........... cum să poată şi ei propovădui şi a spune oamenilor învăţătură dupe cetitul Evangheliei... 1577 Pravilă (nu se poate data exact) .. în prefaţa cu care însoţeşte textul Cazaniei..................... pe de altă parte.... după concepţia reformaţilor. şi anume: Catehismul (întrebare creştinească) ...... organizarea bisericii după normele calvine.......1570— 1580 Evanghelie cu tilc (Cazanie).1570 Psaltire ................... patrimoniul sacru al învăţăturilor creştine.... despărţindu-se de saşi.............«.. 1570 Psaltire slavo-română .............. de a transforma cu totul cultul lui strămoşesc după normele statornicite de ideile reformei. Coresi tipăreşte în 1564. Braşov.... se strecoară ideile reformei.................. Influenţa calvină.. caută să impună cu sila........ îmbrăţişează reforma calvină.. 100 . precum şi ideea naţionalizării serviciului divin: „Acolo în biserică să se spue.. pe cale oficială.. poate şi Tetraevangheliarul este retipărirea unei traduceri anterioare..... Braşov......... activitatea de tipărire a cărţilor sfinte în limba română se continuă..... Ungurii se străduiesc să atragă şi pe români la reforma lui Calvin şi în acest scop ei luptă pe două fronturi: pe de o parte ajută tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română.. adică textul Evangheliilor comentat şi explicat.......... cu ajutorul nobilului ungur Forro Miklos de Haporton — Foro Miclăuşu....... în răstimp de 22 de ani se tipăresc în româneşte toate cărţile care alcătuiesc..1564 Liturghier..... Ideea de a se amesteca în credinţa intimă a poporului român......... Coresi ne lămureşte asupra scopului acestei publicaţii astfel: „Dacă amu văzutu jelania la mulţi preuţi de tîlcul Evangheliilor..După Catehism.... 156 1 Lucrul apostolesc (Praxiul) .. aşa am aflatu aceste tîlcuire a Evangheliilor pre Duminici presre anu.........." Era deci o colecţie de predici inspirate din textul Evangheliei pe care căutau să-1 lămurească şi care se citeau în biserică...................... cînd ungurii.......... afară doar de ideea naţionalizării serviciului divin —■ unul din postulatele fundamentale ale curentelor de reformă — şi de o mică aluzie la darul milcuiturii din Catehism.......... Braşov ..... Celelalte sînt traduceri făcute în vremea lui Coresi. şi un Molitvenic. Sub această influenţă....... 1581 Lucrul apostolesc — Faptele apostolilor — şi Psaltirile reproduc o copie de pe vechile traduceri maramureşane..............

" Şi în această ordine de idei. să putem înţelege noi mişelame". de întreaga obşte. de puterea materială.sfînta Evanghelie în limba pre care grăescu oamenii. Părerea lui N. luminarea.a. cultul sfinţilor şi al Sf. Fecioare. el se ridică cu înverşunare împotriva papei. autoritatea ungurească impusese organizaţiunii religioase a românilor conducători aleşi. ca: derep ce trebuiaşte să se boteze oamenilor . fiindcă „s-a ridicat peste toată lumea şi calcă suptu picioare toţi împăraţii şi craii şi domnii despre pămînt" şi tot astfel se ridică şi contra patriarhului Ioan din Constantinopol. Sau ideea separării puterii spirituale. cuvinte care nu se aud nicăieri în limba românilor din Ardeal. că numai unulu Iisus Hristos iaste îmblătoriu dreptu noi şi rugătoriul: nimea altu. Dr. în care a tipărit un ciclu de cărţi care i-au asigurat un loc în istoria literaturii maghiare. potrivit reformei calvine. Astfel la botez se suprimă „mirul. în caractere chirilice şi transcripţie latină. orientîndu-se după unele cuvinte ungureşti păstrate în textul românesc: tăroasâ = gravidă. Activitatea de traducere a cărţilor sfinte sub influenţa reformei calvine. otlămăzuit = scutit. care se cuvine oamenilor bisericii. acest Molitvenic. La cununie se introduce jurămîntul. în aceste ţinuturi. Dăianu a arătat apoi cu citate paralele dependenţa Molitvenicului lui Coresi de Molitvenicul lui Gaspar Heltai. molitviti = a se ruga). Activitatea lui Coresi se desfăşoară mai departe cu tipărirea unei Psaltiri în 1577. Că sfinţi morţi nu audu rugăciunea noastră. eu încă am pe el botezat ş. apa sfinţită. ocrotit. 101 .. Acest Molitvenic înfăţişează un interes deosebit prin inovaţiile introduse în ritual. Hodoş a fost confirmată în 1908 de dr. după cum am văzut mai sus. nebintetuit = nepedepsit ş. voievozilor şi dregătorilor acestei lumi. „Oamenilor de biserică ■—■ spune el — n-au lăsat Dumnezeu domnia să domnească în chipul Domnilor şi Voevozilor. care însă este în biserica ortodoxă o piatră de temelie. preotul reformaţilor din Cluj pe acele vremuri şi proprietarul unei tipografii. considerate de calvini ca idolatria et superstitionum fomenta. care a studiat şi a republicat în 1903. căci pe cultul sfinţilor sînt întemeiate acatistele. Iată ce spune. nici în ceriu. în această privinţă. iar cuminecătura se prevede numai în extremis. E. nici pre pămîntu. se desfăşoară însă mai întins în regiunea Clujului şi a Orăştiei. dedusese că Molitvenicul a fost tradus din ungureşte.. oca cu sensul de „cauză"." La sfîrşitul acestei Cazanii se află un Molitvenic — adică o carte de rugăciuni (de la slav. pe care-1 compară cu Antichrist. Dăianu. care a descoperit originalul Molitvenicului lui Coresi în Agenda sau actele bisericeşti pe care le sâvîrşesc de obiceiu miniştrii şi păstorii sufleteşti creştini a lui Heltai Gaspar. E. şi pe Coresi. care-1 atinsese. şi alte adăosături". prefaţa Cazaniei: „Aceia nu cred cărei să roagă sfinţilor morţi: Iu Sfîntu Patru şi Iu Sfîntu Vasile sau Sfîntului Nicolae sau Sfintei Măriei. Nerva Hodoş. după moda calvină. „care s-au sfădit cu Papa pentru domnia şi prea mai măria lumii". al cărei prim obiectiv era: introducerea limbii naţionale în biserică. precum şi după unele construcţii proprii limbii maghiare. cu numele de superintendenţi şi cu sarcina de a contribui la răspîndirea reformei. într-alt loc el condamnă.a. care trebuie să îie atribuţia împăraţilor...

Alexici — ocupă în ciclul tipăriturilor româneşti din veacul al XVI-lea un loc aparte. a ales ca superintendent pe Mihail Tordaş. după cum s-a arătat.că reforma se răspîndise simţitor printre români. să pună în vedere preoţilor români că vor fi aspru pedepsiţi dacă vor lipsi de la sinod. Dar. „Mai dau de ştire preoţilor români — spune el — ca să-şi aducă şi bani de cheltuială ca -să cumpere cărţi româneşti: Psaltirea. cînd în locul lui Gheorghe de Sîngeordz este ales Pavel Tordaş. crescuţi în tradiţia ortodoxă şi urmînd instinctul maselor populare. totuşi preoţii români." Pe temeiul acestei hotărîri a dietei. obştea românească. O altă carte importantă apărută în această epocă sub influenţa calvină este o carte de psalmi versificaţi. am hotărît ca şi ei să-şi aleagă dintre dînşii un om învăţat şi drept. fiindcă ne dă ştiri preţioase privitoare la mişcarea literară a timpului. „Deoarece — zice actul — şi în obştea românească sînt mulţi cari. luminaţi de Domnul Dumnezeu. Scrisoarea aceasta a lui Pavel Tordaş înfăţişează un interes deosebit din punctul nostru de vedere. care hotărăşte introducerea limbii române şi scoaterea din parohie a popilor orbi care vor păstra prejudecata limbii slavone. într-o scrisoare din 9 decembrie 1570. fiindcă pentru sinodul care urma să se ţină în anul următor la Cluj. deşi documentele ungureşti contemporane ne spun că hotărîrea aceasta a fost luată cu unanimitate. care să o plătească cu un florin. sub prezidenţia noului ales. erau refractari ideilor de reformă. la rîndul său. înainte de traducerea românească din 1570. pe un Graduale tipărit în Oradea la 1566. fiind întrebuinţată în biserici şi şcoli. după alegerea lui Gheorghe de Sîngeordz ca episcop al românilor. 102 . El moare în 1576—1577. o traducere după o veche carte de cîntece pentru calviniştii unguri întocmită de Francisc David. Alte ştiri despre activitatea lui Pavel Tordaş nu mai avem. din care s-au descoperit cîteva foi în legătura unei cărţi din 1601. se întruneşte un sinod. iar Psaltirea este textul tipărit de Coresi în 1570. Sulică. avînd fiecare titlu unguresc şi este. pentru ca predicarea cuvîntului lui Dumnezeu cel viu să nu contenească între dînşii şi să meargă înainte. şi cu acest prilej dieta ardeleană a luat o hotărîre care ne arată . El cuprinde zece cîntece. în ortografie. murind superintendentul lor de pînă acum. s-au xupt de mărturisirea grecească şi ascultă cuvîntul lui Dumnezeu în limba lor proprie. şi mai ales pe Cartea de cîntece alcătuită de Szegedi Gergely." Dintre aceste două cărţi. cu înţelegere adevărată. Textul — reprodus în facsimile şi transcriere latină cu un studiu de Stripszky Hiador şi dr. altă carte Liturghia. Această traducere pare să se fi bucurat de multă cinste între românii calvinişti. trei ediţii ungureşti. adunîndu-se în sobor. care s-a întemeiat. superintendentul intervine pe lîngă municipalitatea din Bistriţa. G. ungurească. spune documentul unguresc — înlăturarea din ceremonial a tuturor lucrurilor privitoare la credinţă care nu-şi au temeiul în Sfînta Scriptură. renunţarea la cultul sfinţilor şi îndepărtarea din biserică a tuturor preoţilor care nu vor învăţa poporul în limba română despre sfintele taine. rugînd-o. Cartea avusese. deoarece este cel dintîi text românesc publicat cu caractere latine. hotărăşte—-în unanimitate. bineînţeles. Liturghia a fost descoperită în anii trecuţi de N. Doi ani după aceasta. sinodul întrunit la Aiud.în 1567.-Ain frate sau o rudă a lui Pavel.

populaţia românească. în 1578 un Triod. în atmosfera aceasta de vrajbă. „Pentru sărăcia şi împuţinarea svintelor cărţi în ţara Domniei-mele am dorit şi m-am sfătuit cu Părintele nostru Preosfinţitul Mitropolit. în sfîrşit. De aceea domnul ţării. ultima carte tipărită de Coresi. timp de aproape 15 ani.. întoarcerea spre ortodoxie. pe lîngă instinctul firesc al maselor. şi imboldul clerului din ţările libere. în 1577 o Psaltire. în urma organizării vieţii religioase." grăiesc epilogurile acestor cărţi — şi mai departe lămuresc că s-au tipărit „ca să fie în dar şi în cinste şi spre lauda sfintelor biserici şi întru pomenirea şi iertarea păcatelor străbunilor şi părinţilor noştri şi nouă păcătoşilor". Eftimie şi Serafim. Lipsa cărţilor de ritual era simţită mai ales în Muntenia. începe —■ acolo unde alunecase în apele reformei — să se lepede de ea şi să se întoarcă la credinţa strămoşească. şi primescu posturele şi zilele de postu: mercuri şi vineri şi aşa mă jur înaintea Iu Dumnezeu". E probabil ca în această întoarcere la matca credinţei strămoşeşti să fi avut un rol. Cărţile acestea slavoneşti aveau o răspîndire mai mare decît cele româneşti. publicat de Coresi în tovărăşie cu un alt meşter tipograf. înM&lifve-nic şi poate în urgia dezlănţuită de autorităţi pentru a impune cu sila reforma calvină au îndîrjit şi mai puternic în rezistenţa lor masele populare româneşti şi preoţimea ardeleană. Nu numai că unele au apărut în două şi chiar în trei ediţii (Evanghelia. în 1568 un sbornic. şi. despre care ne vom ocupa mai jos. Mănăilă. în 1580 un Sbornic la Sebeşul săsesc. Astfel apar pe rînd: în 1562 un Evangheliar. Şi instrucţiile stăruiesc tocmai asupra punctelor care fuseseră atacate în prefaţa Cazaniei lui Coresi din 1564: „Iar el au ia să zică: leapădu-mă şi procliţescu şi crezu întru svîntoa Troiţă după voia Iu Dumnezeu şi mă închin şi Preacinstii de Dumnezeu Născătoare de pururea fata Mariia şi tuturor svinţilor şi svin-telor obraze.Acesta este episcopul care a patronat traducerea şi publicarea Paliei de la Orăştie. Alexandru. cuprinzînd culegeri din vieţile de sfinţi. în 1574—1575 un Octoih. 103 . cuprinzînd cîntările din postul mare. într-un Molitvenic slavon contemporan. în 1579 un Evangheliar. în 1583 un Evangheliar. căci revirimentului conştiinţei ortodoxe a românilor ardeleni îi corespunde în Ţara Românească o străduinţă de a întări ortodoxia în forma slavă. care se copiau anevoie şi deveniseră insuficiente pentru nevoile locaşurilor de rugă. bisericile se înmulţiseră. Atacurile făţişe împotriva dogmelor fundamentale ale ortodoxiei. în principate. ni s-au păstrat instrucţiile „cînd vrea cineva să vie cătră a noastră credinţă" şi să se lepede „de toată legea latinească şi de a Iu Martin Ereticul şi de toate eresele lor şi de toate hulele lor cu carele hulescu pre duhul svîntu şi pre preacesta şi pre svînţii lui Dumnezeu şi pre svintele icoane". tiparul lui Coresi este ocupat cu publicarea cărţilor de ritual în limba slavă. începînd din 1568. slujba se făcea după manuscrise.. unde arta caligrafiei fusese mai puţin dezvoltată decît în Moldova. comandă tipografiei coresiene cărţile de slujbă religioasă. cumpărat de popa Dobre de la un oarecare Braţul cu 55 de aspri şi dăruit bisericii Scheiu din Braşov. la anul 1569. strecurate în introducerea Cazaniei din 1564. unde. trezită la conştiinţa religioasă ortodoxă. şi mitropoliţii săi. După Evangheliarul slavon tipărit în 1562.

dar cu toate garanţiile de autenticitate ortodoxă. Nu sînt însă toate omiliile opera personală a lui Ioan Caleca. de o scoase de în carte sârbească pre limba rumânească. între 19 decembrie şi 2 septembrie 1566. necunoscut pînă deunăzi. Cartea s-a publicat cu cheltuiala judelui Braşovului şi a tot ţinutului Bîrsei. din al cărei epilog aflăm că el obţinuse un privilegiu de la principele Ardealului. păstrat în Muzeul de artă ucraineană din Harcov. fiindcă. în sfîrşit. după cum a dovedito de curînd d-1 V. 190— 194. că apoi. Acesta a ajuns patriarh al Constantinopolului. Astfel. împreună âi cu preoţii de la biseareca Scheailoru de lîngă cetatea Braşovului. E probabil că el a mai tipărit şi alte cărţi. sfătuindu-se şi cu mitropolitul Ardealului Ghenadie şi cu clerul său. dar h-au ajuns pînă la noi. Hrăjitu Lucaci — Luca Hirscher — deci o întreprindere comercială. Un loc aparte în familia textelor coresiene îl are Pravila. ea este o traducere. apoi în 1570 un Evangheliar. din care s-a găsit un exemplar. Cartea venea într-adevăr dintr-un izvor ortodox autentic. 1579 şi 1583). care. de la 25 februarie pînă la mai.1562. descrierea lui de M. care se leagă de literatura dreptului canonic şi din care s-a descoperit un fragment de 12 foi într-un codex al muzeului din satul Ieud. în Slavia. la Alba Iulia. un diac Lorinţ tipăreşte la Braşov. în Tîrgovişte. ce era meşterii învăţata într-acestu lucru. un Octoih. care era des întrebuinţat în relaţiile saşilor braşoveni cu Ţara Românească — la „Arhimitropolitul" Ţării Româneşti Serafim. anume Popa Iane şi Popa Mihai". Din această tipăritură — singura care a răzbătut pînă la noi din activitatea lui Călin — se cunoaşte pînă acum un singur exemplar. care. Korneev. sub numele de patriarhul Ioan al XVI-lea (1334—1347). printr-un intermediar slavon — pînă acum neaflat — al omiliilor greceşti ale lui Ioan Caleca. o Evanghelie. învăţase carte slavonească în ţara sîrbească şi care se bucura de multă trecere între contemporanii săi. este Călin. pe vremea paleologilor. împreună cu patru ucenici ai săi. după originalul cărţii. 104 . Dintre aceştia rolul important în traducere pare să-1 fi avut popa Mihai. care „cu foarte inimă fierbinte şi cu jale aprinsă de mult jeluia la această luminată carte". un Evangheliar — după tipăritura core-siană din 1561. căci ni se spune în prefaţă că judele. între 20 ianuarie şi 20 iunie 1567. prin care se interzicea retipărirea textului de altcineva timp de 30 de ani. 1 în această atmosferă de întoarcere spre ortodoxie a apărut în 1581 ultima publicaţie românească a lui Coresi. unde a fost adus în timpul revoluţiei ruseşti dintr-o bibliotecă din Volinsk. 1926. cu prilejul unei expoziţii din Cf. retipăreşte la Braşov. a trimis ■—■ poate pe popa Mihai de la biserica Şcheilor din Braşov. păstrat azi în Biblioteca Universităţii din Cluj. din partea saşilor. şi. după cum aflăm din alte izvoare. dar alături de Coresi mai lucrau în Ardeal şi alţi tipografi la imprimare de cărţi slavoneşti pentru românii ortodocşi. în 1579. Grecu. tratativele cu Mihai Viteazul pentru a mîntui de pîrjol cetatea Braşovului. ci unele par a reproduce predici mai vechi. p. întrucît el a purtat. Cartea cu învăţătură — Cazania ■— ca un fel de reacţie împotriva vîlvei pe care a stîrnit-o între românii ortodocşi Cazania însoţită de Molitvelnicul cu tendinţe reformiste din 1564. Un al treilea tipograf român în Ardeal. Sigismund Bathory. cînd era în plină înflorire literatura omiletică. V. a dat-o „lui Coresi diaconulu.

deaca văzuiu că mai toate limbile au cuvîntul lui Dumnezeu în limba <lor>. patriarhul Constantinopolului între 580—619. Multe cuvinte de obîrşie străină. nr. Coresi nu este traducător —■ cum dealtfel nu este nici în celelalte. rumânii. derept aceaia. cînd preoţii erau într-adevăr cîrmuitorii sufletelor.a.. ca şi în traducerile slavoneşti. 727 (v. se găseşte copiată în Codex Sturdzanus şi în Codex Todorescu. întorsătura frazei e mai firească la Coresi. Cela ce bagă apa în vin. înnoirile aduse de Coresi vechilor traduceri maramureşene nu sau mărginit numai la fonetism şi morfologie. din satul Sîn-petru. O asemenea versiune slavo-nească din secolul al XV-lea. să fie de înţelegătura". găti. Totuşi. p. . numai noi. O copie de pe prototipul pierdut se găseşte în Codex Neagoeanus (Bibi. Cuvinte ca: feleleat. Este o carte de care clerul simţea mare nevoie la taina spovedaniei în acele vremuri de religiozitate. Compararea duce însă la o altă concluzie interesantă. n-avăm. Rom. Acad. care nu erau înţelese în părţile din care el venise şi în cele în care îşi împlinea munca lui de tipograf. ci au atins chiar structura sintactică şi lexicul. fraţii miei preuţilor. canonisirea trupului prin post şi metanii: „Cela ce ia mana. le-a înlocuit cu altele de o mai largă circulaţie în limbă. Nomocanonul lui Ioan Nesteutul se găseşte adăo-gat la sfîrşitul Sintagmei lui Mihail Vlastaris.. copiată la Rîpa-de-jos de un anume popa Toader. V. în 1610. excluderi din comunitatea creştină. şi păstrată în Arhivele Bistriţei. Bogdan şi descrisă în Convorbiri literare. din vechile noastre mănăstiri — poate de la mănăstirea Neamţu — a fost descoperită de regretatul I. vorbită de un număr mai mare de români. raporturile sintactice mai precise (obiectul e totdeauna legat de verb prin prepoziţia pre). Pravila coresiană este o traducere după Nomocanonul atribuit lui Ioan Nesteutul. a înlocuit particularităţile arhaice şi dialectale ale acelor texte cu particularităţile graiului vorbit în sud-estul Ardealului şi în Ţara Românească. gotovi. Ea cuprinde o serie de penalităţi pentru diferitele grade de păcate omeneşti: anateme. XXIV. Al. ariră au fost înlocuite prin corespondentele lor: răspunsu. post 7 leat. Rosetti. sau chiar din moştenirea latină. să fie proclet < blestemat). Coresi spusese că „eu diacon Coresi. iute.. în epilogul Psaltirii din 1577. legătură. Coresi. Textul Pravilei circula în manuscris înainte de a fi fost tipărit de Coresi. în Grai şi suflet (I. Spulber. p. interdicţii de la taina împărtăşaniei. în manuscrisele greceşti. cu note marginale româneşti.. copiat în anul 1620 de popa Ion Românul. 195). p. izeclean. năsip ş. a se opri. punînd sub teascul tiparului manuscrisele ce veneau din regiunea Maramureşului. închinăciuni: într-o zi 100." După d. particularităţi care reprezentau o limbă mai evoluată. în care se evocă viziunea raiului şi a iadului. scrisu-v-am aceaste Psaltiri cu otveat. opu iaste* gintu.. O altă versiune.Sighetul Marmaţiei. 39). 3821). de-am scos den Psaltirea sîrbească pre limba rumânească. fuglu. iar ritmul se desfăşoară mai vioi şi mai armonios: 105 . trebuinţă este. din judeţul Hunedoarei. a fost semnalată de d. pristoi. de1 vinde. după cum s-a putut constata de către cei ce au comparat această Psaltire cu Psaltirea Scheiană. 332. Partea de la sfîrşit a Pravilei. p. C. năroade. şi mai sus.

şi pomii înflurindu şi toate leam-nele <pomii> dumbrăviloru şi pămîntului răsărindu-i iarbă şi păsările toate cîntîndu. Iorga în Vălenii-de-Munte din Prahova. din Suceava. Un exemplar din Psaltirea slavo-română a fost descoperit de Alexandru Odobescu la mănăstirea Bistriţa din Oltenia. prin cuceririle lui Minai Viteazul. 1930. ediţia a Ii-a. cărţile coresiene au trecut munţii. v. o Evanghelie a fost găsită de N. în Cercetări literare. Liubavici. fratele lui Vasile Lupu. Ce. următoarele: 1. Catehismul luteran românesc. 150. un exemplar din Evanghelia cu învăţătură a fost găsit de d-1 Al. III. ed. cumii vedemii acestea toate înoindu-se. în toate ţinuturile româneşti s-au găsit. în Biserica ortodoxă română. Bucureşti. pînă în vremurile noastre. I. a hatmanului Ga vrii.. unde se dă şi toată bibliografia sîrbească. facsimile de litere. Academia Română. 1 — 43. Em. 1924. în bună tovărăşie cu tipăriturile slavoneşti contimporane. Şi să slăvimu şi mărimii şi ne mirămu prea bunului şi meşterului Dumnezeu. a noastră viaţă să o noimii" (Evanghelia cu învăţătură. p. P. pagini. Bianu. I. Prin legăturile comerciale cu Braşovul. de Andrei Bîrseanu. Karadja. p. Epoca veche. Mem. răspîndindu-se în toate ţinuturile româneşti. 1939. mai tîrziu. Cărţile coresiene au avut o circulaţie mult mai întinsă decît avuseseră traducerile maramureşene. şi mai ales P. prefeţe şi epiloguri. unde fusese adus. Bucureşti. 54 — 93 şi 516 — 529. care se copiau anevoie cu mina. poartă o notă din laşi. în Maramureş. Bianu şi Nerva H o d o ş. şi alalte toate înoindu-se. Şi vedemfl toate făpturile de pre lume întregindu-se. prin boierii băjenari şi. Bibliografia românească veche. exemplare ieşite din teascurile primei tipografii româneşti din Braşov. Bucureşti. p. Despre cărţile tipărite de Macarie şi D. de la 3 martie 1563. La descrierea fiecărei cărţi. B i a n u şi Nerva H o d o ş. O bună bibliografie asupra lui Coresi se găseşte la Sextil Puşcariu. Const. Ut. Astfel Coresi. Bibliografia românească veche. I. au dus cu ele pretutindeni graiul muntean. aşa şi noi. p. p. Sibiu. Din textele coresiene au fost reproduse în ediţii moderne pînă acum. v. pînă vreame avărrm. folosind graiul din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească. cu greşeli. Turdeanu. întrebare creştinească (Catehismul). completînd-o cu lucrările apărute după publicarea ei. publicate de N. seria III. Textul fusese publicat mai înainte în transcriere latină.„Iată amu fraţiloru. Procopovici. dăruit Academiei Române de C. cu reproduceri de titluri. în I. sec'. Catehismul şi Pravila au fost descoperite la Ieud. 4— S 106 . a îndeplinit. Istoria literaturii române. 525 — 550. probabil. Panaitescu. bibliografia cunoscută pînă atunci. 224—225. Cartojan. Octoihul lui Macarie (1510) şi originele tipografiei în Ţara Românească.. cela ce adauge şi întoarce toată lumea spre noire. p. fără să bănuiască. tomul I. Şi de acestea bucurămu-ne şi ne veselimu. 87). Cărţile tipărite de Coresi au fost inventariate şi descrise de I. Tipăriturile coresiene. pe care l-au impus cu autoritatea cărţilor sfinte. Texte de limbă din veacul al XVIlea. p. că trecu iarna şi primăvara înceape-se. frontispicii şi viniete. Lucrul aposto-lesc. 1925 (ediţia facsimilată). Ne folosim de această bibliografie. 1939. Procopovici în satul Liteni din Bucovina. BIBLIOGRAFIE Despre Macarie şi Maxim. Sextil Puşcariu-Al. Bucureşti. o operă de o importanţă deosebită în cultura noastră: a pus primele pietre solide la temeliile limbii literare de azi. în Analele Academiei Române.

D r ă g a n u. p. Gobl. LII (1921). Bucureşti. Socec. 581. Bucureşti. V. Studiul şi glosarul nau mai apărut. Molitvenicul: N. p. Bucureşti. A. Al. Texte de limbă din secolul al XVI-lea reproduse în facsimile. Apostolul: I. p. Sextil Puşcariu. Bucureşti. p. 72 — 80 şi 104— 111. Psaltirea publicată româneşte la 1577 de Diaconul Coresi. mem. cu o prefaţă de Constantin Erbiceanu. Haneş. 1925. R o s e 11 i. Al. Despre Apostol: Al. Tipografia cărţilor bisericeşti. p. 1924. p. în Grai şi suflet. 1914. Sulică. în Grai şi suflet. 900 — 901. Diaconul Coresi. Despre Catehism: Andrei Bîrseanu. 15 — 49. H o d o ş ca introducere la text şi amintit mai" sus: Dr. Bucureşti. 3— 10. Tetravanghelul Diaconului Coreii. H a s d e u. A. D ă i a n u. II. 321—334. R o s e 11 i. 1889. 1113. voi. Bucureşti. P. Precizări cu privire la izvoarele lor. Arhetipul husit al catehismelor ■noastre luterane. 166—167. urm. Evanghelia. I. 168—181. 1107. 1901. 533 — 541. Cazania din 1581: Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici. secţiunea literară.2. Despre Molitvenic: în afară de studiul publicat de N. Studii. 3. N. 1924. 1923— 1924. Extras din Anuarul liceului Al. Lucrul Apostolesc — Apostolul — tipărit de Diaconul Coresi in Braşov la anul 1563. în Analele Academiei Române. 100—106. secţiunea literară. Despre Lucrul apostolesc al lui Coresi. XII + 232 p. II. în Dacoromania. B i a n u. 1881. 1903. 6. în Analele Academiei Române. Papiu Ilarian din Tîrgu-Mureş. T. E. tomul I. IV. Textul. Lexicul Apostolului lui Coresi comparat cu al Codicelui Voroneţean. Cea mai veche Pravilă românească. I. din Tîlcul Evangheliilor de ia 1564 şi din Evangheliarul de la 1574. tomul I. II (1927). p. în revista Făt-Frumos. p. ci tipărea după texte mai vechi). Text-Transcriere. p. secţia literară. Bucureşti (1912). Textul reprodus în transcriere latină cu versiunile din Codex Sturdzanus şi Codex Neagoeanus (acesta şi în facsimile) de C. de dr. 347. p. III. B i a n u. XLVII (1913). D r ă-ganu. Texte de limbă din secolul al XVI-lea reproduse în facsimile. 1896. Catechismele româneşti din 1544 (Sibiu) şi 1599 (Braşov). Evangheliarul românesc din 1561 în comparaţie cu cel slavcnesc. în Noua revistă română III. 1894. XXXVI (1907). IV. 929-937. O nouă publicaţie românească din secolul al XVIlea: Litur107 . Procopovici. în Xoua revistă română. seria III. Ediţie critică cu variante din Evangheliarul lui Coresi de la 1561. 5. 1091. I. p. C a n d r e a. N. cu un studiu interesant. 235 — 276 (în caractere chirilice şi transcriere latină). Cercetări literare-istorice.! (1923). Bucureşti. în România. p. II. 429 — 434 (despre un exemplar complet din Biblioteca din Budapesta). A. seria III. tomul 3. 545 — 555. Spulber. Kar a d j a. Textul. IV. după reproducerea lui M. N. p. V. 7. Comisia istorică a României. Sturdza. Bucureşti. P o p o v i c i. M a n g r a. A. 684 — 690. Profesor N i c o 1 a e Sulică: I. Studiu. D r ă g a n u. XI. p. publicat în Prinos lui D. 1930. în Dacoromania. O ediţie populară a acestui text a fost publicată în colecţia „Autorii români vechi şi contimporani". şi Transilvania. reprodusă cu un studiu bibliografic şi un glosar comparativ (în caractere chirilice şi transcriere latină). VI (1908). Despre Psaltire şi Liturghierul din 1570: I. Despre Evangheliar: Mărio R o q u e s. Un fragment din Molitvenicul Diaconului Coresi (1564). p. Cernăuţi 1930. 14 — 24. C. p. în Dacoromania. Academia Română. P. Academia Română. în România. Gherasim Timus Piteşteanu. Bucureşti. Psaltirea: B. I. Catehismul Marţian. Pravila sfinţilor apostoli. p. acelaşi. copiat de Radu din Măniceşti pentru Petru Cercel. 25 1 — 260. H o d o ş. Bucureşti. 254 şi. I. 349—352. XLVIII (1922). Academia Română. 6. secţiunea literară. p. în Convorbiri literare. Bucureşti. în Dacoromania. p. 988— 1007 (dovedeşte că Coresi nu traducea. Documente româneşti din colecţia Solyom Fekete. Pravila: I. Carte cu învăţătură (1581). p. Gaster. 1936. N. în Răvaşul din Cluj.

arheologie şi filologie. Studii şi cercetări. Tipografia Bucovina. 289 — 302. Diaconul Coresi. 1930. XXXV. acelaşi. Despre diacul Lorinţ: N. Braşov. 336—338. Un capitol din activitatea diaconului Coresi. dar pentru lucrarea aceasta a se vedea şi rectificările ce i s-au făcut în următoarele critici şi recenzii: Dan Simonescu. Braşov. tipărit la Braşov în 1570. alcătuind împreună un întreg: Biblia. secţ. 1933. XI. Diaconul Coresi — Contribuţii. 1939. Mem. 1933 (Tipografia „Cartea românească"). M a z i 1 u. 1933. 194-198. Pr o c op o v ic i. Vasile Grecu. acelaşi. Stoica Nicola-e s c u. PALIA DE LA ORĂŞTIE (1582) S-au văzut în capitolul precedent măsurile luate de autorităţile maghiare pentru a converti la calvinism bisericile româneşti din Ardeal şi străduinţele depuse de superintendenţii români pentru a traduce în limba poporului cărţile necesare cultului şi propagandei. Octoihul Diacului Lorinţ. în Revista pentru istorie. Aşezarea definitivă a lui Coresi la Braşov. Bucureşti. în această întreprindere. Cea din urmă din şirul acestor tipărituri este Palia.. 1927. în Omagiu lui I. V. Academia Română. 1935 (Schriften der Deutschen Akademie. IV. Izvorul principal bizantin pentru Cartea cu învăţătură a Diaconului Coresi din 1581. 354 — 358. 265 şi urm.. Al. Diaconul Coresi şi familia sa. 1933. N. în Revista filologică. Der Humanist und Reformator lohannes Honter. de comandantul Hunedoarei. 1927. De la Coresi Diaconul la Teofil Mitropolitul lui Mateiu Basarab. Despre ce Psaltire şi Liturghie vorbeşte Pavel Tordaşi la 1570. Festschrift der Buchdruckerei. p. D r ă g a n u. Coresi tipărise. seria III.. Pentru chestiuni mai generale: N. scriitor sau tipograf. p. S u 1 i c ă. recenzie în Dacoromania. Cf. Coresi. Hermann Tontsch. 913 — 915. după cum s-a văzut. Procopovici. Despre Pravilă: C. p. Heft 22). p. Cea mai veche Pravilă românească. Errare humanum. Faptele (şi Scrisorile) apostolilor. R o s e 11 i. Ploieşti. Omiliile Patriarhului Ioan XIV Caleca (1334—1347). Al. Sarcina de a patrona traducerea şi tipărirea Vechiului Testament şi-a luat-o superintendentul Mihail Tordaş — cel ales în 1577 — sprijinit. C. A. Bucureşti. Diaconul Coresi. istorice. Braşov. Era firesc ca atenţia cărturarilor români ai vremii să se îndrepte şi către Vechiul Testament. şi recenzia lui Al. mem. p. cele patru Evanghelii. 1926. Geszty. Cernăuţi. Spulber. numai Noul Testament. de la gr. 1901. VII. 1930. I o r g a. tom. Note pe marginea unei cărţi: Lucian Predescu. Bucureşti. Die Honteruspresse in 400 Jahren. 7 1—85. D. perseverare diabolicum (Răspuns d-lui Lucian Predescu). Bucureşti. Johann Gotts Iohn.ghierul diaconului Coresi. 193 1— 1932. Lacea. 108 . p. Bianu. Bucureşti. p. Uaksa (= vechi). în Dacoromania. în Grai şi suflet. X (1909). II (1929). Diaconul Coresi. 1933. Bucureşti. Tîrgu-Mureş. Pentru prototipul bizantin al Cazaniei lui Coresi din 1581: Prof. Cluj. 1902. O încercare de sinteză a făcut d-1 Lucian Predescu. adică Vechiul Testament. care formează fundamentul pe care se sprijină Noul Testament. 7. Despre Honterus: Karl Kurt Klein. Academia Română. Cernăuţi. Cartea intitulată Palia. Miinchen.

ung. oca = cauză.ot. Dar cu tot caracterul lui aspru şi impulsiv. 109 . tradus şi tipărit în 1551 de un elev al lui Melanchthon. s-a ocupat totuşi cu interes de viaţa religioasă şi culturală a supuşilor săi: a zidit şcoală şi internat în Deva. cum îl numeau ei. asemănătoare cu aceea pe care a publicat-o în 1573 Luca Osiander la Tiibingen. şi. Şerban. i-au distrus mormîntul. S-a crezut într-o vreme la noi că aserţiunile traducătorilor sînt întemeiate şi s-a căutat chiar a se determina partea care revine fiecăruia în această utilizare de izvoare în limbi străine. pe 1911. HCXOAHTH = a ieşi). Zacan Efrem. „propovăduitorul Evangheliei lui Hristos în oraşul Cavîran Sebeşului (Caransebeş). avea ca reşedinţă Deva. tipograf şi autor de cărţi — între care şi originalul Molitvenicului lui Coresi — care i-au asigurat un loc de seamă în istoria literaturii ungureşti. I. tîmaţ = piaţa din faţa templului.publicată la Orăştie în 1582. care. şi Archirie. domnul Moldovei. traducătorii au mai avut — după cum arată d-1 Mărio Roques — dinainte şi un text latinesc al Vulgatei. Anamimot (Anamim-\-ot). ung. 6BITH = a fi. fost profesor de slavistică la Universitatea din Cluj. cuprinde de fapt numai primele două cărţi: Creaţiunea şi Ieşirea sau. nume de localitate biblică + terminaţiunea -ot. XXXIII. sau. care în ungureşte indică acuzativul. „dascălul de dăscălie a Sebeşului. „protopopul varmegiei Huniedoarei". în prefaţă ni se spune că traducătorii. cu mare muncă scoasem den limbă jidovescă şi grecască şi sârbească pre limbă românească". Gaspar Heltai. Paris (1913). d-1 Mărio Roques în Melanges offerts a M. bitia — creaţiune) şi Ishodul (slav. Marian diacul. voi. la opt ani după moartea lui. sucuit = obişnuit. văzînd cum „toate limbile înfloresc întru cuvintele sfinte ale lui Dumnezeu" şi că „numai noi românii nu le avem pre limba noastră. ung. „ales piscopul rumânilor în Ardeal". verb. cum îl numesc ai noştri — „ales hotnogiu Ardealului şi Ţării Ungureşti. urît de soldaţii săi. precum: şpan = supraveghetor. pastor la Cluj. ok. Ea s-a tipărit. în Analele Academiei Române. cu bogatul ei teritoriu. ung.ot. Ludimot (Ludim -f. 1925. într-o ediţie corectată. după cum se spune în prefaţă. ispân . cum spun traducătorii cu cuvintele slavone: Bitia (slav. E un personaj cunoscut în istorie: era comandantul militar al Hunedoarei şi ţinuturilor învecinate cu teritoriul unguresc căzut în stăpînire turcească. eles. în afară de textul unguresc. Traducătorii au în frunte pe episcopul. ung. a restaurat biserica reformată. iliş = merinde. precum şi în numele proprii cu terminaţiuni flexionare proprii numai limbii ungureşti (ca de exemplu: Calahot din Calah. au dovedit că avem de-a face cu o traducere făcută după textul unguresc al Vechiului Testament. independent de dînsul. şi fusese trimis în ajutorul lui Aron-vodă. a construit casă pentru preot şi a suportat cheltuielile pentru tipărirea Paliei. „propovăduitorul Evangheliei în oraşul Lugojului". Era un comandant violent. szokni. şi tovarăşul acestuia. Dar. Textul unguresc care stă la baza traducerii româneşti se străvede în numeroasele elemente lexicale din cuprinsul Paliei. Leabimot (Leabim -f. cu cheltuiala lui Francisc Geszty — Gesti Frenţi. de către fiul diaconului Coresi. tornâcz. şi mai tîrziu în Palia d'Orăştie (1581— 1582)." Peştişel Moisi. dar regretatul Iosif Popovici. Mihail Tordaş. Emile Picot. Paris. şi sînt în număr de patru: Ştefan Herce. lăcuitoriu în Deva".

dincoace de Carpaţi. Cu Palia de la Orăştie se încheie seria tipăriturilor româneşti în Ardeal. szâzadbeli român fordităsban. Paris. L'original de la Palia d'Orăştie (Extras din Melanges offerts a M. 557 şi urm. Cernăuţi. H. în Revista filologică. marile schimbări şi războaiele dezlănţuite în toate cuprinsurile româneşti. Preface et livre de la Ge'nese. Curînd după aceasta. III (1926). 195 şi I. Protestdns hatdsoh a hazai romdnsâgra. Meteş în Tribuna. O copie în fototipie se găseşte în Biblioteca Academiei Române. prin limba ei vioaie. Mateiu în Luceafărul. p. Bucureşti. IV. p. 1911. 5— 17. în timpul domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Ş i a d b e i. Budapesta... şi mâi ales de N. Szegedy Gergely Enekes kânyve. în Analele Academiei Române. Şt. 213 şi urm. Traducătorii au ştiut să folosească frămîntările unui veac de muncă literară pentru a nimeri cuvinte expresive. păstrat în două foi de pergament în Biblioteca Naţională din Belgrad. care deşteaptă imaginaţia şi mişcă simţirea. Ea se reia abia peste o jumătate de veac. Szegedi Gergely enekes honyvre. Despre acesta vezi şi introducerea lui M. pe care se profilează epopeea militară a lui Mihai Viteazul. cum s-a crezut. Un fragment din Palia de la Orăştie. p. Palia d'Orăştie (1581 — 1582). făcută în Ardeal la începutul secolului al XVII-lea şi copiată în Ţara Românească. Budapesta. p. cu o preţioasă introducere. Exagerările din introducere au fost puse la punct de dr. Les premieres traductions roumaines de l'Ancien Testament. 19-20. BIBLIOGRAFIE Originalul Psaltirii cal/ine se află în Budapesta. Alexics. 1913. nu face. Paris. 87-88 (nota 5) şi 915. şi în Dacoromania. Sztripszky şi G. de Mărio Roques. ci este o tălmăcire independentă. Mărio Roques. Emile Picot). Erdely Irodalmi szemle. . Paliia de la Orăştie. XXXIII (1911). 1925. scris pe pergament şi păstrat în Biblioteca Naţională din Belgrad. nr. Popovici. 1924. B i t a y. 276^283 Fragmentul Leviticului românesc de la Belgrad.Fragmentul Leviticului (cartea a IlI-a din Biblie). pitorească şi armonioasă. 1911. p. p. biblioteca dr. Iuliu Teodorescu. nr. pe care 1-a publicat Hasdeu în Cuvente den bătrîni. Palia ocupă în ciclul traducerilor româneşti din veacul al XVI-lea un loc aparte prin frumuseţea traducerii. 1911. XVI. Fragmentul de Levitic. D r ă g a n u în Transilvania. anul 1912. 10/23 aprilie. precum şi A. au pus capăt activităţii tipografice. Sztripszky Hiador şidr. parte din traducerea care sta la baza Faliei de la Orăştie. p.1926. Textul a fost publicat cu un studiu introductiv dedr. an. a fost publicat de Hasdeu în Cuvente den bătrîni. 283. 1911. Roques amintită mai sus. T. a fost publicat în text chirilic. Despre originalul unguresc al Paliei de la Orăştie: I. cuprinzînd cartea I „Creaţiunea". Alexics Gyorgy. I (1928). 1878.

pe de o parte. pe care le-ar fi aflat prin miracolul unei viziuni cereşti. mai întîi legendele apocaliptice. pe de altă parte. în primul rînd. în cuvinte pline de simboluri menite a spori impresia de mister. îndemnaţi de rîvna cu care poporul primise cartea în limba lui. şi alte centre de cultură religioasă — poate mănăstirile din principate — au contribuit la traducerea şi răspîndirea literaturii apocrife. iar. în care pretinsul autor — un apostol sau un patriarh — dezvăluie. clericii au ales.EPOCA POST-CORESIANĂ. a fost fără îndoială năzuinţa de a întări în sufletul maselor populare instinctele morale. Aceste legende au circulat din mînă în mînă în toate ţinuturile româneşti. îndreptîndu-le gîndul dincolo de bunurile trecătoare ale acestei lumi pămînteşti. Legendele acestea naive. veşnica fericire care aşteaptă în grădinile înflorite ale raiului pe cei ce şi-au încheiat viaţa UI . mai întîi apocalipsele apocrife. Pentru neamul nostru. pentru a transpune în limba poporului. Ceea ce a îndemnat clerul nostru să împărtăşească poporului. După criteriile de limbă — şi. dar care zugrăvesc în culori vii. care folosise pînă atunci ca limbă de cultură o limbă străină. contrastul dintre chinurile pe care le îndură în flăcările nestinse ale infernului cei ce şi-au trăit viaţa în păcate. din mulţimea legendelor slave cu care îşi desfăta imaginaţia. ducînd pretutindeni cuvîntul lui Dumnezeu în limba poporului. Cu timpul. rotacismul — legendele religioase apocrife au început a fi traduse cam în aceeaşi vreme de înviorare religioasă şi în aceeaşi regiune în care au apărut şi primele texte ale Sfintelor Scripturi în limba română. pe care istoricii literaturilor creştine le numesc legende apocrife. legende religioase cu caracter popular. aceste traduceri au fost cele dintîi zări de lumină. singurii cărturari ai timpului. s-au apucat să traducă din mulţimea textelor slave ale vechilor mănăstiri. clericii. Interesant este faptul că din bogata literatură apocrifă slavă. tainele lumii de dincolo de moarte. într-o vreme în care singura clasă de cultură era clerul — şi era clerul fiindcă acum patru veacuri cultura era legată la noi de cunoaşterea unei limbi moarte —■ traducătorii au fost preoţii şi călugării. TEXTELE POPULARE LITERATURA APOCRIFĂ Textele Sfintelor Scripturi traduse în Maramureş şi tipărite de Coresi în a doua jumătate a veacului al XVI-lea s-au răspîndit peste tot pămîntul românesc.

Prima parte cuprinde o serie de legende. Codex Sturdzanus este alcătuit din două părţi. numit aşa de Hasdeu după numele lui Dimitrie Sturdza. Cel mai vechi este Codex Sturdzanus. Acestea din urmă au fost copiate înainte de 1580 de un anonim şi cusute într-un volum cu textele măhăcene de popa Grigore. Cavalerii. Aşa. numite de Hasdeu texte bogomilice. între 1580—1619. 114—115. Colportorii zeloşi ai acestui gen de literatură au fost preoţii. copiat între 1580—1620. 112 . descoperit de Ilie Bărbulescu. precum şi un text. de N. un altul descoperit de Andrei Bîrseanu. Sisinie. în volumul al doilea din Cuvente den bătrîni. a doua parte cuprinde o altă serie de legende: Legenda Sf. Istoria românilor. Epoca care se întinde de la Coresi pînă la Matei Basarab este bogată în colecţii manuscrise cuprinzînd asemenea legende: Codex Sturdzanus. în Călătoria Maicii Domnului la iad. cunoscute şi păstrate în Biblioteca Academiei Române. pe lîngă tendinţa de a ridica nivelul moral. Legenda lui Avradm. în colindele religioase şi în arta populară. Hasdeu. voi. trebuie să fi zguduit adînc sufletul poporului. în Ardeal. şi chinurile celor ce n-au venit duminica la biserică sau nu s-au ridicat dinaintea preotului cînd a ieşit din biserică (sînt osîndiţi să stea pe scaune înroşite în foc). la Ieud. Din Asia erezia a pătruns în Europa prin coloniştii greci şi armeni. căci numai astfel ne explicăm urmele pe care aceste legende le-au lăsat pînă azi în tradiţiile. cîtetrele copiate de Popa Grigore. El a fost studiat şi publicat de Hasdeu în text chirilic şi cu o bună transcriere latină. pe care Hasdeu îl credea o creaţiune originală românească cu caracter bogomilic. Legenda Sf. BOGOMILII Bogomilismul a fost o sectă eretică născută în Asia Mică din fuziunea creştinismului cu dualismul persan. Apocalipsul apostolului Pavel. IV. Călătoria Maicii Domnului la iad. în Maramureş. altul în Ardeal. cu versiune slavo-română şi rotacism 1. Vineri. mai vădesc şi preocuparea de a înălţa în ochii poporului autoritatea preotului. în satul Măhaciu. Lucrurile îşi au explicarea lor. sînt copiate de ei. se înfăţişează. Aceste legende răspîndite prin copii manuscrise au fost adunate şi cusute la un loc de timpuriu în sbornice sau codice. de pildă. Codex Todorescu. care 1-a împrumutat marelui istoric şi filolog pentru studiu şi care apoi 1-a dăruit Academiei Române. Iorga. intitulate de Hasdeu texte măhăcene: Legenda Duminicii. Cugetări în ora morţii.pămîntească în cinste şi dreptate. aduşi de împăraţii bizantini şi aşezaţi la graniţele Vezi N. şi după el Gaster şi toţi cei ce s-au ocupat de istoria literaturii noastre vechi au pus în legătură literatura apocrifă cu o mişcare eretică apărută în Bulgaria şi imperiul bizantin în veacul al X-lea: bogomilismul. fiindcă aceste legende apocaliptice. în Ardeal. copiat în secolul al XVI-lea. copiat în secolul al XVII-lea. între muncile pe care le îndură cei păcătoşi. Codex Martianus. Codicele de la Kohalm. mai sus de Turda. tot în Ardeal. căci mai toate manuscrisele vechi sau noi ale acestor legende. în Măhaciu pe Mureş. Iorga. p.

pe care o considerau ca o unealtă cu care diavolul a chinuit pe Mîntuitor. cînd s-a pornit lupta pentru distrugerea ei. era şi ea o îndepărtată ramură a bogomililor din Balcani. ca principiu al binelui. care a trăit în secolul al X-lea. creaţiunea lui Dumnezeu. fiindcă pretindeau că ei deţin învăţătura curată a Mîntuitorului) în Germania şi Italia — de aci vine şi germanul Ketzer. pînă tîrziu în secolul al XVII-lea. înşirate între Nicopole. Din aceste centre curentul s-a întins în imperiul bizantin şi mai ales în Bulgaria. vizibile şi trecătoare. Vidin şi Filipopol. creaţiunea Satanei. el a stă-pînit lumea pînă la venirea Mîntuitorului. Doctrina bogomililor pleacă de la anatagonismul dintre Dumnezeu. şi dintre trup. boemul Kacir = eretic — şi au ajuns pînă în sudul Franţei. arzîndu-i pe rug sau arun-cîndu-i în exil. pe medicul Vasilie. De aceea bogomilii respingeau Vechiul Testament. sub ţarul Petru. şi Satana. Pornind de la antiteza dintre suflet.de nord ale Bizanţului. care rămăseseră credincioase vechii erezii şi refuzau crucea. şi nu admiteau decît Noul Testament. în secolul al XH-lea şi al XHI-lea. împotriva căreia papa Inocenţiu al III-lea a dezlănţuit cruciata de exterminare. duceau o viaţă sobră. nu admiteau taina euharistiei cu pîine şi vin. dispre-ţuiau bunurile pămînteşti. în vremurile de înflorire ale panslavismului. jupanul Ştefan Nemania începe o groaznică prigoană împotriva ereticilor. Bosnia şi Herţegovina şi s-a răsfirat în Occident. Hasdeu şi după el Gaster au împărtăşit părerea slaviştilor şi această părere a fost admisă fără nici o 113 . s-a menţinut o fîşie întinsă de 14 sate. emigranţi bulgaro-pavlichieni. şi pe cei 12 apostoli ai săi. combăteau cultul sfinţilor şi al icoanelor. ca principiu al răului. în judeţul Vlaşca şi în jurul Bucureştilor. = = curat. Erezia bogomilică a fost în creştere în Peninsula Balcanică pînă în secolul al XH-lea. Dumnezeu i-a dat sufletul. în anul 1111 împăratul bizantin Alexe Comnenul deschide lupta. Dumnezeu este creatorul lumii spirituale. Satana a pus la cale căderea omului şi izgonirea lui din rai. arzînd pe rug în hipodromul din Constantinopol pe conducătorul sectei. în veacul al XVIII-lea aceste resturi bogomilice au fost convertite la catolicism de către misionari franciscani veniţi din Bosnia. Cîtva timp după aceasta. începînd din anul 1688. cathari (de la gr. Din aceste ţinuturi au venit la noi. ţarii bulgari Boril şi Alexandru se străduiesc şi ei să înăbuşe erezia în Bulgaria. nu admiteau Vechiul Testament. care povesteşte rătăcirea omenirii sub influenţa spiritului cel rău. care povesteşte epoca în care omenirea a fost sub stăpînirea Satanei. Celebra sectă a albigensilor. deşi aveau biserici. savanţii slavi atribuiau bogomililor un rol important în creaţia şi răspîndirea literaturii apocrife. pe care le considerau ca rămăşiţe de idolatrie. în Serbia. şi considerînd viaţa aceasta de pe pămînt ca un popas către viaţa cea veşnică viitoare. respingeau crucea. a Rîmnicului. Satana a creat trupul omului. Ka9ap6<. Invazia turcească a împiedicat însă extirparea bogomilismului din ţara vecină. Satana este creatorul lumii materiale. în regiunea Adrianopolului şi Filipopolului. unde a dobîndit o mare putere de expansiune prin propaganda popii Ieremia Bogo-mil. Din Bulgaria secta a trecut mai departe în Serbia. atunci cînd literatura apocrifă era puţin cunoscută. sub diferite numiri: patarini în Italia nordică. Aci. care s-au aşezat în jurul Craiovei. la Cioplea. invizibile şi eterne. bogomilii predicau asceza.

au intrat în literatura noastră veche. sfărîmînd-o. căci în aceste versiuni. Adam. Acest motiv este împletit cu tema arborelui crucii. care ni s-a păstrat într-un manuscript din secolul al XVIII-lea al Bibliotecii Academiei Române (nr. trei cicluri de legende. din care apoi s-a făcut crucea pe care a fost răstignit Mîntuitorul. Adam. Din această ramură. despre lemnul crucii. a fost silit. Dumnezeu trimite pe arhanghelul Mihail sau pe sf. s-a aşezat peste cărămidă.. culese de Voronca şi alţii (v. Unul. scris pe o cărămidă. Sîngele Domnului. în suduî Dunării. furînd veştmîntul. să încheie cu el un zapis prin care i-a cedat sufletul lui şi al celor ce se vor naşte din el. s-a aşezat cu scaunul de deasupra norilor. p. Legenda luptei lui Satanail cu trimişii Domnului pentru podoabele cerului este sursa unuia din cele mai frumoase cicluri de colinde populare. şi cum Dumnezeu a trimis pe arhanghelul Mihail. Ilie să reia de la Satan zapisul încheiat cu primul om. 1282. invidios de creaţiunea omului. p. revărsîndu-se peste ea. în care se întîlnesc laolaltă gradaţia povestirii. care prin vitejia şi iscusinţa lui a izbutit să redobîndească podoabele raiului. după cîte ştim pînă acum. în unele versiuni pupulare tema aceasta s-a contaminat cu zapisul lui Adam. f. stema şi steagurile Domnului. într-o serie de manuscrise din prima jumătate a secolului al XVII-lea. care era opera şi proprietatea Satanei. Î64—177). povesteşte cum Satanail.rezervă de toţi istoricii noştri literari. iar a doua. printr-un proces de interpretare simbolică. II. Ioan şi a intrat în apele rîului ca să primească botezul.. Cărţile pop. Cînd Mîntuitorul a venit la sf. LITERATURA BOGOMILICĂ Din literatura bogomilică. ba răposatul Sbiera. „prada în rai". în apele Iordanului. pentru a putea lucra pămîntul. II. Din cunună a crescut un arbore. Legenda lui Adam şi Eva se păstrează în mai multe manuscrise din primul pătrar al secolului al XVII-lea. să arate cum crucea Domnului a fost ridicată pe locul unde zăcea căpăţîna lui Adam şi de aceea în icoanele pe care se zugrăveşte răstignirea Mântuitorului se află sub cruce o căpăţîna. punea în legătură cu erezia bogomilică înseşi începuturile literaturii noastre. a răscumpărat-o din păcate. a atras de partea sa o ceată de îngeri şi. izgonit din rai. 37). în care apare tema zapisului cu Satana. Cărţile pop. 114 . mişcarea dramatică şi frumuseţea imaginilor (v. în literatura noastră veche se mai cunosc încă două cicluri de legende cu vădit caracter bogomilic. care credea că prototipul Codicelui Voroneţean a fost tradus în secolul al XlII-lea. trimite pe Sit şi pe Eva să-i aducă din rai o ramură din pomul cunoştinţei binelui şi răului. 55). O altă legendă îşi propune. a prins rădăcini adînci în folclorul nostru. Această legendă. în agonie. al cărei prototip bulgăresc este publicat de profesorul Iordan Ivanov de la Sofia. Primul este legenda lui Adam şi Eva. ai săi îi împletesc o cunună pe care i-o pun pe cap în ceasul morţii. Satana a ascuns zapisul.

Satana. Mergînd pe drumul deschis de Russo. versetul 1—12). nu este originală. se retrage pe un munte vecin şi se pregăteşte de luptă. contimporan cu secta. multe din celelalte au putut pătrunde la noi. CODEX STURDZANUS Textele din Codex Sturdzanus însă nu au nimic comun cu bogomilismul. D. antagonismul dintre cele două mari puteri: Dumnezeu şi Satana — Dumnezeu creator al vietăţilor bune (calul. I. cu toate străduinţele sale. şi al 2-lea. unde textul era cunoscut din secolul al XlV-lea. Satana. intră în inima Caiafei şi provoacă răstignirea Domnului. La rîndul lor. Domnul învăluie muntele întrun nour negru. 94—97. Exceptînd una singură — în care cei doi creatori apar alături ca urzitori ai omului. în care se povesteşte disputa Mîn-tuitorului cu Satana în pustie. ci este o întreţesere de fragmente luate din Dioptra lui Filip Solitariid. în Studii bizantino-române. Dumnezeu hărăzindu-i sufletul. La atît se reduce literatura cu nuanţă bogomilică în literatura scrisă românească. bizantină şi coptă —■ cu patru-cinci secole înainte de ivirea bogomilismului în Balcani. îngerii prind pe Satana şi-1 spînzură de toarta cerului. am arătat în 1929. nu izbuteşte să izgonească pe Mîntuitor de pe pămînt. prin coloniile iraniene din sudul Rusiei. Satana creator al celor rele (viespea. I. 35 — 42. Euthimie Zygabenos. care o primeşte pentru a împlini Scripturile şi a mîntui omenirea. Vasile cel Nou. din Evhologiu şi din Viaţa Sf. p. p. Ne-a venit din literatura bulgară. de caracter bogomilic. boul. albina). bulgarii l-au primit din Bizanţ. ajuns pe pămînt. 1 Cărţile populare. Pentru întîiaşi dată. pentru două motive destul de simple: 1. Russo a arătat că textul numit de Hasdeu Cugetări în ora morţii şi în care el vedea o creaţiune originală românească. 43—48 şi mai ales 68. nu numai din sudul Dunării. că nu se poate stabili nici o legătură nici între celelalte legende religioase din Codex Sturdzanus. văzînd că. oaia. IV. şarpele).A treia legendă bogomilică este o detaliere a unui fragment din Evanghelia lui Matei (cap. 73—75. Textele apocrife din Codex Sturdzanus apar în literaturile creştine — siriacă. Codex Martianus şi Codex Todorescu şi între mişcarea bogomilică. 115 . în cele din urmă. Satana plămădind trupul din lut. Dar. legendă care ne este atestata ca autentic bogomilică de către călugărul bizantin. unde apare încă din veacul al Xll-lea. că ele cuprind idei ce vin în contradicţie flagrantă cu doctrina bogomililor. Textul se păstrează într-un manuscris al Academiei Române din secolul al XVIII-lea. este iertat. prefăcîndu-se pocăit. în literatura orală a poporului circulă azi un ciclu însemnat de legende în care se vede concepţia dualistă a lumii. precum am arătat în altă parte 1. în Cărţile populare în literatura românească. liliacul. ci şi din Iran.

care nu se aşază niciodată la masă fără oaspeţi. cu cît Sf. care fusese tipărit la începutul secolului al XVI-lea la Veneţia. şi 2. în Apocalipsul lui Pavel este un pasaj în care. Bogomilii propovă-duiau dogma celibatului. copiată în Codicele Sturdzan pe la 1580. pe care îl considerau ca operă a Satanei. de tipograful sîrb Bozidar Vukovic. sufletele vor învia în trupurile pe care le-au părăsit. după ce se povesteşte că îngerii iau sufletul omului drept din trup. învierea trupului. în legendele din Codex Sturdzanus sînt pasaje din care reiese veneraţia pentru crucea pe care a fost răstignit Mîntuitorul. că iară te vei întoarce în trupul tău la ziua de înviere". în numele apostolilor sau al Sf. de altă parte. Apocalipsul apostolului Pavel a fost plăsmuit prin veacul al IV-lea d. şi Epistolia Domnului nostru Iisus Christos sau Legenda Duminicii. se întorc şi-i spun: „Suflete. povestind celebra viziune pe care a avut-o în Valea Damascului şi care 1-a convertit din cel mai înverşunat vrăjmaş al creştinilor în cel mai zelos apostol. spune textual că a fost răpit la al treilea cer şi a auzit şi văzut lucruri pe care nici un om nu le-a auzit şi nu le-a văzut. Moartea lui Avraam. legende hagiografice : acestea. deoarece versiunea lui derivă după un text sîrbesc mutilat. după ce ne descrie bunătatea lui Avraam. cu intenţia de a lămuri pasajul obscur din scrisoarea a Ii-a a apostolului. ne povestesc viaţa supraomenească a marilor iluminaţi care şi-au sacrificat viaţa pentru triumful creştinismului. cunoaşte-ţi trupul tău de unde ai ieşit. Renunţînd dar la clasarea făcută de Hasdeu în texte bogomilice şi măhă-cene. unde diferitele grupe de păcătoşi se zbat. Aşa. precum şi marilor asceţi care şi-au mortificat trupul pentru a-şi mîntui sufletul. în două grupe: 1. unde se muncesc în rîuri de foc cei păcătoşi. Acest apocalips a avut mai puţină răspîndire în literatura veche românească. ne dezvăluie într-o formă plină de simboluri tainele lumii de dincolo de moarte. Bogomilii dispreţuiau crucea. în care acesta. ne povesteşte împrejurările în care patriarhul a văzut tainele cereşti. deosebindu-se în această privinţă de biserica ortodoxă. dar ea este admisă chiar pentru preoţi. Fecioare. A treia legendă. nu admiteai. tendinţa apocalipsului este să pună în relief contrastul dintre grădinile raiului cu cetatea de pietre scumpe şi mărgăritare. de o parte. Călătoria Maicii Domnului la iad şi Moartea lui Avraam. după cuprinsul lor. Ciclul legendelor apocaliptice este reprezentat în Codicele Sturdzan prin următoarele trei texte: Apocalipsul apostolului Pavel.aşa cum o cunoaştem din expunerea călugărului bizantin contimporan £u-thimie Zygabenos. prin caracterul ei. care crede că în ziua judecăţii dir urmă. care. în Călătorie nu numai că nu este combătută căsătoria. în Călătoria Maicii Domnului la iad. această taină a euharistiei este învăluită într-o aureolă divină. stărui este asupra chinurilor din infern. într-o lumină de miracol. Călătoria Maicii Domnului la iad. ca şi în infernul lui Dante. De fapt. literatură apocrifă apocaliptică. Ch. de pildă. vom împărţi scrierile din Codex Sturdzanus. Bogomilii respingeau împărtăşania cu pîine şi vin. pe care o considerau ca un sacrificiu adus demonilor. Ieşind o dată cu fiul său 116 . ca şi albigensii. La acestea s-ar putea adăuga. în chinuri din ce în ce mai grele. şi dintre veşnicul întuneric al infernului. bogomilii. Fecioară intră mai adînc în împărăţia întunericului.

nu se mai îndură să se despartă de ai săi. masa de judecată a lui Sit. îl ridică pe un car de foc la cer. scoborît pe pămînt. sfătuind omenirea să serbeze duminica şi ameninţ înd cu cele mai grele pedepse cereşti pe cei care vor nesocoti duminica şi vor călca legea Domnului. spunîndu-i că e trimis de Domnul să-i ridice sufletul. traduse din greceşte. care se păstrează în Codex Sturdzanus. întîlnesc sub poalele unui munte un călător obosit pe care îl aduc în casa lor. care dîndu-i să bea din paharul ei. care se citesc şi azi cu evlavie în lumea satelor şi sînt socotite ca amulete. urcîndu-se în muntele Tavorului. dar aşa de grea că nimeni nu o putea ridica. pe care un cor de îngeri îl duc spre cer. ne povestesc cum patriarhul. Cu deosebire Călătoria Maicii Domnului la iad şi Legenda Duminicii. Apocalipsul apocrif al sfîntului Ioan Bogoslovul. piatra s-a deschis şi în ea s-a găsit scrisoarea Domnului. Mai tot ciclul credinţelor 117 . a mai circulat în vechea literatură românească un al patrulea apocalips. la ziua judecăţii din urmă. cu contrastul dintre paradis şi infern.Isac să caute un oaspe pentru masă. deschizînd cerul. Scena muncilor din iad din pridvorurile multor biserici de sate este zugrăvită adesea cu elemente care amintesc Călătoria. care nu era altul decît îngerul Domnului. descoperit de regretatul N. mică la vedere. Isac are un vis revelator. aducătoare. de noroc şi păzitoare de primejdii. şi pe care l-am găsit apoi şi într-o serie de manuscrise din Biblioteca Academiei Române. dar alte versiuni. Avraam îşi dă sufletul. Mîntuitorul. Abia după ce patriarhul Ierusalimului şi soborul de preoţi s-au rugat trei zile. oamenii vor învia cu trupul. a avut un adînc răsunet în păturile populare. E vorba de o piatră căzută din cer. care destăinuia maselor populare tainele judecăţii din urmă. se destăi-nuie lui Avraam. Peste noapte. după cum credea Drăganu. la sfîrşitul secolului al XVII-lea sau începutul secolului al XVIII-lea. cînd îngerii vor aprinde pămîntul şi cînd toate cele trecătoare se vor mistui. în ceea ce priveşte influenţa asupra poporului. calea îngustă care duce spre rai. au împrumutat materiale pentru ciclul colindelor religioase. ideea că. cînd va veni Antihrist pe pămînt să amăgească omenirea. unde patriarhul vede. cum apostolul. îngerul. După cererea stăruitoare a lui Avraam. Textul nu se poate identifica însă. La literatura apocalipselor apocrife se poate adăuga şi Legenda Duminicii sau Epistolia Domnului nostru Isus Christos. cu textul bogomilic descoperit în arhivele inchiziţiei din Carcas-sone — oraş în sudul Franţei — unde fusese pe vremuri un important centru al ereziei albigense. îi arată lucrurile simbolice — o carte pecetluită cu şapte peceţi — şi îi destăinuie sensul lor şi zilele de agonie ale lumii. el are concepţii ortodoxe: venerarea profeţilor. şi atunci străinul. se roagă Domnului să destăinuie cele ce vor fi în ziua judecăţii din urmă. răspîndită de preoţi în masele credincioşilor de pe vremuri. Cum era de aşteptat. îngăduindu-i să mai trăiască încă. Drăganu într-un codice din veacul al XVI-lea. Nu mai puţin norocos a fost. Textul povesteşte. în pragul raiului. Este Apocalipsul Sfîntului Ioan Bogo-slovul. în fo ma în care îl avem în literatura noastră. care dezvăluie tainele lumii de dincolo de moarte. această literatură. într-o lumină orbitoare. calea largă care duce spre iad şi alte taine divine. după cum arată titlul. în afară de aceste trei apocalipse. adorarea crucii. Dumnezeu trimite atunci moartea. Dimpotrivă. Versiunea din Codex Sturdzanus se încheie aci.

I. în care se enumera 15 puncte ale ereziei maniheice. Sofia. O traducere în limba română a dat Alex. Un sinodic al ţarului Boril. 1901. care. 22 — 23. Acesta fusese însărcinat de popa Sixt să convertească la catolicism resturile bogomililor din Bosnia. Un studiu important pe baza tuturor izvoarelor în literatura bulgară este al prof. Zagreb. Textul grecesc întreg a fost publicat de M i g n e. în ur ma acestei convorbiri. Die Phundagiaten. împreună cu cei 12 apostoli ai săi. el a întocmit în anul 1461 un Symbchim veritatum fidei romanae ecclesiae. Simbolul a fost publicat de Fr.Este o operă de dogmatică în care se expun doctrinele sectelor care minau creştinismul. p. 118 . Leipzig. I o rdan Ivanov. C a r t o j a n. pentru caapoi să fie combătute punct cu punct. Iordan. tom CXXX. în Starine. Cărţile populare în literatura românească. din Bibi. Acesta. Aceste cuvîntări au fost editate în timpul din urmă de un învăţat rus M. 1938. dintre care unele priveşte erezia bogomilică. Un al patrulea izvor ni-1 procură patriarhul Eftimie din secolul al XlV-lea. 1928. un alt izvor pentru cunoaşterea bogomilismului este o operă a episcopului Ioan Torquemada. PopruZenko. tradus din greceşte în anul 1211. Kaluzniacki. CB KO3MW npecBHTepa CJIOBO Ha epeTHKH. R a c k i. Pentru bogomilii din Bulgaria avem un izvor contemporan în cele 13 cuvîntări ale prez-biterului Cosma îndreptate împotriva ereticilor.. ascuns în spatele tronului. cu focul care va mistui pămîntul. Casa Şcoalelor. pentru a fi apoi combătute din punct de vedere catolic. F i c k e r. Bucureşti. după un ms. voi. care a început persecuţia bogomililor în Bulgaria. Euthimie Zygabenos. p. Opera lui Zygabenos se numeşte Panoplia Dogmatica (Ilavo-rikiaAoYHCmxf\). a fost ars pe rug. Werke des Patriarchen von Bulgarien Euthymius. Series gradeca posterior. Bucureşti. în sfîrşit. intrată mai tîrziu în literatura noastră din literatura rusească. Sofia. Isvoare bogomilice.populare despre sfîrşitul lumii. ed. Predica presbiterului Cosma. 27-58. Capitolul despre bogomili republicat de G. publicat de Academia Bulgară în 1925. pentru a stabili normele credinţei pravoslavnice. Doctrina bogomililor a fost expusă de un călugăr învăţat. 1907. XIV (1882 . Universităţii din Utrecht. BoroMHJîCKH KHHrn H Jiereuflu (Cărţi şi legende bogomilice). pleacă de la acest apocrif şi de la o altă carte. împăratul care a dezlănţuit prigoana împotriva ereziei din Bizanţ. căpetenia bogomililor. după ce secta a fost distrusă. în acest scop. cu mitul lui Antihrist. contemporan cu Alexe Comnenul. Sinodicul a fost publicat şi el în CuHoflHHK rjapa EopHJia. într-o biografie a episcopului Ilarion din Moglena (o dieceză din Bulgaria. în Patologiae cwsus completus. p. 1908. El pretinde că a ascultat. convorbirea dintre împăratul bizantin şi medicul Vasilie. a inserat şi discuţiile pe care episcopul Ilarion le-a avut cu ereticii. Petersburg. Biografia a fost publicată de E. pe la jumătatea secolului al XVIII-lea: Semnele venirii lui Antihrist. şi urm. 1929. Lămuriri suficiente şi o bibliografie bogată la N. Textul grecesc a fost publicat pentru întîiaşi dată la Tîrgovişte în 1710 (de frica turcilor s-a scos capitolul privitor la sarasini). cuprinde adaose interesante. BIBLIOGRAFIE Despre literatura apocrifă s-a scris foarte mult în timpurile din urmă. Wien. cu lupta lui pentru a amăgi omenirea. unde erau numeroşi bogomili). cu victoria asupra lui Enoh şi Ilie.

în literatura orală a poporului nostru se găsesc însă numeroase legende cu caracter bogomilic. 1938. Legenda Sf. care alcătuiesc un capitol interesant în literatura noastră veche: legendele hagiografice. 229. 1936-1938. voi. I. Călătoria Maicii Domnului la iad. arheologie şi filologie. A. Textele apocrife din Codex Sturdzanus (Apocalipsul Apostolului Pavel. şi reprodus în Chrestomaţie română. p. Apocalipsul Maicii Domnului au fost publicate de N. I. I. Drăganu. M. text românesc şi traducere engleză după un manuscris din 1750. N. C a n d r e a. unde este studiată şi întreaga literatură apocrifă. 195— 199. se găseşte în studiul meu. IX (1887). voi. pentru care vezi mai pe larg Cărţile populare în literatura românească. In legătură cu această legendă stă şi textul versificat: Cîntecul lui Adam. Pentru alte manuscrise inedite din colecţia Academiei Române precum şi pentru texte slave publicate de N. p. 85—87. 63— 65. I Epoca influenţei sud-slave. C a r t o j a n. 219-224. I (1883). Două manuscripte : Codicele Todorescu şi Codicele Marţian. precum şi legenda hagiografică a Sf. 119 . 24-34. Tihonravov. I.ente den bătrîni. p. Bucureşti. Bucureşti. p. Gaster după un manuscris de la începutul secolului al XVII-lea (circa 1600— 1625). Pypin. IV. Istoria românilor.Texte. şi N. şi pentru prototipe greceşti a se vedea Cărţile populare în literatura românească. voi. în Revista pentru istorie. M. Cavalerii. Cărţile populare în literatura românească. voi. la capitolele respective. Vineri au fost publicate de B. voi. H a s d e u în Cuv. Iarba fiarelor. 200 şi urm. Academia Română. I/p. O versiune dezvoltată din Moartea lui Avraam a fost publicată de dr. 1929. p. Moartea lui Avraam. Cultura Naţională. II. 1928. 78 — 80. 55 şi urm. Nu este însă din secolul XV. Porfiriev şi alţii. Drăgaii u. p. vezi pelarg N. II. pentru care vezi mai pe larg I. Cărţile populare in literatura românească. Drăganu Dacoromania IX. O expunere detaliată pentru domeniul românesc. 114—115. Pentru Lupta arhanghelului Mihail ou Satanail şi Disputa lui Isus cu Satana. Legenda lui Adant şi Eva a fost publicată de dr. p. 35-42. Cf. Studii. Bucureşti. Sisinie ). I o r g a. p. p. Cărţile populare în literatura românească. 59 — 67. cu o biografie mai completă. LITERATURA HAGIOGRAFICĂ Deşi curentele reformiste erau împotriva cultului sfinţilor —ne reamintim de prefaţa Cazaniei lui Coresi: „sfinţii morţi nu ascultă rugăciunea noastră" — totuşi preoţii români din părţile ardeleneşti au tradus de timpuriu şi au pus în circulaţie şi cîteva vieţi de sfinţi. p. P. 34—37. p. Fundaţiunea pentru literatură şi artă „Regele Carol II". Gaster în The Transactions of the Society of Biblical Archaeology. O altă versiune cu rotacism (reprodusă în facsimil). C a r t o j a n. Bucureşti. Alte versiuni din Apocalipsul Apostolului Pavel. Textul Apocalipsului lui loan Bogoslovul a fost publicat de N. Două manuscripte vechi ■' Codicele Todorescu şi Codicele Marţian. A. N. Legenda Dwminicii.

pătruns de divinitate. cînd se scoboară în arenă. unde se dau drumul fiarelor sălbatice. mortificîndu-şi trupul. flăcările nu-1 mistuie. dar acestea. De aceea. în plăsmuirea acestor legende. fiindcă trupul sfîntului. care radiază în jurul lor nimbul sfinţeniei. acestea nu se reped la ei. duceau o viaţă aspră de abstinenţă. se lepădau de toate bunurile vieţii pămînteşti şi. fireşte. 120 . şi cu aceasta s-a încheiat şi epoca martirilor. iar în locul lui fantezia creatoare a poporului. ocrotit prin harul divin. în care latura miraculoasă a vieţii fusese accentuată şi subordonată unei concepţii aparte. de la povestirile martorilor contemporani cu sfîntul. în afară de ciclul acesta al marilor martiri care şi-au dat viaţa pentru izbînda ideii creştine. Admiraţia lumii creştine începe să fie atrasă atunci către o altă formă a eroismului mistic: asceţii. a creat tipul generic al sfîntului. sufletul omului se poate desprinde de materialitatea trupului şi că. încît drumurile care duceau către centrele în care se păstrau moaştele sfinţilor — numite în documentele timpului strata publica peregrinorum — erau înţesate de alaiuri lungi de pelerini porniţi din toate părţile lumii creştine. în primul rînd. cînd cultul sfinţilor luase un avînt aşa de puternic. Torturile cele mai groaznice nu-şi mai pot produce efectul. literatura hagiografică mai cuprinde un alt ciclu mare de legende. pentru a obţine harul mîntuirii divine. Admirînd credinţa lor înflăcărată. de mistica neoplatoniciană. autorii lor s-au servit de materialul pus la îndemînă de tradiţia populară. care veniseră pe drumuri prăfuite din adînci depărtări. biserica i-a trecut şi pe ei în rîndul sfinţilor. sfîntul este campionul lui Dumnezeu pe pămînt în lupta contra păgînismului şi a ispitelor acestei lumi trecătoare. în ceasurile de tortură. în elaborarea elementului miraculos din legendele populare. Se ştie că în veacul al IV-lea. prigonirea creştinilor a încetat. oferindu-i cununa de martir. fuseseră în mod conştient prelucrate — cum dealtfel se petrec lucrurile şi azi sub ochii noştri — de imaginaţia populară: cadrul istoric şi geografic în care se desfăşurase viaţa reală a sfîntului fusese şters. care pleca. cu care duhul răului caută să primejduiască mîntuirea omenirii. ei se confunda în sufletul lor cu Mîntuitorul. Pentru hagiograf. acel în care se proslăveşte viaţa marilor asceţi. este imun: săgeţile nu-1 străpung.Literatura aceasta fusese alcătuită în vremurile de adînc misticism ale evului mediu. după ce Constantin cel Mare a admis creştinismul în imperiul său. folosindu-se de străvechile legende populare. avide de a cunoaşte viaţa şi minunile sfinţilor al căror sprijin îl cereau. pînă în clipa cînd Mîntuitorul îi primeşte sufletul. Pentru a satisface curiozitatea pioasă a mulţimilor. stă mai presus de legile naturii. otrava nu-1 distruge. departe de valurile zgomotoase ale lumii. Acest nimb al sfinţeniei creează în jurul mucenicilor un fel de pavăză invizibilă care destramă puterea legilor fizice ale naturii şi înalţă sufletul şi trupul celui prigonit de vrăjmaşii Mîntuitorului dincolo de graniţele naturii materiale. cărturarii din jurul sanctuarului în care se păstrau moaştele lor au alcătuit legendele hagiografice. Aceasta susţinea că în timpul extazului religios. Aceştia —oameni simpli ori cărturari versaţi în filozofia timpului sau chiar mari împăraţi bizantini — în misticismul lor fanatic. pe care le înfruntă. transmise din generaţie în generaţie. hagiografii au fost influenţaţi de curentele filozofice ale timpului şi. în văgăunile munţilor sau în pustiuri.

de către un arheolog francez. atunci se poate întîmpla ca copilul să se îmbolnăvească de samca (un nume pe care1 poartă diavolul în această legendă) şi atunci. Şi l-oi duce Une-o hi mesă-ntinsă. scris pe foi de plumb în limba slavă. Se ştie că. zugrăvită pe frescele unei mănăstiri creştine de pe la anii 400. ca amulet de către lehuze şi noii-născuţi împotriva influenţei nefaste a diavolului. nici se toarce. fost profesor la Universitatea din Iaşi. Făclii aprinsă. un împărat păgîn i-a tăiat capul. luîndu-se pe urmele diavolului. Partea finală a legendei. Că l-oi scoate din lacuri. în cele din urmă. că e rău de păţit" — şi la o mulţime de păţanii ale celor ce n-au respectat ziua sfintei. cum apoi a scăpat neatinsă dintr-un cazan cu smoală clocotindă şi cum. Legenda Sfîntului Sisinie este un vechi descîntec desprins din ciclul formulelor magice ale vechei Asirii. I. cea mai veche formă a legendei. pornind în lume să propovăduiască învăţăturile Evangheliei. a fost legată pe cruce şi osîndită să fie arsă de vie. în care sfînta se roagă lui Dumnezeu să ia în paza lui pe cei ce-i cinstesc ziua şi să blesteme pe cei ce nu i-o cinstesc. nici cămăşi se spală. duhul rău se poate preface în tot felul de vietăţi şi că în fiecare din aceste metamorfoze ale sale el poartă cîte un nume special.Din literatura secolului al XVI-lea şi începutul celui de al XVII-lea au ajuns pînă la noi şi trei legende hagiografice: legenda Sfintei Vineri. cea de-a treia într-un codice găsit la Cohalm de d-1 Ilie Bărbulescu. Un descîntec asemănător. Vineri dimineaţa de trii ori. a fost descoperit la noi în nişte săpături făcute la Turnu-Severin de d-1 C. Cine cunoaşte numele şi-1 pronunţă sau îl scrie are pe diavol în puterea lui. cu particularităţi fonetice sîrbeşti din secolul al XHI-lea. care a fost prelucrat în legendă hagiografică în Egiptul elenistic — unde s-a descoperit acum 30 de ani.. p.. Legenda Sfintei Vineri este o legendă de martiră în care ni se povesteşte cum sfînta. Este o poveste sumbră despre sfîntul care. Izvoarăle reci şi fîntăni curate. a Sfîntului Sisinie şi a Sfîntului Alexie — primele două în Codex Sturdzanus. după concepţiile populare. după spusele măslinului pe care-1 binecuvîntează. (Cărţile populare. este obîrşia unui întins cerc de superstiţii populare privitoare la interdicţia de a munci vinerea: — „Vinerea nu se face leşie. îl găseşte. fiindcă răpise din leagăn copiii surorii sale. după ce-1 sileşte să restituie copiii. se recurge la descîntece numite „de samca". în fundul mării şi. nici se coasă. De aceea legenda scrisă se întrebuinţează şi azi. îl bate cu buzduganul ca să-şi spună numele şi formele în care se preface cînd răpeşte copiii. Bărcăcilă. 16 l) grăieşte un descîntec din Hunedoara. Dacă nu se ia această precauţie. Din pacuri. pentru a-1 tămădui. Legenda aceasta s-a răsfrînt în colindele religioase şi în descîntece: Cine poate spune povestea Sfintei Vineri S-o zică Joi sară de două ori. 121 . mai ales în satele din Bucovina şi Moldova. cum a fost mîntuită de un înger.

1938. Sf. 6 — 7. unde se păstra icoana nefăcută de mîini omeneşti. după versiunea lui popa Grigore din Măhaciu din Codex Sturdzanus: o copie derivînd din acelaşi prototip ca versiunea Iui popa Grigore. împrumutate din ciclul lui Păcală. dar care. care-i rămăsese credincioasă. Legenda Sf. Codicele de la Cohalm. din secolul al XVIII-Iea şi după versiunea mitropolitului Dosoftei din Vieţile sfinţilor. Soţia şi părinţii rămîn deznădăjduiţi. p. pe care îl credea pierdut. Sisinie din Codex Sturdzanus a fost publicată de B. p. Rătăcind pe străzile Romei. Viaţa Sfîntului Alexie: Eufrosina Simionescu. la uşa bisericii. M. dr. în josul paginii. Pentru o formulă de descîntec slav în care e citat Sf. îşi petrece vremea în umilinţă şi rugă. altele chiar burleşti. II. Hasdeu. 122 . îşi împarte averea săracilor şi. 1924. p. Iaşi. arheologie şi filologie. II. p. 53—54. 1884. trec pe lîngă el fără să-1 recunoască. p. devenit mai sărac decît cel mai sărac cerşetor. voi. Cuvente den bătrîni. Studii şi documente cu privire la istoria românilor. printr-o minune dumnezeiască. P. Abia la sfîrşitul vieţii lui. a cărui duioşie a ispitit din veacul al Xl-lea şi condeiul unui truver francez. p. cf. în Revista istorică română. I. cu textul slavonesc în paralelă şi cu o redacţiune modernă. pleacă spre ţărmul mării şi se îmbarcă pe o corabie. 284—291. 56 —57. Sisinie. pleacă spre Edesa. Acolo trăieşte 17 ani. Legenda Sfintei Vineri: B. nici soţiei sale. într-o noapte. Această legendă al cărui sîmbure îl formează o poveste siriacă din secolul al V-lea. Lazăr I. în amintirea fiului său. XIII (1906). 210-234 (cu studiu). în tovărăşia unui sihastru. la N. cerîndu-i să aducă în biserică pe „omul lui Dumnezeu". pînă cînd. îşi părăseşte soţia în noaptea nunţii şi. întîlrieşte pe tatăl său. fără să se destăinuie nimănui. Dar el se face nevăzut. îi dă adăpost în casa sa. Florea Marian a cules un ciclu de legende în care viaţa Sfîntului Alexie a fost prelucrată de imaginaţia populară cu elemente felurite — unele venite din romanul lui Varlaam şi Ioasaf. 145—156. fiul unui nobil roman. II. VIII. P. I o r g a. se dezvăluie misterul care-i acoperise viaţa. Revista pentru istorie. pe care Mîntuitorul o trimisese lui Avgar. vestea despre sfinţenia lui se răspîndeşte în toată ţara. săpată pe cîteva foi de plumb din secolul al XHI-lea şi găsită la Turnn-Severin. Aci. Gaster în Chrestomatie. fragment aflat în scoarţele unei Psaltiri coresiene. trimişi în lume pe urmele lui. C i o m u. Sim. sub scara tatălui. alături de o versiune din 1779. Alexe este astfel descoperit. se îmbarcă pe o corabie care-1 duce în limanurile Capadochiei. M. a pătruns în literatura noastră de la sfîrşitul secolului al XVI-lea sau începutul celui de al XVII-lea şi a avut un răsunet deosebit în sufletul popular. 342—352. nici mamei. Trec astfel 17 ani. ducîndu-se la ţărmul mării. nici părintelui. după un ms. p. Hasdeu în Cuvente den bătrîni. tipărită la Bucureşti în 1878. Sf.Cea mai interesantă legendă hagiografică este însă a Sfîntului Alexie. surprinsă de furtună. Versiunea din Codex Sturdzanus a fost retipărită şi de dr. Fecioară se arată în vis unuia dintre preoţi. Servitorii tatălui său. prelucrată în Bizanţ şi mai tîrziu în Roma. îl aduce în limanurile copilăriei sale. BIBLIOGRAFIE Texte. Alexie. Gaster. care. care nu-1 recunoaşte.

ea fuge de la dînsul. Car-t o j a n. 153-155. elementele rudimentare de ştiinţe naturale. Studii. precum şi cele narative. Fisiologul este o interesantă carte. 123 . şi ascultă cu urechea şi dacă află lemnul tare şi vîrtos. N. un fel de balaur cu privirea înveninată. Legende kagiografice. alcătuită — după cum conchide Max Wellman într-un studiu recent — în secolul al IV-lea. p. iată. Este. ms. ca de pildă finixul. un monstru cu chip de femeie şi cu perii capului de balaur. Alte animale mitice din Fisiolog sînt vasi-liscul. altul venit din literatura Italiei medievale: Fiore di virtu. legende şi istorioare. 170-171. pentru ca apoi . 1929 (ed. care căutau să descopere calităţile oculte ale lucrurilor.Pentru mai multe amănunte bibliografice de tipărituri. opera citată. de fapt. de pildă. şi lăcuieşte într-însul. scobind lemnul. deoarece literatura didactică de la începutul culturii noastre era alcătuită din texte în care maximele. o pasăre ca păunul. în afară de învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. sînt interpretate apoi ca simboluri ale unor idei morale şi religioase. 163. sub influenţa curentelor neopitagoriciene şi a altor curente mistice din Orient. româneşti şi izvoare. a doua zi. mistuindu-se în cenuşă. Pentru a ne face o idee de structura acestei curioase cărţi. era hrănit de Duhul sfînt. LITERATURA DIDACTICĂ Trecerea de la literatura apocrifă la cea didactică era uşor de făcut. auzind toaca preotului din cetate. care ucide de la distanţă. După nouă ani i se umpleau aripile de mireasmă şi. şi acolo scoate şi puii săi. după ce sînt descrise cu obiceiurile reale sau închipuite. C a r t o j a n-. intra cu el în biserică. prin două texte: unul venit din Egiptul elenistic prin vechiul Bizanţ: Fisiologul. Literatura didactică este reprezentată în secolul al XVI-lea şi începutul celui de al XVII-lea. preotul să o găsească renăscută şi întinerită. I. fără să se hrănească. N. ne spune textul. în care animalele şi păsările. în ciclul animalelor descrise de Fisiolog se găsesc şi animalele fantastice din miturile popoarelor vechi. FISIOLOGUL. care ar fi trăit pe lîngă cetatea Heliopol. cap. Cărţile populare in literatura românească. p. se aşeza pe jertfelnic şi se aprindea. Casa Şcoalelor). XVII. Bucureşti. cu capul de aur. poate în Egipt. cum este descrisă gheonoaia sau ciocănitoarea: „Gheonoaia zboară din copaciu în copaciu. avantajele magice şi simbolurile lor religioase. Acolo sta nouă ani pe cedrii Livanului. 137—171. un fel de tratat de zoologie şi de morală în acelaşi timp. ea tot scobeşte şi să sălăşluieşte într-însul. fiindcă. iar unde află lemn slab şi găunos. sau gorgonia. sînt subordonate unor idei morale şi religioase. despre care neam ocupat la locul său.

însuşi Sf. sau în operele truverilor. Versiunea aceasta tradusă din slavoneşte este însă sumară. după cum s-a spus. pentru ca să se ferească de şoim. unde a fost tradus în două epoci diferite: o dată în epoca de aur a vechii literaturi bulgare. cu un studiu. din biserica Şcheilor din Braşov. precum şi ornamentaţii pentru vinietele şi iniţialele manuscriselor. pentru portaluri. sub numele de Bestiarii. descrierea păsării este urmată de interpretarea simbolică. în felul acesta sînt descrise şi interpretate în sensul unui simbol moral o mulţime de animale şi păsări: pelicanul. Fisiologul se pare că a pătruns de timpuriu. în Occidentul latin. de aceea în epoca influenţei greceşti s-a făcut o nouă traducere după un text mult mai complet. arhiepiscopul Naupactei. care-şi sfîşie pieptul pentru ca din sîngele lui să-şi hrănească puii. adus din Muntele Athos. cercînd cu vicleşugul său. căreia i-au împrumutat motive decorative pentru turnuri.Aşa şi diavolul: umblă din om în om. Nu mai puţin răspîndit a fost Fisiologul în literaturile balcanice. de doamna Margareta MociorniţăConstantinescu. ori în ale istoricilor şi naturaliştilor. pentru ca prin sîngele lui să mîntuie omenirea de păcatul primitiv. care umblă totdeauna în stoluri. De la bizantini. care s-a răstignit pe cruce. ne povesteşte într-una din scrisorile sale scena întîlnirii în pustiu a sfîntului Antoniu cu un satir. traducătorul Bibliei în latineşte. a fost tradus şi prelucrat în toate limbile romanice şi germanice. lipsită de spiritul critic pe care ni-1 dă astăzi progresul ştiinţelor exacte. poate din secolul al XVI-lea sau începutul celui de al XVII-lea — tradus la rîndul său după o versiune sîrbească. Bestiariile s-au bucurat astfel în evul mediu de o largă popularitate. în epoca de supremaţie a literaturii sîrbeşti. de Costea Dascălul. Ieronim. Fisiologul a fost alcătuit. dar versiunea cea mai veche 124 . Elementele fantastice pe care le conţinea nu au izbit mentalitatea naivă a lumii medievale. Au inspirat pînă şi arta. al lui Damaschin Studitul." După cum se vede. sînt daţi ca pildă creştinilor care trebuie să se adune în cete la biserică spre a se feri de diavol. Fisiologul a călătorit mai departe la slavii sud-dună-reni. La noi. altă dată mai tîrziu. venit la noi într-o tipăritură veneţiană sau în manuscris. Din Egipt a pătruns în Bizanţ şi a intrat de timpuriu. nu trebuie să ne mirăm că elementele din Fisiolog au pătruns în romanele courtois ale Franţei medievale. ca Jacques de Vitry ş. el fuge că nu-i place. unde. iar dacă-1 găseşte postind şi rugîn-du-se sau făcînd milostenie. ca de pildă în Floire et Blanchefleur. Toate aceste şase manuscrise descind din acelaşi prototip — mult mai vechi. care ar fi cerut sfîn-tului să se roage pentru el lui Dumnezeu. contele Champagnei şi regele Navariei. ca Thibaud. în facsimile şi transcriere latină.a. şi a fost republicat. este interpretat ca un simbol al Mîntuitorului. poate din veacul al V-lea. Cînd asemenea naivităţi se găseau pînă şi în scrierile sfinţilor părinţi. dintre care cel mai vechi a fost copiat în 1693. în Egipt. se cunosc pînă acum vreo şase manuscrise. pentru faţade. Dealtfel. unde se încrucişa cultura elenistică cu cea iudaică şi orientală şi cu creştinismul. şi dacă găseşte om slab să sălăşluieşte într-însul. Nu ştim cui se datoreşte această nouă traducere. porumbeii. amvoane şi vitraliurile domurilor.

în decurs de şase decenii. fiind tradus în limbile sîrbă." El a intrat şi în creaţiunea poetică a lui Eliade Rădulescu. In sus pe calea strimtă. utilizat adesea ca motiv decorativ în miniaturile manuscriselor din mănăstiri şi pomenit de multe ori de scriitorii noştri vechi. un mic tratat de morală. cu aspra neavere. ţinînd seamă de gustul epocii sale. Vasiliscul nu este aci. copiat în anul 1774 de dascălul Duma şi publicat de C. balaurul cu privirea fermecată. Fisiologul a fost destul de răspîndit în literatura noastră veche. cu filii. cu consoarte. acea duioasă istorioară despre pasărea care. Nicolae Filimon. Este Fiore di virtu. descrie astfel belşugul din casa lui Dinu Păturică: „Vutcele şi cafelele cele mai bune. care are privirea aşa de înveninată. este vasiliscul. română... Nu numai că a fost pus sub teascul tiparului în Italia curînd după invenţia tipografiei (în 1474).. 125 . nici nu mai bea apă limpede. Stolnicul Constantin Cantacuzino.. Al doilea text cu caracter didactic al secolului al XVI-lea românesc are o origine italiană. N. El a îmbogăţit comoara tradiţiilor populare cu legende despre animale şi păsări. dar aşezate simetric. Acest succes aşa de frumos se datoreşte bunului-simţ cu care autorul. Cu limbile de şarpe. Te luptă cu Ananga. Iorga. ciubucele şi narghilelele cele umplute cu parfumatul tutun al Siriei. din Bologna veacului al XH-lea. astfel încît fiecare virtute să fie urmată de viţiul contrar: dragostea — pizma. şi a avut. rămasă fără soţ. şi decît aspidele şi vasiliscii cei otrăvitori şi veninaţi" (ed. şi femeile cele cu ochii mai fermecători decît ai vasiliscului. p. spune că erau „mai răi şi mai cruzi decît fiarele . Mateescu în Calendarul şi revista Ion Creangă pe 1914 şi 1915.. greacă. peste 40 de ediţii.se păstrează într-un manuscris. cu ochi de vasilisc. care-1 pomeneşte în oda sa La Schiller: Du sarcina. Această temă se găseşte în învăţăturile lui Neagoe. nu se mai aşază pe lemn verde.. bulgară şi armeană. dar a colindat aproape prin toate literaturile Occidentului şi a răzbătut şi în Orient. care a avut un puternic răsunet în literatura evului mediu. în romanul său Ciocoii vechi şi noi. dreptatea — strîmbătatea. dar în acelaşi timp otrăvitoare. o. a îmbinat într-un tot armonic materiale aşa de disparate la prima vedere. adevărul — minciuna. cameleonul". călugărul benedictin Tommaso Gozzadini. încît ucide cu ea de la distanţă. a fost culeasă în mai multe variante din gura poporului în Muntenia şi Bucovina şi a fost literalizată la începutul secolului trecut de Enăchiţă Văcărescu (după liricul grec Psalidas) şi de Asachi (Păsăruica stingheră). că de pildă despre pelican sau despre amărîta turturică. ci balaurul fantastic din Fisiolog. suflet. 85). vorbind în Istoria Ţării Româneşti de împăraţii romani din epoca decadenţei. Un alt animal fantastic din Fisiolog. în Evanghelia învăţătoare de la Dealu. cum comentau într-o vreme autorii noştri de cărţi didactice. rusă. du corpul după tine. „şopîrla care-şi schimbă coloarea pielii. FIORE DI VIRTU. Cartea este alcătuită din 34 de capitole referitoare la virtuţi şi viţii.

care întregeşte predica privitoare la întărirea virtuţilor şi înfrînarea viţiilor printr-o istorioară morală. Nu este 1 A se vedea mai pe larg: N. t. au fost împrumutate de autorul acestui tratat de morală al evului mediu din Fisiolog. din scrierile biblice sau din legendele hagiografice. concise. sub îngrijirea mătuşii sale Marioara Adorna Vallarga. scurte. secf. Bucureşti.Fiecare capitol Ia rîndul său e format din patru secţiuni de materiale diferite. în Moldova. cu puteri de tămăduire — toate cu obiceiurile lor. seria III. bărbăţia sufletului cu şoimul. care căutau simboluri pentru ideile morale ale creştinismului în lumea materială — comparaţia virtuţii sau a vidului cu un animal. ce stătea în mănăstirea de călugăriţe din Murano. ultima. mem. pe care a folosit-o Vol-taire în romanul său Zadig şi pe care a prelucrat-o la noi M. ele sînt totuşi alese cu gust. Mem. Cartojan. care sînt în genere precise şi clare. 2. din Gesta Romanorum. precum: frica cu iepurele. Oricît de curios ar părea la prima vedere un contact direct cu literatura italiană în secolul al XVI-lea.. l Fiore di virtu a pătruns în literatura noastră pe trei căi. dacă ne gîndim la legăturile ţărilor noastre cu Italia şi în primul rînd cu Veneţia. Varos au zis: Albina ţine în gură mierea şi în coadă acul cu fierea. 1928. spirituale chiar. De pildă: „Casiodor: în ce chip buretele nu dă apă pînă nu-1 storci. ca de pildă din romanele celebre ale timpului fca Romanul lui Alexandru cel Mare). Compararea cu animalele din Fisiolog se continuă cu o serie de maxime. Fiore di virtii în literatura românească. IV. 126 . 9 — 13. Deşi luate din izvoare disparate. ori din scriitori medievali. Amintesc aci legenda Îngerului şi a sihastrului.. pe care documentele ce se descoperă încă în zilele noastre ni le înfăţişează într-o lumină din ce în ce mai interesantă: soliile lui Ştefan cel Mare în cetatea lagunelor. Prima traducere s-a făcut în secolul al XVI-lea. plastice." Partea cea mai atractivă a cărţii o alcătuieşte secţiunea a IV-a. aşa şi scumpul nu dă nimănui nimica pînă nu-i iai cu sila. Sadoveanu în Povestiri pentru copii (Pustnicul Ieronim). Prima secţiune o alcătuiesc definiţiile virtuţilor sau ale viţiilor. Analele Acad. îngîm-farea cu păunul. Pythagora: Scumpul <avarul) este ca măgariul ce poartă povară altuia. Reamintesc de asemeni duioasa legendă a Casiei şi a prietenei sale Theo-dora cu împăratul bizantin şi cu mărul de aur — un reflex al folclorului bizantin. aleasă şi ea din izvoare foarte variate. ca piesele unui mozaic. Rom. anii de studiu ai lui Mihnea în Veneţia. Ut. ori pasărea calandrinon. privitoare la virtuţile şi viţiile corespunzătoare. culese din scrierile biblice sau din filozofii păgîni. Este o legendă care a avut multă răspîndire în evul mediu şi care îşi are sursa ei îndepărtată în Orientul semitic. direct din limba italiană. dar reunite între ele armonic. închipuite ori reale. Descrierea acestor animale. totuşi lucrul nu este exclus. mînia cu ursul. precum şi a altora fantastice — ca de pildă vasiliscul sau leoncornul. După definiţie urmează în fiecare capitol — în conformitate cu gustul cititorilor din evul mediu. iar el numai ce-i cu bănatul. fiicele lui Petru Şchiopul măritate în Veneţia cu greco-italieni. p. prin trei traduceri diferite. aşa şi scumpul strînge avuţie altora.

voind să aducă şi el un prinos de recunoştinţă noii lui patrii. atras de celebritatea cărţii. fiul unui doctor grec din Creta ce se împămîntise la noi. într-una din mănăstirile croate din insulele sau de pe ţărmurile adriatice. în care se oficia servicul divin în limba latină şi care avea legături cu ţărmurile vecine ale Italiei —■ şi în primul rînd cu Veneţia — un călugăr croat a transpus în limba neamului său celebra carte de morală a evului mediu. în 1529. A doua traducere s-a făcut după un intermediar sîrbesc. s-o traducă în limba română. care deriva după o versiune publicată în tipografiile greceşti din Veneţia. înainte de această dată. Traducerea românească. un călugăr român atonit. în Ardeal. în timpul pelerinajului său. Această a treia traducere a fost făcută după un text grecesc. a îndemnat pe ieromonahul Filoftei. în epoca de renaştere a sentimentului religios din vremea lui Antim Ivireanu şi a lui Brîncoveanu. tradusă direct din italiană de către Gherman Valahul. cînd. pe ţărmurile Croaţiei. cînd clerul nostru a simţit nevoia de a pune în mîna poporului cărţi de edificare morală. traducerea lui a călătorit mai departe în inima Serbiei şi de aci a fost adusă la noi. se întorcea cu el în ţară. care începe cu următorul titlu: „Cartea Floarea virtuţilor şi a viţiilor tradusă din limba italiană în valahă sau bogdănească (moldovenească) de către Gherman Valahul. făcută după cea românească. dar se păstrează traducerea rusească. de aceea. Ierei 127 . în 1807. a dat peste această carte şi. ne dă. ducîndu-se să se închine la Muntele Athos. Una din aceste tipărituri greceşti a ajuns pînă în mănăstirile greceşti din Muntele Athos. să fi încercat transpunerea ei în limba neamului său. Cartea s-a răspîndit repede în toate ţinuturile româneşti. de către ieromonahul Antim Ivireanu. Această traducere rusească. o dată sigură la care a fost făcută traducerea rusească: 1592. care. a fost multiplicată prin copii manuscrise. Fiore di virlu circula deci în literatura noastră. către sfîrşitul secolului al XVII-lea. care fusese la rîndul său tradus din italiană în secolul al XlII-lea. viitorul mare mitropolit. din nenorocire. iar din valahă tradusă în slavă de Veniamin Ieromonahul Rusin. De pe ţărmurile croate. unul din boierii lui Brîncoveanu. sub titlul "AoQoţ t<Sv /apvtcov. parohul bisericii din Bolgarseghiul Braşovului. păstrată în Muzeul Rumjancov din Moscova şi studiată de învăţatul rus Istrin. Traducerea ardeleană era însă plină de lacune. paharnicul Constantin Sarachini. această carte a fost tradusă din nou. într-o copie din veacul al XVIII-lea. unde a fost tradusă în limba românească. s-a pierdut. pe la jumătatea secolului al XVI-lea. de popa Ioan Românul. Această traducere s-a pierdut dar ni s-a păstrat o copie făcută în 1620. Traducerea a fost tipărită la 1700. în satul Sîmpietru din Hunedoara. după cum se vede. Paharnicul Sarachini. în aşa-numitul Codex Neagoeanus. Această versiune fusese tradusă la rîndul ei după un incunabil italian şi publicată pentru întîiaşi dată la Veneţia. unde a găsit-o. şi interesul pentru ea era încă destul de viu la începutul veacului al XlX-lea. la anul 1592". la mănăstirea Snagovului. şi retipărită continuu în cursul veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea.exclus ca în asemenea împrejurări un cărturar român din soliile sau din alaiurile princiare române. întîmplător.

Maxima atribuită Sf. Cartea aceasta. după un exemplar tipărit la Snagov. socotind că din vechea carte de morală „fieştecare dof-toria şi nectarul poate suge. G a s t e r. Marian.Ioan Ştefanovici. în Archivio glottologico italiano (al 128 . multă gălăgie face". Augustin: „Leul nu se luptă cu furnicile. Elemente din ciclul asemănărilor cu animalele se găsesc împrăştiate în tradiţiile populare privitoare la obiceiurile animalelor şi pasărilor. Astfel maxima Sf. 1934. apărută sub titlul Cercetări literare. în sfîrşit. după cum o spune însuşi. de tipograful Friederich Herfurt. II Physiologus rumeno. ca albina care sboară cu mare osteneală şi sănătoasă înţelepciune peste cîmpuri şi livezi şi grădini. în 1864. Manuscrisul cel mai vechi. din floare în floare. Isidor: „Găina pentru un ou face gălăgie de o aude vulpea" (din capitolul despre înălţare şi îngîmfare) se găseşte la Anton Pann. tradusă de cel puţin trei ori. nu putea dispare din circulaţie înainte de a lăsa în sufletul popular urmele ei. Tipăritura aceasta a avut noroc. Mociorniţă.. Cartea a dat-o la lumină. Ornitologia populară română. FI. Sadoveanu. de Margareta D. Maxima lui Varos: „Albina ţine în gură mierea şi în coadă acul" o găsim în manuscrisele lui Iordache Golescu: „Albina ţine în gură mierea cea dulce şi în coadă acul cel otrăvitor". 1808. o a patra ediţie la Bucureşti. într-o publicaţie a Seminarului nostru. Bucureşti. iar tezaurul proverbelor populare româneşti datorează şi el o parte din sentinţele sale acestei vechi antologii morale a benedictinului italian din veacul al XlII-lea. 83—101. căci în anul următor. pentru a-şi agonisi hrana". care a fost citită patru veacuri în literatura noastră.. cu un studiu. se tipăreşte a doua ediţie. în 1814 se scoate a treia ediţie la Sibiu şi. după cum dovedeşte culegerea lui Sim. Dar el muşte nu vînează. şi la Anton Pann în forma: Albina în gură cu miere Şi-n coadă acul cu fiere. BIBLIOGRAFIE Fisiologul. sub forma: Găina cînd va oua ' Aude o mahala. M. Istorioare morale ca Fiul împăratului Theodosie sau îngerul şi Sihastru aceasta din urmă prelucrată de M. o tipăreşte din nou în tipografia fraţilor Constantin şi Ion Boghici. Un alt manuscris din aceeaşi familie. p. a fost publicat în facsimile şi transcriere latină. I. a fost publicat de dr. copiat în 1777 de Andronache Bercheceanul. nici vulturul nu prinde muşte" apare la Anton Pann sub forma: Vulturul stă-n loc şi veghează. copiat în 1693 la Braşov de Costea Dascălul de la "biserica Şcheailor. au fost culese din gura poporului de diferiţi culegători de material folcloric. iar în colecţia manuscrisă a lui Iordache Golescu: „Găina pentru un ou. copiată în toate ţinuturile româneşti. tipărită apoi de cinci ori.

Se ştie că preoţii Asiriei şi Caldeei au aflat pe cer zodiile. Heft 1. XII (1928). memoriul 2. Cartojan. la care e de adăogat acum: Max Wellmann. p. A se vedea şi Cărţile populare în literatura românească. Fiore di Virtu. cu un studiu asupra originalului italian şi asupra răspîndirii lui în literaturile balcanice şi în cea română: N. ne oprim puţin. şi între desfăşurarea vieţii omeneşti. Această literatură îşi are sursele ei îndepărtate în credinţele astrale ale vechilor caldeeni şi asirieni. VII (1914) şi VIII (1915). Pentru raporturile versiunilor româneşti a se vedea şi M a r-gareta. asupra unor texte care au avut în trecut o largă circulaţie în toate păturile societăţii româneşti şi care formează şi azi lectura favorită a claselor populare. tradusă din greceşte sub titlul Oarecare cunoştinţe de la filosofii vechi pentru firea şi obiceiurile năravurilor oarecăror jivini adunate de preaînţeleptul întru arhierei Damaschin Studitul. p. de C. s-au descoperit o sumedenie de tablete cuneiforme. pe ruinele vechii Ninive. Pentru originalul grecesc a lui Damaschin Studitul vezi L e g r a n d. LITERATURA DE PREVESTIRE înainte de a trece la romanul popular. Der Physiologus. au încercat.ui Ascoli). Leipzig. au stabilit semnele zodiacale şi. XXII. după o copie făcută în anul 1774 de dascălul Duma din Braşov. 188—194. precizînd după mişcările cosmice şi după fenomenele naturii soarta omenirii. unde a avut un rol important în elabo129 . a fost publicată. Textul din Codex Negoeanus n-a fost publicat pînă acum în întregime. 273 — 304. Cartojan. să descopere aceste raporturi. 157 şi urm. Fiore di Virtu în literatura românească. Cărţile populare în literatura românească. Din Asiria şi Caldeea. pornind de la concepţia că este o strînsă legătură între mişcarea astrelor şi tulburările naturii pe faţa pămîntului. 501 — 514: Fiore di Virtii dans la litteratureroumaine. IV. Bucureşti. în Analele Academiei Române. scrise multe din porunca regelui Sagon I. Este un gen de literatură care reprezintă prelungirea în creştinism a unor străvechi superstiţii din lumea antică: cărţile de prevestire. p. ca de pildă: „Cînd constelaţia ursei se întoarce. nenorocire peste întreaga ţară". printr-o bogată literatură astrală. Eine religionsgeschichtlich naturwissenschaftliche Vntersuckung. în săpăturile făcute în vremurile noastre în Asia Mică. O altă versiune. anul X (1886). D. voi. p. I. Bibliografia la p. Philologus Supplementband. 1930. voi. M a t e e s c u în Calendarul revistei Ion Creangă pe 19 14 şi în revista de folclor Ion Creangă. Un rezumat în limba franceză al acestui studiu am dat în Archivum romanicum. asemenea literatură s-a răspîndit în Egiptul elenistic şi de acolo a trecut în Bizanţ. Mociorniţă în studiul amintit mai sus. pe de altă parte. Studii pentru Fisiolog. seria III» tom. rnai pe larg N. VII. cu preziceri astrale. I. pentru a avea o icoană completă a culturii româneşti din epoca de care ne ocupăm aci. N. 1928. pe de o parte. Cîteva capitole publicate în mod critic. unde se dă şi o bibliografie completă. pe care le considerau ca divinităţi. în text românesc cu caractere latine şi în traducere taliană făcută de Pietro MerJo. p. în Annuaire de l'Association pour V' encouragement des etudes grecques in France. 195 — 208. 193—194. Memoriile secţiunii literare.

din Grecia şi din Asia Mică astrologia se infiltrează în Italia şi se răs-pîndeşte. spune: „Ce creştini sunt aceia care păzesc basmele jidoveşti şi elineşti şi ursitorile şi vrăjile şi astrologiile şi obriciri de zile şi de luni şi de ani şi Trepetnice". este un Gromovnic. poruncind arderea cărţilor de astrologie. Alături de împăraţi. Din indice. tipărit la un loc cu Paraclisul Maicii Dom^ nului. cronicarul lui Constantin Brîncoveanu. prin mijlocirea slavilor meridionali. dispoziţiile împotriva cărţilor astro-logice au trecut în pravilele de legi. care pretinde să dezvăluie soarta omenirii şi starea sămănăturilor după zodia în care va cădea tunetul (slav. în toate straturile sociale. care au fost traduse şi în literatura noastră. Molitvenice şi alte texte religioase. şi literatura astrologică. trepetnics = tremor) prezice viitorul omului după diferitele mişcări ale trupului. instalată în 1639 cu material adus din Ţara Românească. şi se găseşte într-o sumedenie de manuscrise. care. şi este reprezentată la începutul secolului al XVII-lea prin următoarele texte: Rojdanicul sau Zodiacul este un text care prezice viitorul copilului după luna sau zodia în care s-a născut. precum: bătaia ochilor. De exemplu. Gromovnicul este o altă carte astrologică. Mai tîrziu. ca de exemplu Sfîntul Ioan Hrisostomul. de la Matei Basarab. clipirea genelor. Textul cel mai vechi a fost copiat în 1620 de popa Ion Românul din Sîmpietru în Ardeafl şi se păstrează la un loc cu Alexandria şi Fiore di virtu în aşa-numitul Codex Neagoeanus din Biblioteca Academiei Române. A fost se pare mult căutată în lumea românească a veacului al XVII-lea. cu timpul. într-o omilie intitulată Pentru mincinoşii prooroci şi cei fără Dumnezeu eretici. La noi această literatură a venit din Bizanţ. alături de literatura apocrifă. gronib = tunet): după cum va tuna ziua sau noaptea. cînd Roma ajunge o putere mondială şi-şi întinde stăpînirea în Orient. omilie care a fost tradusă în limba românească de Radu Greceanu.rărea ultimelor curente ale filozofiei eline. deoarece cea dinth carte ieşită din tipografia mitropoliei de la Alba-Iulia. se spune într-un loc: „Cei ce caută în stele sau fac alte meşteşuguri să cunoască mişcarea lucrurilor neştiute. de la apus sau de la răsărit. s-au ridicat marii părinţi ai bisericii.. totuşi ele se publicau chiar în tipografiile mitropoliilor noastre. precum a fost cazul cu mitropolia din Alba-Iulia sau din Iaşi.. Lupta deschisă de biserică a contribuit ca în indicele de cărţi oprite de a fi citite de credincioşi. Această literatură a fost mult căutată odinioară. încît împăraţii creştini au deschis lupta împotriva acestui gen de literatură. aşijderea ceia ce-şi socotesc zua întru care s-au născută şi zică c-au fostu bună sau rîa şi aceştia să aibă canon cinci ani".. judecind după marele număr de copii ce ni s-au păstrat. în special asupra neoplatonismului. precum şi după faptul că. Trepetnicul (slav. deşi pravilele bisericeşti opreau citirea lor. dintre care cel mai vechi cunoscut pînă azi datează din anul 1639. 130 . în Pravila tradusă de Eustratie Logofătul şi tipărită pe vremea lui Vasile Lupu în 1644. Credinţele acestea superstiţioase despre influenţa astrelor asupra vieţii omeneşti prinsese rădăcini atît de adînci în imperiul roman. să se treacă de timpuriu.

texte greceşti. Bucureşti. texte tipărite. Pentru calendarele lui Brîncoveanu. el prelucra în fiecare an almanacele după izvoare italiene — Foglieti Novdli. după cum spune el însuşi într-o prefaţă. 180—182. în ceasurile de mare cumpănă şi nevoie. (Tocilescu. Credincios acestei sarcini. 686. I. calendarul lui Constantin Vodă Brîncoveanu. 685. C a r t o j a n. Astrologul lui Brîncoveanu avea. Foletul Novei. BIBLIOGRAFIE N. în basmele noastre populare. calea pentru povestirile mai întinse. „obicinuita pe an datorie" de „a se închina Domnului" cu „tîlmăcirea almanacelor". ibiclem. romanele acestea sînt reprezentate în secolul al XVI-lea şi al XVIIlea prin trei specimene: Alexandria. Cărţile populare în literatura ro mânească. p. la noi. a lăsat urme adînci în sufletul popular. p. în bibliografia de la sfîrşitul capitolului se indică: manuscrise româneşti vechi editate. urme pe care le întîlnim pînă în creaţiile lui poetice. manuscripte inedite din Biblioteca Academiei Române. urme numeroase se găsesc în des-cîntece şi vrăji: Tu stea logostea Toate stelele să stea Numai steaua lui X să nu stea. texte slave. el însuşi copistul unui rojdanic. Prin caracterul ei fatidic. au pregătit. adaugă Emil Vîrtosu. în care legende de animale şi pasări. de pildă. Tot din aceste cărţi vine şi zicătoarea: „rea zodie a mai avut". în evul mediu. studii asupra materialului românesc. 172 — 187.Chiar şi la curţile marilor noştri voievozi cărţile astrologice erau foarte mult preţuite. care trăieşte şi azi şi este citită cu aviditate în lumea satelor. ale romanelor populare. Materialuri folcloristice. această literatură. maxime şi istorioare sînt subordonate tendinţei de a înăbuşi viţiile şi de a întări virtuţile creştineşti. ROMANUL POPULAR Literatura religioasă apocrifă şi literatura didactică cu caracter profan. 1693—1704. să nu recurgă la cunoştinţele unui vraci sau cititor de stele. Varlaam 131 . Stilizate de cărturari în vremuri şi ţări diferite din material împrumutat din literatura orală a maselor populare. 694). cu intriga mai complicată. Brîncoveanu însuşi avea la curtea lui un astrolog. p. sau: „s-a născut într-un ceas bun (într-o zodie bună)". care nu trebuie confundat cu popa Ion Românul din Sîmpietru. nu este împărat şi împărăteasă care. 1929. grecesc şi slavonesc. 1940 (studiu şi texte).Bucureşti. cum dealtfel erau şi la curţile princiare şi regale din Occident. anume Ion Romanul sau Ioan Frîncul.

de un autor anonim care s-a folosit de tradiţiuni scrise şi de legende populare. încît chiar istoricii pe care el îi luase în expediţiile sale. a pătruns totuşi în literatura noastră prin intermediul sîrbilor. transmise din generaţie în generaţie. unde marele cuceritor macedonean este înfăţişat ca fiul natural al ultimului faraon egiptean (Nectaneb-Nehtinav) —■ o notă menită să satisfacă mîndria vechiului Egipt. Iar după ce sforţările pentru întărirea vieţii religioase devin şi ele mai puţin intense. deşi de origine greacă. enigme şi fabule: Archirie şi Anadan. toate aceste elemente au izbit într-atîta imaginaţia contemporanilor. Udrişte Năsturel. Paralel cu aceste tradiţiuni scrise. cu obiceiuri. Aristobul. un autor necunoscut. costume şi vegetaţie necunoscută. întreţesut cu maxime. Chr. după ce a suferit însă influenţa versiunilor din Occidentul latin medieval. 132 . întorşi la casele lor. cînd ţările noastre se frămîntau în necontenite lupte pentru apărarea pămîntului românesc. amintirea despre marele cuceritor şi izbînzile lui strălucite s-au păstrat şi prin ostaşii care străbătuseră cu el căile pînă la Indus şi care.a.şi Joasaf şi Archirie şi Anadan. Cel mai vechi roman popular. ALEXANDRIA. apare un alt roman cu caracter moral. s-au amestecat cu fondul străvechi de mituri şi legende şi în felul acesta s-a creat în jurul cuceritorului macedonean o atmosferă de supranatural. se recunoaşte germenul unor episoade care au alcătuit mai tîrziu o parte din urzeala romanului (ca de pildă: întîlnirea lui Alexandru cu amazoanele sau cu gymnosofiştii). în secolul al XVI-lea. în veacul al III-lea a. cînd luptele cad pe planul al doilea şi cînd trec pe primul plan preocupările pentru organizarea muncii culturale şi a vieţii religioase. Cîteva decenii mai tîrziu. care a trecut apoi în toate literaturile lumii. în fragmentele din aceşti istoriografi. au umplut lumea antică cu faima expediţiilor întreprinse. cînd au început să scrie viaţa şi războaiele lui. exotismul ţărilor cucerite. Strabo ş. lupte ce culminează în epopeea fulgerătoare a lui Mihai Viteazul. Arrian. care corespund fiecare unei faze deosebite a sufletului românesc din trecut. Aceste amintiri. pe care le citează scri: itorii posteriori (Polybiu. învăţatul cumnat al domnului Matei Basarab.). traduce romanul de apologie a vieţii creştine: Varlaam şi Ioasaf. Deşi operele acestor istorici contemporani cu Alexandru (Callisthenes. Nearh) s-au pierdut. pentru a avea o privire mai clară asupra romanului popular în epoca influenţei slavone. în Egiptul stăpînit de urmaşii lui Alexandru cel Mare. Se ştie că romanul lui Alexandru cel Mare a fost alcătuit în Egiptul elenistic în veacul al III-lea.. Onesecrit. care în nouă ani numai a cucerit în Asia şi Africa mai mult pămînt decît cunoscuseră grecii temeinic în toată desfăşurarea vieţii lor istorice. Alexandria. totuşi. Victoriile strălucite ale lui Alexandru cel Mare. a alcătuit romanul. se traduce romanul de aventuri războinice a lui Alexandru cel Mare. Că patria romanului este Egiptul se vede chiar din primele pagini. au muiat pana în coloarea mitului. adunînd elemente din tradiţia scrisă şi din cea orală. Deşi aceste două din urmă depăşesc epoca pe care o studiem. precum şi sfîrşitul lui tragic. le tratăm totuşi aci.

Alberic de Besancon — sau mai probabil Brian-con — apoi de trei truveri într-o lungă epopee de 20. ai căror locuitori trăiau în strînse legături politice şi economice cu Veneţia. Constantin şi Romanes. dar. într-o vreme cînd truverii colindau din castel în castel pentru a evoca în sălile somptuoase ale oaspeţilor. profesorul lui Alexandru cel Mare. cu toate încercările făcute. Din imperiul bizantin romanul lui Alexandru a trecut în Occident. în asemenea împrejurări. numite de atunci versuri alexandrine. adusă în secolul al X-lea de un napolitan. spre a-i da mai multă autoritate. primind între altele un colorit creştin. arhipresbiterul Leo. pentru că şi-a îngăduit să critice fastul oriental pe care-1 adoptase genialul cuceritor. devenită apoi o carte populară. Acum mai bine de 50 de ani. şi a fost copiată în 1562. din porunca mitropolitului Grigore. a trecut în Franţa. prin două traduceri: una făcută în epoca lui Carol cel Mare. atît de preţuit de cei vechi. din cauză că au fost întrebuinţate în acest roman. care însoţise pe marele cuceritor în expediţiile lui.000 de versuri. Una din cele mai vechi versiuni slavoneşti care a răzbătut prin vicisitudinile vremurilor pînă la noi s-a găsit în mănăstirea Neamţu. nepotul de soră al lui Aristotel. a povestit aceste expediţii. în sunetul violelor. mai bogată în elemente fantastice. Acolo. în oraşele de pe ţărmurile croate. Din Franţa materialul epic despre Alexandru s-a răspîndit în tot Occidentul şi a ajuns în Italia. istoricul literar rus Veselovskij a arătat că forma numelor proprii din versiunea neogreacă şi sîrbească a romanului presupune la baza lor prototipe de origine latină sau romanică. romanul lui Alexandru a fost preformat în versuri întîi de un cleric. Statuia lui Callisthenes chiar împodobea grădinile serviliene pe vremea lui Pliniu. de cîte 12 silabe. originalul occidental nu s-a descoperit încă. isprăvi de vitejie ale eroilor din alte timpuri. s-a repercutat în redacţiunile bizantine care circulau între coloniştii greci din Veneţia. de aceea în literatura bizantină romanul e cunoscut şi sub numele de Pseudo-Callisthenes. unde s-a încrucişat din nou cu traducerea arhipres-biterului Leo. alta. Callisthenes. După această versiune greacă. istoricul lui Alexandru cel Mare. s-a făcut o traducere în limba sîrbă. O versiune în proză. în Bizanţ unele copii ale romanului indicau ca autor pe istoricul Callis-thenes. Această moarte tragică i-a atras însă simpatia scriitorilor vechi: Curtius îl numeşte „vindex publicae libertatis". cu vremea. în ţările care făcuseră odată parte din imperiul lui Alexandru cel Mare. deseori tipărită în Veneţia. unde a fost cu timpul prelucrat. într-un mediu de fermentaţie epică. dar care suferise în partea finală influenţa poemelor franceze. Nu trebuie dar. dar a fost ucis din porunca lui Alexandru. să ne surprindă faptul că romanul fantastic al lui Alexandru cel Mare a fost pus. 133 . Această nouă traducere.Din Egipt romanul a călătorit apoi în Răsărit. emigraţi la noi din pricina apăsării turceşti. Traducerea sîrbească s-a răspîndit repede la toţi slavii ortodocşi şi a fost adusă în ţările noastre de către cărturarii sîrbi. O copie de pe această versiune a fost tradusă pe la jumătatea veacului al XVI-lea în Ardeal. care fusese trimis în solie la împăraţii Bizanţului. apropiată de traducerea latină a napoli-tanului. cunoscută sub numele de Historia Alexandri Magni regis Macedoniae de proeliis. iar Cicero laudă arta şi strălucirea stilului său. şi s-a răspîndit cu deosebire în imperiul bizantin. pe numele lui Callisthenes.

în cuprinsul manuscrisului se află următoarea notiţă. nr. aceste divinităţi răufăcătoare sînt adesea invocate ca slujitoarele lui Alexandru cel Mare. pomeneşte la anul 1713. 1 „Alexandria" în literatura românească. dar ni se păstrează o sumedenie de copii. fiindcă în unele manuscrise ale Alexandriei se povesteşte că marele cuceritor ar fi dat sticla cu pă vie. corespunzător grec. se gîndesc să-i pună în mînă cărţile lui favorite. Această traducere. în 1794. apărută la Veneţia în 1718. iubire şi moarte tragică al marelui cuceritor: „Adecă eu mult greşit şi ticălos Popa Ion din Sîmpetru scris această carte ce se cheamă Alixandrie şi mă usteniiu cît putuiu şi o scris să cetească şi să socotească bine ce este împărăţie ceştii lumi deşarte şi mîngănoasă". Hârb = gol. interesantă pentru că ne dezvăluie ceva din psihologia clerului de pe acele vremuri. o sursă în episodul întîlnirii lui Alexandru cu brahmanii gymnosofişti 2. yujjvdg — gol. 1910. Bucureşti. ma detta Storia e veramente curiosa per le molte favole che in essa vedonsi frammischiate". care a circulat neîntrerupt patru veacuri în toate straturile societăţii noastre. o Alexandrie: „o sia Storia di Alessandro ii Macedone. = înţelept. îşi au. Apostol Mânu.Originalul traducerii româneşti s-a pierdut. De atunci s-a retipărit continuu şi este azi răspîndită în masele populare de către diferite edituri şi instituţii culturale. dăruită de Evant împăratul gymnosofiştilor. ca de pildă Casa Şcoalelor. într-un ostrov de la capătul pămîn-tului. care. Anton Măria del Chiaro. în opera sa Istoria delle modeme rivoluzione della Valachia. totuşi existenţa ei este în afară de orice îndoială. şi aoq>r|crrfi<. devenind nemuritoare. 99—100. In revărsatul zorilor.npb = înţelept. în satul Sîmpietru din judeţul Hunedoarei. încît a fost singura carte profană care a fost pusă sub tipar. Mai tîrziu. 134 . Acesta. după toate probabilităţile. au dob'ndit aripi şi s-au prefăcut în iele i (Cutare) dimineaţa s-a sculat în cintarea cîntărilor. a trebuit fireşte să lase urme adînci în tradiţiile şi literatura populară. în veacul al XVI-lea. în năzuinţa de a ridica nivelul cultural al poporului. p. în tipografia lui Petru Bart. asceţii înţelepţi care trăiesc o viaţă de privaţiuni. dar că acestea au băut apa şi. cu cheltuiala unui neguţător. tre-cînd de la atmosfera legendelor religioase apocrife la literatura beletristică. şi Mx. stampată in lingua valaca. în păstrarea slujnicelor sale. 2 Nagomudrii din versiunea noastră derivă din slav. s-a răspîndit în numeroase copii. care a dat o ediţie îngrijită de marele prozator Mihail Sadoveanu. dintre care cea mai veche se găseşte în aşa-numitul Codex Neagoeanus (ms. în ciclul descîn-tecelor de „iele". în zorile redeşteptării naţionale. scris la anul 1620 de popa Ion Românul. iar pe vremea lui Brîncoveanu ajunsese atît de mult căutată. făcută. Deşi nu s-a găsit pînă acum nici un exemplar din această tipăritură brîncovenească. fiindcă este atestată de către secretarul de limbi occidentale al lui Brîncoveanu. Credinţe şi legende ca de pildă cele despre blajini. O carte ca Alexandria. A fost publicată la Sibiu. după cum am arătat pe larg într-un vechi studiu1. în mirosul florilor. printre tipăriturile româneşti. încerca să speculeze tema morală în romanul de vitejie. cînd intelectualii Ardealului. Alexandria vede iarăşi lumina tiparului. 3821 din Biblioteca Academiei Române).

care-i vădesc dintr-o dată nimicnicia vieţii omeneşti. înăbuşind în sine germenul tuturor dorinţelor şi al ispitelor. Ruxanda. Ba chiar şi în cuprinsul oraţiilor de nuntă apar reminiscenţe din Alexandria : Iar nunul cel mare Călare p-un cal Ca un Ducipal. în sfîrşit. regele pune să se zidească trei palate măreţe în care copilul avea să-şi petreacă primăverile. Cleofila. ne-o înfăţişează astfel: Relegele din Kapilavastu dobîndise la o vîrstă înaintată un copil. Pe cînd se întorcea spre palat în prada acestor gînduri triste.. iese cu învoirea tatălui său din palat. în scena infernului. în toponimia şi onomastica populară (Darie. ieşind din palat pe poarta dinspre răsărit. Lalitavistâra. să devină brahman. Instinctiv. pe care o veche carte indică. uneori. Sîm-burele acestui roman de apologie a vieţii ascetice creştine este legenda lui Buda şi a tatălui său. nenorocită tinereţea pe care bătrîneţea o nimiceşte. Tatăl convoacă căpe135 . Siddhârta cade într-o adîncă meditare: „Nenorocită sănătatea pe care boalele o distrug. ajuns în vîrsta adolescenţei. Alexandru Machedon este invocat. VARLAAM şi ioASAF. verile şi iernile. despre care se prezisese că va renunţa la tron şi că se va face brahman. pentru a se duce către una din grădinile încîntătoare spre a-şi petrece vremea. întîlneşte în cale un moşneag încovoiat sub povara bătrîneţii şi atunci află că tinereţea se sfîrşeşte cu bătrîneţea. pentru a mări dispoziţia de umor şi voie bună. şi apoi dă poruncă straşnică ca orice suferinţă şi orice necaz să fie abătute din calea copilului. Siddhârta întîlneşte pe drum un tînăr ascet care.Din pat de aur s-a sculat. Cu fetele lui Alexandru împărat în cale s-a întîmpinat. care macină sănătatea omenească. alcătuită cu şapte decenii înainte de ivirea creştinismului. se străduia. întîlneşte pentru întîiaşi dată un bolnav şi atunci află de la vizitiul său ce este boala. în colindele ce se cîntă pe uliţele satelor în zilele de iarnă. Candachia).. curînd după aceasta. nenorocită viaţa în care omul rămîne aşa de puţin". că moartea este limanul vieţii omeneşti. în sfîrşit. întors acasă. într-o ţinută de linişte desăvîrşită. Al doilea roman este Varlaam şi Ioasaf. el înţelege că numai în religie se poate găsi adăpost pentru suferinţele vieţii omeneşti şi. pe prag de argint a călcat. Trece puţină vreme la mijloc şi. regele din Kapilavastu. împărtăşeşte tatălui năzuinţa lui de a se face şi el brahman. pe cînd copilul. Zguduit de aceste neaşteptate întîlniri. sau a lui Ducipal pe pereţii unor biserici de sat din Oltenia) — toate sînt dovezi incontestabile de intensitatea cu care a răzbătut şi trăieşte încă în sufletul popular de azi romanul de vitejie şi de miraculos al celui mai mare cuceritor din lumea antică. în pictura bisericească (zugrăvirea lui Alexandru alături de Por împărat şi de Darie. întîlneşte pe cale un convoi mortuar şi atunci află pentru întîiaşi dată marea taină pe care i-o ascunseseră pînă atunci toţi. într-o zi însă. numeroasele urme lăsate în basme. Pentru a preîntîmpina o asemenea nenorocire. prin citirea Vedelor.

E rolul acordat călugărului Varlaam. dar văzînd statornicia tînărului. legenda. Varlaam oferă piatra preţioasă. Din Persia. prelucrătorul legendei a introdus un călugăr. aflînd prin revelaţie divină despre frămîntarea sufletească a fiului de împărat. sprijinite de minunate parabole. Această legendă budistă a trecut din India în Persia. căci problema principală a transpunerii legendei din forma budistă în formă creştină era următoarea: Siddhârta putea prin propria-i meditare să ajungă la cunoaşterea supremă şi la formularea sistemului său religios. pe cînd Ioasaf nu putea pătrunde în creştinism fără iniţiere şi fără săvîrşirea celor două taine care leagă pe om de Mîntuitor: botezul şi cuminecătura. sub care a străbătut în toate literaturile europene: romanice. întemeind budismul. care venea dinspre apus. Ce modificări a suferit legenda budistă pentru a deveni cel mai bun roman spiritual al evului mediu. primind botezul şi cuminecătura. Ioan Damasceanul — i-a dat forma grecească. obosite de prea multă priveghere. tînărul prinţ se strecoară din palat şi. Dar cele două taine nu le poate îndeplini în creştinism decît cineva care are darul preoţiei. retrăgîndu-se în pustie. cînd. Ioasaf simte coborîndu-se în sufletul lui zbuciumat înseninare şi se creştinează. încearcă prin toate mijloacele să-şi smulgă copilul din această nenorocire. pe cînd străjile care-1 pîndeau.teniile tribului. se încrucişa cu fondul mai vechi budist. nu domneşte mult. este o viaţă veşnică. se retrge în pustietate. Ajuns la limanurile Indiei. un călugăr al noii religii a prelucrat-o. cum o credea el. la două leghe de Ierusalim. adormiseră. aflînd că fiul său a îmbrăţişat religia pe care el o prigonea. din punct de vedere psihologic. care nu era alta decît învăţătura Mîntuitorului. căci dincolo de lumea „în care unii vin şi din care alţii se duc". 136 . cum îl caracterizează Krumbacher? S-au păstrat cadrul iniţial şi cele trei întîlniri fatale. ducîndu-se la grajd. împăratul. urcîndu-se pe tronul tatălui său. în locul brahmanului. se duse la palat şi aci ceru să fie dus înaintea lui Ioasaf — aşa se numeşte în romanul creştin fiul împăratului — căci. Acest dar este transmis din generaţie în generaţie de la sfinţii apostoli. viitoare. este pătruns şi el de adevărurile eterne ale creştinismului şi se botează. unde. dîndu-i o coloratură creştină. unde prin meditare ajunge la cunoştinţa supremă. de unde apoi a ajuns pînă în mănăstirea Sf. se îmbrăcă în haina de negustor şi porni pe o corabie să-i aducă mîntuirea. Saba. care şi celor ce sunt cu inima oarbă le poate da lumina înţelepciunii". Intrat în palat. a călătorit mai departe în noua ei formă spre Siria. toţi hotărăsc să-1 împiedice cu sila de la această nenorocire. stăpînit tot mai mult de gîndul vieţii spirituale şi al mîntuirii sufleteşti. în locul tînărului brahman însă. spune el. cînd creştinismul. pe vremea regilor Sasanizi. Răpit de frumuseţea învăţăturilor lui Varlaam. Acesta trăia în pustiul Senaridului. tradusă în limba arabă. fiindcă. doreşte să-i „dea o piatră preţioasă. De aceea adaptarea legendei lui Buda la creştinism nu se putea face decît prin introducerea în scenă a unui călugăr cu darul preoţiei. slavice şi germanice. erau necesare pentru a pregăti sufletul unui tînăr fiu de rege să se despartă de măririle deşerte ale vieţii pămînteşti şi să prefere ascetismul şi reculegerea în pustietate. Ioasaf. care la rîndul lor l-au primit de la Mîntuitor în ziua coborîrii Sf. îşi ia calul şi se face nevăzut. Aci un călugăr Ioan — confundat mai tîrziu cu Sf. care. Duh asupra lor. dar într-o noapte.

văzu patru capete de aspidă. căzu într-o prăpastie şi apucîndu-se cu mîinile se sui întrun copac. neavînd copii. văzu picurînd din ramurile acelui copac puţintică miere. şoarecii — ziua şi noaptea. care merge pînă acolo încît pune la cale pieirea unchiului său binefăcător. U. altul negru. cele patru aspide sînt cele patru stihii ale trupului omenesc. iar picătura de miere este dulceaţa acestei lumi trecătoare. Cătînd în jos văzu doi şoareci. de unde a fost culeasă în mai multe rînduri şi de unde. sînt minunatele apologuri pline de adînc înţeles al vieţii omeneşti. Este o poveste în care se întreţes două teme principale: a nerecunoştinţei unui fiu adoptiv. mila ta. unul alb. 137 . adoptă pe nepotul său Anadan. se găseşte zugrăvită şi în cîteva din vechile noastre biserici. Tîlcul parabolei este următorul: prăpastia este lumea. şi. care din literatura bizantină s-a răspîndit în toate literaturile evului mediu occidental. Această anecdotă plină de umor a fost reluată de Boccacio în Decameronul său. „Decipărăsindu-şi grija şi toate nevoile ce-1 cuprinsese". El circulă în literatura noastră (lin veacul al XVII-lea. a fost versificată de poetul I. adus la noi de valul emigrărilor stîrnite de urgia dezastrului din Cîmpia Mierlei. şi-1 creşte cu toată grija 1 Un om. într-adevăr. este romanul lui Archirie şi Anadan. ochii în sus. unde se credea în afară de primejdie. care a fost sculptată în catedralele din Occident. ca de pildă în San-Marco din Veneţia. ARCHIRIE şi ANADAN. Acţiunea se petrece în timpul regelui asirian Senaherib. a fost stilizat şi tipărit de Anton Pann în 1850 şi se tipăreşte şi azi pentru lectura copiilor şi a maselor populare. suflînd cu foc". Bătrînul sfetnic al împăratului. Sinagrip în versiunea noastră. ca de pildă la mănăstirea Suceviţa din Bucovina. fugind de inorog. a notat la începutul veacului al XVIII-lea pe filele îngălbenite ale manuscrisului aceste înduioşate rînduri: „O. Ea este răspîndită şi în masele poporului nostru. ceea ce formează frumuseţea acestui roman. în fundul prăpastiei. pe lîngă puritatea serafică a sufletului lui Varlaam. a trecut şi la slavii sud-dunăreni. nu mai puţin interesant prin marea lui vechime şi prin originea lui asiriană. cumnatul lui Matei Basarab. sau parabola inorogului1. un şarpe. în sfîrşit. Aşa este. şi unul din ei. orfan de părinţi. mare este! Minunată cartea aceasta plină di toate de învăţăturile svinte". care a inspirat lui Riickert balada Es war ein Mann in Syrerland. Tot aşa anecdota cu care vrăjitorul Tevda căută să convingă pe împărat că numai femeile pot smulge pe tînărul prinţ din calea ascetismului. şi care. care rodeau copacul de la rădăcină. în sfîrşit. Soricu. în sfîrşit. de La Fontaine în fabulele sale. a fost tradus de Udrişte Năsturel. căsca gura să-1 înghită. parabola celor patru cosciuge — care a fost utilizată şi de Shakespeare în actul al II-lea din Negustorul din Veneţia şi care are paralele în basmele noastre. Al treilea roman apărut în acesta perioadă de timp. şi a devotamentului vasalilor asirieni faţă de regii lor. Cel mai vechi manuscris slavonesc al romanului lui Varlaam datează din secolul al XlV-lea şi s-a găsit de învăţatul rus Iacimirskij în biblioteca mănăstirii Neamţului. „groaznic la vedere.Acest roman. copacul este cursul vieţii. Generaţii întregi de călugări nemţeni şi-au trecut din mînă în mînă acest edificator roman ascetic. „Cătînd la ramura pe care-şi înţepenise picioarele". se porni să' guste mierea. sau la Băjeşti şi Aninoasa din judeţul Muscel. Archirie. care a ajuns mai tîrziu şi episcop de Roman. de pildă. balaurul — iadul. Ridicînd. Doamne.

un înţelept şi zelos scriitor. în acest scop plănuieşte nişte scrisori ca din partea lui Sinagrip. că şed meşterii fără lucru". aceştia. în urma unei discuţii violente cu acesta. adresîndu-se împăratului. împăratul îşi adună toţi sfetnicii ca să chibzuiască. conţinînd romanul lui Archirie cu titlul: Acestea sînt maximele lui Ahikar. care se oferise să amăgească pe unchiul său. o misiune arheologică germană. nici chiar Anadan. copilului îi dă în mînă o frigare cu carne în vîrf. daţi-ne var. se înspăimîntă.părintească pînă cînd se face mare. Este acum momentul prielnic ca armaşul să scoată din hruba lui pe Archirie. de remuşcare. a descoperit două suluri mari de papirus din veacul al V-lea a Chr. aşează apoi un copil într-o ladă de care leagă la cele patru capete cîte un vultur. pînă cînd în anul 1506—1907. zburînd să prindă carnea. pînă cînd în cele din urmă. în răstimp. mulţumit cu această dezlegare a enigmei. încarcă pe Archirie cu daruri şi-1 trimite înapoi cu cinste. îşi povesteşte necazurile cu nepotul său. voieşte să se retragă la ţară. iese în întîmpinarea bătrînului şi-1 decide să vină singur la curte. 138 . Atunci îl duce la curte şi-1 înfăţişează regelui. dezleagă enigmele ce i se pun. Acesta. Faraonul Egiptului. înfăţişează regelui pe unchiul său ca pe un răzvrătit. Archirie. Ducîndu-se cu el la ţară. şi-a dat sufletul. Anadan. Regele. să-i plătească tribut. înalţă lada în sus. Peripeţiile sînt expuse aci la persoana întîia. şi atunci regretă cu toţii pieirea lui Archirie. Copilul strigă din înălţime: „Daţi-ne cărămidă. care semăna aidoma cu Archirie. văzînd din turnul palatului oastea lui Archirie. sau. trimite-le cărămidă şi var. înfăţişîndu-se din nou la curtea regelui. faraonul Egiptului. simţindu-se slăbit de bătrîneţe. Anadan. dacă nu. împărate. Archirie în fiecare zi îi dădea cîte o bătaie şi cîte o învăţătură privitoare la recunoştinţă. prin care a învăţat pe fiul său. Archirie însuşi care se da ca purtător al peceţilor regale sub regii asirieni Sanherib (705—681) şi Asarhadon (681—668). pe care o ţine astfel ca să aţîţe pofta vulturilor. Anadan. întors la curtea lui Sinagrip. intrat în slujba regelui şi dorind să moştenească mai curînd averea unchiului său. după obiceiul timpului. Chestiunea originii acestui roman a fost multă vreme obiect de discuţie între orientalişti. este condamnat la moarte. făcînd săpături într-o insulă de lîngă cataractele Nilului. deoarece el. pe care le pecetluieşte cu pecetea regală şi-1 face pe Archirie să-şi adune oastea şi să vină spre cetatea de scaun. în acelaşi timp. care şi-a strîns oastea şi vine să-1 detroneze. aflînd de pieirea iscusitului Archirie.. El pleacă în Egipt. îi spune: „Iată-ţi meşterii. trimite. ca să-ţi zidească cetatea". fără a avea răgazul să lămurească ceva. Dar armaşul însărcinat cu înfăptuirea osîndei se lasă convins pe drum de Archirie şi taie capul unui sclav. se hotărăşte să-1 răpună. Intrat în sala palatului. cerîndu-i ca sau să-i tri-meată meşteri iscusiţi care să-i zidească o cetate în văzduh şi să-i dezlege enigme. în timp ce acesta este ascuns într-o hrubă. solie lui Sinagrip. îşi ia asupra-şi sarcina de a descurca lucrurile. rugîndu-1 să-1 primească în locul lui. nimeni nu este în stare să dezlege enigma. ca să-i desăvârşească învăţătura. acoperită de palmieri. dar pe care se afla odinioară oraşul Elefantina. Archirie cere ca răsplată pe nepotul său Anadan. iar Archirie.

Alexandria: Un fragment din Codex Neagoeanus. în perioada macedoneană a literaturii bulgare. 322 şi urm. circulă şi azi în popor şi şi-a găsit adăpost în cărţile de şcoală. Casa Şcoalelor.în urma acestei descoperiri. D. 301 — 319. Sadoveanu şi D. 1929. la 1S50 (cu litere chirilice). Afirmaţia generalului că romanul este tradus din limba elină este eronată. la Blaj. Textul complet a fost publicat de N. au fost folosite şi de marele prozator de la începuturile literaturii noastre moderne. menţionează un manuscris din veacul al XVII-lea. 213 — 231. 139 . Studiu şi text. Bucureşti. Pătrăşcanu. copiat de un cărturar.A. în 1922. Varlaam şi Ioasaf. un substrat istoric. în Principii de limbă. Această ediţie este reprodusă şi azi în „Biblioteca pentru toţi" nr. care semnează Reaţe. în schiţa sa Păcală şi Tîndală. 65—139. O traducere modernă din limba germană după Chr. 19 (Alcalay). în veacul al Vl-lea anterior erei creştine şi are. nr. a fost publicat de d-1 I. p. Noui contribuţii. V. 1922. iar altele. Ioan Mihăl-cescn. Schmid: Preotul Econom Al. Sfintele amintiri. simplificată şi prelucrată de V. Cărţile populare în literatura românească. Petrescu. cu deosebire proverbele. la acelaşi. copiat de popa Ion Românul. p. al doilea logofăt. 14. tradus din limba elenă la anul 1648 de Udrişte Năsturel din Fiereşti. 1910. o tradiţie populară. Iată din ce adîncime de vremuri — peste 25 de veacuri — ne-a venit acest roman. care se citeşte şi azi la noi cu interes de copii şi lumea de la sate. 1904.. v. se găsesc împrăştiate în literatura orală a poporului. în tipografia lui Anton Pann. Biblioteca pentru popor. Cartojan. Din Vieţile Sfinţilor. un alt manuscris din anul 1717. acelaşi. Bucureşti. 1922. unde a fost tradus în secolul al Xl-lea sau al Xll-lea. Povestea lui Archirie. traducere din limba germană. Prelucrări moderne în literatura noastră: M. 1883. căci Cipariu. Noui contribuţii. O versiune după un manuscris din anul 1773 a fost publicată de A. precum şi enigmele. Completări privitoare la problema datării şi localizării traducerii. în mănăstirea Aninoasa. după un manuscris din 1784. 1921. Socec. 26 (Cartea românească). cu un studiu. La noi romanul a venit de la slavi. -455 şi urm. se păstrează în Biblioteca Academiei Române. 1926. la 1620. Costache Negruzzi. C a r t o j a n. B ia nu în Columna lui Traian. Varlaam şi loasaf: General P. Bucureşti. A fost tradus de timpuriu în literatura noastră. Elementul didactic din acest roman. Alexandria în literatura românească. Archirie şi Anadan: Textul romanului a fost publicat sub titlul înţeleptul Archir cu nepotul său Anadan. I. după unii. Bucureşti. Bucureşti. tipărit întîia oară de Anton Pann. şi în „Pagini alese din scriitorii români". Iosafat. Pentru Alexandria: N. Vieaţa Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf. Craiova. ed. p. Studiu şi text. O altă versiune. BIBLIOGRAFIE Texte. a publicat G a s t e r în Journal ofthe Royal Asiatic Society. Alexandria în literatura românească. 1910. Bucureşti. L u-p e a 3 u. Studii. în Sîmpetru. Năsturel. o istorisire din timpurile de glorie ale creştinismului. Bucureşti. după alţii. p. 1900. orientaliştii au căzut de acord: romanul a fost stilizat în Asiria. Bucureşti. Alexandria în literatura românească. Ureche în legenda Ţara fără bătrîni. nr.

1932. Bucureşti. nr. P o 1 i v k a. Caza n. p. 25 — 29. p. Simonescu. D. Bucureşti. de ştiinţe sociale. I. Un sat din ţara Oltului. p. 2. II. la locurile respective. în Byzantion. Pentru Archirie şi Anadan: N. Seminarul de istoria literaturii române (Epoca veche). 232 — 250. bibliografia completă a chestiunilor. Cărţile populare în literatura românească. p. 1 — 46. VIII (1898). 1926. în Drăguş. Berlin. Cimpu-lungMuscel. C ar t o j a n. Cartojan. Cercetări literare. Inst. 27 — 56. I. Date nouă privitoare la circulaţia romanului la noi: Emil Turdeanu. . istoricul şi filiaţiunea redacţiunilor româneşti. 251 — 262. I. Varlaam şi Ioasaf.Pentru Varlaam şi Ioasaf: Dan I. încercări istorico-literare. fasc. N. în publicaţia Seminarului nostru. 1934. I. p. Tot acolo. în Zeitschrift des Vereins fur Volkskunde. 1940. Cărţile populare în literatura românească. apărută sub titlul Facultatea de litere din Bucureşti. Ş t e f ă n e s c u. şi la noi I. III. 20. Pentru tema Ţară fără bătrîni: J. I.

La domnia lui Vladislav — deşi aci e o confuzie: „După ce au domnit Vlad Vodă 15 ani — e vorba de Vlad Ţepeş — au luat domnia Vladislav Vodă de carele nici o istorie nu se află scrisă de cine-vaşi. privitor la istoria Ţării Româneşti înainte de Neagoe Basarab. Numai printr-o minuţioasă analiză critică a acestor compilaţii se poate reconstitui. sau de nescareva oameni de ai casei lui (după cum de multe ori se întîmplă). După aceasta se cunoaşte ce fel de oameni au fost rumânii noştri. deoarece elementele care au intrat mai tîrziu în compilaţiile de cronici în a doua jumătate a veacului al XVII-lea sau pierdut. Abia din epoca domniei lui Neagoe Basarab avem o biografie a patriarhului Nifon. carele zic să fi fost de feliul lui Cîmpulungean." Dar la domnia lui Dan-voievod. iar nu scrie. dar pentru ce şi cum nu se ştie". fără numai scrie că l-au ucis Şuşman voivodul sîrbilor. însă ce să fie făcut în 23 de ani ai domniei lui nu să pomeneşte. ci numai zice că au pierit de sabie în Tîrşor. istoriografia să fi început în limba slavonă — limba statului şi a bisericii — dar nu avem nici o dovadă documentară. Din unele citate şi aluzii pe care le găsim la compilatorii de cronici din secolul al XVII-lea. de răposatul Giurescu lui Radu Popescu: „După ce au pierit Dan Vodă. cîteva exemple culese din cronica atribuită de d-1 Iorga lui Căpitanul Filipescu. n-a ajuns pînă la noi.. nici o urmă despre această istoriografie slavonă.ÎNCEPUTUL ISTORIOGRAFIEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ începuturile istoriografiei munteneşti sînt încă învăluite în ceaţă. care nici un lucru deplin n-au scris". Ce să fie lucrat el în domnia lui nimeni nu scrie. cu interesante elemente de istorie muntenească. Este posibil ca şi în Muntenia. 141 . fratele lui Mircea: „Acesta au stătut domn în Ţara Românească . de pildă. fără cît să zice că au pierit de sabie în Tîrşor. ca şi în Moldova. Iată. fiindcă nu ni s-a păstrat nici un fragment. au stătut la domnie Alixandru Vodă. Nimic însă din ce s-a însemnat în scris. s-ar părea că ei au avut la îndemînă izvoare scrise chiar pentru primii domni — ctitorii principatului muntean. în războiu de au avut cu cineva sau de vreun vrăjmaş al lui. în linii mari şi nu totdeauna sigure.. evoluţia istoriografiei muntene.

apărută în 1928 sub titlul Contribuţii privitoare la istoria literaturii române. totuşi un conflict se ivi între ei. Neagoe Basarab. întemeindu-se. Popescu în Analele Academiei Române. a adus în ţară pe fostul patriarh al Constantinopolului. Această viaţă a sfîntului. acuză pe mitropolit „că strică obiceiurile ţării" şi-1 sileşte să plece din ţară. aducînd în locul lui pe fiul unui fost despot sîrb. sprijinind credinţa ortodoxă în tot Răsăritul apăsat de stăpînirea păgînă. Mazilu într-o lucrare publicată într-o colecţie de studii a Seminarului nostru de istoria literaturii române vechi. care fură aşezate în mănăstirea de curînd întemeiată la Curtea de Argeş. împotriva pravilelor bisericeşti. convocă un sinod la care iau parte domnul. se urcă pe scaunul Ţării Româneşti Neagoe Basarab. o nouă episcopie la Buzău. începînd să scrie viaţa Sf. ridicat pe scaunul mitropolitan din Tîrgovişte. patriarhul Nifon murise în mănăstirea Dionisiat din Muntele Athos şi fusese trecut în rîndul sfinţilor. preoţii şi boierii ţării şi în care se pun noile temelii ale vieţii bisericeşti. se săvîrşi sfinţirea mănăstirii Curtea de Argeş. Maxim. care justificau aureola de sfînt pe care i-a creat-o biserica.VIAŢA ŞI TRAIUL SFÎNTULUI NIFON Se ştie că Radu cel Mare. pe care turcii îl scoseseră din scaun şi-1 ţineau sub pază. deoarece biserica nu admite divorţul soţilor — aşa cum dealtfel a rămas pînă astăzi tradiţia în biserica latină. Nifon. protul Muntelui Athos — protul era un fel de preşedinte al republicii de mănăstiri din Athos —• să scrie viaţa patriarhului Nifon. Protul Gavril fusese călugăr în aceeaşi mănăstire Dionisiat din Athos. în această viaţă a Sfîntului Nifon. Radu cel Mare nu admitea punctul acesta de vedere şi. pentru o mai bună rînduială religioasă. în acest răstimp. redactată în limba greacă. deci îl cunoscuse de aproape. Unul dintre boierii de divan ai lui Radu cel Mare. Gavril. a fost tradusă apoi în limba română şi se păstrează în patru manuscrise din veacurile al XVIII-lea şi al XlX-lea din Biblioteca Academiei Române. Cînd. şi cerea ca Bogdan să se împace cu soţia lui. în năzuinţa de a reorganiza biserica Ţârii Româneşti. Neagoe Basarab a fost un domn pios. a amestecat în viaţa reală a sfîntului şi elemente supranaturale. Neagoe însărcina pe călugărul Gavril. în care îşi petrecuse ultimii săi ani patriarhul. care în tinereţe trăise pe lîngă marele patriarh şi-i ascultase învăţăturile. întrucît era în joc însăşi sora sa. după modelul literaturii hagiografice. Cîţiva ani mai tîrziu. aducîndu-şi aminte cu pietate de fostul său dascăl. şi de D. şi au fost studiate temeinic de diaconul N. în Athos. Dar cu toată ascendenţa pe care mitropolitul o avea asupra domnului şi boierilor. sînt întreţesute însă şi date istorice interesante petrecute în Ţara Românească pe 142 . Nifon. în prezenţa unui numeros sobor de călugări şi mitropoliţi din toate centrele Răsăritului ortodox. ale cărui moaşte fuseseră aduse în ţară. El a reparat şi clădit biserici în Constan-tinopol. Nifon. Bogdan. se despărţise de soţia lui şi luase în căsătorie pe sora domnului. după el. Patriarhul însă nu voia să încuviinţeze această căsătorie. scrisă de Gavril Protul. în Siria şi Egipt. care era. trimite la Muntele Athos să i se aducă în ţară o parte din moaşte (capul şi o mînă). în 15 august 1517.

pe care protul Muntelui Athos nu le-a putut afla decît de la cineva din intimii domnului. jitniţă şi vistirie şi alte case de toată treaba. iar împrejur o au îngrădit cu zid. Nu mai puţin interesantă prin dramatismul ei este scena cînd Neagoe a încolţit cu pîlcul de ostaşi. se ascunde într-o butie goală şi descoperă complotul — ambele utilizate de Odobescu în nuvela Mihnea cel Rău. în toiul nopţii. de frica domnului. descinşi şi fără işlice". Mihnea. sau scena cînd Neagoe. în mănăstirea Cotmeana. desculţi. mai mare peste vînătorii de la curtea lui Radu cel Mare. după ce a căpătat tronul cu sprijinul boierilor Basarabi şi după ce s-a legat prin jurămînt înaintea paşei de la Dunăre că „dacă va face vreun rău" neamului basarabesc. grădina şi poartă mică şi mare. era des-frînat. Iar biserica şi chiliile le-au umplut de frămseţi şi li-au savîrşit de acoperemînt. Şi o au făcut biserica Sfîntului Nicolae făcătoriul de minuni cu turle. cu toate amănuntele: „Iară mănăstirea lui Ariton.timpul a patru domni: Radu cel Mare (1496—1508). între butiile de vin. după ce au dat afară pivnicerii. Pe acest fond întunecat de domnii nestatornice. bolniţă şi ospătărie şi dohirie. se întreţes detalii interesante care ne redau coloritul vremii. de largă oblăduire a creştinătăţii din Răsăritul musulman. de răzbunări de comploturi. magherniţa. Domnii anteriori lui Neagoe — cu excepţia lui Radu cel Mare. ca de exemplu: scena complotului urzit de Mihnea cu logofătul Stoican. Aceste detalii de senzaţie ale vremii. care o au început a o zidi den temelie Radu Vodă. strîns legate de persoana domnului şi a familiei sale. împreună cu feciorul lui Stoica. în care este înfăţişată istoria tulbure a Ţării Româneşti de la Radu cel Mare pînă la Neagoe Basarab. împăciuitorul. Şi făcu cinste mare tuturor şi-i dărui cu daruri mari şi să duseră cari-şi pre la locurile sale. a căutat să pună la cale pieirea Basarabilor. chilii şi trapezarie. care a făcut totuşi păcatul de a izgoni pe Nifon din ţară — au fost răi şi lacomi şi au adus zarvă şi sfîşieri interne. „pe o fereastră. Vlăduţ era nerecunoscător şi sperjur. cumnatul lui Radu cel Mare. în beciurile palatului domnesc. fiindcă. Vlăduţ (1510—1512) şi Neagoe Basarab (1512—1521). concentrează de la început interesul cititorului asupra personalităţii lui Neagoe. înteţit de Bogdan. crud şi duşman neîmpăcat al Basarabilor. pe fiul lui Mihnea. cu mare bucurie mulţămind lui Dumnezeu. în zilele de grea urgie ale acestuia. care de opşte să chiamă Cotlomuz. sau scena cu feciorul de casă — din neamul Basarabilor — care. care scapă. lacom. totuşi. Aşijdirea făcu o pristanişte în Ascalun la 143 . feciorul lui Dracea Armaşul. aducea în ascuns hrană patriarhului Nifon. Neagoe Vodă o au savîrşit şi cu toate frămseţile şi podoabele o au podobit den lăuntru şi dinafară. iar biserica şi tinda o au acoperit tot cu plumb şi au pus pe la ferestri cu sticle şi o au şi tîrnosit cu blagosloveniia arhiereului şi a protului şi a altor egumeni de la alte mănăstiri. de pribegii şi de răzvrătiri. Lista milosteniilor împărţite de el la Muntele Athos se înşiră bogat. dacă nu de la domnul însuşi. de princiară dărnicie pînă în cele mai îndepărtate unghiuri ale ortodoxiei. sabia paşei „să-i taie capul cu mare ruşine şi să-i piarză neamul din ţară". Mihnea cel Rău (1508— 1510). Această parte din Viaţa lui Nifon este de fapt o cronică plină de amănunte dramatice. pimniţa şi magupiia. pe care vroia să-i distrugă. Domnia lui apare ca o eră de împăciuire şi linişte în ţară.

în Elispont. Şi alte metohuri cu de toate au zidit şi au făcut. că au făcut o trapezârie din temelie şi pimniţă.. şi fu tuturor tată milostiv. Iar la sveati Pavel au zidit o culă den temelie. la muntele Sinai. în Petlagoniia. asemuindu-se Domnului celui ceresc. Despina. Iar la mînăstirea Pantocrator au făcut mari zidiri ca şi la Ivera şi au dăruit multe daruri. „unde sînt moaştele sfîntului Grigorie. în Tetuliia. în Machedonia la mănăstirea Cuceina şi în alte multe locuri: „Ce vom mai spune deosebi lucrurile şi mînăstirile carele le-au miluit? Să zicem depreună toate cîte sunt în Evrota. în care este scris chipul Preacuratei Fecioară şi Maicii lui Dumnezeu Mari ia. Iar în lăudata mînăstire Vatoped tocmi să se dea milă pre an. în Evlava. şi au făcut şi mertic mare cîte 90. încît ne întrebăm dacă intenţia lui Ga vrii Protul a fost de a preamări viaţa lui Nifon sau domnia lui Neagoe. ca de 2 mile de loc de departe. alta mică cu tot ce trebuieşte şi o au zidit cu zid împrejur. cum să află scris de dînsa. în Ahiia. Şi au pus numele ei: Lavra cea mare a Ţărăi Munteneşti. în Cambania. în măgura Misiei. în Lavra cea mare a Hilandarului iară au adus apă. a lui sveatîi Evtemie fâcătoriul de minuni. şi au făcut o culă cu arme şi cu turnuri. spuind toate mînăstirile pe rînd! ? Că toate mînăstirile den sfînt Muntele Atonului le-au îmbogăţit cu bani. la mănăstirea Oreiscului. la Ierusalim. Ce vom mai înmulţi cuvintele. cu sate şi dobitoace încă le-au dat şi multe ziduri au făcut. şi toată cliserniţa o au zidit din temelie j şi au făcut vase de treaba bisericii de aur şi de argint şi zevese cusute cu sîrmă de aur prea înfrămseţate au dat." Detaliile despre mulţimea binefacerilor şi strălucirea domnitorului Neagoe în tot Răsăritul sînt aşa de multe. den care are mănăstirea mult venit. să o puie înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoanei. şi au pus pre făcătoarea de minuni icoana a Prea-cistii un măr de aur cu mărgăritar şi cu pietri scumpe. în Elada. care străluceşte soarele său şi ploa şi pre cei buni şi pre cei răi. Şi nu numai creştinilor fu bun. în Machidonia. Iară Lavra a lui sveatîi Atanasie toată biserica cea mare cu oltariul şi cu tinzile le-au înnoit. şi cu multă bogăţie o au înbogăţit. în Lugdonie. şi zidi şi pimniţă mare din temelie. în Iliric. să le fie de pază. Şi au împreunat plumbul cel vechiu cu altul nou şi o au acoperit toată de iznoavă. 144 ." Se înşiră apoi binefacerile făcute la mănăstirea cea mare din Ţarigrad.000 de talere de an. în Misia. făcătorul de minuni". în Dalmaţia şi în toate laturile de la răsărit pînă la apus şi de la amiazăzi pînă la amiazănoapte . ca şi la Lavra lui sveatîi Atanasie. Şi au împodobit şi marea mînăstire Xeropotam. Iar cinstita a lui doamnă. să fie de corăbieri şi o corabie mare.' în Sermie. cusută tot sîrmă de aur şi prea înfrămseţată. dat-au o zăvase. Şi fu ctitor mare a toată Sfetagora.mare. tot ca la Iver.. care să chiamă Portăriţă. să fie de strajă. Iar în Lavra Iverului. în Trachiia. care au venit pre mare la acea mînăstire cu mare minune. şi bine le-a tocmit. pre sus pre ziduri au adus apă cu urloiul. ce şi paginilor.

Ea prezintă din acest punct de vedere o importanţă aparte şi se situează pe acelaşi plan cu învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie. la care au luat parte. sub titlul Biografia Patriarhului Nifon în Turcia şi în Ţeara Românească. după un ms. V. p. din anul 1682. I. Nifon. p. Nifon cuprinsă în compilaţia lui Stoica Ludescu a fost publicată în: Magazinul istoric pentru Dacia. opera lui Gravril Protul a fost intercalată în marea compilaţie de cronici a Ţării Româneşti. 1859. BIBLIOGRAFIE Viaţa Sf. A dcma oară de Iosi. 1939. alături de clerul şi călugării din ţară. ci este în acelaşi timp şi o cronică internă a ţării. spargerea mitropoliei din Argeş şi zidirea din temelie a mănăstirii Curtea de Argeş. ed. în Convorbiri literare. 4 — 37. 3 — 32. alcătuită în a doua jumătate a veacului al XVII-lea. din pricina faptului că moaştele sale se păstrează la noi. şi. Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru. Bucureşti. După epoca lui Neagoe Basarab. din Biblioteca Academiei Române citate de Tit Simedrea este de adăogat şi versiunea.f Naniescu şi Constantin Erbiceanu. care cuprinde şi învăţăturile lui Neagoe. Bucureşti. petrecîndu-se pe pămînt străin. Mitropolitul Constantinopolului. păstrată în ms. Din pricina importanţei pe care Nifon a avut-o în reorganizarea vieţii noastre religioase. „bătrîna slugă a Cantacuzenilor". trebuie să trecem tocmai în vremea lui Mihai Viteazul. La ms. Stoica Ludescu a lăsat însă la o parte începutul şi sfîrşitul din viaţa sfîntului. 1888. Istoria Ţării Româneşti. Ediţia cea mai bună este a lui Tit Simedrea. LVII. scrisă de Gabrielu superiorulu Muntelui Athos. prefaţă se indică şi celelalte ms. pentru ca să dăm iarăşi de urme ale istoriografiei muntene. Episcopul Hotinului: Vieaţa şi traiul Sfîntului Nifon. H a s d e u în Arhiva istorică a României. la Curtea de Argeş. după acelaşi ms. Ea se încheie cu tîrnosirea mănăstirii. la Nucetul. p. Versiunea Vieţii Sf. cum se numeşte el însuşi. copiată circa 1654 şi care a aparţinut domnului Ştefan Cantacuzino (cf. p. din Biblioteca Academiei Române şi se arată criteriile de transcriere. toţi egumenii de la Muntele Athos cu protul în frunte şi patriarhii Răsăritului. Bucureşti. cea. copiat In schitul Trivalea din Piteşti. 1865. în partea intercalată în cronică. nu avea legătură strînsă cu ţara noastră. mai veche. P. în înfăţişarea lui de protector al întregii creştinătăţi ortodoxe. Nifon a fost publicată intîia dată de B. 145 . de la Blaj. I o a n i d. de cînd au descălecat pravoslavnicii creştini. 133— 150. „tot din piatră cioplită şi netezită şi săpată cu flori". adică partea din viaţa acestuia care. p. Prin structura ei. din cauză că în Viaţa sa elementele biografice se întreţes continuu cu viaţa istorică a ţării. IV. de către logofătul Stoica Ludescu. mai ales. Viaţa patriarhului Nifon nu este numai o biografie cu caracter legendar a sfîntului. Patriarhul Ţarigradului. care a stat la baza ediţiei Naniescu. scrisă la curte şi menită să înfăţişeze într-o lumină de apoteoză domnia şi personalitatea lui Neagoe Basarab. de ieromonahul Ioan ot Bistriţa. îr. Va sile Grecu. 231 — 272.Cronica se încheie cu arătarea înnoirilor şi ctitoriilor din ţară: la mănăstirea Tismana. 1857 şi extras). 2. pe vremea lui Şerban Cantacuzino.

Stavrinos. în versuri româneşti. istorice. în această ediţie vine întîi poema lui Matei al Mirelor şi apoi poemi lui Stavrinos.. 1928): Contribuţiuni la studiu vieţii Sfîntului Nifon.tyTa. Studii istorici grecoromâne. Opere postume.r| vouvnn cav. 1939. 2 1 şi urm. compatriotul lui Matei al Mirelor. îr Contribuţiuni privitoare la istoria literaturii române (Facultatea de litere din Bucureşti. VI (1909). cneazul Vasile". care trăia între ucrainienii din Polonia. Bucureşti. de unde a scos-o la lumină elenistul Emile Legrand. a cîntat în versuri populare greceşti vitejia lui Mihai. 1940. care a publicat-o la Veneţia. D. A fost cunoscută şi citită şi la noi. Russo. şi/D. Grecu. Epopeea lui militară cu tragicul ei sfîrşit a fost cîntată în versuri de doi greci. Poema lui Stavrinos a avut succes şi în lumea slavilor de răsărit. incursiunile lui norocoase în sudul Dunării au aprins nădejdile creştinilor din Balcani. Panos Pepanos din Pogoniana Epirului. Despre ediţiile lui Stavrinos cf. nu numai între cărturari ci şi în masele adînci ale lumii balcanice pînă azi. la lumina stelelor". publicată „cu îndemnul şi cheltuiala arhiereului" grec din Veneţia. ne-o dovedesc cînte-cele populare greceşti. „care niciodată n-a pus preţ pe viaţa sa şi în nici o luptă nu a cruţat capul său". unde se afla închis în „nopţile de 1 şi 2 februarie. 73 1—798 (teză de doctorat la Universitatea din Viena). Cît de populară a rămas figura lui Mihai Viteazul. Patriarhul Constantinopolului. Mem. Despre patriarhul Nifon: Diaconul Nicolae Popesc u. RUSSD în Ns6ţ'eXX. în ediţia din 1672 ordinea a fost schimbată: întîi Stavrinos şi apoi Matei al Mirelor (cf. şi D. totuşi ea aduce încă o mărturie a marilor nădejdi pe care creştinătatea din Orient le pusese în geniul politic al eroului român. Articole mărunte. şi a fost tradusă. V. în 16381. fiindcă a fost utilizată de cronicarul lui Nicolae Mavrocordat. Euuu. 11— 14). Eliat. 146 . ca interpret de limbă greacă la curtea „strălucitului duce de Ostrog. p. Radu Popescu. unul din prietenii lui Mihai Viteazul. Primul a fost chiar vistiernicul său. p. Mazil u. p. 21-34. care vedeau în el un mîntuitor de sub jugul paginilor. mai tîrziu. Cronica lui Palamed nu a cunoscut însă popularitatea cronicii lui Stavrinos. colaboratorul lui Anton Pann. 498. ca cel auzit de Emile Legrand din gura unui cerşetor 1 Primî ediţie este din 163S. Cf. Gh. Ea s-a bucurat de o mare popularitate. în cetatea Bistriţei. Palamed. Poema lui Stavrinos a încăput în mîna lui Panos Pepan6s. Al doilea contemporan 'grec. păstrat în British Museum. după uciderea mişelească a domnului. unde a fost prescurtată şi pusă în versuri. s-a retipărit în numeroase ediţii şi a trăit în lumea greacă pînă în vremurile noastre ca o adevărată carte populară. Seminarui de istorie a literaturii române — Epoca veche — Bucureşti. secţ. tom XXXVI. CRONICA LUI MIHAI VITEAZUL Se ştie că strălucitele victorii ale lui Mihai Viteazul împotriva turcilor. Ea nu ne este cunoscută pînă acum decît dintr-un singur manuscris. 2. p. care. a fost ispitit să aştearnă şi el în versuri faptele de arme ale domnului român. p. Dar deşi n-a avut răspîndire. Nifon II Patriarhul Constantinopolului. în Analele Academiei Române. pe la 1837. de Teodor M. Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II" I. seria II. n.Studii.

ca un fel de guvernator al provinciei de curînd cucerită. Pe vremea cînd viteazul domn pornise în fruntea oştilor să cucerească Moldova. Ba pînă şi pe coastele Adriatice ale Ragusei — ai cărei fii. în Spania. cîntate într-un fragment rămas de pe urma cunoscutului poet ragusan Antun Sasin. luptau sub steagurile lui Mihai Viteazul — a ajuns vestea despre vitejiile româneşti.pe străzile Rusciucului. profesorul italian Angelo Pernice a descoperit în arhivele italiene un memoriu al lui Mihai Viteazul. Sotte-ranea confusione o vera tragedia sopra la morte din Sinăm Bassâ. care şi-a jertfit viaţa — cum spune însuşi — ca „să capete un loc în creştinătate". Teodosie Rudeanu rămăsese în Ardeal. care cunoştea intenţiile precise şi firea hotărîtă a domnului său. şi cules de Teodor Burada în Macedonia. în Italia. ca şi Ştefan cel Mare. a pus să se aresteze comisarii imperiali şi i-a ţinut închişi pînă ce Mihai Viteazul a cucerit Moldova. ca Baba Novac. cunoscutul scriitor popular Giulio Casare Croce — un Anton Pann italian al secolului al XVII-lea — într-o dramă care a avut mai multe ediţii. care întrupa. după cum se vede. memoriul dă pe faţă şi ceva din firea hotărîtă şi energică a domnului. nu numai ale poporului său. de o deosebită importanţă. Teodosie Rudeanu. Acesta era un oltean dîrz şi isteţ. în 1871. Entuziasmul care a cuprins atunci masele populare a aţîţat şi imaginaţia scriitorilor. Era dar firesc ca Mihai Viteazul. căderea paşei în mocirlele de la Neajlov. apoi i-a pus în 147 . Chiar şi la unguri s-au găsit cronicari şi poeţi populari care au povestit cu tendinţe diferite viaţa zbuciumată şi domnia plină de fapte răsunătoare a lui Mihai-vodă. Mihai Viteazul se afla tocmai la hotarele Moldovei cînd sosiră în Ardeal comisari trimişi de împăratul Germaniei. fiindcă. în anii din urmă. Tot atît de celebru a fost Mihai Viteazul în Occident. Solii lui băteau necontenit drumurile Vienei. Aceştia. înfăţişînd în infern pe rivalul lui Mihai Viteazul la scaunul de judecată al lui Minos. dar ale întregii creştinătăţi apăsată sub stăpînire păgînă. Avizele italiene şi plachetele franceze ■— un fel de ziare ale timpului care se desfăceau în pieţele dinaintea catedralelor — aduceau la cunoştinţa publicului victoriile lui Mihai Viteazul şi ale valahilor împotriva turcilor. precum şi numeroasele reminiscenţe despre vitejia lui în baladele sîrbeşti şi bulgăreşti. atît ea nădejdi. Pragăi şi Italiei. deşi lucrurile sînt umbrite puţin prin reclama făcută lui Sigismund Bathory. famoso capi-tanio di Turchi. mîna lui dreaptă în timpul campaniei întreprinsă împotriva lui Ieremia Movilă. Ba pînă şi în îndepărtata Spanie ajungeau trimişii lui. veniseră să stăruiască pe lîngă domnul român ca să renunţe la campania lui în Moldova. Şi el a găsit astfel un cronicar al domniei într-un logofăt al său: Teodosie Rudeanu. temîndu-se de complicaţiile ce se puteau ivi. să lase viitorimii amintirea faptelor lui războinice şi a străduinţelor sale. descrie lupta de la Călugăreni cu multe amănunte istorice: ruperea podului. pentru a cere ajutorul creştinătăţii împotriva duşmanului comun. să năzuiască şi el. însuşi Lope de Vega a evocat în drama El prodigioso căpitan tenacitatea caracterului lui Mihai şi avîntul războinic al ostaşilor săi. în afară de detaliile interesante asupra luptei de la Călugăreni.

sfătuit de prietenii săi. adunate nu atît de la români. iar din limba polonă a fost transpusă apoi în limba latină de Walter junior. ea constituie totuşi prin ideile ei un document de cel mai mare preţ pentru cunoaşterea mentalităţii româneşti din epoca marelui domn. la anul 1597. compusă de dumnealui cancelariul <= logofătul) în limba românească şi aprobată de către însuşi domnul. Cronica aceasta scrisă în limba română a fost apoi tradusă în limba polonă de Andrei Tarnowski. Documente. traducînd-o în latineşte. cronica lui ni s-a pierdut în forma originală." Din această mărturie a lui Baltasar Walter rezultă că la curtea lui Mihai Viteazul se scria. Dar. printr-un delegat polon. Acolo. care tradusese în polonă cronica logofătului lui Mihai Viteazul. a îmbrăcat-o „cu cele mai alese circumstanţe". Walter. sub ochii domnului. solul german se întîlneşte cu un sol polon. Andrei Tarnowski. pe care le-a adunat — zice el — „nu atît 1 Hurmu?aki. eu. care însă a împodobit-o cu „cele mai alese circumstanţe. Cronica aceasta se opreşte la anul 1597. o scurtă descriere a acelor fapte. a tipărit traducerea latină a cronicii la G5rliz. „unul din cei mai buni prieteni" ai domnului român. Baltasar Walter a trimis apoi traducerea latină a cronicii în Germania. p. din Silesia (Baldassar Waltherus Junior). XII. pe cînd mă aflam la curtea din Tîrgovişte. Doi ani mai tîrziu. adunate nu atît de la români. de către logofătul lui. din nenorocire. Deşi în traducere latină. întorcîndu-se din misiunile lui în Orient. dacă cumva se mai păstrează în cine ştie ce colţ de bibliotecă. castelan de Haliciu şi căpitan de Bar. după cum mărturiseşte el însuşi: „La îndemnul lor — este vorba de cîţiva bărbaţi prea luminaţi — şi prin generoasa mijlocire a măritului domn Andreiu Tarnow. o cronică în limba română. traducînd-o în limba latină. Hof-fmann de Hennersdorf şi Bartolomeu Scultet. care pînă acum s-a ilustrat în mai multe ţări pre unde a fost trimis în mai bine de 15 solii. în lunile de vară — iunie şi iulie— 1597. Aceasta nu trebuie să ne surprindă. se afla la curtea din Tîrgovişte a domnului român un sol german. Baltasar Walter cel Tînâr. în Silezia. Walter însuşi ne spune că. dedicînd opera patronilor săi.libertate. o îmbrăcai în cele mai alese circumstanţe. care şi el s-a pierdut sau nu s-a descoperit încă. 880-919. matematicul. Această descriere întoarsă pre limba polonă. cît de la alţi însemnaţi şi demni de credinţă oşteni". 148 . deoarece din cancelaria lui Mihai Viteazul pornesc şi hrisoave scrise tot în limba naţională. cerîndu-şi scuze pentru neînţelegerea iscată şi pentru vexaţiunea la care i-a supus \ Acest om energic şi diplomat a fost cronicarul lui Mihai Viteazul. Dar. unul din cei mai intimi amici ai domnului Mihai. Această versiune polonă a fost apoi tradusă şi prelucrată în limba latină de Baltasar Walter. Stanislas Golscii. cîştigaiu în lunile iunie şi iulie 1597. consulii din Gârliz. din nenorocire. cît de la alţi însemnaţi şi demni de credinţă oşteni. Sîmburele ei ni s-a păstrat însă într-o traducere latinească. Baltasar Walter nu s-a mărginit să traducă exact în limba latină textul transpus în polonă de Andrei Tarnowski.

nici fulgerele tunurilor nu-i înspăi-mîntau. După lupta de la Călugăreni. fiul lui Petraşco Vodă. Acest fapt se adeverează prin mărturiile domnului Mihai şi a multor alţi ostaşi demni de credinţă. p. Iată. unul dintr-înşii pierind din întîmplare. celălalt de durere merse de se ascunse în pădure.de la români. Fondul primitiv al cronicii a fost amplificat nu numai cu podoabe stilistice. ori accentele calde de adîncă admiraţie pentru domnul român —' cronica lui încă nu se suprapune exact peste partea corespunzătoare din compilaţia lui Stoica Ludescu. 277): De aicea se începe istoria lui Mihaiu Vodă. ci auzind vuietul se ridicau în două picioare şi stăteau puţin privind." Dacă înlăturăm acestea şi altele asemenea. a fost încorporată şi o cronică a domniei lui Mihai Viteazul. rit de la ostaşii cei mai aleşi şi mai demni de credinţă". avînd capul acoperit cu un turban sau învelitoare turcească şi din propriile lui cuvinte ajlarăm acestea. la lupta purtată cu Sinan Paşa la Călugăreni. precum de aicea înainte se arată. pre la Sf.. tomul IV. Aci. impresiunile lui personale despre prăpădul ţinuturilor pustiite prin invazia oştirilor turceşti şi tătăreşti. pe care a făcut-o în epoca lui Şerban Cantacuzino logofătul Stoica Ludescu." Este clar că în acest capitol — care în structura compilaţiei este destul de întins faţă de celelalte -— avem de-a face cu copia unei cronici contemporane. stăteau de faţă în războaie şi lupte. cînd înaintea lui. Ei se aflau mai cu seamă lîngă cortul domnului. la masa strălucitului delegat al Poloniei. carele au făcut multe războaie cu turcii pentru creştinătate. împotriva obiceiului acestor animale. Bălcescu (în Magazinul istoric. se pune întrebarea: avem posibilitatea de a reconstrui cronica pierdută a lui Teodosie Rudeanul. mergînd curagios. cîteva exemple: Pemenind de ordinele trimise de sultanul Murat al III-lea paşei din Silistra ca să treacă Dunărea şi să aşeze în scaunul Ţării Româneşti pe Ştefan. el introduce de asemenea un episod duios. cu următorul titlu — pe care-1 dau după versiunea publicată de N. cules la curtea lui Mihai Viteazul: „Spre a odihni inima cititorului după atîtea scene sîngeroase. şi cum? în compilaţia de cronici ale Ţării Româneşti. şi care povesteşte istoria Ţării Româneşti de la întemeiere. ci este o prelucrare a acesteia. Ei statură astfel martori neclintiţi. opera lui nu este o traducere a cronicii de la curtea lui Mihai Viteazul. Ce raporturi se pot stabili între această cronică şi între traducerea şi compilaţia latină a lui Baltasar Walter? înlăturînd interpolările vădite ale traducătorului german — ştirile noi pe care el însuşi spune că le-a cules de la diferiţi martori.. dar şi cu ştiri nouă pe care traducătorul le-a putut culege şi cu lucruri despre care are uneori grija să ni le precizeze. bunăoară. ajlarăm cu cale de a însemna aci cum doi cerbi domesticiţi însoţiră pe Mihai în mai multe expediţiuni războinice. Nici zgomotul bombelor. cînd alăturea de el. Mihail. deşi mai pre scurt". 149 . „bătrîna slugă a Canta-cuzenilor". Baltasar Walter adaugă: „Pre acest Ştefan îl văzurăm şi noi de cîteva ori la 15^7. Prin urmare.

care într-o parte a fost amplificată. el apucă suliţa cu amîndouă mînile de fier şi căuta în toate părţile ca să-i vină cineva den boiari ajutoriu. şi pre cealelalte soţii ale lui. Şi atuncea se alese unul den turci cu suliţa şi o împoncişă asupra pîntecului lui Mihai şi o înfipse în pîntece. luptele ulterioare cu tătarii. aceeaşi împletire a evenimentelor în aceeaşi succesiune: durerile pe care le îndura ţara sub cotropirea turcească. N. Şi alţii mai aproape nu se aflară. încercarea turcilor de a se împăca cu Mihai Viteazul prin daruri pompoase şi prin făgăduieli ş. aceeaşi canava. Iorga. deaca văzu că piere. vitejiile lor sînt totdeauna arătate într-o lumină simpatică.de exemplu atitudinea neloială a lui Sigismund Bathori după victoriile lui Minai Viteazul asupra tătarilor —• găsim însă pentru momentele mai importante ale campaniei lui Mihai Viteazul împotriva turcilor ştiri mai bogate. căci în genere manuscrisele de cronici nu prea se simplificau. ca de pildă: în uciderea turcilor la Bucureşti din 2 noiembrie 1594 — semnalul răscoalei — cronica ne spune că „într-acel războiu fu rănit Stroe Buzescul la mina stingă". să-1 isbăvească den peire. Iar Mihaiu Vodă. Cum se explică atunci faptul că această cronică nu ni s-a păstrat în întregul ei în compilaţia lui Stoica Ludescu? Şi ce reprezintă versiunea pe care a copiat-o „bătrîna slugă" a Cantacuzenilor ? Faptul că între cronica logofătului lui Mihai Viteazul şi compilaţia lui Stoica Ludescu s-a scurs mai bine de un veac şi jumătate nu este suficient pentru a explica simplificările şi prescurtările. se simte mai bine timbrul contemporaneităţii în opera lui Walter. în versiunea lui Stoica Ludescu se găsesc. mai multă mişcare. vizirul. precum a arătat d. unele ştiri care puteau fi neplăcute ungurilor —. invazia lui Mustafa Paşa. semnalul revoluţiei prin uciderea turcilor din Bucureşti şi atacarea raialei turceşti a Giurgiului. hotărîrea domnului şi a boierilor de a izbăvi poporul de apăsarea turcească. detalii mai precise la traducătorul german. a Hîrşovei şi a Brăilei — care era pe atunci raia turcească. se vede bine că este aceeaşi urzeală. sosirea ajutoarelor din Ardeal şi Moldova şi curăţirea ţării de turci. atacarea şi arderea Silistrei. lupta de la Călugăreni. în sfîrşit. alianţa cu Sigismund Bathori. ei grăbiră şi tăiară capul turcului. luptele victorioase ale Buzeştilor cu tătarii la Putinei şi la Şerpăteşti. ca bunăoară în lupta de la Nicopole: „O ceată de turci se întoarse cu mare hrăborie asupra lui Mihaiu Vodă.Deşi Baltasar omite. respingerea turcilor peste Dunăre. E mai multă viaţă. cu pretendentul Bogdan de peste Dunăre şi a tătarilor. Avem dar la baza ambelor cronici un fond comun. şi isbă150 . într-alta simplificată. se pare. Şi cu toate acestea ambele cronici în schema lor se suprapun una peste alta. retragerea de la Stoeneşti. canava care foarte probabil a trebuit să fie cronica scrisă la curtea lui Mihai Viteazul. a. în soliile trimise la Sigismund Bathori. o serie de ştiri interesante privitoare la vitejiile Buzeştilor şi care se văd bine că au fost adăugate de cineva care făcea parte din familie. trecerea Dunării şi atacul de la Nicopole şi împrejurimi şi. anume Preda Buzescu şi cu frate-său Stroe Stolnicul . fără doi boiari. din cronica românească ce a avut-o la bază. Buzeştii sînt pomeniţi pretutindeni: în luptele cu tătarii.

G. D. Opere postume. care mai întii s-au tipărit în limba grecească la anul 1806. al Transilvaniei şi al Moldovei. după cum se pare. Modelele şi imitatorii lui Stavrinos. Eugenie Predescu. 1896.. T e o d o -re seu în Literatura şi arta romană. 285 — 326. Paris. că se luptară cu vrăjmaşii şi isbăviră fire domnul lor de fieire. pentru apărarea creştinătăţii. 183—230. Traducerea lui T." Cronica domniei lui Mihai Viteazul. 1939. 114— 144. ur|Vi Sexeuppiw. de smeritul ieromonah Neofit.vira fire Mihaiu Voăd din mînile turcilor. în poezie. p. în 1910. 251— 276. Bucureşti. O altă traducere de Maxim a fost publicată de Papiu II arian în Tezaur de monumente istorice. Eliat. în anul 1607. tomul I. Traducere în limba română: Teodor M. R u s s o. în Literatura şi arta română. I. la Vălenii de Munte. Eliat a fost reprodusă de G. ypoKpeiaa %a\ Jtoir|0et5a toyxdvoTo. 15 decembrie. 188 \. p. vezi articolul acestuia în Revista istorică română. p. domnul Domn Vasile Cneazul. Dem. al XVIII-lea). din cercul familiei Buzeştilor. (1845). tv xfj abXi\. O fatalitate dramatică a urmărit astfel străduinţa celor mai mari domni ai trecutului românesc de a consemna în scris pentru viitorime izbînzile cîştigate de neamul nostru sub conducerea lor în lupta contra paginilor. Vistiernicul Stavrinos ~şi mitropolitul Matei al Mirelor. 5573. intercalată în compilaţia lui Stoica Ludescu. vitejiile şi războaiele prea strălucitului Mihai Vodă. ieşită însă. Stavrinos imitat de Spontis. 1638. Iorga. Bucureşti. sub nr. în Ostrov). scrisă şi versificată de Gheorghe Palamed. TpavavXfia-via<. I. Vestitele vitejii ale lui Mihai Vodă. I. iară acum întîieaş dată tradusă din greceşte în rumăneşte de Teodor M. p. Stavrinos şi Matei al Mirelor imitaţi de Diacrusis. D e m. o copie alterată după cronica scrisă la curtea lui Mihai Viteazul. Teodorescu. 1934. domnul Ţării Româneşti. Iorga. MoXSafMag. în Studii istorice greco-romăne. şi de N. I. Poema lui Stavrinos. IV. 307 — 327. Eliat şi date în tipariu cu cheltuiala şi cu îndemînarea unor iubitori de înmulţirea cărţilor în limba romanească. voi. Titlul este: 'fotopia 7t6piexoo<Ta jcdaa<. Rezumatul slavo-rus al poemei lui Stavrinos a fost descoperit de regretatul Iulian Ştefănescu într-un ms. Gheorghe Palamed. în Vineţiia. ce au stăpînit Ţara Rumânească şi Ardealul de la anul 1588<sic>şi pînă la 1601. şi multă bărbăţie arătară Buzeştii înaintea lui Mihaiu Vodă. de la Schottenkloster din Viena (codex 609 din sec. II. Cronica scrisă din porunca domnului şi sub ochii lui s-a pierdut. tâţ Ttpâ^eiţ x<*t dv8paya8ta<. auOâvrn OuyypofSXaxta?. Stavrinos şi Matei al Mirelor imitaţi de Ignatie Petriţis. cînd se afla la curtea prea srăluciului duce de Ostrov. p. BIBLIOGRAFIE Opera lui Stavriuos a apărut sub titlul: AvS >otya ©eiaii.T\ flaontoiou. tou âx^anipotâ TOU SOUXO? xfiţ "Oo-xpopiaţ Xopioo %vkţ. Studii neogrece despre români. pînă în ziua morţii sale. 1897. în Magazinul istoric pentru Dacia. p. Manuscrisul se păstrează la British Museum din Londra. 151 . 6v ătet 1607. âv "OcrxpoŞia (Istoria cuprinzînd toate faptele. eîş Ta? 15. tou Euae|3eaT&TOO x«î âvSpetOTâTou Mix<Xr|X p"oe06Sa.. este dar. Studii. 1862. Veneţia. ga>ţ tfju rjuSpau Tfjţ TeXeuTfj? a&xoO Jtapd reoopyîou xoo IlaXauriSri. X<xî JioXânoo? to0 âx^autco dtou MixarjX PoîftoSa. Textul a fost publicat de Emile Legrand în Bibliotheque grecque vulgaire. 280—291. p. după cum s-a pierdut şi cronica scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare. după cum a arătat d. 141—174 (şi extras).

Inst. Pentru Mihai Viteazul în literatura spaniolă: A. Erbiceanu. Trois me'moircs sur Michel le Brave pre'sente's par Al. 1599. nouvelle serie. Bucureşti. în Revista pentru istorie. 1899. Regele Ferdinand I Bibi. 1935. Bucureşti. 18—2!„ 5 —6 (1935—1936).Textul a fost tradus în limba româna de O. Charles G 6 11 n e r. p. Versiunea românească din compilaţia atribuită lui Constantin Căpitanul Filipescu sau Radu Popescu. Lăpedatu. 1—51 şi notele p. I. 1928. 1896 — 97.. Emile Turdeanu.. arheologie şi filologie. Studii. ampliss. Michel le Brave et la politique espagnole. Typis Johannis Rhambae. Poema lui Gheorghe Palamiăe. în Tesaurul de monumente istorice pentru România. Jun. Al. vezi N. Razboj cd Turaka (Războiul contra turcilor). V—VI. Pentru cîntece populare greceşti despre Mihai Viteazul v. de ist. Popesc u-T e 1 e g a. D e rm Teodorescu. D. însoţit de traducere românească. Moldaviae Transalpinae sive Walachiae Palatino gestarum in eiusdem aula Tervisana fideliicr collecta opera et studio Baldassaris Waltheri. în Literatura şi arta română. Cronica lui Baltasar Walter. christianae hostes duce ac Dn. P. 41— 72. Budapesta. 263 — 264 (nr. Quelques plaquettes francaises contemporaines sur Michel le Brave. p. p. 1935. Ştiri privitoare la Mihai Viteazul în Diarium Martini Crusii. Emile Turdeanu. Convorbiri literare. a fost publicată deTreboniu Laurian şi Nicolae Băl ce seu în MagasinUl istoric pentru Dacia. 429—437 şi C. Andreas Horvâţh. Gorlicii. Craiova. Iordan. op. R u s s o.. 1566 — 160S. Despre poemul lui Antun Sasin. et fortis militiae contra patriae suae reiq. O dramă populară italian 3 a lui Giulio Cesare Croce despre Sinan-Paşa şi vitejiile româneşti. nr. ibidem. Cîntece istorice vechi ungureşti despre. I. Bucureşti. 361—381. Pentru Mihai Viteazul la cronicarii unguri: I o a c h i m Crăciun. nat. 145—151 Poema lui Gh. şi Teodor B u r a d a. Mihai Viteazu. 1938. ist. în Revista istorică română. Ciorănescu. 52 —76. XI. Exegeses sive narratiemes historicae. 11 şi 12 apărute ca număr jubiliar) şi D. Istoria lui Mihai Viteazul. lor ga. Ea a fost apoi reprodusă în colecţia: Nicolaos Reusner. în Memoriile Academiei Române. extras din Omagiul fraţilor Alexandru şi Ion I. p. Ut. Analele Acad:-Pom. p. Dn. Quelques ragusains aupres de Michel le Brave.. Univ. p. Două drame de Lope de Vega interesînă istoria şi literatura românilor. I o r g a. Cluj. Recueil de chansons populaires grecques publie'es et traăuites pour la premiere fois (în CollectitK de monuments pour servir ăl'e'tude de la langue neohellenique. Emile Legrand. p. Secţ. 152 . seria III. Pap iu 11 a r i a n. (1925). 1936. Frankfurt. 125—136. p. p. şi P. p. XXI. Panaitescu. 1905 (şi extras). 1603. p. Studii istorice greco-române. afara de notiţele lui Legrand: G. Russo. 5— 19. 3. p. Pentru Mihai Viteazul în literatura italiană: N. 1939. la D. secţ. Studii despre cronicile muntene: N. Palaţned. Pentru Mihai Viteazul în folclorul balcanic: Al.. I. Rerum memorabilium. tom. 1936. 1936. Gorog historids enek Mihâly vajdârol. articolul mai sus-citat în Literatura şi arta română. Istoriile domnilor Ţării Româneşti. 1). 71 — 72. p. 109—113. Cartojan. 224 —239. Bucarest. G. T a f r a 1 i. Brevis et vera descriptio rtrum ab illust. în literatura ungurească: Andrei Veress. uPentru raporturile lui Mihai Viteazul cu Spania şi despre el în plachetele Occidentului şi la croaţi v. I. XXV (1891—1892). Etttdes roumaines sous Ies auspices de l'Ecole Roumaine en France. 20 — 40. Stadii istorice greco-romăne. a fost reprodus la noi de A. Mihai Viteazul în folclorul balcanic.!. cit. Cronicarul Szamoskozy şi însemnările lui privitoare la români.„ p. Ramuri. S. 15— 156. 361—381. 1845.. III. români. Russo. 1862. 475 — 487 şi 564 — 577. ■ Pentru cadrul istoric al domniei lui Mihai Viteazul şi pentru Stavrinos şi Tarnowski. Mem. Ion Michaele. Textul latin. p. O altă versiune publicată de Stoica Nicolaescu. Opere postume. 2 voi. Bucureşti. p. 1935—1936. Ciorănescu. G 6 11 n e r. pub.

XVI. o traducere în limba română a dat Aurel Deoel. Luptele lui Mihai Viteazul povestite de el însuşi. III. 137. . ta Analele Acad. 1926. Sibiu. •O Istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi. cf. ■t. an. Rom. Biblioteca poporană a Asociaţiunii. V. 1925 (LXXXIII). p. s. I o r g a.. 9. ist. secţ. 249 — 297.Memoriul lui Mihai Viteazul descoperit de Angeîo Peruice în arhivele din Florenţa a fost publicat în Arhivio Storico Italiano. nr. Mem. Despre memoriu. N. mem..

.

DE LA MATEI BASARAB CANTACUZINO ŞI D. CANTEMIR Şl VASILE LUPU PÎNĂ LA ŞERBAN .

.

" Matei Basarab. ca exponenţi ai curentului naţional. Strălucirea pe tărîmul cultural a acestor două domnii a fost umbrită prin rivalităţi şi lupte. care a ajuns mai tîrziu.a. sîrbilor. dar mai ales de Neagoe. găsim în aceasta epocă cîteva trăsături comune. urmează vremuri tulburi de lupte interne şi de războaie sîngeroase cu ungurii. secretarul lui Matei Basarab. rezultate pe de o parte din identitatea de structură a poporului. Studenica..EPOCA LUI MATEI BASARAB ŞI A LUI VASILE LUPU PRIVIRI GENERALE După tragedia asasinării lui Mihai Viteazul în Cîmpia Turdei. Papratije. Matei Basarab a revărsat şi el din plin darurile voievodale româneşti în toate colţurile ortodoxe ale ţărilor balcanice. şi cu deosebire. Primul aspect interesant al epocei lui Matei Basarab şi Vasile Lupu este rolul de protectori ai creştinătăţii ortodoxe din Balcani. nu numai „evlaviosului neam al patriei noastre. Trebinje ş. Mergînd pe drumul bătătorit de la Alexandru Basaraba de toţi domnii Ţârii Româneşti. mai tîrziu. „ctitorul a toată Sfeta Gora". în 1671^ patriarh al Constantino157 . Ştirile culese în anii din urmă de Emil Tur-deanu au pus în lumină daniile domnului muntean în Serbia (la mănăstirile Milesevo.. Cei mai numeroşi sînt cărturarii greci. deşi acest rol începe să le fie disputat de ţarii Rusiei. precum o spun lămurit prefeţele. a zidit peste Dunăre biserici — ca de exemplu Sfînta Petka la Vidin — şi a trimis daruri în bani. Mila creştinească şi daniile voievozilor români — izvorîte din cel mai curat sentiment religios şi nepîngărit de nici un gînd viclean de cutropire. bulgarilor. pe care au continuat să-1 joace... cum l-au vădit. cei ce şi-au asumat rolul de protectori ai creştinătăţii — au atras la curţile din Tîrgovişte şi din Iaşi călugări şi prelaţi din tot Orientul. Sopocani. pe de alta din ambianţa politică asemănătoare. în cărţi şi în manuscrise iluminate cu miniaturi. pîna cînd zările încep să se însenineze cu urcarea pe tron a lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. în evoluţia culturii româneşti însă. ca: Dionisie Comnen. Cărţile ieşite din tipografiile sale se adresează. ca şi înaintaşii săi. ci şi neamurilor înrudite cu noi după credinţă şi avînd acelaşi vestit dialect slavonesc ca limbă.). Călătoriile lui Marcu Beza în Orient au dat peste urmele generozităţii româneşti din epoca lui Matei Basarab în mănăstirile din Grecia şi din insulele Arhipelagului.

în această epocă apar la noi primele traduceri făcute direct după izvoadele greceşti. Azilul acordat marilor feţe bisericeşti din Răsăritul grecesc a deschis în ţările noastre o direcţie nouă: începe să se cunoască şi să se preţuiască limba greacă. la 1639. patriarhul Ierusalimului. III. ci se întinseseră mai departe şi în lumea boierilor cărturari de la curtea lui Matei Basarab. mitropolitul de Kratovo. 174. 315—316. I. Meletie Si-rigul şi patriarhul arab Macarie. unde grecii Paisie Ligaridis. ca de exemplu Istrate. care-şi făcuse studiile la Oxford şi care a murit în Ţara Românească. afluxul cărturarilor ortodocşi în ţările noastre. Bisericii rom. Şi alţi boieri de la curtea lui Matei Basarab se pasionau pentru problemele teologice. în sfîrşit. 358 . Alături de aceştia se întîlnesc numeroase feţe bisericeşti venite din ţările slave sud-dunărene. p. în mănăstirea Sf. ca de exemplu Suhanov. Istrate a pus pe Ianache Misirliu. într-o vreme cînd credinţa pravoslavnică era ameninţată. sau. Longhin Brankovic. care a stat în mănăstirea Comana. 3 Emil Turdeanu. Sînt sugestive — pentru înţelegerea fierberii pe care o adusese. care venea din Roma. Asemenea discuţiuni pasionau nu numai cercurile conducătoare ale clerului. de pe ţărmul Argeşului . patriarhul Alexandriei. apărută de curînd la Veneţia. această întîlnire a prelaţilor ortodocşi din Răsărit — notele pe care ni le dă în ziarul său de călătorie călugărul Suhanov despre discuţiile dogmatice încinse în Tîrgovişte. cuceritorul Constantinopolului. chemat de Matei Basarab ca să ia direcţia tipografiei. aduce o înviorare în viaţa literară. 232. Nicolae şi de Crăciunul anului 1653 3. p. Paisie Ligaridis. Nicolae. Paisie. care intimida pe bietul călugăr rus — aduceau în sprijinul părerilor lor citate din opera Sfîntului Ioan Damas-ceanul. în Cercetări literare. fiul lui Stroe Leurdeanu. la masa mitropolitului Ştefan. Domnul însuşi nu putea rămîne străin de aceste discuţii. Mihail. Ist. Rosso. şi a vieţii religioase. Vlasie şi Meletie Sirigul — cu o încredere prezumţioasă în ştiinţa lor. care a oficiat înaintea domnului. Călugărul franciscan de origine croată.polului 1. care a stat la Galaţi doisprezece ani. împreună cu patriarhul arab Macarie. să-i scoată o copie de pe confesiunea pe care patriarhul Ghenadie II Scholarios a scris-o din însărcinarea lui Mohamed II. Ga vrii. trimis din Moscova în Orient. p. ca: mitropolitul de Inău-Lipova. care „ştia să citească şi să scrie limba turcească". căsătorit cu fiica lui Nicolae Pătraşcu — o nepoată deci a lui Mihai Viteazu. stătea de vorbă cu Udrişte Năsturel despre necesitatea unirii cu Roma şi despre superioritatea doctrinei catolice. slujba în biserica domnească. 3 I o r g a. întreţinut de conaţionalul Leo Allatio. precum şi delegaţii de călugări ruteni din mănăstirile Galiţiei. Studii istorice greco-române. I. care-şi făcuse studiile la Roma. călugări ruşi. Mitrofan Kritopulos. în vara anului 1638. căruia Vasile Lupu îi făgăduise să-i plătească datoriile patriarhiei 2. cînd în sudul Dunării viaţa religioasă era înăbuşită sub stăpînirea păgînă şi în Ardeal 1 D. în viaţa de cultură teologică a Ţării Româneşti. pentru a aduce manuscrise religioase — şi mulţi alţii. bibliotecarul Vaticanului. De altă parte. Rafael Levacovic. în ziua de Sf. sau mitropolitul de Pec. Atanasie Patellaros. Se poate spune cu drept cuvînt că în acele vremuri.

Un punct fundamental în programul de luptă al reformaţilor calvini era naţionalizarea serviciului divin în biserica românească din Ardeal. în această luptă care nu se dădea numai pentru credinţă. şi din Ţeara Românească şi din Ţeara Mol159 . Dealtfel. Este clara aci ideea solidarităţii naţionale prin biserică. moldovlahilor". Zadarnic patriarhul Constantinopolului le atrage atenţia asupra comunităţii de sînge a românilor şi îi previne că „o prefacere de lege la cei dintîi <adică la ardeleni) n-ar fi îngăduit-o niciodată domnii vecini din principate. domnii noştrii luaseră sub ocrotirea lor viaţa spirituală a popoarelor creştine ortodoxe. dacă nu cu armele. prin publicaţii. ei se zbat să atragă pe transilvăneni la confesiunea calvină. A doua trăsătură caracteristică a epocei este apariţia în cultura românească a ideii de unitate naţională. ungurii. împotriva tendinţei de cal-vinizare.. în epoca aceasta îşi face drum în cultura românească şi ideea unităţii naţionale. prin silnicii.. a luat poziţie făţişă. adu-cînd tipografii cu litere chirilice în ţară şi publicînd cărţile de ritual în limba slavă. participînd la două sinoade — unul pus la cale de mitropolitul Kievului. măcar cu ascunse înteţiri". După cum ne arată documentele pe care le vom analiza mai jos. Ţările noastre deveniseră astfel centrul ortodoxiei.de calvinista. „strîngînd sobor dintr-amîndouă părţile. în Transilvania. Menţinerea limbii slave în oficierea cultului era deci atunci o măsură impusă nu numai de tradiţia moştenită din moşi-strămoşi. Mitropolitul Varlaam. şi admiterea celorlalte puncte de divergenţă dintre calvinism şi ortodoxism. • Moldova lui Vasile Lupu. care a făcut multă opoziţie principilor ardeleni. Matei Basarab s-a străduit să întărească tradiţia ortodoxă în formă slavă la întreg neamul românesc. totuşi a lăsat în sufletele româneşti urmele ei şi trebuia să ducă cu timpul la exprimarea clară a conştiinţei unităţii naţionale. O cedare însă pe acest teren ar fi putut atrage după sine. se ridică — după cum fuseseră preveniţi — românii din principatele supuse suveranităţii turceşti. Petru Movilă. înfăptuită prin spada lui Mihai Viteazul. Unirea celor trei ţări surori. prin intimidări. altul de mitropolitul Varlaam al Moldovei — şi a atacat calvinismul în însăşi inima lui. ci mai mult decît sigur vor pune piedici. tmgrovlahilor. venind în ajutorul românilor transilvăneni pe altă cale. Prefaţa cărţilor sale o spune răspicat că ele se adresează „drept credinciosului şi evlaviosului neam al patriei noastre şi altor neamuri înrudite cu noi după credinţă şi avînd acelaşi vestit dialect slavonesc ca limbă. a stat şi ea de-a curmezişul Reformei. ungurii nu dau îndărăt. de origine moldoveana. în principiile dogmatice. Un superior instinct de rasă a împărţit în chip simetric rolurile între Moldova şi Muntenia. De la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti. în limba slavă. De aceea porneşte din ţările noastre lupta împotriva calvinismului. Muntenia lui Matei Basarab. îşi îndoiseră sforţările pentru a rupe legăturile de credinţă religioasă care uneau de veacuri pe românii supuşi coroanei lor cu principatele vecine. ci şi de necesitatea de a păstra intactă unitatea etnică. deşi nu fusese pregătită sufleteşte şi deşi n-a dăinuit decît cîteva luni. mai curînd sau mai tîrziu. care avea legături de alianţă cu Gheorghe Râkoczy I şi II. începînd cu Gavril Bethlen.

din ordinul Minoriţilor Conventuali. sau a lui Petru Cercel. fiul lui Paul.copil de casă în curtea domnească. alcătuitor de frumoase stihuri italiene. Experienţe vechi: impresiile aduse de soliile marilor domni în Occident. în cele din urmă. Fusese adus la Roma şi instalat acolo în colegiul „Urban". în care erau ţinuţi prin puterea tradiţiei. în aşa fel că. s-au ridicat pînă la obîrşia comună a întregului neam despărţit în trei state diferite. 83. P. A mers aşa pînă cînd un profesor. prin graţia lui Dumnezeu. în inima mea. Sufletul românesc. pribeag la curţile italiene şi franceze. Instinctul lor de rasă şi de cultură îi ducea uneori peste vicisitudinile vremurilor către marele izvor de apă Vie al latinităţii. unde se întîlni cu cîmpulungeanul. Plecase cu domnul Ţării Româneşti la Constantinopol. contactul intim cu cultura Apusului a unor domni ca Radu Mihnea. 160 . închis multă vreme în hotarele înguste ale culturii sud-slave. care-şi făcuse instrucţia în Veneţia.. Din chiar epoca lui Matei Basarab avem ştiri despre doi tineri români care îşi făceau studiile în colegiul „De propaganda fide" din Roma. prin forţa împrejurărilor de care s-a vorbit mai sus şi prin suveranitatea turcească. Fusese — pretindea el —. pînă cînd a deprins puţin limba italiană. de misionarul Venanzo Berardi da Mont'Ottone. „Cînd am ajuns în vîrsta adolescenţei — mărturiseşte Udrişte Năsturel — am dobîndit în acelaşi timp. iar în Ardeal. ce-i de vina celui ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări. îmbrăţişase catolicismul şi de-acolo plecase cu scrisorile de recomandare către secretarul colegiului din Roma. Al doilea era un adolescent a cărui viaţă aventuroasă e un mic roman..dovei". a binevoit să adape setea inimei mele care ardea de dragostea pentru învăţarea acestei limbi. amintind că „rumânii nu grăiesc în toate ţărele într-un chip". P ana it eseu. L'influence de l'oeuvre de Pietre Mogila. încercările unui Despot Eraclidul de a înfiinţa cu profesori aduşi din Apus şcoli superioare — şi atîtea alte prilejuri îi făceau pe ai noştri să nu se simtă la larg în spaţiul culturii orientale." l Avem dovezi documentare că aceeaşi năzuinţă către noi zări de cultură zăcea nu numai în clasele conducătoare. o mare şi aprinsă dragoste pentru limba romană sau latină. unde se apropiase de iezuiţi. a fost admis în colegiu. în contact cu istoriografia polonă. pretutindenea tuturor ce să află în părţile Ardealului" . P. Ideea unităţii neamului o găsim însă formulată cu tot relieful cuvenit la marii cronicari moldoveni. zi şi noapte fără încetare eram aprins pentru limba latină şi pentru învăţarea ei. înrudită în chip evident cu a noastră. Unul era Mihail. Simion Ştefan. se scuză dacă n-a izbutit să se facă înţeles de toţi: „nu-i de vina noastră. învăţase acolo greaca vulgară şi turceasca. spune mai clar că scrie Răspunsul la Catehismul calvinesc „pentru cei cu noi de un niam români. era şi în această epocă în căutarea unor noi orizonturi. Două luni a bătut străzile cetăţii eterne. dar şi în masele mai adînci ale neamului. accesul unor studenţi din ţările româneşti — mai ales din Ardeal — în şcoli şi universităţi străine. la vîrsta de 12 ani. din Cîmpulungul judeţului Muscel. care. care învăţa înţelepciunea şi ştiinţa. de sau mestecat cuvintele cu alte limbi". neavînd aproape alte gînduri în cugetul şi inima mea. p. Plecase apoi în insula Chios.

Ce au uevenit aceşti doi premergători în colegiul de propagandă din Roma. Ideea a fost apoi reluată de fiul lui Miron. la rîndul lui. N. firul istoriei naţionale a fost continuat de Miron Costin. Opera de naţionalizare a slujbei religioase este apoi reluată şi continuată în Muntenia de mitropolitul Antim Ivireanu. marele vornic de la curtea lui Vasile Lupu şi contemporanul mitropolitului Varlaam. de unde. au deschis un drum nou în cultura românească. voi. I o r g a. tineretul plecat din Ardealul suferinţelor româneşti a adus ideea regenerării naţionale — nu ştim. Din contactul cu istoriografia polonă a primit imboldul de a alcătui cronica în limba naţională Grigore Ureche. N. o mica pîrtie către cultura latină. Istoria literaturii române. 1929. Bucureşti. sec. Sibiu. Istoria literaturii şi limbii române. ed. I. un veac şi jumătate mai tîrziu. voi. I o r g a. Nicolae Costin. P. a Il-a revăzută şi întregită. Suru. VI — Monarhii. după care vom înfăţişa literatura istorică mai întîi în Moldova şi apoi în Muntenia şi în Transilvania. Giorge Pascu. voi. vom înfăţişa întîi evoluţia literaturii religioase de la Matei Basarab şi Vasile Lupu pînă la mitropolitul Dosoftei inclusiv. pentru a păstra un fir unitar în expunere. Cartea românească. I o r g a. a IlI-a îngrijită de I. VII. Istoria literaturii româneşti. mitropolitul Dosoftei. în capitolele ce urmează. dă aripă versului şi începe munca grea de traducere a cărţilor de ritual în limba română. 1928. de Ureche a fost aşa de puternic. Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor. voi. BIBLIOGRAFIE Pentru cadrul istoric al epocii: N. Istoria. I. D. 1930 (foarte utilă bibliografia de a sfîrşit). activitatea literară începută cu strălucire în epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu a fost continuată. a trecut după aceea la Dimitrie Cantemir şi în Muntenia la stolnicul Constantin Cantacuzino. 1938. în ciuda vitregiei vremurilor care au urmat. I o r g a. în Moldova. 1925. Casa Şcoalelor. 161 . Istoria românilor. românilor. contemporanul lui Miron Costin. desfundînd ideea originii romane şi ştiri privitoare la ţara lor. Vlădescu. precum şi colegiile iezuite din Moldova au deschis. XVII. Iaşi. care avea să ducă la naţionalizarea serviciului divin în biserică. după cum se va vedea mai jos. Bucureşti. X e n o p o 1. care şi-a făcut şi el studiile în Polonia şi care a pus în plină lumină ideea originii romane. epoca veche. de mitropolitul Petru Movilă. Dr. Şcoala întemeiată de Vasile Lupu în mănăstirea Trei Ierarhi. Contactul cu cultura latină a fost însă mai rodnic în Moldova. încît. Istoria învăţământului românesc. a Ii-a. Imboldul dat. Sextil Puşcariu. cu profesori trimişi de la Academia teologică din Kiev. N. cu toate frămîntările timpurilor nestatornice care au urmat după prăbuşirea lui Vasile Lupu. 1929. unde vlăstarele boierimii moldovene. ed. util încă: A. Bucureşti. Dar contactul binefăcător cu cultura latină s-a produs mai intens în şcolile iezuite ale Poloniei. Viaţa românească. Buc. Bucureşti. 1922. ed. în volbura vremurilor au pierit fără să lase nici o urmă. Şi pe tărîmul vieţii religioase.

B o d o g a e. Ii-a. Bucureşti. K o g ă 1 -n i c e a n u. T. 1941. Studii italiene. 244—246. Versurile lui Petru Cercel — publicate de Stefano Guazzo. VI. înA. Dialoghi piacevoli. 1939. Iorga. 1604 — au (ost reproduse pentru întîiaşi dată la noi de M.Pentru raporturile religioase şi culturale ale ţărilor româneşti cu Orientul ortodox. p. nota. Marcu. Cei dintîi studenţi români ardeleni la universităţile apusene. Sibiu. Emil Turdeanu ş. p.. pe lingă studiile lui N. IV. a se vedea acum şi preot D m. Din istoria culturii romaneşti. 45 — 69. Minea. Veneţia..a. Pentru studenţi români: N. Ajutoarele româneşti la mănăstirile din sfîntul Munte Athos. citate la p 43 — 45. I. Marcu Beza. Pentru Mihail fiul lui Paul şi Ştefan Valahul în colegiul „De propaganda fide": Francisc Pali. Cartea românească. Histoire de la Dacie. Berlin. Iaşi. 1590. şi ed. extras din Anuarul Institutului de istorie naţională din Cluj. 1929. Date inedite privitoare la legăturile culturale italo-române din mijlocul veacului alXVII-lea. 1837. 162 . I. Drăganu.

prin tradiţiile familiare. să fie mitropolit. la care se adăoga şi curentul uniaţilor (care primiseră unirea cu Roma recunoscînd pe papă. împăratul Rusiei. de tatăl. tronul ocupat pe rînd de unchiul său. Petru Movilă renunţă la purpura domnească şi îmbracă rasa de monah în mănăstirea Pecerska din Kiev. după îndemnul mitropolitului Kievului. el izbuti să dobîndească în jurul scaunului său mitropolitan un prestigiu într-adevăr princiar. Petru Movilă. cu ajutorul polonilor. Iov Boreţki. învăţatul rus Venelin spunea: „Se pune întrebarea care din cei doi bărbaţi cu numele de Petru este reformatorul îndrăzneţ al imperiului rusesc şi căruia prin urmare i se cuvine titlul istoric de mare: Petru I. pentru ca. o adevărată academie teologică. cînd visurile lui de a recuceri. împreună cu cea din Lwow. Pe atunci Ucraina se afla sub stăpînire polonă şi pentru biserica ortodoxă ruteană. fratele lui Ieremia şi rivalul lui Mihai Viteazul. de verii şi de fraţii săi sînt spulberate. el a întemeiat în mănăstirea Braţca —. Prin cultura. care. după moartea lui Iov Boreţki. a rămas între străini şi a ajuns mitropolit al Kievului. a devenit una din figurile proeminente în istoria culturii ucrainene din secolul al XVII-lea. sau Petru Movilă?" Petru Movilă a fost fiul lui Simeon Movilă. încă de pe cînd era arhimandrit în lavra din Pecerska. după ce a văzut închise drumurile intrării în ţara sa. dar păstrau serviciul divin în limba slavă). prin legăturile lui de rudenie şi prietenie cu nobilimea polonă. Tragediile familiei sale l-au împins mai mult spre studii şi meditaţie. Petru Movilă înfiinţa acolo o tipografie. dar care. Frăţia — o şcoală vestită. şase ani mai tîrziu. din care avea să pornească îea . Paralel cu tipografia. la mănăstirea căruia îşi petrecea adesea verile. urcarea lui P. ameninţată în existenţa ei de biserica catolică a Poloniei. Movilă pe scaunul mitropolitan a fost o adevărată mîntuire. Aci ajunge repede arhimandrit. vlăstar de domni moldoveni şi munteni — căci tatăl său a domnit şi în Muntenia — care a rîvnit şi el să fie domn.UN CĂRTURAR MOLDOVEAN MITROPOLIT AL KIEVULUI: PETRU MOVILĂ Istoria culturii româneşti din epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu nu ar putea fi înţeleasă dacă nu ne-am opri aci şi asupra unui mare cărturar. în 1627. rupt dintre ai noştri. Din aceste tipografii au ieşit o serie de tipărituri care au fost aduse în Ţara Românească de meşterii trimişi de Petru Movilă lui Matei Basarab şi care au servit mai tîrziu de model tipăriturilor muntene. a desfăşurat o activitate din cele mai rodnice pentru biserica ortodoxă a ruşilor.

Pecerska. înălţînd în Ucraina poloneză. Movilă introdusese pe primul plan: latina. în afară de motive de tactică. nu putea rezista atacurilor îndreptate din lagărul iezuiţilor şi uniaţilor poloni decît premenindu-se şi întărindu-se cu toată armatura culturii moderne a timpului său. Dacă mai tîrziu renunţă la aceste tradiţii ale familiei şi la aceste reminiscenţe ale patriei sale. o face desigur pentru a se confunda în spiritul de umilinţă al vieţii călugăreşti. pe cînd era numai arhimandrit. alegerea Iaşilor ca locul cel mai nimerit pentru marele sinod al ortodocşilor în care avea să se discute ideile normative ale ortodoxiei. Cultura timpului însă nu putea fi căutată nici în cultura slavonă şi nici în cea bizantină. Totuşi niciodată nu şi-a ascuns originea lui românească. patronul Moldovei sale. în primele cărţi ieşite din tipografia lui. care la începutul timpurilor moderne se stinseseră. în programul de studii al academiei teologice. şi. totuşi mitropolitul Petru Movilă n-a rupt cu totul legăturile cu patria mumă. Astfel stînd lucrurile. premenită prin Renaştere. la Golosvienski. dialecticei. faţă de Catehismul atribuit lui Chirii Lucaris. putea săvîrşi minunea de a regenera viaţa intelectuală a clerului ortodox şi de a-i împrumuta armele cu care să poată rezista atacurilor îndreptate din taberele vrăjmaşe. poeziei şi filozofiei. „Am cheltuit — spune el într-un rînd ortodocşilor din Minsk — avuţiile strămoşilor mei domni ai Moldovei pentru nevoile bisericii.în curînd un curent nou de primenire în cultura rusească. pe care o dăruia marei lavre Pecerska: să fie acolo „pe veci neclintită la hramul Prea Curatei Născătoarei de Dumnezeu mănăstirii Pecerska. cu studiul retoricei. El îşi dădea bine seama că biserica ortodoxă ruteană. unde va fi îngropat trupul meu". îi plăs-muiesc o genealogie care-1 face să se scoboare din eroul roman Mucius Scaevola. dispreţuitori de tot ceea ce era mărire pămîntească. făcînd aluzie la originea lui românească. în alt rînd. nu va fi fost determinată şi de amintirile copilăriei care1 legau de oraşul în care domniseră ai lui? 164 . a biserică. face în multe rînduri aluzie la strămoşii lui români. Ştiinţa timpului — zicea Petru Movilă— este pentru biserica ortodoxă întocmai ca oglinzile lui Arhimede. în 1645 a venit la Iaşi să celebreze căsătoria fiicei lui Vasile Lupu. Petru Movilă se străduieşte să introducă cele dintîi raze de lumină ale culturii latine occidentale. con-centrînd razele solare asupra corăbiilor duşmane care se apropiau de ţărmurile Siracuzei. Elevii săi din academia teologică i-au închinat un volum de versuri omagiale. care semnau munca lor: „păcătosul robul lui Dumnezeu". cine ştie dacă. P. Numai cultura latină a Occidentului. Măria. în scrisorile lui pastorale. De aceea. Nostalgia după ţara şi neamul său se vede continuu în cursul vieţii lui. a acelor aprigi muncitori anonimi. care." Iar unul din adversarii săi îl acuză că era înconjurat numai de servitori moldoveni. în 1637 cumpăra o Evanghelie cu miniaturi scrisă pe vremea lui Ştefan cel Mare. rămasă în urmă sub raportul culturii. le ardeau. cu principele lituan Ianusz Radziwill. îi pune ca hram pe Sfîntul Ioan cel Nou de la Suceava. el semnează „fiul domnului Moldovei" şi adaogă stema celor două principate româneşti. Dar cu toată viaţa lui de muncă aprigă închinată operei de ridicare a bisericii rutene. In atmosfera întunecată şi greoaie de ignoranţă în care lîncezea clerul ortodox rutean.

La această grea răspîntie din viaţa bisericii ortodoxe apare mitropolitul Petru Movilă. Parthenie. unul în 1638 şi altul în 1642. Şedinţele au fost secrete şi prezidate de Vasile Lupu. ridică lumea împotriva lui Lucaris. acuzîndu-1 de erezie. care se afla în legătură cu cercurile reformate din mediul cosmopolit al Constantinopolului: consulul olandez Corneliu Haga. unde s-au ţinut şedinţele sinodului. prin egumenul mănăstirii Trei Sfetitele. Fu ales Iaşii. al cărui domnitor plătea pe atunci datoriile patriarhiilor. Porfirie. n-au izbutit să aducă lumii ortodoxe pacea de care avea nevoie. martie 1629. îl numeşte „promahos"—-prim luptător-—şi „distrugătorul curagios al ereziei". Această sarcină şi-a luat-o Petru Movilă. Pace cu atît mai necesară. Moartea tragică a lui Chirii Lucaris nu poate pune capăt agitaţiei.Ortodoxia trăia atunci o mare dramă. Patriarhul a fost reprezentat şi el prin doi delegaţi: fostul mitropolit de Nicea. şi în care s-a anatemizat confesiunea lui Chirii Lucaris. prin episcopii de Roman. Ambasadorul Franţei susţine curentul de agitaţie împotriva patriarhului care se sprijinea pe cercurile reformate. Opera a fost atribuită patriarhului Chirii Lucaris. Trebuia însă ca Mărturisirea să fie întărită într-un sinod ecumenic. în care s-a discutat şi admis opera. a convocat un sinod la Kiev în 1640. îndîr-jiţi. nu era prielnic pentru dezbateri. îl ucid. predicatorul ambasadei olandeze. are aceeaşi soartă. pînă cînd în cele din urmă turcii. şi marele predicator al patriarhiei. datată din Constantinopol. Mărturisirea ortodoxă şi sinodul de la Iaşi. Grecii voiau ca sinodul ieşean să-şi însuşească hotărîrile sinoadelor din Constantinopol împotriva lui Chirii Lucaris şi în spe165 . în frunte cu Chirii Contaris din Veria şi Atanasie Pattelaros. un fost profesor calvinist la Geneva şi ambasadorul Angliei. doctor în teologie şi egumenul mănastrii Nikolska. După ce a lucrat mai mulţi ani la Mărturisirea de credinţă ortodoxă. în Polonia şi în Ucraina — ortodoxia pierduse continuu terenul dinaintea catolicismului. Sinodul a început la sfîşitul lui august 1642 şi a durat trei luni. ci trimise o delegaţie de trei teologi. Lipsea pentru întreaga ortodoxie însă o operă pozitivă de costrucţie normativă. în care erau încă vii luptele dintre partizanii şi adversarii lui Chirii Lucaris. o confesiune de credinţă ortodoxă. Succesorul lui. şi în care se făceau cîteva concesii punctului de vedere al confesiunii calvine. în frunte cu Isaia Trofimovici. în jurul scaunului patriarhal din Constantinopol se dădeau lupte aprige în care patimile pămînteşti se amestecau cu lucrurile divine. Cele două sinoade constantinopolitane făcuseră o operă negativă: anatemizaseră confesiunea atribuită lui Chirii Lucaris. Lupta dezlănţuită este înverşunată. dinaintea curentelor de reformă. Mitropolitul Kievului nu veni însă în perosană. Dar Constantinopolul. De la început însă se ivesc neînţelegeri. care găsise formula unirii cu Roma. pe care patriarhul Constantinopolului. în martie 1633 apăruse la Geneva. Duşmanii patriarhului. cu cît în centrul şi răsăritul Europei — în Ardeal. Două sinoade care au loc la Constantinopol. Chirii Lucaris este de cinci ori depus de turci şi tot de atîtea ori readus în scaunul patriarhal prin sprijinul prietenilor săi. Moldovenii au fost reprezentaţi prin mitropolitul Varlaam. Chirii Contaris din Veria. Muntenii s-au abţinut din pricina vrajbei iscate între Vasile Lupu şi Matei Basarab. în limba latină. Rădăuţi şi Huşi. Meletie Syrigos.

chiar în anul în care era datată confesiunea din Geneva. p. L'influetice de l'oeuvre de Pierre Mogila archeveque de Kiev dans Ies Principautes roumaines (extras din Melanges de l'Ecole Roumaine en France. 1 Ei cereau să se discute în sinod numai Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă. 104 — 156. După îndelungate dezbateri. Bucureşti. de Scriban. 1896. ultima la Sibiu în 1914. la Sibiu. în 1691. lămurind rugăciunea dominicală şi cele zece fericiri şi 3: mila. p. I. V. 1 Pentru două motive.cial să se adopte opera întocmită de Meletie Sirigul. Kiev. Petra Movilă. 1827. Z. şi în 1864. şi de apocrif Catehismul apărut la Geneva. cu cheltuiala lui Panaiot Nicusi. BIBLIOGRAFIE Ghenadie Enăceanu. Emile Picot. VII. Opt ani mai tîrziu. cu ajutorul stolnicului Constantin Cantacuzino.. Mărturisirea lui Petru Movilă a fost primită. ieromonahul Antim Ivireanu scoate o nouă ediţie a textului grecesc. cu suprimări şi corectări făcute de Meletie Syrigos. Ea a fost tradusă în ruseşte la Kiev în 1645. în Emile Le gr and. 1926. Opera — împărţită în trei părţi: 1. şi VIII. Paris. 94 si urm. pînă în vremurile noastre. opera. 1883. XVI. 1874. Pierre Movilă (Mogilă). căci avem ediţii tipărite la mănăstirea Neamţu în 1844. care venise la Kiev ca să sfinţească pe mitropolitul Petru Movilă. pe care se sprijinea Petru Movilă. în 1662. tratată pe baza simbolului NiceoConstan-tinopolitan. speranţa. 166 . s-a tipărit de episcopul Mitrofan în tipografia episcopiei din Buzău. IV. Golubev. Bucureşti. în cele din urmă. din porunca domnului Constantin Brîncoveanu. atunci trebuie să recunoaştem că Petru Movilă şi delegaţii săi aveau dreptate. extras din revista Biserica ortodoxă română. Şi al doilea pentru că învinuirea adusă lui Chirii Lucaris nu părea destul de întemeiată. Cu deosebire la noi opera lui Petru Movilă s-a bucurat de o întinsă răspîndire şi s-a retipărit şi retradus în nenumărate ediţii. Dacă ne gîndim la bărbăţia cu care a apărat ortodoxia românilor ardeleni împotriva injoncţiunilor principelui Bethlen Gabor. voi. Petru Movilă. la Iaşi. Ruşii se opuneau la condamnarea lui Chirii Lucaris. Kievskij mitropolit Petr Mogila sego spodviSniki. întîi pentru că o condamnare a doctrinei calvine de către ruşi ar fi indispus pe principii litvani din Polonia. S. P. Bibliographie hellenique. din preajma Bucureştilor. cuprinzînd învăţăturile ortodoxe despre păcat. p 180). în Tinerimea română. Arbore. 1853. 1855. mitropolitul Chievului. Paris. credinţa. 1745. o penultimă ediţie a apărut în 1899 sub auspiciile sfîntului sinod. tradusă în româneşte de fraţii Greceanu. despre invocarea sfinţilor şi cultul icoanelor şi al moaştelor — a fost apoi aprobată de patriarhul din Constantinopol ca operă normativă pentru întreaga biserică ortodoxă. 1629 (vezi mai jos. în mănăstirea de pe insula lacului Snagov. Gamber. 1884. despre decalog. Patriarhul Ierusalimului Teofan. Panaitescu. Marele sprijin pe care Petru Movilă 1-a adus culturii româneşti a fost însă trimiterea de material tipografic şi de meşteri şi cărturari pentru înfiinţarea tiparniţelor şi a Academiei teologice de la Iaşi. 1926). declarase de calomnii iezuite zvonurile după care Chilii Lucaris ar fi trecut la calvinism. ceea ce. grecii au trebuit să primească în urma intervenţiei lui Vasile Lupu şi a clerului moldovean. 2. opera a fost tipărită în limba greacă şi latină la Amsterdam. P. au XVII-eme siecle. care se străduiau să împace cele două tabere.

p. J. D.1572 — 1638. unde se stăruie asupra izvoarelor catolice folosite de P. opera citată mai ■sus. 1844. 93 — 95: P. XXXII (1929). P. Les ide'es calvinistes du Patriarche Cyrille Lukaris. approuve'e par Ies Patriarckes grecs du XVII-e siecle. p. IV. Paris. p. 1864. Texte latin inedit avec introduction et notes critiques. 1931. vezi şi recenzia lui M. Gamber. Despre opera lui Petru Movilă în legătură cu celelalte confesiuni ortodoxe: Textul grecesc •la Ion M i h a 1 c e s c o. Pentru •ediţiile româneşti ale Mărturisirii ortodoxe: I. Panaitescu. Bianu. p. bibliografia rusească completă la P. ©rjcraupo? Tfj<. 1940. 224. 1895 (ediţia sfîntului sinod. 1927 (tomul X. 1855. in 1934). J. Chiesa ortodossa e riforma nei secoli XVI e XVII (estratto da Religio. Leipzig. J u g i e în Echos d'Orient. 71-75. p. 414 — 430. p. nr. 6p9o8o^tac Die Bekentnisse und die wichtigsten •Glaubenszeugnisse der griechischen-orientalischen Kirche im Originaltext. I. 1934. II. IX. p. Paris. Panaitescu. p. 75 — 79. p. p. Bucarest. La Thiologie symboliaue au point de vue de VEglise ortho-■doxe orientale. 6 Kox>%(tpxQ. nebst einleitenden Bemerkungen. Metropolite de Kiev (1633—1646). din Orientalia Christiana). voi.ÎS98. Hurmuzaki. II. Un portret al lui P. 1939). J. Sibiu. p. 1932. Mihalcesco. Antoine Malvy et Marcel Viller. Bibliografia veche românească. cu o prefaţă de mitropolitul Ghenadie privitoare la istoricul textului şi ediţiile lui). Roma. Un autograf al lui Petru Movilă pe un tetraevanghel •al lui Ştefan cel Mare (extras din Revista istorică română. IV. 2. Despre Chirii Lucaris:KopiXXcx. Movilă. 553. p. 1874.. 321. . 22—122. Doc. 688 şi urm. 2 volume. P. Bucureşti. III. XI. Ş t e f ă n e s c u. în Revista istorică română. Despre Chirii Lucaris şi sinoadele din Constantinopol. I. Bucureşti. în Revue d'Histoire ■et de Philosophie Religieuse. Neamţ. La confession ortodoxe de Pierre Moghila. supl. Kiev şi Iaşi a se vedea şi Orestc T a f r a 1 i. 506. Atena. 1939. 1935). 1904. în Biblioteca Academiei Române se găsesc ediţii moderne tipărite la: Neamţ. 39. Movilă ia mănăstirea Suceviţa: I. Nervi Hodoş şi Dan Simo-nescu. 378. Iaşi. p. M i h a 1 c e s c o. Roma (Rezumatul a 14 lecţiuni ţinute la Ecole des Hautes-Etudes din Paris.

cînd. Matei Basarab era susţinut. cu tiparniţe şi cu meşteri tipografi. care au dat o fermă mai estetică hrisoavelor sale. necontenit cercetată de soli străini. copiat în 1653 din porunca mitropolitului Ştefan. La curtea din Tîrgovişte a lui Matei Basarab. „fata din casa domnească a lui Mihai Vodă Viteazul". Arhidiaconul Paul de Alep. sau Evanghelia mitropolitului Anania din 1651. de emisari papali şi de mari patriarhi ai Răsăritului. sau Evangheliarul lui Silion Rusu. de soţia lui. Domnul s-a străduit să dea o viaţă nouă şi cancelariei domneşti. învăţatul boier Udrişte Năsturel. „fără zăbavă". care a însoţit pe patriarhul arab Macarie în călătoria lui la curtea lui 168 . împărţindu-şi vremea între grijile casei (cînd căutînd. după cum se vede din scrisorile ei. pe lîngă mitropoliţii Teofil şi Ştefan şi pe lîngă boierii din divan. era \'eşnic treaz gîndul de a înzestra ţara cu mănăstiri şi biserici—patruzeci la număr — cu mori de hîrtie. scrisă pentru mitropolia din Tîrgovişte. sub nr. Udrişte Năsturel şi sora lui. sau Evangheliarul scris de ieromonahul Porfirie în 1633. cînd ajutînd răniţii sosiţi de pe cîmpul de luptă şi cerînd sibienilor să-i trimeată. „izvoade de peteare şi mai mari şi mai mici". Cu toată concurenţa pe care o făceau cărţile tipărite. ci şi căutînd caligrafi iscusiţi. păstrat acum în Biblioteca Academiei Române. ori „seminţe de flori de tot feliul") şi între grijile domniei (cînd ţinînd locul soţului său în scaunul domnesc. monahul de la mănăstirea Dealul. în răgazurile de linişte şi pace pe care le lăsau războaiele cu Vasile Lupu. „un cherurgus bun". 1790. şi de fratele ei. păstrat în Biblioteca patriarhiei din Constantinopol. sînt copiii lui Radu Postelnicul Năsturel şi ai jupînesei Calea Calomfirescu. în sfîrşit. ca de exemplu Slujbenicul. nu numai completînd numărul logofeţilor cunoscători de limbi străine. doamna Elina. punînd la cale cu un gust ales ctitorii mănăstireşti şi locaşuri de recreare sufletească).LITERATURA RELIGIOASĂ ÎN EPOCA LUI MATEI BASARAB CULTURA. doamna Elina. DOAMNA ELINA a fost una din acele frumoase icoane feminine care se desprinde din trecutul românesc într-o lumină de aureolă. în această muncă de cultură. totuşi arta caligrafiei şi a miniaturii era încă în floare şi avem din această epocă vreo cîteva exemplare de manuscrise cu miniaturi de o rară frumuseţe. dusă mai tîrziu la Belgrad.

ne descrie în cartea sa minunatul palat de pe moşia părintească — Fiereşti — unde a fost primit de doamna Elina: „un palat care nu are egal în lume. le-a mărturisit domniei mele dinaintea cinstiţilor diregători ai domniei mele. Udrişte Năsturel. 1941. a binevoit să-i adape setea inimei". „Chiar bolţile şi pardoselile pivniţelor. XX.cu unul din acei misionari catolici pripăşiţi în ţările noastre. traducătorul cronicii lui Teodosie Rudeanu. doamna Elina. în calitate de vtori-logofăt. Neavînd copii. fiul lui Udrişte Năsturel. cerut de călugări sîrbi din Muntele Athos. pe Mateiaş. cum se mai zicea atunci.Matei Basarab. murise la o săptămînă după naştere. Nicolaescu. în martie 1635. 247. ajuns în „vîrsta adolescenţii. mari şi mici. Copilul a crescut în casa domnească pînă la vîrsta de 17 ani. I. a dobîndit o mare dragoste pentru limba latină şi că un profesor. 169 . tînăr scriitor. 19 — 27 şi 73 — 80. Tesauru de monumente istorice. 2 Unul dintre aceştia.2 La această părere ne îndeamnă faptul că şi fratele său Şerban—-care a fost şi el logofăt—■ într-un document din 1623. în scrisorile ei chirilice." Ea a patronat şi suportat spezele pentru imprimarea Triodului sîrbesc din 1649. şi că sora lui. după moda occidentală. născută Corbeanu. Ar fi zadarnic să încerc o descriere a interiorului admirabil aranjat în apartament. în Bucureşti". S-ar părea dar că el. în Arhivele Olteniei. „Uriil Năsturel. El ne spune că. Pe patul morţii. el conducea împreună cu marele-logofăt cancelaria domnească şi a îndeplinit. care provoacă admiraţia privitorului. în anul 1597. bătrînul domn spune: „Pentru că însuşi domnia mea am auzit cu urechile mele cuvintele lui. pe care. Kogălniceanu. a fost Balthasar Walther." „Clădirea are trei caturi şi e atît de frumoasă. într-o frumoasă caligrafie. sînt lucrate greu cu piatră bună. a Elinei. cînd „pe mîna mătuşei sale. a cărui mamă. Pap iu Ilar ia nu. fraze latineşti. cu moşii cu tot. 1862. p. adică vtori-logofăt. sub frumoasa lui semnătură în monogramă chirilică. tainic". Histoire de la Dacie. adaogă. am scris în oraşul secular. de care ne-am ocupat la p 147—151 El a fost preceptorul lui Nicolae Pătraşcu. nepot de fiică al lui Radu Calomfirescu. p. Oda a fost publicată de A. data de la Hristos în cifre arabe. pe timpul cumnatului său. Fratele doamnei. doamna Elina şi soţul ei au înfiat. şi-a făcut instrucţia în casă —■ cel puţin pentru limba latină —. x" UDRIŞTE NĂSTUREL. semnează cu litere latine şi presară. marele logofăt —• tatăl cronicarului Radu Popescu — un loc de casă în Bucureşti: „Eu Udrişte Năsturel. care învăţa înţelepciunea (filozofia). mi1 St. cu „piatră poleită". la ceasul morţii lui. jupîniţa Măria. galeriile etc. Nu ştim unde şi-a format cultura. încît împrăştie toate grijile sufletului. 50 — 51. şi-a iertat toate satele lui vecinicie. Vezi şi M. pe timpul lui Mihai Viteazul. în anul următor însă—1629— el semnează pe un alt act." întărind această ultimă dorinţă. cînd scrie un act prin care se confirmă jupînului Hrizea. i s-a întîmplat lui să moară. căruia îi închină o odă latină în Tîrgovişte. era cel mai cărturar boier al timpului său în Muntenia. a doamnei domniei mele. p. viteazul boier al lui Mihai Viteazul. afară numai poate în ţara frîncilor". Udrişte Năsturel se întîlneşte pentru întîiaşi dată în viaţa publică a ţării la curtea lui Alexandru Iliaş. „zidit pe dinafară şi pe dinlăuntru" de meşteri aduşi din Ungaria. marmoră. în 1628. funcţiune de mare încredere pe care o păstrează pînă la capătul vieţii (1657). prezentată la ziua aniversării. adusă din Turcia.

ne spune despre el că era un „boiarin cinstit şi slovesnic şi a toată destoinicia şi înţelegerea harnic. Şcolile slavoneşti din mănăstiri intraseră în cădere 1. ca de exemplu cu Levakovic. la mănăstirea Dealu. bisericile fuseseră jefuite. pricinuite 1A. Călugărul rus Suhanov a văzut în biblioteca învăţatului boier multe cărţi slave. liber şi îndrăzneţ". către regele Poloniei (1638). Cu grija pentru ţara lui „săracă şi făr' de învăţătură". Era la largul său în discuţiile cu patriarhii Răsăritului. tratatul de alianţă (1648). a ajutat la traducere şi a scris prefaţa la Evanghelia învăţătoare. Radu. Rafael Levakovic laudă „spiritul lui bărbătesc. Varlaam şi Ioasaf. Cartea a avut ecou în lumea slavă. Prietenul său. Radu a ieşit şi el un cărturar de seamă. El primea şi introducea solii la domn. I (1862). ne încredinţează că vorbea limba slavă şi latină. Mitropolitul Varlaam al Moldovei. aducînd pentru al doilea fiu al său. adăpătoare de suflete omeneşti". Şi tot el a introdus în limba noastră minunatul roman al ascetismului creştin. drept pravoslavnic creştin". 370. Avea o bibliotecă frumoasă. traducînd din latineşte. tot la Năsturel. 135. manuscrisele şi cărţile de slujbă arse sau furate. Matei Basarab însuşi. şi lui i se datoresc primele copii ale romanului Varlaam şi Ioasaf. Udrişte Năsturel a avut o parte activă în opera de cultură a epocii. prietenul lui Petru Movilă — iar mitropolitul Varlaam. 170 . Pap iu Ilarianţi. la Viena. El a introdus în literatura slavă.. TIPOGRAFIILE. Stătea de vorbă cu misionarii catolici în chestiuni de dogmă. căruia îi cerea o mărturisire a credinţei catolice. El a stăruit pentru introducerea tiparului în Muntenia şi a privegheat la imprimarea cărţilor. Viitoarea luptelor sîngeroase dezlănţuite pe pămîntul Ţării Româneşti după războaiele începute de Mihai Viteazul a fost fatală pentru cultura românească. în 1704 a fost copiată la Moscova şi împodobită cu frumoase gravuri în cupru. tradus de tatăl său. pururea curătoriu. a pus la cale în Cîmpulung „o şcoală pentru învăţătura copiilor". Imi-tatio Christi. a găsit între alte cărţi nouă şi „cărţulia mică în limba noastră românească tipărită . plină de otravă sufletească" — e vorba de Catehismul calvinesc din 1642. A ţinut să creeze în familia sa o atmosferă de frumoasă cultură. p.siuni de cea mai mare încredere: solii către împăratul german. a întocmit. în 1647. în prefaţa celei dintîi cărţi ieşită din tiparniţa sa. Tesauru de monumente istorice. de care he-am ocupat la p. trimis de Vasile Lupu pentru a aşeza pacea cu Matei Basarab. a alcătuit stihurile de dedicaţie la stema ţării cu care se deschide Pravila de la Govora (1640). tipărită cu cheltuiala doamnei. tipărită la Govora în 1642: „Scur-mat-am cu tîmpă mintea mea şi am scos acest izvor de apă dulce. un profesor din Kiev. pe care necontenit o îmbogăţea cu cărţi noi aduse de peste hotare. prefaţa la Anfologhionul slavonesc din 1643. „în satul său părintesc din Fierăşti". către principele Ardealului Gh. între care şi o gramatică apărută în Polonia — probabil a lui Smotrijckij. cronicarul sîrbocroat George Brancovici. Râkoczy pentru a încheia cu el „legătura".. vorbeşte de jefuirea bisericilor şi „de împuţinarea sfintelor cărţi". care a venit în 1644 la Tîrgovişte. „acea floare de aur" a misticismului catolic.

un alt ucrainean. prin 1624. Tesauru. Ivan Kunotovic. pe lîngă materialul tipografic şi cărţile de cult tipărite la Lwow şi Kiev. domnitorul se adresase cunoscutului călugăr croat Rafael Levakovic. împreună cu ieromonahul Nectarie din Pelagonia şi cu „feciorul său Ştefan Byrzohodeţ (cel sprinten la mers)". „mişcat de rîvna către Dumnezeu". în frunte cu Timotei Alexandro-vici Verbicki. Pe timpul acela. prin mijlocirea mediului polon. 2 Dan Simonescu şi Damian P. Matei Basarab 1-a trimis atunci în solie. în aceste împrejurări. 1939. Verbicki a stat în Ţara Românească pînă în 1642. „Ţara era devastată de nu se afla în ea nici vite..] să le care îa ţara lui ce o umpluse de argintul şi aurul f ăriiRomâneşti''. care condusese tipografia Frăţiei ortodoxe —• Bracka —■ din Lwow. Bogdan. Preda şi Radu Ştanciovici. La şcoala acestor tipografi ucraineni stabiliţi în mănăstirile noastre s-a format. cu vremea. începuturile culturale ale domniei lui Matei Basarab. pro-punîndu-i să vină în Ţara Românească pentru a lua asupră-şi activitatea de tipărire şi răspîndire a cărţilor sfinte la popoarele care întrebuinţau limba slavă în biserică.de desele năvăliri şi împresurări ale diferitelor popoare ale necredincioşilor şi chiar ale unor credincioşi" 1. care conducea pe atunci o tipografie slavă la Roma. Matei Basarab. de gravura germană. :sînt identice în toate detaliile cu scenele corespunzătoare din Cazania tipă1 Aluzie la unguri.. precum şi gravurile necesare pentru ilustrarea textelor. Cf. 171 . o echipă de ucenici tipografi printre sîrbii stabiliţi la noi. care fusese căpetenia imprimeriei din lavra Pecerska pe timpul lui Iov Boreţki şi care. în locul lui aflăm. se înfăţişează la curtea lui Matei Basarab călugărul Meletie Macedoneanul. după cum spune însuşi în graiul său bătrînesc. nici pîne. Dar Levakovic întîrzia să vină. invazia lui Bethlen Gabor în Ţara Românească. influenţată. ce se afla şi ea sub ascultarea şi controlul lui Petru Movilă. ca să cumpere o tipografie. în judeţul Vîlcea: Procopie. după aceea. frontispiciile şi vinietele împodobiseră vechile manuscrise caligrafice. p. I. tipărită la Govora în 1642. pentru că toate le răpiseră şi duseseră în Ardeal. ■din 1642. ajunsese patron independent în Kiev. 2 Mitropolitul Kievului le trimite o „tiparniţă completă" cu o echipă de tipografi. nici vin. care urmau să servească de model ciclului de tipărituri slave din Ţara Românească. 13. extras din Biserica ortodoxă română. Bucureşti. înseşi vasele bisericilor şi mănăstirilor pusese [. Gravurile din Evanghelia cu învăţătură. s-a străduit să împlinească această lipsă a cărţilor necesare cultului divin. p. precum miniaturile. 'Icfxopia tcov icata xr|v "OuYXPO'B^ttXtav teXecrBeOTCOv' în Papiu Ilarianu. dîndu-le scrisori către Petru Movilă şi către fruntaşii cetăţii Kievului. şi Teodor şi Lupin Dimitrievici. care trăise în atmosfera de viaţă spirituală a mănăstirii Zograful din Muntele Athos şi care. Tipografii ucraineni trimişi de Petru Movilă au adus cu ei. gravura ucraineană în lemn. Căpeteniile tipografilor ucraineni trimişi de Petru Movilă în Ţara Românească au adus cu ei din Kiev şi din Lwow şi tiparele gravurilor în lemn cu care ilustraseră pînă atunci cărţile tipărite în Ucraina. trecînd apoi în Rusia Mică. poema lui Matei al M i r e 1 o r. 332. învăţase tiparul în mănăstirile lui Petru Movilă. ajunsese la o înflorire deosebită şi dăduse lucruri de artă care împodobeau cartea tipărită. în vara anului 1635.

cultura slavonă intrase în agonie. şcolile noastre de slavonie au lîncezit şi ele. venite din Occident. o schimbare care ar fi tins la înlocuirea limbii slavone li s-ar fi părut o alunecare în apele ereziilor. Focarele de cultură slavă din sudul Dunării apusese rînd pe rînd. deşi are stema şi armele Munteniei. pe la jumătatea secolului al XVII-lea. Chiar pe timpul lui Matei Basarab. cunoaşterea limbii slavone să devină tot mai anevoioasă. LITERATURA RELIGIOASĂ. Lipsite de suportul puternic pe care îl aducea contactul reconfortant cu Sudul slav.. ameninţau unitatea etnică în Transilvania. şi apoi — adăugăm noi — nici nu era încă vremea să se înfăptuiască. Avem dovezi elocvente că. pentru aceia . gîndiiu să iau înputarea batjocoririlor de asupra aceşth ţărişoare. se pomeniseră ai noştri din moşi-strămoşi să audă slujba sfîntă într-o limbă pe care. chipurile. Pe de o parte.. şi văzîndu iară cum au creştinii ţării înputare. şi preoţii mai Vrătos de cătră hulnicii dă lege. în urma acestor împrejurări s-a ajuns.. apare semnat şi numele unui român desigur ucenic al lui Tisevic: Petru Theodor. obrăşirile. ca. nemeririle şi toate rînduialele şi tipicurile sfintelor taine.. pe de altă parte. tipărită la Tîrgovişte în 1652.. această situaţie devenise atît de îngrijorătoare. S-a crezut într-o vreme şi se mai susţine încă în manuale de şcoală —■ cu toată documentarea convingătoare a regretatului Bianu — că Matei Basarab şi Vasile Lupu ar fi săvîrşit marea reformă a introducerii limbii naţionale în biserică.. deşi nu o înţelegeau decît prea puţini. cum pentru grosimea şi grubia nu ştim sluji tainele sfintei beserici şi strigă toţi. să-şi întreacă maeştrii şi să imprime gravurilor lor un caracter propriu românesc. Atitudinea credincioşilor noştri de pe vremuri în faţa încercărilor de naţionalizare a ritualului şi a textelor de cult.rită la Lwow în 1606. pe vremea lui Matei Basarab. care vor ajunge mai tîrziu. care preconizau eliminarea limbilor privilegiate din biserică şi introducerea serviciului în limba naţională. este semnată cu un nume rutean: Theodor Tisevic. Dar la şcoala acestor gravori străini se formează. s-a oprit. care prin imigrările lor au înviorat începuturile organizării noastre bisericeşti.. ca nici preoţii să nu mai înţeleagă limba în care o tradiţie prea adînc înrădăcinată îi silea totuşi să oficieze serviciul divin. avînd să aleagă între tradiţia slavonă şi realitatea care impunea naţionalizarea serviciului divin.. ne-o caracterizează notiţa însemnată de popa Constantin din Dorna pe una din foile Codicelui Voroneţean: „Această carte este scrisă pe rumânie şi nu-i bună de nimic".. că am uitat cinurile.. pe vremea lui Constantin Brîncoveanu. Această radicală schimbare nu se putea însă îndeplini deodată. înăbuşite de valul stăpînirii turceşti. fiindcă nu erau încă traduse cărţile necesare cultului. în epoca lui Matei Basarab însă. în această stare de lucruri. Afluxul de cărturari. Tipărind cîteva cărţi de ritual cu textul în limba slavonă şi lămuririle formelor exterioare ale cultului în limba română. în ilustraţiile Pravilei din 1652. 172 . o şcoală de gravori români. încît crea prelaţilor noştri o grea îndoială. socotelele. cu timpul. Era firesc deci.. mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti se credea îndatorat să preîntîmpine „înponcişarea" poporenilor săi cu aceste explicaţii: „. o socoteau aptă pentru serviciul divin. atunci cînd curentele de reformă. iar ilustraţia titlului din Pravila lui Matei Basarab.

173 . De vreme ce am spart pîcla neştiinţei şi am dres rînduialele şi le-am prepus rumâneaşte. ci să întărească. Dacă aceasta era situaţia către sfîrşitul domniei lui Matei Basarab. a cugetat. carele nu le pot şti cinstiţii şi cuceriţii preoţi pentru nesebuiala lor. o Psaltire. la 1647.. pe care o oferă ca „o floare prea înfrămseţată şi dulce mirositoare. pentr-acea nu se cade vouă drepţilor mei fii ai Pravo-slaviei să vă înponcişaţi şi să vă scîrbiţi împotriva pastoriului vostru . urmînd vechea tradiţie a strămoşilor săi Basarabi. a respectat textul slavon al Scripturilor sfinte. în acelaşi timp. a sfintei beseareci apostolească a Răsăritului". şi cu deosebire. „Mila rudei meale creştinilor m-au îndemnat spre aceasta — spune Udrişte Năsturel — fiindcă văzuiu în neamul nostru mulţi oameni." Pentru a întoarce de la rătăcirea în valurile ereziei pe cei de un neam cu el. carii pentru ne<şti>inţă se depărtară cu învăţături striine. tipărit la 1635 în Cîmpulung. ungrovlahilor şi celorlalţi". bulgarilor.. 159). în 1646. Triodul penticostar şi Triodul postului. să fie propovedanie creştinătăţiei noastre. apărută la Govora în 1642.. Prima Cazanie. Şirul tipăriturilor început cu cărţi slavone se continuă însă cu o serie de cărţi româneşti. pe la sfîrşitul domniei lui Matei Basarab. ca să poată folosi nevoilor preoţimii de pe atunci.. domnul român le hărăzea ca danie spre folosul întregii ortodoxii din Sudul dunărean.. reclamată de starea preoţimii. în 1649. la începutul ei. pentru că vădesc aceeaşi tendinţă de a apăra ortodoxia românilor ardeleni împotriva tendinţelor de calvinizare ale ungurilor. încercarea de naţionalizare a serviciului divin. cum am spus mai sus (p. era firesc ca. nu cum au fost pînă acum slavoneşte. la Cîmpulung. a tălmăcit tipicurile în limba română. şi Imitaţia lui Hristos. adusă den raiul vederei ceriului". Acest gînd se lămureşte în prefaţa care deschide una din tipăriturile sale: „Drept credinciosului şi evlaviosului neam al patriei noastre şi altor neamuri înrudite cu noi după credinţă şi avînd acelaşi vestit dialect slavo-nesc ca limbă. sîrbilor. cu ereticii împreunîndu-se. .. în 1643 1aCîmpu-lung. Liturghierul. ambele în mănăstirea Dealul. a treia ediţie în 1650. şi. care prezintă un interes deosebit. Dar aceste cărţi tipărite în limba slavonă nu erau menite numai să acopere lipsa textelor de ritual din cuprinsurile româneşti." Se desprind din aceste citate motivele care l-au determinat pe mitropolitul Ştefan să tipărească. să scoată „această sfîntă carte ce se cheamă Evanghelie învăţătoare tîlcuită. Slujbenicul. „izvodită de eromonahul Silvestru" şi „premenită de pe limba rusească pe limba românească" de însuşi Udrişte Năsturel —■ care a venit şi el la al „unsprezecilea ceas la lucrul Domnului" — ne înfăţişează intenţiile cercurilor conducătoare la imprimarea acestei cărţi. dar în acelaşi timp. în 1637 şi 1638 la Govora.şi astfel scos-am la lumină ... Ne explicăm prin urmare de ce cele dintîi cărţi ieşite de sub teascurile tipografiei întemeiată cu ajutorul lui Petru Movilă au fost slavone: un Molit-velnic. aceste •cărţi bilingve: ca să împace tradiţia.. şi ortodoxia în Ardeal. în 1646. spune mai departe. a cărei independenţă căzuse în mîna turcilor.. apoi un Antologhion. care nu mai cunoştea limba slavonă. să pară totuşi o îndrăzneală şi mai mare. toate trele la tipografia mitropoliei din Tîrgovişte. tipicurile. în sfîrşit. şi cu proastă şi scurtă mintea lor răşluindu-se den credinţa adevărată protivnică bisericii lui Dumnezeu.

Moxa sau Moxalie. fiindcă. Aceste tipărituri sînt: Pravila de la Govora. egumenul Melchisedec Meletie a publicat în 1642 ia mănăstirea Cîmpulung. la „răotate cum să le răbdăm cu mulţimire cîte ne vin asupra". ceea ce nu s-a observat pînă acum. dar pînă acum n-a fost încă identificat. Pe lîngă aceste cărţi de predici şi învăţături morale s-au tradus şi tipărit alte două texte. ilustrat adesea pe pereţii din tinda bisericilor şi mănăstirilor noastre. toţi. amestecate cu dispoziţiuni aparţinînd dreptului religios. apărută cu un an mai înainte la Iaşi şi care era mai completă. Aflarea sfintei cruci. cum aleage păstoriul oile den capre. Dumitru etc). mai cuprindea şi omilii destinate pentru marile sărbători ale creştinismului (precum: naşterea Sfintei Fecioare. pe timpul egumenului Varlaam Arapul. moartea omului. de 55 de foi: privitor la dragoste. Iată de pildă un pasaj. Pravila de la Govora a fost tradusă de un călugăr oltean. la iubirea de argint. că-i va aleage soţ de la soţ. la 9 martie. patronul Moldovei. după Pravila lui Coresi. în cadrul aceloraşi preocupări de edificare ar intra şi Ceaslovul din Muzeul limbii române al Universităţii din Cluj — azi la Sibiu — pe care d-1 Pasca îl datează din această epocă. apărută în 1640 şi cunoscută — din cauza formatului ei mic — şi sub numele de Pravila cea mică. care nu cad obişnuit într-o duminică. cine întru cinul său vor sta înaintea lui: direpţii den a dreapta slavei lui. a căror importanţă deosebită stă în faptul că. cui-ş după lucrul lui. si cuprinde elemente privitoare la dispoziţiunile dreptului civil. cele zece porunci. toţi păcătoşii şi direpţii. Botezul Domnului. ispove-danie. precum şi predici la comemorarea marilor sfinţi (Sf. PRAVILELE. Este vorba de adunarea năroadelor la judecata lui Dumnezeu: „ întru spaima sufletului mieu nu domnesc ca să spui cuvînt de cas înfricoşat cînd direptul judecătoriu va şedea pre scaunul slavei sale şi va începe a face judecată tuturor. „Tatăl nostru".Sf. iară păcătoşii de-a stînga. Atunce se vor aduna înaintea lui toate limbile şi năroadele. sînt cele dintîi tipărituri cu caracter juridic la noi.Originalul acestei Cazanii este. Tot pentru edificarea morală a maselor adînci ale poporului. Nicolae. aşezată în Cazania lui Varlaam la 23 aprilie. milostenie. după cum ni se spune. o omilie nouă pentru cinstirea „celor 40 de mucenici diîn Sevastie".a. viaţa Sfîntului Ioan cel Nou. pocăinţă. pînă la pagina 404 — poate chiar că se păstrau coaiele tipărite — la care s-a adăogat apoi restul după Cazania lui Varlaam. apărută la mănăstirea Dealul doi ani mai tîrziu (1644). şi îndreptarea legii. în schimb introduce. Traducerea este însă vioaie şi plastică. apărută la Tîrgovişte în 1652. învăţături preste toate zilele alese den multe dumnezeieşti cărţi de folosinţa tuturor creştinilor prepuse de pre limbă grecească. pe lîngă predicile care dezvoltă textul pasajelor din Evanghelii citite în duminicile dintr-un an. este o retipărire a Cazaniei precedente. după cum au observat de la Gaster încoace toţi istoricii literari. Este un mic tratat de morală în 4°.). tradus din ruseşte. Cazania de la Dealul reproduce aceste două secţiuni din urmă după Cazania moldovenească. Dar omite." A doua Cazanie. 174 . din predica citită în „Duminica lăsatei de carne". domnii şi împăraţii pămîntului şi muncitorii cestui veac. la „muzăvirie". preoţia. Bunavestire ş.

din aceste rînduri. să nu fie tocmealele sfinţilor apostoli şi a sfinţilor părinţi batjocurite . şi are importanţă deosebită. Ea s-a tipărit în două ediţiuni: una pentru Ţara Românească. Din acest motiv. alta pentru Ardeal. la care mînă va cădea această sfîntă carte. tipărit la Kiev în 1629. nice la măscărici. dar textul nomoca-noanelor diferă. ci în sarcina lui cădea şi o bună parte din jurisdicţiunea privitoare la dreptul civil. căci ne înlesneşte să înţelegem ceva din mentalitatea românească a veacurilor trecute. care trăia sub jurisdicţiunea acestor legiuiri. Regretatul Peretz a arătat însă că originalul slavonesc al Pravilei de la Govora era o traducere după o compilaţie de nomocanoane bizantine —■ apropiată prin cuprins şi succesiunea multor capitole de compilaţia făcută de Emanuel Malaxos de la jumătatea veacului al XVI-lea — şi care încorporase şi nomocanonul patriarhului Ioan Nesteutul. Hs.." Se vede bine. „ însă mă rog sfinţiilor voastre — zice mitropolitul Teofil — cu mare milă. anume Pravila. pe de o parte. avînd prefaţa semnată de mitropolitul Teofil.. care a ţinut astfel să aibă şi el această carte pentru nevoile bisericii sale. avînd prefaţa semnată de mitropolitul Ghenadie al Ardealului. pre limba rumânească. exceptînd cîteva adaose şi omisiuni. sau va cînta mireneşte. O bună parte din cuprinsul pravilei îl alcătuiesc dispoziţiuni religioase privitoare la pedepsirea şi îndreptarea feluritelor viţii. care. Pravila conţine o serie de dispoziţiuni de drept vechi bizantin. nu numai din viaţa laicilor. precum a arătat P.Prefaţa pravilei este. îmbinate cu canoanele stabilite de sinoadele bisericii. care era caracterul pravilei. lămurit în prefaţa alcătuită de mitropolitul Teofil: „Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor. De aceea s-a tradus această pravila în româneşte. fraţi duhovnici rumâneşti. în vremea veche puterea judecătorească alcătuia sub multe privinţe un corolar al bisericii şi preotul nu era numai păstorul credincioşilor săi. sau va juca. 175 . care să fixeze penitenţele şi sancţiunile după gravitatea greşelilor. Ea corespundea. în împlinirea misiunii lor de duhovnic. aveau nevoie de norme precise pentru impunerea penitenţelor. Iată gîndul pus la temelia acestei scrieri. ci şi din a preoţilor şi a călugărilor. pe de altă parte. P. cartea era menită să slujească numai preoţilor şi trebuia ferită de contactul cu lumea laicilor. însă mai vrătos şi cale la împărăţiia ceriului. pe vremea cînd preoţimea ajunsese să nu mai înţeleagă limba slavonă. carii sînteţi păstori oilor celor cuvîntătoare a turmei lui Hs. Iară întru mînă de mirean să nu se dea. Panaitescu.". celorii ce sîntu rănite cu păcate. să scoţu ceasta carte. Era dar neapărată nevoie de o carte normativă. „Popa ce va bea la crăcimă. sfinţiilor voastre. unei necesităţi adînc simţite a preoţilor. Carea are întru sine multe fealiuri de vindecări sufletelor creştineşti. să se gonească din popie". cu aceia cugetaiu şi eu robul Domnului mieu îs. Cu deosebire se vădeşte în cuprinsul pravilei preocuparea constantă de a ridica prin măsuri austere autoritatea morală a preotului în mijlocul societăţii laice. acela să aibă a o ţinea în mare cinste şi să se înveţe dentru ia în taină cum va vindeca sufletele oamenilor de păcate. identică cu prefaţa pusă de mitropolitul Petru Movilă la începutul nomocanonului său.

. şi toţi cîţi se tem de Dumnezeu să nu ia nemica de la dînsul. nice vreun vas oarecarele. ori den pîine. pentru Dumnezeu alegînd numai de nu va lua chip călugăresc. Textul acestei pravile a fost pregătit. să aibă pocăanie patru ani. nice foc. să-ş tunză părul ei. şi ale corbilor. şi iară igumenul sau acel stareţ bătrîn să-i aducă pre dînşii şi aşa de va fi fost în mînăstire.. fiindcă prezintă o întreţesere cu pravila tipărită de Vasile Lupu. anatema să fie. deoarece aruncă o lumină nebănuită asupra vechiului folclor bizantino-slav şi ne lămuresc multe puncte obscure din folclorul nostru actual. altele bune şi căutaria soarelui şi a lunei şi a stealelor şi chemaria dobitoacelor." Măsuri aspre vădesc străduinţa bisericii de a opri alunecarea unei societăţi în descompunere pe povîrnişul decăderii. de către Daniil Andrian Panonianul —■ era deci originar din Tranil-vania — care spune însuşi că „numai cît m-am ispitit a linge pre dinafară puţintel Gramatica şi Sintaxisul. în sfîrşit. sau de pildă următoarea anatemă a unei mode a timpului: „Muerea de-şi va tunde părul ei. că n-au învăţat Dumnezeu să-şi tunză muiarea părul.Alte dispoziţiuni au de scop să întărească asceza şi să rupă complet legăturile de cele lumeşti ale celor care şi-au ales mănăstirea ca liman al vieţii lor pămînteşti: „Călugărul de va muri şi va avea galbeni şi talere. Şi întîmpină de grăiesc unele rele. iar averea lui să o împartă la săraci. iară de va fi îndemnată aşa de niscare drăcii.. îndreptarea legii (Tîrgovişte. ori dentr-altceva de se va lăsa de acestea. un an să se pocăiască. Dirept aceia iată pre amănuntul tocmim şi învăţăm: cine are aceastia cu cercetare de acmu să nu mai ia aminte unele ca aceastea. Socotesc şi glasurile cocoşilor. Cea de-a doua tipăritură juridică. să facă igumenul cu toţi fraţii post 40 de zile şi pocăanie de fratele. cu tine să fie de perire. şi altor glasuri. şi o serie de dispoziţiuni luate împotriva vechilor rămăşiţe de păgînism. Şi aşa să roage Dumnezeu de dinsul şi să facă cîte 12 metanii în zi. metanie cîte 100. care au continuat să supravieţuiască sub formele vieţii creştine: „Deci sunt oarecarii întru creştini ce ţin lucru ereticesc. pentru ce? Că înfricoşat judeţ vor să ia de aceasta. însemnată şi ea . şi nu va fi spus de aceasta duhovnicu-său sau igumenului. pezintă nu mai puţin interes.. sau vreo trebuinţă oarecaria. să-i facă toată pomenirea lui." Aceste dispoziţiuni au un interes deosebit. unuia ca acestuia grăim să se căiască 3 ani şi metanii în zi cîte 24" . ca de pildă următoarea dispoziţiune: „Muerea sau bărbatul ce va vrea să joace şi să bată în palme şi se va îmbrăca bărbatul în haine muereşti sau muerea întru haine bărbăteşti. că va cugeta că iaste bine. şi cînd să vor împle 40 de zile.. prin faptul că e scrisă în româneşte... altceva dentr-acele ori den vin. şi se vor afla după moartea lui.. Cine ia mana griului. şi va îndrăzni a facere acesta. de vor fi în mînăstire. că foc netrecutu şi-au lor . ce vor fi ascunşi de cătră toţi. cuviosului întru ieromonahi Kyr Ignatie Petriţi 176 . cînd apune soarele nu dau nemica dentru casa lor." Iată. „cu îndemnarea" mitropolitului Ştefan. şi ale vulpilor. să fie oprită de bisearică şi de priceştanie . să-i ia igumenul sau un duhovnic bătrîn şi să-i arunce pre dinşii întru groapa lui şi să grăiască: argintul tău. 1652). numai cînd va veni la petreacerea călugărească.

după cum a arătat Peretz. nici grecii limba română. (Vasile. Caridi. 1400) care are întocmai aceeaşi structură (Malaxos + Aristines) — fără partea luată din pravila lui Vasile Lupu — pe care a avut-o versiunea lui Gh. Originalul grecesc după care s-a făcut traducerea românească s-a pierdut. Traducerea românească este stîngace: nici românii nu cunoşteau bine limba greacă. Nicolae. Ea a avut. amînodi de la Hio.. fusese aflat la Gh. pe soli sau „pre mai marii lor. fireşte cu amplificările şi omisiunile impuse de epocă şi ţară. o largă aplicare în Ţara Românească. ce se zice pre boiari". Ea reproduce un original grecesc care. dar C. grupînd laolaltă materia după afinitate de subiect. urmează glavele 48—50 din pravila lui Vasile Lupu privitoare la cei ce vor sudui „pe judecători. tradusă din limba greacă „pe limba proastă românească" de „Danii Andrian Panonianul". a încercat o sistematizare. întocmit din porunca împăratului Ioan Comnenul. cuprinzînd canoanele sfinţilor apostoli ale sinoadelor ecumenice şi ale celor nămestnice. urmează din pravila lui Vasile Lupu glavele 87—88 despre cei ce fac „bani răi" (falşi) sau umblă cu „bani răi". Nichita. grec originar din Tricala. fratele parohului de la biserica grecească San Giorgio din Veneţia. strămoşul cronicarului Radu Popescu. combinînd aceste două izvoare diferite. apărută la Iaşi în 1646. După un capitol sau două din Malaxos. în secolul al XlII-lea. Zlataust)." După glava 47 din textul Malaxos. Textul grecesc era o prelucrare derivînd din legislaţia bizantină a lui Justinian. semnată de mitropolitul lui Matei Basarab. care se ocupă de penalităţile ce „se cuvin celor ce îndeamnă sau ajută cuiva sau îl sfătuesc spre rău sau cînd trimet pe altul să facă o răutate . precum şi ale sfinţilor părinţi. urmează. capitole din pravila lui Vasile Lupu.. Daniil Panonianul. după glava 86.şi a lui Pantelimon Ligaridi. privitoare la camătă. cu pravila lui Vasile Lupu. urmează din pravila lui Vasile Lupu glavele 43—46. pe timpul ocupaţiunii Olteniei. Prima parte cuprinde 417 capitole încheiate cu o notiţă în limba slavă. econom şi nomofilax al marii biserici din Constantinopol. . care spune: „Sfîrşitul întîiei părţi a Pravilei". care tratează despre „clerici şi călugări de vor face sfat sau însoţire asupra arhiereului". este însă o traducere după prefaţa — TtpoGscopia — lui Vlastaris. dascăli desăvîrşiţi. de la Pravilele împărăteşti şi de la alte gudeaţe.. Această primă parte a fost apoi întreţesută. Ştefan. pe oamenii cei domneşti". Prefaţa din îndreptarea legii. A doua parte a îndreptării legii. vestiţi şi foarte iscusiţi întru toată dumnezeiasca scriptură". după glava 43—46 din textul Malaxos. Aceasta a doua pravilă a lui Matei Basarab a fost tradusă de austriaci. De pildă. privitor la clericul ce va „înjura" pe arhiereu. compulsată în secolul al XVI-lea de Emanoil Malaxos. este o traducere după nomo-canonul lui Alexie Aristines. în limba latină. luată din Malaxos. precum arată Spulber. pe diaccn sau mireanul care va înjura pe preot".. diacon. după ce fusese cerut patriarhului din Constantinopol. al doilea vistier al ţării. deşi nu se spune. îndreptarea legii este alcătuită din trei părţi distincte. cu titlul Cartea românească. pe popă.177 . Ă. Caridi după care s-a tradus textul din îndreptarea legii. Timothei. Spulber a găsit în Biblioteca Universităţii din Atena un codice (nr.

LX— LXVI. P. Bianu: şi Nerva Hodoş. Rom. Generalul P. Extras din Melanges de l'Ecole Roumaine en France. 169—175. cit. I. începuturile culturale ale domniei lui Matei Basarab.. p. în Prietenii istoriei literare. Dan Simonescu. p. P. şi M. Acad. BIBLIOGRAFIE Udrişte Năsturel.. 34—35. bibliografia despre raporturile lor cu originalele ucrainene: P. 1926.. C. V. Despre introducerea limbii româneşti in biserica românilor. Vinfluence de l'oeuvre de Pierre Mogila. t. Coresi. p. loan M. I. despre familia Năsturel. Tur dea nu. Bucureşti. îndreptarea legii cu Dumnezeu. op. B i a n u. intitulată: îndreptarea legii. 1909. III: p. cit. Pravila bisericească (numită cea mică). Varlaam. op.. extras din Convorbiri literare XL. ace178 . Academia Română. 1934. 46 — 90. Hor ia O p r i ş a n. slavă). 11—13. p. p. în Cercetări literare. Tmitatio Christi (în 1. 1911. comparaţia reluată de Gr. p. 1926. Năsturel. 93 — 95. Pa nai t eseu. numită cea mică. Rom. p. Lapedatu. 1939. Ediţii Pravila bisericească. I. Lucrătorii asociaţi" . în Analele. 45 — 47 şi 83 — 84 (anexa I: predoslovia în traducere franceză). Despre Ceaslov: Ştefan Pasca. în I. 139. de Udrişte Năsturel de Fierăşti al doilea logofăt. 200-232. 1904. Panaitescu. 1939. Iaşi. Discurs de recepţie. al XVII-lea: Cel mai vechi ceaslov românesc. I. XXV. V. 7-43 (doamna Elina: 7-30). Damzschin episcopul şi dascălul. Bucureşti. Vechile noastre Cazanii. tipărită la Tîrgovişte în anul 1652. Gamber. p. 103 — 206. p. publicată acum în transcripţiune cu litere latine de Academia Română.. Studii şi cercetări. M i n e a. p.. Bucureşti. Mem. p. XIII —XVI. Bibliografia românească veche. 1939. unde. P. N. Despre traducerea lui Udrişte Năsturel. Doamna Elina a Ţării Româneşti ca patroană literară. 1-25. 135 — 137 şi p. Bucureşti. P. Pravilele. se deschide o nouă epocă de activitate cărturărească. Panaitescu. care are toată judecata arhierească şi mirenească pentru vinele preoţeşti şi mireneşti (fără dată şi altă indicaţie). la p. 57-67. s-a propagat peste cuprinsul ţării şi a contribuit la reînvierea literară din Ardeal.. Panaitescu. 133—161. ist. Bujoreanu. III. (1912) I — II. p. în „Tipografia Curţii. tipărită la mănăstirea de la Govora la anul 1640 şi Pravila lui Matei Basarab cu canoanele sfinţilor apostoli. V. Viaţa literară şi culturală a mănăstirii Cîmpulung (Muscel) în trecut. 1910.Mişcarea culturală înviorată în epoca lui Matei Basarab. Locul Cazaniei lui Varlaam în vechea noastră literatură omiletică. Paris. p. X. secţ. 1884. p. 282-330. P. partea a 2-a. XXXVI. Despre tipografiile lui Matei Basarab şi legăturile cu Kievul:P... p. Lung. partea a 2-a. Bucureşti. Bucureşti. XL —LIX. cu material tipografic trimis de domnul Ţării Româneşti. P.1933. O tipăritură m%nteanâ necunoscută din sec. XI. 1932. în Revista istorică. reprezentată cu desebire prin personalitatea mitropolitului Simeon Ştefan.. 1904. H a n e ş. Dan Simonescu şi Damian P. p. 1931. Viaţa Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf. 3771. 1909. p. S c o r p a n. s. tipărită mai iutii la 1640 în mănăstirea Govora. Academia Română. XII-XIII. XXIV. extras din Biserica ortodoxă română. 1940. cf. dans Ies Principautes roumaines. despre Elina doamna: acelaşi. Acad. 1903. 1906. 244 — 245. \. în Revista pentru istorie. Bucureşti. Cercetări istorice. p. Vinfluence de l'oeuvre de Pierre Mogila. Mănăstirea Dealu. Bogdan. P. I. XIII. XI. arheologie şi filologie.. 16—36. Despre tipăriturile din epoca lui Matei Basarab: I. v. p. Despre preocupările literare ale lui Radu Năsturel. I o r g a. 36 — 48. X.. 1884. Despre Varlaam şi Ioasaf tradus de Udrişte Năsturel a se vedea pe larg lucrarea de faţă. 1910.

314—342 (Pravila de la Govora). Etudes de droit byzantin. Utilizarea pravilei lui Vasile Lupt» în îndreptarea legii a fost semnalată întîi de Timotei Cipariu în Analecta. Spulber.. 1885. Pravila de la Govora retipărită cu textul slavon al Pravilei de la Bistriţa şi cu cel grecesc (Cote-lerius şi Ioan Portvricul) de Ion P e r e t z. I. Popovici jun. p. Peretz. 1938. III. 72-95. Despre utilizarea nomocanonului lui Ioan Nesteutul în aceste pravile: C. 1928. Cernăuţi 1930.. Colecţiune de legiuirile României vechi şi cele ncui. XI. în Revista pentru istorie. Bucureşti. Cea mai veche' Pravilă românească. Curs de istoria dreptului român. Fîntînele şi cedicii dreptului bisericesc ortodox. voi. arheologie şi filologie. acelaşi. 95. Bucureşti. p. Le code valaque de 1652. Cernăuţi 1886. Cartea rom.. 392-408. 1910. II. Const. p. . voi. p. 369 — 440 (îndreptarea Legii). VI. 178-193 şi 467-474. Studii asupra pravilelor. p. Bucureşti. îndreptarea legei.laşi. 3—471. A. 67. XII. p.

şi că. Cluj. ar trebui ruptă legătura de sînge şi de simţiri care trăieşte în mod tainic. şi încheie scrisoarea cu aceste cuvinte de adevărat apostol: „Noi nu ne vom război cu destinul. Atrage apoi în chip discret atenţiunea asupra nereuşitei unei asemenea încercări. între „românii din ţara Transilvaniei şi între locuitorii Ţării Munteneşti şi Moldovei". Documente istorice transilvane. sau măcar să „închidă ochii şi urechile". care a dat neamului românesc în veacul al XV-lea şi al XVI-lea începuturile literaturii şi temelia limbii literare. p. cu atît mai puţin să înţeleagă şi să înveţe sfintele evanghelii. Pentru a remedia această stare de lucruri. fiindcă activitatea culturală este subordonată aci străduinţei ungurilor de a desface legăturile religioase care-i uneau de veacuri pe românii ardeleni de principatele dunărene.CULTURA ÎN TRANSILVANIA Transilvania. El spune răspicat că „nu poate săvîrşi pe faţă sau în ascuns asemenea deserţiune. dar cu atît mai puternic. pentru că ar săvîrşi un păcat pe care nu i l-ar putea şterge toate chinurile părnîntului". fiindcă nu aparţine slujbei noastre să ne luptăm cu arme pămînteşti. Răspunsul patriarhului Chirii Lucaris — cel împotriva căruia avea să se ridice în curînd furtuna — este plin de demnitate şi de înţelegere a realităţilor politice. 180 . I. încă din 2 septembrie 1629. pentru că. are în secolul al XVII-lea un rol mai şters. ne vom ruga însă lui Dumnezeu să reverse prea milostiv asupra sărmanei naţiuni duhul său cel sfînt în care sălăşluieşte întreg adevărul şi toată înţelepciunea. O serie de acte pun în lumină înverşunarea acestor stră1 I. care împreună cu superintendentul calvin Ştefan Geley întăresc sforţările de a atrage pe românii transilvăneni la reforma calvină. L u p a ş. 1940. 117—179. bunele moravuri şi legea creştinească se strică din zi în zi. să le care în ţara lui" — se adresa patriarhului din Constantinopol. el cerea patriarhului să îngăduie ca naţiunea română din Ardeal să primească unele puncte ale doctrinei calvine şi să încurajeze pe mitropolitul Ghenadie să intre în vederile guvernului. înainte de toate. adu-cîndu-i la cunoştinţă că românii din Transilvania au decăzut aşa de mult. încît nu sînt în stare nici să citească." 1 Curînd după aceasta Gabor Bethlen moare şi urmează Gheorghe Râkoczy. Gabor (Gavril) Bethlen — despre care mitropolitul grec Matei al Mirelor ne spune că în invazia din 1629 în Ţara Românească chiar „vasele bisericilor şi mănăstirilor pusese. fiară neîmblînzită. prin „scrisori cît se poate de secrete". din această cauză.

prin preoţi. Iar propaganda trebuia făcută şi prin tipărirea în limba română a cărţilor de cult normative. molitvele sau rugăciunile de dimineaţa şi seara — reproduse aproape neschimbate în mai toate ceasloavele şi acatistele publicate ulterior în Transilvania. ungerea cu untdelemn şi alte adausuri papistaşe". să părăsească ortodoxia şi să treacă la calvinism! Dar pentru aceasta era nevoie de propagandă. Ea cuprindea: Paraclisul Precistei. Acest punct al programului lui Geley era realizat prin cartea de rugăciuni apărută în 1639. să asculte de episcopul ortodox maghiar. să se elimine la oficierea botezului: „lumînările. superintendentul Ştefan Geley. Aceste condiţii redactate de Ştefan Geley şi trimise lui Râkoczy la 22 septembrie au pentru noi o importanţă deosebită. De aceea Gh. unele dintre condiţiuni le-a ţinut. 194. cu buchii dăruite de domnul muntean.duinţe. 1 La 4 septembrie 1640. o solie la Matei Basarab. dar altele nicidecum". se impunea între altele: să se renunţe la cultul sfinţilor morţi şi sfinţilor îngeri. luate după Palia de la Orăştie. „să se interzică obştei neştiutoare arderea de luminări în ţintirim". Râkoczy confirmă scutirile preoţilor români. prin care să se strecoare. să se suprime la înmormîntări: lumînările. tămîierea şi „alte ceremonii superstiţioase". propune ca la şedinţa solemnă. 181 . săvîrşind serviciul drin în „limba obştei ţărăneşti". Cu alte cuvinte. care-şi instalase tiparniţe în Ţara Românească şi cu care dealtfel era aliat. p. să se oprească obştea. cu condi-ţiunea însă ca mitropolitul lor să atîrne de superintendentul calvin. şi. cerîndu-i litere chirilice şi meşteri tipografi. afară de unicul Hristos. prin mitropolitul ortodox Ghenadie. cu o carte de rugăciuni. să traducă în româneşte „rugăciunea noastră de toate zilele atît cea de dimineaţă cît şi cea de seară" şi să poruncească copiilor să o înveţe. să se împartă sfînta cuminecătură: „separat pîinea şi vinul. în afară de serviciul divin în limba română. precum şi o latură din activitatea literară a reacţiunii moldoveneşti contemporane. întîmplată „ieri după-amiază. cît mai larg în straturile poporului. 2 Ibidem. foarte necesară 1 Ibidem. şi cîteva noţiuni de dogmă în sens ortodox însă — Geley raporta lui Râkoczy că Ghenadie „ca un neputincios. botezînd „după forma simplă rînduită de Hristos". cele zece porunci. anunţînd principelui Râkoczy moartea mitropolitului român Ghenadie. în fine. în aprilie 1638. de a îngenunchea şi a se închina înaintea icoanelor şi a troiţelor. pentru că ne lămuresc deplin întreaga atmosferă în care s-a desfăşurat activitatea literară românească în Transilvania în prima jumătate a secolului al XVII-lea. p. numai cu apă curată. învăţăturile Reformei. Una din condiţiile pe care Ştefan Geley o punea candidaţilor la scaunul metropolitan din Alba-Iulia era ca. cu care erau obişnuiţi românii ardeleni. la patru ceasuri". 204-205. principele să citească condiţiile şi — scrie mai departe Geley — „să le dai poruncă că cine nu le va respecta va fi redus la starea de ţăran" 2.198. să nu se înveţe că ar fi mai mulţi solicitatori între Dumnezeu şi om. nu împreună cu lingura". O Pascalie. Era deci nevoie de o tipografie cu literele chirilice. Astfel vine şi se stabileşte la Alba-Iulia. popa Dobre tipograful. a cărui activitate se deschide în 1639. la care vor fi chemaţi „protopopii români din toate părţile". Râcokzy a pus la cale.

candidatul recomandat lui Râkoczy de Vasile Lupu. într-altul opt. mitropolitul Iorest. să nu părăsească acest lucru bun. CATEHISMUL CALViNESC. era şi aceasta: „Să tipărească Catehismul tradus în româneşte şi să dispună să-1 înveţe copiii şi fetiţele. şi foarte j ăluia toţi preoţii de această carte. noao ni se tîmplâ petrecere ceasta lume şi amu lăsaţii la moartea noastră pre cine va lumina milostivulu Dumnezeu pre scaunul mitropoliei Belgradului. ce să cheamă mărgăritar. căci lipseau din el pagini întregi. iară eu.. care. în ore anume precizate". ca să se înmulţească cuvîntulu Iu Dumnezeu pre in toate besericile." Cartea lui Coresi era tradusă. Meletie Macedoneanu n-a fost însă întărit de principele Gheorghe Râkoczy. Ea a provocat o adevărată furtună de protestare la românii de dincoace de Carpaţi. A doua carte ieşită de sub teascul tipăriturilor transilvane se leagă de realizarea unui alt punct din programul de calvinizare al lui Geley.. să le fie preoţiloru de propovedanie. Ion Caleca. Deci ea nu cuprindea nimic din ceea ce ar fi putut abate credinţa religioasă a românilor de la linia tradiţiei ortodoxe. Dar în răstimpul care s-a scurs pînă la ocuparea scaunului mitropolitan de Ilie Iorest. fiindcă le indica ziua cînd cade Pastele. Sarcina de a continua imprimarea a revenit urmaşului său. Cum însă în biserica noastră opera de predicaţiune este îndeplinită prin citirea Cazaniei. 115—118.. Originalul coresian după care s-a făcut tipăritura aceasta din 1641 era însă defectuos. autorităţile maghiare calvine au şi tipărit Catehismul cu ajutorul I. arhimitropolitul Ghenadie.. eu Ioristu. sprijinit de Matei Basarab. candidase la scaunul de mitropolit al Transilvaniei în septembrie 1640. foarte mi să îndulci inima şi mă bucuraiu. O altă condiţie impusă de Ştefan Geley lui Meletie Macedoneanu. aceste sfinte cărţi Evanghelie rumănească cu învăţătură. Dar abia s-a început publicarea cărţii şi Ghenadie a închis ochii. a pus sub tipar vechea Cazanie —■ Evanghelia cu învăţătură — a lui Coresi din 1581. după cum am arătat. sfătuindu-se cu preoţii săi. I. eu. văzîndu acest lucru dumnezeiescii ce s-au fostu începutu de acelu părinte." 1 Opera în care se răsfrînge mai puternic propaganda calvină este însă Catehismt. Kiru Ghenadie. Prefaţa cărţii este astfel scrisă în numele ambilor mitropoliţi. interesau de aproape curiozitatea păturilor rurale româneşti. anume ca preoţii să predice obştei în limba românească. cu mila lui Dumnezeu. două cărţi populare. şi mă socotiiu cu preoţii miei. p. prin conţinutul lor de prevestire despre soarta omenească ori despre felul cum vor ieşi primăvara semănăturile care germinaseră sub stratul de zăpadă. arhimitropolitu. într-un loc lipsesc zece pagiri. Bibliografia. Trepetnicul şi Gromovnicul. împuţinîndu-se." Urmează apoi rîndurile mitropolitului Iorest: „Dereptu aceia. văzîndu . mitropolitul Ghenadie. şi. candidatul moldovean susţinut de Vasile Lupu. care este o colecţie de predici în legătură cu fragmentul evanghelic citat în ziua respectivă. am săvîr-şitu aceste sfinte cărţi. întîi Ghenadie: „Cu mila lui Dumnezeu. după un izvor ortodox: omiliile patriarhului din Constantinopol. într-altul şase etc. B i a n u şi Neiva H o d o ş.. în sfîrşit. care. Iară cînd au începutu a se tipări aceste cărţi.preoţilor.l din 1640. „fără a se ţine seama de lipsa de sens a frazelor astfel trunchiate.. 182 .

Nu admite cultul icoanelor. întemeindu-se pe Evanghelie. Catehismul acesta. pentru care nu există nici trecut. pentru ei. după el. nici un exemplar din această publicaţie nu s-a aflat în bibliotecile noastre. pe cînd pe alţii i-a predestinat spre rău. domnul Tăriei Ungureşti şi săcui-lor şpan. Pentru interesantele informaţii istorice pe care ni le dă. participînd la el. împreună cu nemurirea. Vk. dacă n-a fost iluminat de Dumnezeu prin graţie. şi s-au obîrşit în luna iulie. totuşi ne putem face o idee de cuprinsul lui din Răspunsul mitropolitului Varlaam. Calvin. Titlul complet cu data 1640 se află însă reprodus de mitropolitul Moldovei Varlaam. dar că. 183 . cartea s-a tipărit repede. După cum se vede din titlu. rugăciunea dată de Mîntuitor: Tatăl nostru şi Simbolul credinţei —■ toate comentate. cu svatul şi cu îndemnătura şi cu cheltuiala domniei lui Ciulai Gheorghi. reproduce punct cu punct pasajele combătute. care ar fi prezidat această tipăritură. izvoarele ortodoxiei sînt în limba slavă pe care o apucaseră în biserică din moşi-strămoşi. 25 de zile. care ştia că. după căderea în păcatul primitiv. Preoţii români nu l-au primit. după cum s-a spus. după normele obişnuite în catehismele reformate: cele zece porunci. leat ot swzdamira 7150. el nu este capabil să se mîntuiască singur. prin care putem dobîndi în noi pe Mîntuitor şi. Şi s-au început în luna lui iulie. şi desăvîrşirea spirituală. El cuprindea. în 20 de zile. a revărsat asupra unora graţia sa şi i-a creat pentru viaţa cea veşnică. Meşterul tipariului au fost popa Dobrea diîn Ţara Muntenească. Dumnezeu. desăvîrşit şi nemuritor. 5 zile. din punctul de vedere al doctrinei calvine. reduce tainele la două: botezul şi cuminecătura — singurele instituite. reproducem aci în întregime titlul complet: Cartea ce se cheamă „Catehismus". şi s-au tipărit în sat în Prisac. Nu rămîne decît o singură mîntuire: credinţa. după el. Gheorghe din Sec. că omul a fost creat. Se ştie că reforma calvină pornea de la principiul admis şi de ortodocşi şi de catolici. de Mîntuitor. înţelegerea lui este învăluită în ceaţă. în satul Prisac. pe ascuns. car ea s-au întors din limba diecească şi slovenească pe limba românească. l-au ars — aşa s-ar explica de ce nu s-a găsit nici un exemplar pînă acum.unui preot român. care cu voia şi cu porunca domnului creştinesc Racoţi Gheorghi. păstorul sufletesc al curţei măriei sale. a rămas o creatură slabă. căci aceasta este idolatria pe care o combate Biblia: „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit". Nenumirea mitropolitului ortodox. Deşi nu cunoaştem pînă acum nici un exemplar din acest Catehism. în dezbaterea chestiunilor de dogmă şi cult. în cursul vremurilor. Din nenorocire. nici viitor. nu a avut răspîn-direa pe care o aşteptau ungurii. ci. obţinem graţia divină. şi nici cultul sfinţilor. pierzînd. Cu scrisoare s-au ustenit popa Ghiorghi de Sec. confirmă ipoteza noastră. Data apariţiei ei chiar era nesigură. nu în Alba-Iulia. care. „după chipul şi asemănarea Domnului". prin întrebări şi răspunsuri. tipărit. nu există între om şi Dumnezeu alt intermediator decît Isus Hristos. Afirmaţia că textul s-a tradus „din limba diecească şi slovenească" este o mistificare menită să amăgească preoţimea românească şi pătura populară. pe ascuns. ot rojdestvo Hristovo 1640. pentru osînda cea veşnică. Poate chiar că. pentru că. şi care este prezent în toată eternitatea. în Răspunsul său publicat la Iaşi în 1645. craiul Ardialului. Şi sau izvodit în cetate în Belgrad. în Institution de la religion chrestienne. unde s-a tradus şi unde era scaunul mitropolitan.

dar avea un rar bun-simţ. care 1-a călăuzit cu chibzuinţă în datoria grea pe care o avea de îndeplinit. nevoia de a crea o singură limbă literară pentru toate ţinuturile româneşti: „Să luaţi aminte că rumânii nu grăiesc în toate ţările într-un chip." Fireşte că aceste două idei importante—1. 184 . ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări... că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip. pentru care nu existau termeni în limba română: „Aciasta încă vom să ştiţi. iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecesc. unitatea neamului românesc din toate ţinuturile şi 2. aşa şi cuvintele: acelea sînt bune. împrejurările erau deci cu totul grele cînd se ridică în scaunul mitropolitan Simeon Ştefan. cuvintele trebuie să fie ca banii: că banii aceia sînt buni carii îmbla în toate ţărăle. de şi-au mestecat cuvintele. încă neci într-o ţară toţi într-un chip". Mai întîi * este problema neologismelor pentru timpul acela — cuvinte străine. Se pare însă că traducătorii au refăcut vechea traducere coresiană. Dar mai importantă decît această chestiune este afirmarea necesităţii de a tipări cărţi pentru tot neamul românesc — ceea ce vădeşte conştiinţa unităţii neamului — şi în legătură cu aceasta. prigonit pentru îndrăzneala de a 1 Nu ştim cît preţ se poate pune pe afirmarea că preoţii şi cărturarii însărcinaţi cu traducerea au confruntat izvoarele greceşti. Urmează apoi acea cunoscută comparaţie a cuvintelor cu banii.. ştiind că.. Deşi se pare că promisese şi el afilierea la calvi-nism. Ilie Iorest... carele nu să ştiu rumâneşte ce sînt. pe care avea s-o reia Hasdeu şi s-o dezvolte în Principiul circulaţiunii cuvintelor: „. cu condiţia de a plăti 1. cea grecească iaste izvodul celorlalte. A fost umilit. că nu vor înţeleage toţi. ceea ce a avut ca urmare înscenarea unui proces în care a fost tîrît. s-a împotrivit—în scurta sa păstorie— răspîndirii Reformei şi a Catehismului. greceşti.. carele nu să ştiu rumâneşte ce sînt: nume de oameni şi de leamne şi de veşmente şi altele multe. Dar dacă ne gîndim la soarta lui Ilie Iorest.. sîrbeşti şi latineşti: „ce mai vîrtos ne-am ţinut de izvodul grecesc şi am socotit şi pre izvodul lui Eronim. a plecat în Moldova să strîngă mijloacele pentru răscumpărarea libertăţii.. Nu era un om de cultură deosebită. pentru că alte limbi încă le-au lăsat asia". nu-i de vina noastră. fusese călugăr la mănăstirea Neamţu.Mitropolitul urcat în scaun după Ghenadie. necesitatea alcătuirii unei singure limbi literare pentru românii de pretutindeni — meritau să fie spuse cu mai mult relief.000 de taleri pe chezăşia a 24 de creditori. siMEON ŞTEFAN. tipărit la Alba-Iulia (Bălgrad) în 1648. Noi derept aceea ne-am silit. carele le înţeleg toţi. sub ocara de imoralitate. închis în temniţă şi bătut la tălpi cu toiegele.. dîndu-i-se drumul. şi am socotit şi izvodul slovenesc carele-i izvodit sloveneşte din greciască şi e tipărit în Ţara Moscului. însă de cea grecească nu ne-am depărtat. în cele din urmă. să izvodim aşa cum se înţăleagă toţi. văzînd că alte limbi încă le ţin asia. noi încă le-am lăsat greciaşte. iară. cumu-i: synagoga şi poblicanu şi gangrena şi pietri scumpe. de nu grăiesc toţi într-un chip. Numele lui a rămas în istoria literaturii noastre prin problemele cu privire la crearea limbii literare pe care le-a ridicat în prefaţa pusă în fruntea Noului Testament." Ne lipseşte un studiu precis în această privinţă. den cît am putut. unde trăise în tradiţia de cărturărie şi viaţă religioasă a acestei străvechi mănăstiri. alţii într-alt.

n-a văzut lumina. făcînd el însuşi pe cantorul sau ducînd 185 . apoi la înmormîntări. principesa Susanna Lorântffy. sub influenţa maghiară. văduva lui Gheorghe I Râkoczy. în organizaţia bisericii reformate această carte era necesară. la deprinderea celor sfinte. dar. o traducere integrală a Psaltirii în versuri. Programul de calvinizare al lui Ştefan Katona de Geley din 1640. înainte şi după rugăciunea predicei". alta de tatăl lui Mihail Halici şi a treia de Ioan Viski. apăruse—după cum s-a arătat la p. Simeon Ştefan. încă de pe timpul lui Coresi. „Să se ducă — spune mai departe actul — sîrguincios la biserica românească. Iare el va czinS. Reimprimarea vechii cărţi de cîntece din epoca coresiană se impunea. o carte de cîntece tradusă în parte după o colecţie de cîntece ungureşti adunate de Petre Melius şi Szegedi. spune ea. Ni s-a păstrat însă după ea trei copii: una făcută de un secui. Iată bunăoară începutul din psalmul 40: Ferikat jeszt' kuj de sziromanul Si de nistotosul Ej milă. în parte după cîteva cîntece pioase ale lui Francisc Dâvid. de care se servesc caransebeşenii şi lugojenii. adăogată la sfîrşit. să înveţe pe copii să cînte româneşte. Traducerea scrisă în caractere latine. datînd din 1642 şi păstrată în biblioteca colegiului reformat din Debreţin. este însă greoaie. prevedea la punctul 6: „Să scrie. din motive pe care nu le cunoaştem. făcută după o versiune ungurească mai veche a lui Albert Molnar de Szencz. în 1657. Gergely Sândor de Agyafalva. solicitată. ia naştere. 102 — poate la Oradea sau la Cluj. Lafe bune v'ave Si en pofta a'allenisilor Nu-1 va da'n mena lor. LIRICA RELIGIOASĂ DE NUANŢĂ CALVINĂ.se fi împotrivit încercării de dezmembrare a unităţii spirituale a românilor. alt vestit reformator al timpului. En nevoja sza şi en czara sza. prezentat lui Râkoczy. să tipărească şi să facă să se cînte în fiecare zi cîntările noastre. Intenţia de a atrage pe români la Reformă prin şcoală şi cîntec continuă. adăogînd că versurile să fie scrise cu litere româneşti. Pe cînd masa cea mare a poporului ortodox din Ardeal se zbătea să scape de cursele întinse de autorităţile maghiare şi să păstreze solidaritatea de credinţă cu românimea din principate. după obiceiul din Caransebeş şi Lugoj. înţelegem de ce nu putea vorbi mai răspicat urmaşul său. una lîngă alta. construieşte în Făgăraş. imitată la rîndul ei după Clement Marot şi Theodore de Beze. cu ortografie ungurească. căpeteniile mişcării calviniste. între altele. „şi de cîţiva români mai luminaţi". Actul prin care principesa întăreşte regulamentul şcoalei româneşti pune în îndatoririle profesorilor români. ke Domnul pre je enke. Aceasta din urmă cuprinde. o şcoală românească şi alta ungurească. îndeosebi în duminici şi sărbători. făcută în 1697 în Boldogfalva şi păstrată în colegiul reformat din Cluj. în Făgăraş şi Banat. cu întreaga şcoală şi să cînte cîntările româneşti. o literatură religioasă în versuri. traduse în limba română. dacă e poftit. comunicînd între ele printr-o poartă comună. între românii care îmbrăţişează Reforma.

în care se preda latina şi greaca şi unde se punea preţ pe retorică şi pe poetică. Frâncisc Pâriz Pâpai — mai tîrziu doctor la curtea lui Mihail Appafi şi scriitor — care tocmai îşi luase atunci doctoratul la Basel. în 1674 închină o odă prietenului său. cu profesorii. între care cunoscuţii scriitori Franck von Franckenstein şi Petru Melas. 1938." Sub imboldul acestor preocupări s-a dezvoltat în Făgăraş şi Banat o întreagă literatură versificată. voi.. laude pentru Anul nou. cuprinde. unde a fost coleg şi prieten cu cunoscutul poet sas Valentin Franck von Franckenstein. în nevoi trupeşti şi sufleteşti. Drăganu. pe care o făgăduieşte d-1 Carlo Tagliavini. născut în 1643. îşi făcuse studiile în oraşul natal. Alături de aceste teme retorice de clasă. în 28 iunie 1665. O bucată de vreme a fost rector al şcoalei reformate din Orăştie. Epoca influenţei greceşti. le-a continuat în liceul reformat din Sibiu. Din şcolile reformate. Probabil că manuscrisul acesta făcea parte din repertoriul muzical al profesorilor de la şcolile reformate româneşti din Ardeal. II. pentru a-1 face mai accesibil: Să ne apropiem noi de Fiul Domnului Şi de al nostru Iesus Christus. Cine pre pămînt şi-n cer cu Tatăl domneşte. ne este puţin cunoscută. Ţie ne milcuim noi în rugăciune. împreună cu prietenul său Frank. bun mîntuitor. Mihail Halici. cum a fost. Era firesc ca. să fi pătruns motive şi imagini în literatura colindelor populare" x. dar care. de lîngă Nurnberg. „nu este exclus ca. Mihail Halici să încerce a ciripi şi în limba română. după teme — „materia carminis" — date de profesori. pe care îl dăm în ortografia curentă. pînă acum. după cum spuneam în alt loc. era fiul unui „jurat în senatul" din Caransebeş. de pildă. din aceste cîntece de slavă pentru sărbători. se găsesc şi cîteva ode ocazionale închinate de autor prietenilor săi. şi le-a încheiat în colegiul reformat din Aiud. Literatura aceasta poate să aibă însă o importanţă mai mare decît o bănuim căci.glasurile. răscumpărător Doamne. O. care se pot repartiza în următoarele grupe: laude de Crăciun. De la literatura religioasă la literatura profană trecerea nu e grea. şi un ciclu bogat de cîntece ungureşti. alături de psalmi versificaţi. p. alcătuite pe cînd se afla în liceul reformat din Sibiu. deprinzînd în şcoală. cu traducere românească în versuri. îl găsim. Publicarea lor. aparţinînd secolului al XVII-lea. 209. milostivnic. Textele n-au fost însă date la lumină. descris de regretatul N. desigur. înscriindu-se la Universitatea Altdorf. au ieşit cîţiva cărturari versificatori. laude pentru Paşti. MiHAiL HALICI. va aduce. laude pentru patimile lui Hristos. De la el ne-a rămas un interesant caiet de versuri. Singur ce-i veselitor. 186 . Să ne fii într-ajutor nouă. milostivnic. lumină şi în această chestiune. laude pentru înălţarea lui Hristos şi laude pentru Rusalii. Puternic. mai ales ode latineşti şi ungureşti. Un manuscris din această grupă. Drăganu. Iată un fragment din textul reprodus de N. să mînuiască ode latineşti. Domn ispăşitor. Cărţile populare în literatura românească..

nimfele iasă curînd. ungureşti şi latine. scrise. în mai multe limbi. în atmosfera acestor preocupări.Oda s-a publicat în broşura omagială cu versuri. i se deschide testamentul. care semnează „Nob. pe cînd se găsea la Turnu-Roşu. scriind la voi. se pare. o redăm în ortografia actuală: Cînt sănătate. Inima mă-nvaţă Cum să-ţi fac viaţa. Cu pace îi fiţi. el dispune prin testament cum să i se împartă averea. după cererea legatarilor săi. Paris! Prindeţi mina surori cu cest nou oaspe. scrie el. cu pîine şi sare. a publicat Die Hecatombe Sententiarum Ovidianarum Germanice imita-tarum. ţine-te Leyda. La toţi. mari doctori. rugăm. în acelaşi an. Valentin Franck von Franckenstein. Fată d-arbănaş. prin cărţi şi-n omenie tipar. pregătindu-se să meargă „în Ţările de Sus" şi voind. fireşte. în care. Cu mine dimpreună făcute multe ori. de Caransebeş". Lege derapte au dat frumoasa cetate Geneva: îţi vine Franciscus. ca comandant de garnizoană. Portul meu cel negru s-ar albi prin tine. Este o „cantio de amore" tradusă după un original unguresc. 187 . scrisă cu caractere latine. alcătuit pe la 1660. Domni buni. de prietenii şi profesorii noului doctor. fîrtaţi. Prietenul sas al lui Mihail Halici. aprinde în el dorul de a pleca în Apus. lăsînd o parte însemnată şcolii din Orăştie. apar la românii bănăţeni şi primele urme de lirică românească erotică. dimineaţă. apar şi versuri care vădesc în chip evident influenţa poeziei noastre populare: Ci unde-ţi cat în faţă. între care un Kentek Rumeneszk de dragoste skrisz: în pară de foc arde inima mea prin tine. „să-mi las lucrurile de-acasă în bună rînduială. este în limba română. publică şi 80 de versuri româneşti. ungurească. De la mine trecuta viată s-ar întoarce. chiar şi dacă mi s-ar întîmpla moartea în ţară streină". la sfîrşitul lui octombrie. pe lîngă versuri nemţeşti. Succesul prietenului său. Fraţi. Oda lui Mihail Halici. Sara. după datinele timpului. în ortografie. La 1712. Să-ţi pot fi cu faţa ta cea mîndră dimpreună. căci s/ente-n împărăţie şedeţi! De unde cunoştinţe aşteptăm şi ştiinţe: ferice De Amstelodam. Romanus civis. Rumanus Apollo. Cam din aceeaşi vreme Nicolae Petrovay din Petrova copia într-un codice — păstrat în biblioteca liceului reformat din Cluj — ocinaşele (Tatăl nostru) şi o serie de versuri. Dar alături de această traducere din lirica ungurească. Nainte. Dacă-mi aduc aminte de cuvintele tale. 1674. De aci înainte i se pierde urma. dascăli şi bunele doamne.

INFLUENŢA CATOLICĂ. t. s. Lupa ş. I. voi. II. a Il-a. 117—179. 1077—1079 şi 1168—1170. Relaţiile bisericii româneşti cu Rusia. vegheau de aproape la păstrarea ortodoxiei. peste savanţi ca bănăţeanul Ga vrii Ivul (1619—1678). 1911— 1912. Secţ. I. în Analele Academiei Române. între care şi numeroase compoziţii muzicale religioase. a avut mult de suferit de pe urma persecuţiilor lui Gh.000 de cuvinte în dialect bănăţean şi că pentru întîia dată cuvinte româneşti vin alături de prototipele latine. Bathori. Documente istorice transilvane. Bibliografia veche românească. 1— 117. în cercul unor asemenea cărturari s-a alcătuit în Caransebeş. trebuie să ne oprim aci puţin asupra a doi cărturari trecuţi la catolicism. Drăganu şi E. s. din care nu s-a găsit încă pînă acum nici un exemplar. maghiarizat. 537. şi care a desfăşurat o frumoasă activitate filozofică în limba latină. Sibiu. descoperit şi studiat de profesorul Carlo Tagliavini. 194—198. îndeosebi p. unde vlădicii autohtoni şi patriarhii greci. tom. 7. ed. care a lăsat o întinsă operă în limba latină şi ungară.!. 207. 107-115. cu caractere latine şi ortografie maghiară. Străduinţele scaunului papal de a atrage pe români la catolicism nu puteau avea şanse în principate. profesor de filozofie şi teologie la Kosive şi la Viena. XXXIV.. Tot în aceste regiuni s-a scris şi dicţionarul latin-ungar-român. XII. I o r g a. 188 . în universităţi — chiar din veacul al XlV-lea. îndeosebi p. I. Buc. cum a arătat N. unde românimea era în luptă cu calvinismul maghiar. care au însă legături şi cu cultura românească. 161. ist. Despre Ilie Iorest şi suferinţele lui: Silviu D r a g o m i r. ist. El a tradus în limba română Catehismul catolic al lui Canisius. Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul. p. care cuprinde o serie de cîntece lumeşti. la Cluj. în 1636. dar care s-a retipărit. Acesta îşi are importanţa în faptul că ne dă 5. păstrat acum în Biblioteca Universităţii din Bologna. care şi-a făcut studiile la Viena şi Roma şi care. N. de Barwinski — s-a rupt de tulpina neamului şi a muncit pentru a creşte cultura altor neamuri. intrînd în clerul catolic. în Analele Academiei Române. 19 15. soţia lui Vasile Lupu. tineretul dezrădăcinat de credinţa strămoşească şi crescut în şcolile luminate ale Apusului. Din nenorocire.. 1940. 188 — 206. intrat în ordinul iezuiţilor din Caşovia. veniţi la curtea domnilor după ajutoare. tărîmul era mai prielnic pentru prozelitism. 184.204 — 209. un dicţionar valaho-latin. Alem. căzută în robia lui Gheorghe Ştefan. şi: Ştefan M e t e ş. între manuscriptele conteluil Luigi Fernando Marsigli. Pentru descrierea textelor publicate: I. 1935. pe la jumătatea veacului al XVI-lea. în a doua ediţie. Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria. p. între care şi două „jocuri româneşti" şi „cîntecul voivodesei Lupul". p. 160-170. 237 — 268. p. Unul este Ghecrghe Buitul. Bianu şi Nerva Hodoş. cunoscut sub numele de Anonymus Caransebesiensis. Trecînd peste umanişti ca Nicolae Olahus din veacul al XV-lea. Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria. Melchisedec. II. Altul este franciscanul Joannes Kâjoni Valachus de Kis-Kajon (1629—1687). I. 1912. Bucureşti. în 1703. pe lîngă izvoarele citate mai sus p. BIBLIOGRAFIE Pentru cadrul istoric a se vedea. De la el ne-a rămas Codex Kâjoni. Cluj. secţ. tom. Dar în Ardeal. 1893. tipărit la Bratislava.

La Reforme et Ies Roumains de Transylvanie. 1938. Mihail Halici. Versurile româneşti ale lui Franck v. voi. publicată de pe manuscrisul original şi de pe ediţiunea de la 1673 (în introducere. p. VI. Lapâiatu la împlinirea vîrstei de 60 de ani. 1879 (textul Catehismului). p. Bucarest. 900 — 905. p. A reformâciâ az erdelyi românok kozolt. D r ă g a n u. Noua revistă română. 1928. p. şi Revista pentru istorie. Pentru Cei dinţii studenţi români ardeleni la universităţile apusene cf. transcrisa cu litere latine după ediţiunea II tipărită în anulu 1556. Biblia lui Şerban. IV. I o r g a în Studii şi documente. I. Un mmuscris calvino-român din veacul al XVII-lea. IV. Histoire de la litterature roumaine de Transylvanie des origines a la fin du XVIII-e siecle.. D r ă g a n u lui M. Cluj.. Fragment din Noul Testament al lui Simion Ştefan. p. şi fii. p. p. extras din Revue des etudes hongroises. cf. Dacoromania. nota 1. p. A. Despre codicele cu versurile copiate de Nicolae Petrovay. 1936. p. p. D r ă g a n u. noua serie. Secţ. Psaltirea în versuri. seria III. de cîntece religioase din biblioteca liceului reformat din Cluj cf.. p. Budapesta. 1912. 1940. Egon H a j e k. 1929. 30 — 31. H. 1885. seria IIT. unde se reproduce cîntecul în notaţie modernă. t. 1928. XVII. Hasdeu. III. C. I. 279 — 316. în Tinerimea română. în Anuarul Institutului de istorie naţională. 1938). p. 16 — 45... VIII. N. Rom. 1940. 203 şi urm. 77— 168. 112— 118. Tagliavini (cf. Despre cîntecul voivodesei Lupu.Texte publicate. la Imre Revesz. 283 şi urm. O expunere sumară. I. studiul citat mai sus. p. IV. secţ. Dacoromania. Sibiu. D r ă g a n u. IV. p. Georgiu Bariţiu. 1898. în Dzcorommia. acelaşi. Ale x ies Szegedi. L'influsso ungherese sulVantica lessicografia rumena. Etudes et recherches. dar a revenit în Histoire de la litterature roumaine de Transylvanie des origines â la fin du XVIII-e siecle. Al e x i c i. tome III. III. C. în Dacoromania. Gr. Codicele Voroneţean. Halici. p. p. 41—55. IV. Acad. p. Sztripszky şi G. 52. acelaşi. pus în paralelă cu textul respectiv din Codicele Voroneţean. 1883. IV. 90. 189 . Budapesta. N. Dicţionarul a fost atribuit de N. 1887. Dr. N. 1 — 48. voi. Ut. V. 320 — 380. p. p. 1923 . 121— 122. 6 — 8. 1911. 1938 (extras din revista La Transylvanie. Cîntece istorice ungureşti despre români. Bucureşti.. în volumul Fraţilor Alexandru şi Ion I. Archivum Romanicum. O edific a versiunilor Psaltirilor calvine cu studiul necesar prepară C. Mem. Bucarest. şi A. Bucureşti. Catechismulu calvinescu impusu clerului şi poporului românescu sub domnia principiloru Georgiu Râkoczy I şi II. Despre Psaltirea lui Grigore Sândor de Agyagfalva şi Ioan Viski cf. p. în Ion al lui G. Champion. în Columna lui Traian. în Archivum Europae Centro-Orientalis. arh. X. p. II Lexicon Marsilianum. Despre Lexicon Marsilianum. D r ă g a n u. P. Analele Academiei Române. 1925. mem. J u h â s i. L u p a ş. Paris. 270—277'. Sbiera. 328). 419 — 422. 7. 1941. Gergely enekeskonyve XVI roman forditâsban. despre ms. Franckenstein au fost retipărite de N. D r ă g a n u. Academia Română. în Dacoromania. Bucureşti. Cluj. Despre Buitu cf. traducerea românească la I. 1910. B i a n u. D r ă g a n u. Analele Acad. VI. Despre Mihail Halici: N. 102— 104 notă şi 118— 121. ibidem. Buitul Ivul şi Kâjoni cu bibliografia completă. Regulamentul Susanei Lorântffi privitor la şcoala românească din Făgăraş s-a publicat în Magyar Protestăns Egyhdztorteneti Adattăr. L a c e a. V e-r e s s. VIII. 1930. ist. Sibiu. 789 — 792. 77— 168. C r e ţ u. Rom. N. Cluj. Despre Anonymus Caransebesiensis. Dr. în Dacoromania. I. Dizionari latino-rumeno-ungheresi del sec. N. unde se dau şi extrase). Contribuţie la istoria culturală românească din secolul al XVII-lea. XIII. p. Ed. Despre Gh. 406 — 429. cf. Dosofteiu Mitropolitul Moldovei (1671 —1686) . IV. Bucureşti. B i t a y. Die Hecatombe Sententiarum Ovidianarum des Valentin Frank von Frankenstein. Budapest. Documente istorice transilvane. Cernăuţi. 1937. B. XI. Tagliavini.

LITERATURA RELIGIOASĂ ÎN MOLDOVA EPOCA LUI VASILE LUPU CĂRTURARII. într-o călătorie la Bistriţa. care încă din secolul al XV-lea era un loc de refugiu pentru boierii şi negustorii moldoveni fugiţi dinaintea invaziilor turceşti şi tătăreşti. a închis ochii jupîneasa Sofronia. pe Someş. între ceilalţi boieri. căci cunoştea bine limba latină şi greacă. după cum aflăm dintr-o notiţă finală. în satul Calafendeşti.. soţia marelui logofăt. se aflau pe vremea aceasta mai mulţi cărturari decît în Muntenia lui Matei Basarab. în martie 17.. trimis la mănăstire de Vasile Lupu—era un bun cunoscător al limbii latine. „dinele cel bătrîn". în Moldova lui Vasile Lupu. în 1635. logofătul Eustratie Dragoş era şi el un cărturar de seamă. în casele marilor boieri trăiau. Apare pomenit întîiaşi dată ca al treilea logofăt într-un document din 30 aprilie 1630. în afară de cronicarul Grigore Ureche. Se pare că era un dascăl iscusit. dar la 28 aprilie 1632 el este anunţat ca fost logofăt. Conducea cancelaria latină a domnului şi îndeplinea solii în tabăra polonă. cel care mai tîrziu a fost ucis din porunca lui Vasile Lupu pentru că se amestecase în complotul urzit de Gheorghe Ştefan. între marii cărturari din divanul Moldovei. Unul dintre aceştia a fost Toader diiacul din satul Feldra. consiliului municipal al Bistriţei lui „Şimon birăul şi cu toţi demnii măriei tale". mulţi dascăli harnici. de care ne vom ocupa pe larg într-un capitol următor. A murit după 4 mai 1646. marele logofăt Todiraşco — înlocuitorul lui Ghengea. de data aceasta pentru instruc-. „pentru căci ne-au fost şi de maintea vremea om al nostru. El se afla încă în Calafendeşti în 1639 cînd. ajuns mare logofăt. în apropiere de oraşul Bistriţa. care 1-a luat ca profesor pentru copiii săi. mama lui 190 . acumu-1 pohtim de la măriile voastre să ni-1 daţi. ţia nepoţilor săi. marele cronicar îl numeşte „al nostru bun prieten ca un frate". într-o mărturie pe care i-o dă Grigore Ureche pentru nişte cumpărături de pămînt şi care a trecut neluată în seamă de istoricii literari. Toader diiacul a venit astfel din nou în Moldova. îl cerea din nou. printre care şi cîţiva veniţi de peste munţi. a dat peste el Patraşco Ciogolea. că avem cuconi să ni-i înveţe". din Suceava. căci mai tîrziu. Şi-a înscris numele în istoria culturii moldoveneşti prin traducerea Pravilei lui Vasile Lupu şi a dat mînă de ajutor la traducerea Celor şapte taine. moşia lui Constantin Ciogolea. în sîmbăta Sfîntului Alexe. învăţînd copiii. Patraşco Ciogolea.

229. cu „tot soborul. izbutise să se facă cunoscut în cercurile înalte din Suceava şi să devină duhovnicul domnului Miron Barnovski. şi fiind trimis la mine ca să mă vadă de către Miron Barnovski Voevodul". Secu. prin cultura religioasă şi prin viaţa lui curată. pentru că ea marchează începuturile unui curent nou: influenţa ruteană. în 1610 era egumen al mănăstiri. Teodor Ignatie. în schimb. Aci solia moldovenească trebuia să se prezinte ţarului Mihail Feodorovici pentru a-i aduce în dar moaştele sfîntului mucenic Iacov din Persia. care avea să servească apoi la tipăritura kieviană din 1630. Riiss o. La această dată semnează. trei călugări şi multe slugi — în Rusia. un act menit să curme neînţelegerile pentru hotare cu călugării din mănăstirea Neamţu. întîlnirea lui Varlaam cu Petru Movilă în marea lavră de la Pecerska are pentru istoria culturii moldoveneşti o importanţă deosebită. în sihăstria de la Secu. august 3 zile. care se aflau în palatul domnesc din Suceava. cîteva din acele frumoase icoane ruseşti pe care Miron Barnovski le va fi văzut în mănăstirile ucrainene din Polonia.Constantin. Solia moldovenească a plecat din Suceava în ziua de 13 decembrie 1628. în iarna anului 1628. D. MITROPOLITUL VARLAAM Fecior de răzeşi din părţile Baloteştilor ale judeţului Putna. de la mare pînă la mic". părinţii cronicarului. Acolo se afla ca arhimandrit Petru Movilă. rezidită de curînd din temelie (1602) de Nistor Ureche şi de soţia sa Mitrofana. I. Nu ştim ce au discuCf. Cel mai neobosit cărturar al timpului este însă Varlaam. Prin cunoştinţele lui de limbă slavă şi greacă 1. a îmbrăcat rasa monahală — poate sub influenţa lui Atanasie Crimca. Miron Barnovski îl trimite într-o solie—din care mai făcea parte medel-nicerul Pavel Ureche. Leastviţa lui Ion Scărarul. care în realitate este traducerea unui centom hrisostomic. p. alţi doi boieri cu nume rutene (cămăraşul Larinov şi Ignatie Ponovitoi). şi pentru a cere. înrudit cu domnitorul Miron Barnovski. la 1618 avea tradusă întăritoarea operă pentru viaţa ascetică. 191 . se distinge prin rîvna lui către cultură. Prima misiune avea ca ţintă lavra Pecerska din Kiev. viitorul logofăt. din pămîntul Moldovei. întrevederea a avut loc în ziua de 3 august. A doua misiune avea ca ţintă Moscova. Cu acest prilej a rostit un frumos cuvînt de înmormîntare. Eustratie. Studii istorice greco-române. Acesta trimitea deci în solie pe duhovnicul său să vadă pe arhimandrit şi să-i ducă manuscrisul unui Octoih slav din mănăstirea Neamţu. după cum aflăm din chiar notele lui Petru Movilă însuşi: „în anul 1629. pentru ctitoria de la Dragomirna. în vară era la Kiev. venind în mănăstirea Pecerska Varlaam ieromonahul. mitropolitul care a lăsat acele minunate capodopere de miniatură şi artă caligrafică — în mănăstirea Secu.

domn cult. Rom. reproduce o minune săvîrşită în anul 1610 de moaştele sfîntului Ioan cel Nou din Suceava. a predat ţarului moaştele trimise în dar de domnul Moldovei. Aproape de mănăstire. unde se păstrau moaştele atîtor sfinţi. p. domnul Moldovei se gîndi să înzestreze 1 Silviu Dragomir.. II. Căci Petru Movilă. căci noul mitropolit a împlinit cu prisosinţă aşteptările puse în el. fără să poată subscrie. fără să fi fost trecut prin episcopie. spune el. Paul de Alep. Colegiul şi imprimeria. care văzuse cu zece ani mai înainte înflorind. colegiul şi imprimeria lui Petru Movilă. în 1639 el sfîr-şise mănăstirea Treisfetitele. s. cu ambiţii mari. i-a ţinut o predică cu tîlc. lîngă băile construite după planul turcesc. XXXIV. De altă parte. care la acea dată au mîntuit cetatea de invazia cazacilor zaporojeni —• minune care. îl găsim retras la mănăstirea Secu. unde în ultimii ani ai vieţii îşi împărţi pămînturile între neamuri. Cu sfatul boierilor săi cărturari şi al mitropolitului Varlaam.tat între ei cei doi moldoveni — unul reprezentînd tradiţia mănăstirilor româneşti. Vasile Lupu zidise şi un „măreţ" local de piatră pentru colegiu. Analele Acad. secţ. dar nu le-a putut ridica. Emiliei Cioran. 55. pe malul „marelui lac. ist. lucru dealtfel îngăduit de canoane. de iasomii şi de crini" stîrneau admiraţia patriarhilor din Răsărit 1—lucrări de artă şi aşezăminte de cultură care să-i veşnicească numele. Au fost cuvinte profetice. în notele sale. zidită din marmură sculptată. în ziarul călătoriei 2. în scrisoarea prin care Petru Movilă recomandă solia moldovenească ţarului Mihail Feodorovici şi mitropolitului Filaret Nichitici. Cu acest' prilej s-a citit la biserică capitolul V din Evanghelia lui Luca. notează însoţitorul său. Meletie Sirigul. ■cum era firesc. Contribuţii. 84. poruncind a se trimite spre lauda şi mîngîierea dreptcredinciosului neam rusesc înaintea celorlalte neamuri". încît a putut fi propus pe lista celor trei candidaţi la scaunul vacant al patriarhiei din Constantinopol. Mem. fiindcă patriarhul Moscovei le găsea prea lumeşti. Varlaam a ajuns şi la Moscova. fiind fulgerat la mîini — probabil de o paralizie. Hirotonisirea lui s-a făcut în duminica lui 23 septembrie 1632. el cere să se îngăduie moldovenilor favoarea de a vedea „moaştele sfinţilor marilor făcători de minuni ai lui Dumnezeu şi să copieze jitiile <vieţile> acelor sfinţi. t. le-a plătit. Prăbuşirea lui Vasile Lupu aduce însă şi căderea lui. care l-au ridicat la înalta treaptă de mitropolit în 1632. iar marele dascăl grec de la curtea lui Vasile Lupu. celălalt pe a bisericii ucrainene —■ dar convorbirea acolo. numit heleşteu sau pescărie". p. a alunecat. în mănăstirea din marea'peşteră a Kievului. cu brîne de aur — pe care patriarhul arab Macarie nu se mai sătura privind-o: „unică în tot Răsăritul". în care se povesteşte pescuitul Mîntuitorului: „Isus sta lîngă lacul Ghenisaretului".. anexa V. în lavra din Pecerska. i-a fost povestită de ieromonahul Varlaam. 192 . Vasile Lupu. Calităţile sufleteşti ale lui Varlaam şi cultura lui deosebită —■ ştia slavo-neşte şi greceşte — 1-a impus în vaza contimporanilor săi. şi asupra legendelor hagiografice. a comandat icoanele. ţinea şi el să ridice în Iaşii săi —■ în care grădinile „pline de trandafiri. Autoritatea lui de cîrmuitor al sufletelor a crescut aşa de mult în Orientul grecesc. 2 Vezi Paul de Alep în trad. de garoafe.

sînt redactate în limba latină. alţii poetica şi se încearcă şi lucruri mai înalte". din Mucius Scaevola — că a introdus între ruşi Minerva. cerîndu-i sprijinul. Rectorul colegiului. Sofronie Pocapski. regina ştiinţelor. în frunte cu Sofronie Pocapski. Alături de profesorii ruteni. Tipografia adusă din Kiev a fost instalată în chiliile mănăstirii Treisfe-titele şi este prima tipografie a Moldovei. El era de prin 1632 profesor de retorică la colegiul din Kiev şi. îndeplinise la Kiev. Acesta îi trimise material tipografic şi o misiune de patru profesori ruteni. Unul din ei pare să fi fost Ignaţiu Ievlevicz. 103 . asemănătoare ca materie cu cele din şcolile iezuite ale timpului. împreună cu corpul de profesori. din 1644. care reorganizase Academia grecească din Constantinopol. Raportul iezuitului Bandinus. de la stavropighia din Lwow. care avea ca temelie de studii limba latină şi limba greacă. şi materialul tipografic necesar pentru instalarea primei tipografii în Moldova. Acesta fusese mai înainte ieromonah al lavrei din Pecerska şi a ilustrat cu gravuri în lemn. închinase lui Petru Movilă o broşură omagială. retorica se preda în limba latină. Vasile Lupu se adresase stavropighiei din Lwow. cu litere chirilice. asemănător cu cel din Kiev. pe care o părăsise. El se adresă deci lui Petru Movilă. lucrate sub influenţa xilografiei germane. şi pe aceea de director al tipografiei. Vasile Lupu a completat tipografia şi cu caractere greceşti. care predau limba greacă. domnul s-a adresat atunci lui Petru Movilă. El aducea cu sine în Moldova. împreună cu 23 elevi ai clasei sale.şi el noua sa ctitorie cu aceste aşezăminte culturale. după cererea lui Vasile Lupu. Curînd după suirea sa pe tron. cărţile tipărite la Kiev şi la Lwow. Era prieten şi purta corespondenţă cu savantul grec Teofil Coridaleu. elevul lui Pocapski. în şcoala din Kiev. Ele au fost lucrate de un celebru artist al artei grafice rutene a timpului. Pocapski avea legături strînse şi cu lumea greacă din Constanti-nopol. Numele celorlalţi ruteni nu se cunosc pînă acum. Rutenii organizară în Moldova o tipografie şi un colegiu teologic. prin 1647. între anii 1639—1670. erau şi alţi profesori. în care se mulţumeşte mitropolitului de origine moldoveana — a cărui spiţă de familie este trasă. aduse tot prin Sofronie Pocapski. în cursul lor vijelios. în primăvara anului 1642. Tot din Ucraina au fost aduse şi gravurile comandate pentru ilustrarea Cazaniei lui Varlaam. Şeful misiunii trimisă de mitropolitul Kievului. în prefaţa cărţii. care se găseşte. cu versuri latine şi polone. în preajma sinodului din Iaşi. „Ilia" sau „Helias". este o figură cunoscută în istoria culturii ucrainene din această epocă. dar fiindcă stavropighia întîrzia. Sofronie Pocapski. căci manualele manuscrise de retorică ce ni s-au păstrat. profesor la Kiev şi care în 1644—1645 era în Moldova. spune că cei „patru tineri profesori de filozofie". pe lîngă sarcina de ieromonah al lavrei din Pecerska şi de rector al colegiului. căci încercarea anterioară a lui Miron Barnovski fusese măcinată de valurile nestatornice ale domniilor moldovene. care predau limba latină. cerînd materialul tipografic. rectorul colegiului din Kiev. predau unii gramatica. pe care Vasile Lupu îi adusese ca să instruiască „tinerimea moldoveana în litere şi moravuri" şi care „îşi făcuseră studiile în şcolile noastre — deci în cele iezuite — din Polonia. alţii sintaxa latină.

care încă încîlceau urzeala limbii române din vechile texte religioase. spune el în titlu. fără să putem şti pînă unde merge originalitatea ei. lămureşte în predoslovie. „adunat-am din toţi tîlcovnicii Sventei Evanghelii. într-adevăr. Pînă cînd nu se va identifica. G.. şi. în şirul tipăriturilor rutene. putem totuşi să urmărim aportul lui în formarea limbii literare. diîn limba slovenească". orice încercare de a determina partea lui de contribuţie personală este prematură. Varlaam şi-a cules materialul din mai multe izvoade. pe vremea lui Alexandru cel Bun — tradusă după versiunea scrisă de Grigore Ţamblac. ieşite din tipografiile muntene şi rutene. Tipografia a fost instalată în chiliile mănăstirii Treisfetitele. şi a sfintei mucenice Parascheva din Epivat. ele dau 194 . dascăli besericii noastre". Scorpan a semnalat părţi comune între Cazania lui Varlaam şi între Cazania tradusă din ruseşte de Udrişte Năsturel şi apărută în acelaşi an la mănăstirea Govora. Cele mai multe pleacă de la explicarea pasajului de Evanghelie citit în ziua respectivă şi cuprind sfaturi de înfrînarea viţiilor şi a patimilor. Fiindcă limba lui se înfăţişează curăţită de acele numeroase expresiuni şi cuvinte slave rebarbative. în textul lui Varlaam. protectorul Moldovei —■ ale cărui moaşte fuseseră aduse din Cetatea-Albă la Suceava. Sînt însă şi cîteva legende hagiografice care povestesc viaţa marilor mucenici ai ortodoxiei (a sfîntului Dimitrie. cînd cultul divin se săvîrşea în limba slavă. la distanţe mari. a lucrat. a sfinţilor apostoli Petru şi Pavel).ACTIVITATEA LITERARĂ. se citeşte şi azi cu uşurinţă şi cu plăcere chiar. şi chiar cu Cazania lui Coresi din 1581. Cazania. în Ucraina. evitînd cu grijă concurenţa cărţilor de ritual în limbă slavă. între care şi două legate de pămîntul Moldovei: a sfîntului Ioan cel Nou. în preajma mănăstirii Secu. Aceasta nu treubie să ne surprindă: în literatura omiletică sînt multe locuri comune care au trecut de la un predicator la altul. Cazania lui Varlaam cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile dintr-un an şi pentru sărbătorile mai însemnate ale bisericii. Scorpan conchide că textul lui Varlaam apare totdeauna prelucrat. numai la tipărirea de cărţi româneşti. „Diîn multe scripturi tălmăcită. a sfîntului Gheorghe. pe care el a deprins-o din copilărie în munţii Putnei şi mai tîrziu. literatura omiletică este în această perioadă în plină înflorire. Pînă acum izvoarele nu au fost încă precis determinate. deşi au trecut peste el trei veacuri. scrisul lui Varlaam. Dar dacă nu putem delimita partea personală a lui Varlaam în structura predicilor. Prima carte ieşită din această tipografie a fost Cazania: Carte românească de învăţătură Dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti. Se susţine în genere că limba Cazaniei lui Varlaam este limba populară. Originalul Cazaniei venea probabil din Ucraina. sub călăuza mitropolitului Varlaam. originalul sau originalele lui Varlaam. de unde au venit dealtfel şi gravurile lucrate de cunoscutul artist Ilia. ca monah. de înfrăţire şi ajutorarea aproapelui. Confruntînd părţile comune celor trei cazanii. şi. fiindcă se poate întîmpla ca multe din aceste prelucrări să fi aparţinut originalului după care a tradus Varlaam. înţelese într-o vreme. cuvintele şi expresiunile slave se întîlnesc rar. ale cărei moaşte fuseseră aduse din Constatinopol de Vasile Lupu şi aşezate în mănăstirea Treisfetitele. despre care a fost vorba mai sus. dar aceasta nu trebuie să ne amăgească.

Şi înaintea lui se vor aduna toate limbile 5 şi-i va giudeca cum spune Svînta Evanghelie. o înfăţişare a judecăţii din urmă3 : „Atunce să va arăta Domnul Isus Hristos spre4 nuori. 2 Din cazania la „Dumeneca mare". în care vreme împăraţii cei necredincioşi. giudeţe. tvorenie= creatură. Săbiile strălucesc. Trupurile voinicilor zac ca snopii în vremea secerei" 2. bogată în comparaţii pitoreşti şi expresii plastice. Dar credinţa că Varlaam a introdus. camene — piatră. precum: mai chiar = mai clar. aşa cum fusese statornicită prin tipăriturile coresiene. săgeţile acopăr soarele. 3 Din cazania la „Dumeneca lăsatului cărnei". 105 . graiul popular din preajma mănăstirii Secu este numai în parte întemeiată. ca prefacerea lui/ în h (hi. în scrierile sale. Limba Cazaniei lui este limba românească scrisă. curseră cu sensul de alergară. ca şi într-o vreme de iarnă. au fost viscole şi vînturi de scîrbe şi de dosăzi pre oameni. pentru să nu se închine sfintelor icoane. cu oşti de îngeri nenumăraţi. izţehnie — viclenie. Precbrajenie = Schimbarea la faţă.. varia = închisoare. mişei = săraci.. ei să iuşu-rează de acelea de toate şi să veselesc. mai ales că ele se împerechează uneori cu elemente latine azi dispărute din circulaţia limbii. iară dacă vine primăvara. tirani. Ce iară străluci dulce primăvară şi linişte mare într-această zi de astăzi întru car ea ne-am adunat şi noi să prăznuim şi să dăm laudă lui Dumnedzeu.. nu pre acestea nuori ce ploaă şi întunecă soarele. măcitelii = chinuitori. poartă nota şi semnătura lui Gavril Hatmanul. ciudesc= minuni. căci c-au pierit ereticii şi măcitelii ş-au înmulţit sfintele soboară de au întărit inchinăciunea sfintelor icoane. tind.. a lui j în g (giuruinţă." Iată acum o scurtă descriere a unui cîmp de luptă: „Ce easte frica răsboiului! Doauă oşti stau împotrivă cu arme într-armaţi. văzne-senie = înălţare. 4 spre. pentru căci n-au dat celor lipsiţi şi celor neavuţi. Dumnedzău). are aci înţelesul deasupra.azi scrisului său un uşor caracter arhaic 1. în sfîrşit. se desfăşoară în tipare sintactice care nu se prea deosebesc de cele de azi. tind = cînd. veruia = crezul. agiută). 6 Limbile are înţelesul de popoare. de pildă. în multe chipuri dosădia şi muncia pre creştini. carii strica sfintele icoane şi le lepăda diîn beserecă. Chiar străduinţa lui Varlaam de a se dezbăra în scris de unele moldo1 Iată cîteva dintre ele: liubcv= iubire. în afară de unele particularităţi. căci exemplarul cel mai bun din Faptele apostolilor. din latinescul super. zleba — răutate. şi în vremea de demult. căci iată. tvoret = creator. îtirnă— mamă. Fraza lui. despuitoriu = poruncitor. păstrat în Biblioteca Academiei Române. nu mai găsim în textul lui Varlaam celelalte caracteristice ale graiului popular moldovenesc. desvesti = dezbrăca. vă veşnihu = întru cei de sus. ce pre acei de aur în toate feliurile de văpsele podobiţi şi frumoşi. Sîngele se varsă pre pămînt ca pîraele. cînd. ccinaşi = moştenitori. căce c-au trecut iarna cu gerul şi s-au ivit primăvara cu caldul şi cu seninul — aşa. gios. »«s« = dînsa. mai limpede. de aistvui = a lucra. cum începe predica la duminica întîia a postului celui mare: „Cumu-s iarna viscole şi vînturi reci şi vremi geroase de carile să îngreuează oamenii şi sînt supăraţi în vremea iernei. care circulau încă pe vremea sa în Iaşi." După cum se vede bine din exemplele de mai sus. fratele lui Vasile Lupu. hirea). Şi iată. pronunţarea lui z cu dz (dzua.

că nu să apropie nemică de dânşii". bunăoară. Alături de normele de ritual şi de canoane. întîi agiunge întru ceata cea înaltă sufletească. că precum cînd „răsare soarele.... întru arhierei şi în preoţi de lumineadză. Cele şapte taine.... aşa într-acela chip.. scriind pentru întreaga „seminţie românească".. şi întru diregatoriia cea lumască. cu simţul pentru limba literară în devenire. rămăşiţă din adîncul vremurilor preistorice. cumu.. E o carte care. Acesta lucru dzicu oamenii cei proşti. şi strîngu lemne şi pun foc de ardii acele oase de le pierdu de toţii de pre pământii". Aşa. firea.. iară nice într-un chipu. unde s-a răspîndit şi prin copii manuscrise. sau şi alte meşteşuguri ce vor face cu vrăji. în graiul lui înflorit.." Şi se condamnă apoi în cuvinte aspre practica de sumbră superstiţie. O asemenea copie a fost făcută în 1708 de cunoscutul copist Vasile Sturze Moldo vanul: „Şi am scris în sat în Săntii Andreiaş.. A doua carte românească ieşită din tipografia lui Vasile Lupu în 1645 a fost Cele şapte taine. pentru a scăpa de prigoana vîrcolacului: „Să pornescu oamenii la mormăntu şi-i dezgroapă oasele aceluia. adevărate documente de folclor.. Astfel munca lui de'traducă-tor reprezintă în procesul de formare a limbii noastre literare un mare pas înainte. zaria . Era o carte privitoare la tainele instituite de biserică „spre îndreptarea sufletelor noastre celor păcătoase". Cartea a pătruns şi în Ardeal. normele după care se săvîrşesc şi canoanele stabilite de soboarele ecumenice în cazurile de abatere de la rînduielile stabilite. după cum spune şi mitropolitul în predoslovia închinată domnului. în domni şi în boiari. Dar tocmai aci stă marele lui merit: că. Cel mortu în ce chipu să omoară pre cei vii. nu a rupt unitatea spirituală a neamului şi nu s-a abătut de la tradiţia stabilită cu o jumătate de veac înaintea lui de Coresi. lîngă Temişvara. răspîndite pînă azi în masele populare din sudul şi răsăritul Europei. cu menirea — explică mitropolitul Varlaam în predoslovie — „cum are fi un vas cu carele scoatem apa mîntuinţii diîn fîntîna munciloru şi a morţii Domnului nostru Iisus Hristos".venisme cu care era obişnuit .." Se spune mai departe că vrăjitori sînt şi „aceia ce caută în stele sau făcu alte meşteşuguri să cunoască niscare lucrure neştiute şi ceia ce poartă la sine augare sau erbi. curăţind-o de slavonisme şi apropiind-o de limba vie. aşijdere şi cela ce va lega nunta . şi copacii cei înalţi luminează. prin natura cuprinsului ei — ca şi Pravila de la Govora — se adresa mai mult clerului.. nu poate să fie acesta vîrcolac . se găsesc şi cîteva note... deacii şi întru cei mai mici agunge lumina şi căldura de lumineadză". în vriamia 196 . care de fapt păstraseră mai bine fonetismul latin al limbii române. vrăjitoriulu şi cela ce sleîaşte cară sau aruncă cu plumbi. într-un alt capitol este vorba de „omulu ce va fi morţii şi vor dzice oamenii că iaste vârcolac . la tălmăcirea căreia a lucrat şi Eustratie Logofătul. şi le arată că acelu trup mortu are sînge şi unghi şi păru şi cum vădii acesta lucru . deacii şesurile şi văile. Ea cuprinde lămurirea tainelor. fiară — dovedeşte munca lui de a-şi însuşi din tipăriturile core-siene formele munteneşti. într-un loc este vorba de^ „vrăji şi păntru ceia ce mărgu la vrăjitori": „în 65 de capete a Pravilei marelui Vasilie. care proiectează lumina lor interesantă peste unele superstiţii. 20 de ai să nu să cumenece .alături de formele cu h iniţial scrie adesea: fireţi. domniia mării tale cu aceste Şeapte Taine . să le vază cum sîmtu . au lăsaţii învăţătură.

" Ca un adevărat părinte sufletesc. cînd era ciuma cia mare". şi i-a făcut mare nedreptate. tipărit în româneşte la 1640. fiorul indignării: „. de a menţine unitatea spirituală a neamului şi străduinţele ei de a apăra ortodoxia românilor ardeleni. cumpărată în Gepeş. are o importanţă deosebită nu numai pentru că este o operă originală." Dar împrejurarea care-1 aduce în luptă cu calvinismul i-o prilejuieşte pacea încheiată în 1645 între Vasile Lupu şi Matei Basarab. Atunci. în limba noastră românească tipărită . în Svăntu Andriaş. Catehismul de propagandă calvină. „Dumnealui Udrişte Năsturel. şi eu dascălul Sturze încă am fugit în ţara turcului. o altă copie. voind să-i convertească la luteranism. Muntenia şi Moldova. făcînd parte din solia pe care Vasile Lupu o îndruma către domnul Munteniei cu cuvînt de pace şi bună înţelegere. pentru ca. Şi tot ce a avut au luat de la el. Simbolul credinţei). Mitropolitul Varlaam cunoştea dintr-o împrejurare. adusu-mi-au şi o cărţulie mică. în explicarea rugăciunilor fundamentale (Tatăl nostru. al cărui dramatism 1-a impresionat adînc. la 1720. peste veacuri. Am arătat mai sus. fiind izgonit şi cu el o mulţime de preoţi creştini. în 1645.. Răspunsul la catehism. trecea pe la curtea din Iaşi şi primea de la Varlaam o caldă scrisoare de recomandare. de superintendentul ungurilor. se află şi vieaţa şi moartea". care se află în eresul luteran. care o am aflat plină de otravă de moarte sufletească. Acţiunea lui cîştigă astfel în amploare. care urăşte cele bune.cîndii s-au rădicat curuţii lui Rakolţii Freţii pre nimeţi.. pe ascuns. şi era răutate mare în Ardeal. Udrişte Năsturel. Ultima cai te cu caracter religios publicată de mitropolitul Varlaam. Şi l-au clevetit pe Iorest. nu pentru altă vină decît pentru credinţa creştină. căci Răspunsul Catehismului — care era ca o armă de apărare pentru cei „cu noi de un niam români.. furişase ideile dogmatice ale calvinismului. p. Cele zece porunci. un sinod al clerului din cele două ţări surori.. pe popa cel mare al regelui. arhiereul creştinilor români. află în biblioteca boierului cu care se potrivea în cărturărie. în care se simte încă. cumnatul lui Matei Basarab. Şi a adus mărturii mincinoase. care era caracterul Catehismului tipărit la Prisac. pentru cercetarea Catehismului. a fost dăruită popii Iştoc din Lazuri. şi l-au legat. cînd mitropolitul Iorest. la craiul Râkoczy Gheorghe.. anume Gheorghe Ciulai. în mijlocul altor cărţi noao ce mi-au arătat. ameninţată de calvinismul maghiar. scăpat din temniţă. unde mergea să-şi strîngă preţul răscumpărării. Altă copie circula pe la 1820. nouă luni a pătimit. în drum spre ţarul Moscoviei. şi l-au închis în temniţă. starea religioasă a românilor ardeleni din 1644. temîndu-se ca o parte a neamului nostru să nu apuce pe „calea morţii sufleteşti". desigur cu sprijinul lui Udrişte Năsturel. pretutindirea tuturor ce să află în părţile Ardealului" — vine în numele „soborului a două ţări". a sculat diavolul. carele ca un iubitor de învăţătură şi socotitorîu credinţei ceh direpte.. 182—184. în care sînt şi craiul şi toţi ungurii. în Topa de Sus. întemeindu-se apoi pe pasaje din Evanghelie sau din Faptele şi Epistolele 197 . dar şi pentru că ea reprezintă chemarea înaltă la care se credea datoare să răspundă biserica celor două ţări surori. care ştia din Scriptură că „înaintea omului. Mitropolitul Varlaam alege din Catehism părţile în care superintendentul. a pus la cale.

Astfel s-a ajuns la Pravila lui Vasile Lupu. numerotate curent. pe textele evanghelice. păstrată azi într-un manuscris aflător în biblioteca seminarului din Blaj şi într-o copie făcută pentru Biblioteca Academiei Române de regretatul Stoica Nicolaescu (ms. în 1656. la dreptul omului de a se mîntui prin fapte bune. pentru fiecare afirmare. reprezentînd şi el o traducere după o compilaţie de legiuiri bizantine de tipul manualelor compilate în a doua jumătate a veacului al XVI-lea de Emanuel Malaxos. Această parte a' Pravilei lui Vasile Lupu a fost tradusă după o colecţie de legi bizantine. să le combată punct cu punct. Tonul discuţiei este obiectiv dar cald. el expune punctul de vedere ortodox în chestiunile fundamentale ale credinţei. Este. un răspuns vehement şi grobian: Scutulu catichizmuşului. nr. la cultul sfinţilor şi al icoanelor.apostolilor. privitoare la păcatul original şi la curăţirea lui prin botez. Pravila lui Vasile Lupu este alcătuită din două părţi bine distincte prin titlul diferit pe care-1 poartă. căci ea leagă viaţa noastră juridică deopotrivă de vechiul drept bizantin şi de jurisprudenţa romanică occidentală. în ediţii muntene şi ardelene. Ultima carte importantă ieşită din tipografia de la Trei-Ierarhi este o scriere cu caracter juridic. la semnul crucii. pagube aduse pomilor şi semănăturilor. Prima parte este împărţită în 16 „pricine" (capitole). infracţiunile păstorilor. apărută în 1646. aşa de demn şi documentat. 198 . şi dentru multe sînte scripturi cercată şi găsită. S-a găsit atunci necesar să se publice o codificare mai completă de legiuiri. diferite furturi care se pot ivi în viaţa cîmpenească. la cultul Măriei şi la doctrina predestinării. a făcut probabil inutilă tipărirea traducerii lui Eustratie Logofătul. Eustratie Logofătul tradusese o Pravilă aleasă. Apariţia Pravilei de la Govora în 1640. Dărîmînd punctul de vedere calvin. precum a arătat Peretz. adică din: Institutiones. care nu pot fi socotite ca idolatrie. prin structura lor. din elemente extrase din marile codificări legislative ale lui Justi-nian. compilaţie alcătuită în secolul al VUI-lea de împăraţii Leon şi Constantin Isauricul. fără scriptură svîntă. din Digesta. a primit din partea calvină tocmai peste doisprezece ani. sub următorul titlu: Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe cu dzisa şi cu toată cheltuiala lui Vasile voivodul şi domnul Ţării Moldovei den multe scripturi tălmăcită den limba ilenească pre limba românească. un nomocanon asemănător cu cel de la Govora. din Codex şi din Novellae. cu răspunsu den scriptură svîntă. prin cuprinsul diferit şi —■ cum vom vedea — prin provenienţă. întrucît sînt simboluri. încă din 1632. împotriva răspunsului a doauă ţări. 3100). cînd se diguiesc apele pentru morărit etc. apărut în tipografia de la Bălgrad (Alba-Iulia). convingător şi întemeiat. cuprinzînd în total 252 „începuturi" (paragrafe).' Pravila. încălcări de teritorii. cunoscută sub numele de leges agrariae: Nouoi ysopyiKoi. scoasă şi tocmită. condiţiunile care trebuiesc observate cînd se construieşte pe locul altuia. Această pravilă prezintă pentru noi o importanţă deosebită. Cuprinde o serie de legi privitoare la raporturile juridice ale vieţii agrare şi păstoreşti. Răspunsul mitropolitului Varlaam.

.. preţuit ca „dascăl mare şi tocmitoriu de pravile". mai scurtă. precum: omorul.. poartă-i pre uliţe .. de au scoşii den cărţi elineşti şi latineşti toate tocmelile. de am scos aciaste pravile şi le-am tălmăcită din scrisoare grecească pre limbă românească.. iar autorul. în această calitate s-a distins prin abilitatea cu care descoperea vinovaţii şi descurca pricinile. „. Retipărită în parte după şase ani în îndreptarea legii din Muntenia. Prosper Farinaccius. ame'stecarea de sînge (prin care se înţelege căsătoria între rude) — avînd un caracter foarte interesant. totuşi. Longinescu — cu două veacuri mai înainte de unirea politică. prin cunoştinţele sale juridice şi talentul său oratoric. o mare vază. ce să poată înţelege toţi". de au găsit oameni ca aceia.. Partea corespunzătoare a textului românesc poartă titlul Praxis et Theorice criminalis. Unind astfel cunoştinţe profunde de drept cu o vastă experienţă personală Farinaccius a lăsat o întinsă operă juridică.Partea a doua a Pravilei. sudalma.. Acest Prosper Farinaccius a fost cel mai vestit jurist de la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea. pre unii ca aceia cari iau două muieri. îşi făcuse dreptul la celebra Universitate din Padova. ajungînd procuror general al camerei apostolice. după cum a dovedit regretatul profesor de drept roman de la Universitatea din Bucureşti. şi-i tot bat cu două furci ce torc muierile. opera lui Farinaccius era tradusă în limba română.. împreună cu toată opera lui juridică. în orice caz. ca bunăoară la § 24: «." Capitolele acestea au fost extrase şi traduse din opera unui mare jurisconsult italian. unde cîştigase repede. această pravilă a realizat — cum observa prof. carele au strîns toate pravilele cele împărăteşti şi încă se ispiti şi se nevoi cu învăţătura ca aceea să cunoască care pravile şi obiceaie se socotesc la oblastiile creştineşti în toată lumea". în 1646. ne străduiam să ne apropiem de Occident. din punct de vedere juridic.. debutase ca avocat la Roma. Ea a alcătuit şi baza jurisdicţiunii din Moldova şi Muntenia. Acest fapt evidenţiază că.".. a măriei sale rob. şezînd călare pre măgariu. falsificarea de bani. domnul 199 . deci la 38 de ani după data primei publicări.. G. Aşijderea şi pre muieri. precum a observat regretatul Peretz şi precum spune însuşi traducătorul în prefaţa cărţii: „S-au nevoit măria sa . dascăli şi filosofi. precum şi prin severitatea cu care aplica pedepsele. Longi-nescu. fiindcă dezvăluie colţuri de viaţă dispărută. „Farinascu". deşi din multe puncte de vedere cultura noastră era inferioară celei occidentale. Fusese tipărită la Lyon în 1616 şi retipărită la Anvers în 1620. S.. despre care traducătorul Pravilei însuşi ne spune că era „dascăl mare şi tocmitoriu de pravile. din psihologia vremii. fapt care se desprinde lămurit şi din cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „Vasile Albanezul. Eustratie biv logofetul. Este posibil ca traducerea să se fi făcut şi după un intermediar grecesc. intrase în magistratura papală.. . unitatea legislativă a celor două principate.. Se născuse la Roma în 1544. opera a fost pusă sub tipar în 1646 şi e cea dintîi carte juridică ce ne-a venit din Occident. de literatura juridică a Italiei de la sfîrşitul evului mediu. Ea cuprinde 78 de capitole privitoare la diferitele delicte de drept penal. se leagă.

nr. Pâr van. Mem secţ. p. 1632— 1653. 119—158. Biografii: Ştefan Dinulescu. Bianu şi Nerv a Hodoş. Dragoş Eustratie logofătul. 1934. seria a Il-a. în Revista critică literară. 1939 (extras din revista Biserica ortodoxă română. 1939. Contribuţiuni privitoare la relaţiile bisericii româneşti cu Rusia in veacul al XVII-lea. Socec. 1896. şi artă. Pentru logofătul Eustratie: C. Epoca bizantină şi fanariotă. I. şi Studii istorice greco-române. p. Pop. N. Arhiva. 1935. 31 — 32. p. O nouă 200 . Lucian Predescu. Despre Leastviţa lui Ion Scărariul: Gh. tom. 212 (cu fragmente din Pravila lui Eustratie logofătul. Contribuţiuni la istoria bisericei vrîncene.. pentru lit. X. care şi pînă astăzi este norma de a judeca drept în Moldova" (Descrierea Moldovei). Analele Acad. şi extras. 1930. cf. în Convorbiri literare. Athenaeum. 1939. date documentare la: Gh. 1145—1172. R u s s o. p. 1912. Bucureşti. Iaşi. Neamul mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei. Ureche. 1896. Cercetări istorice. LXIII. I o r g a. L u p a ş. s. p. Ghibănescu. 103. III-V.. 1940 (extras din rev. Textul este însă un centom hrisostomic cu reminiscenţe din rînduiala înmormîntării. N. Bibliografia românească veche.108. ist. Bucureşti. 424-452. 1894. Mitropolitul Varlaam al Moldovei. 1885.Moldovei. retipărit din Candela (IV. în Analele Academiei Române. p. V. secţ. nr. III. 1882. în Studii şi documente. Pentru Toader Diiacul şi Ciogleşti: V. an. 295. Mine a. Bucureşti. Varlaam. p. nr. 210 —217). Aurel V. Vn vechi monument de limbă literară românească. Istoria românilor. II. II. în Studii istorice greco-române. 341 — 349 (cu testamentul în facsimile). Notiţe despre viaţa şi activitatea mitropolitului Moldovei Vărlaamu. 1632—1653. rev. XXXVIII. p. 1913. a poruncit ca toate pravilele şi scrise şi nescrise să fie adunate la un loc de bărbaţi vrednici şi competenţi în legile naţionale şi din ele a făcut un codice deosebit. 1938. 510. 1887— 1888. Biblioteca enciclopedică. Cluj. pentru completarea biografiei lui. 1904 (împreună cu o a doua redacţie mai completă după o copie din 1668). Augustin Z. Ştiri documentare despre familia lui: Aron D e n s u ş i a n n. Bucureşti. p. acelaşi. II. 1904. 695 şi urm. Ghibănescu. p. tom. 2 — 12. în I. Surde şi izvoade. Bucureşti. Rom. Semnătura facsimilată şi de Dan S i m o n e s c u. Pentru tipărituri: I. 20. vezi bibliografia citată mai sus la pagina 161. A. I. Varlaam al Moldovei candidat la scaunul patriarhiei ecumenice (şi cuvîn-tarea lui Meletie Sirigos la hirotonisirea lui Varlaam ca mitropolit în Iaşi). Autografele lui Varlaam mitropolitul. BIBLIOGRAFIE Pentru cadrul istoric al epocii lui Vasile Lupu. p. în Revista istorică română. nr.). A. p. p. IV. Opere postume. Sto-i d e. XXXIV. cf. I. Opere postume. p. Iaşi. Vasile Lupu ca următor al împăraţilor de Răsărit în tutelarea patriarhiei de Constantincpole şi a bisericei ortodoxe. Biografia mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei. 1911—1912. Pentru autografe: V. p. 1934. şi Convorbiri literare. 107— 137. p. ist. Fund. Milcovia. 1939. B i a n u. ediţia a Ii-a. 25 şi urm. Bucureşti. VI. 919 — 946. în Analele Academiei Române. 979—1000. in Columna lui Traian. XIII —XVI. I. 3 — 6. în secolul trecut. p. voi. Bucureşti. D R u s s o. Contribuţie la biografia lui Eustratie logofătul. 229 — 236. Cernăuţi. acelaşi. Bucureşti. 8. 4). p. LVII. Bucureşti. S a v a. 5 —6). Scrieri despre legăturile lui cu Rusia' Silviu Dragomir... XIX. precum a arătat D. data sfinţirii lui ca mitropolit: I. III. XLI. Pentru cărturarii de la curtea lui Vasile Lupu şi marele logofăt Todiraşco: N. XXXVI. Mem. I o r g a. Opera. 1-2. Elenizmul în România. 1940.

3) de tălmăcirea sa în franţuzeşte de A. 1933. G. şi la V. p. Pravila lui Vasile Lupu şi Prosper Farinaccius. 51. p. 1931. I. oprimat sub apăsarea turcească. Varlaam. în Analele Acad. III. Botoşani. Vechile noastre Cazanii. 1940. Casa Şcoalelor. 57 — 59. Legi vechi româneşti şi izvoarele lor. Istoria vechiului drept românesc. Ion Peretz. Izvoarele (Seminarul de istoria vechiului drept românesc). Socec. Mănăstirea Dealu. oficierea cultului divin se făcea anevoie. Cluj. XXV. şi I. în Prietenii istoriei literare. Rom. 1914. Eustratie: 340 — 367. 1942. 2) de varianta sa muntenească întrupată în îndreptarea legii a lui Matei Basarab. V. p. adăpîndu-se din izvoarele autentice ale ortodoxiei. S. dăinuia în bisericile noastre şi că. prin puterea tradiţiei. în Anuarul Institutului de istorie naţională. Panaitescu. Locul Cazaniei lui Varlaam în vechea noastră literatură omiletică. p. 1875. P. acelaşi. în revista Biserica şi şcoala. 201 — 221. Raporturile Cazaniei lui Varlaam cu Cazania lui Coresi şi cea de la mănăstirea Dealu P. Carte românească de învăţătură de la alte giudeţe. Introducerea a fost publicată de N. Bucureşti. Lup aş în Documente istorice transilvane. 1903. I. care totuşi. Bucureşti. XXVI. ca anexa la studiul Codicele pribeagului Gheorghe Ştefan. p. Răspunsul împotriva Catihismului calvinesc. S. G. Iaşi. în Arhiva. Arad. Gamber. în colecţia „Texte de literatură veche rom. C. Collecţiune de legiuirile României vechi şi cele noui.lucrare a mitropolitului Varlaam. 1916). care. Arhiva. mitropolitul Ţării Româneşti însuşi constata că clerul nu mai cunoştea limba slavonă. focarele de cărturărie slavă se stinseseră. Textul însoţit de studiu publicat de N. nr. 231—235. Iaşi. p. Bucureşti. 1912. Şt. MITROPOLITUL DOSOFTEI Am văzut mai sus că. Bucureşti. B u j o r e a n u. deoarece în sudul dunărean. I. Iaşi. din această cauză. H a n e ş. B i a n u. Despre Răspunsul la Catehismul calvinesc cf. Neculce. 545-596. Paris.. 281—312. Cartojan. op. 1940. 1909. Părerile d-lor lorga şi Pereţ despre Pravila lui Vasile" Lupu. p. Cercetări istorice. D r ă g a n u. care era copil pe vremea cînd Dosoftei oficia serviciul divin în mitropolia Moldovei. XXVII. G. Bucureşti. însoţită de 1) izvoadele sale. p. în rev. I: Pravila Moldovei din vremea lui Vasile Lupu. Scorpan. L'injluence de l'oeuvre de Pierre Mogila archeveque de Kiev dans Ies Principautes roumaines (extras din Melanges de l'Ecole roumaine en France. pe la jumătatea veacului al XVTI-lea. în I. 1—82. cu acea prestanţă pe care i-o admirau chiar regele şi nobilimea polonă. începe munca grea pentru introducerea limbii naţionale în biserică. p. Iaşi. Analiza lui la P. 1903. 245 — 249. opera întreagă se editează acum de Fundaţia regală. în Autorii români vechi şi contimporani. 133— 161. Pravila lui Vasile Lupu şi izvoarele ei greceşti. 1895. III. ne-a lăsat despre el următorul portret: 201 . p. Mitropolitul Varlaam. Bucureşti. Bucureşti. Patrognet. P. p. Longinescu. Gobl. Longinescu. Pravila lui Vasile Lupu a fost republicată de I. Berechet. 55—68.. V. 1885. 160—181. La această răspîntie din viaţa bisericii noastre se iveşte marele mitropolit Dosoftei. p. Gr. romanistul italian. XXV. Cluj. Coresi. 21 şi 22. Gr. apoi de Ion M. XIII-XVI. 65— 107. Panaitescu. cit. P. Studii: S. M a n g r a. S i o n . Istoria dreptului românesc.". Lo n-g i n e s c u. ed. II. reprodusă şi de I. O înviorare a culturii slavone nu mai era cu putinţă în ţările noastre. Extrase din Cazanie: Cazaniile lui Varlaam. 1915. 19 14. M i n e a.

202 . Adînc din cărţi grăia şi deplin călugăr şi blînd ca un miel. fiindcă într-un rînd — în Parimii — se încumetă chiar să traducă. în controversele liturgice şi dogmatice ale bisericilor ruseşti. slavoneşte şi altele.„Acest Dosofteiu mitropolitul nu era om prost l de felul lui. mama Misira. De altă parte. după cum se vede din numeroasele note şi comentarii de ordin teologic. nu se poate răspunde cu preciziune. Dintr-o scrisoare adresată patriarhului Moscovei. se pare. în ce împrejurări a învăţat el atîtea limbi şi a ajuns la o cultură aşa de aleasă. în ţara noastră pre aceste vremi nu se afla om ca acela. Această minte poliglotă avea şi o adîncită cultură teologică şi profană. bunicul Barila. sînt chestiuni la care. pe de altă parte. reproducerea în Parimii (1683) a unor versuri latine despre Sibila Eritreea. geografic şi etnografic. alţii au presupus că era ucrainean: azi avem motive temeinice a crede că era român macedonean. adaugă lămuriri în limba polonă. Unde s-a format sufleteşte acest mare îndrumător al bisericii moldoveneşti. S-a crezut de unii istorici că era de origine grec. E probabil. într-adevăr. el mai cunoştea bine limba greacă —■ poate că o deprinsese de copil în mediul familiei — după cum dovedesc utilizarea de izvoare greceşti în operele sale. Viaţa. Aşa se explică. în actualul stadiu al cercetărilor istorice. grupată în jurul bisericii ortodoxe. curajul cu care a luat asupră-şi opera de naţionalizare a serviciului divin şi tot aşa se explică amestecul lui. versurile latine despre Sibila Eritreea. prea învăţat. Cunoştinţele lui în această limbă erau. originară. precum şi numeroase citate latine din operele sale. latineşte. într-o vreme cînd slavonismul era încă înrădăcinat la noi. iar. destul de înaintate. de asemeni. se pare. ca în exilul lui de la Strij să fi învăţat şi limba ucraineană. istoric. traduse apoi în stihuri româneşti. La cunoştinţa limbilor vechi — slavă. pe marginea unei cărţi vechi. în sfîrşit. care a prezis naşterea Mîntuitorului. au semnalat unele cuvinte care nu se găsesc decît la aromâni. aflăm că Dosoftei era înrudit cu familia Kiriac Papară din Lemberg. în stihuri polone. poartă numiri într-adevăr neobişnuite în celelalte ţinuturi româneşti. Tatăl se numea. într-o notiţă din Psaltirea în versuri ne spune textual: „aşa am cetit în Psaltirea cea leşască". era neam de mazil. greacă şi latină — trebuieşte adăugată şi polona. fiindcă nu avea literele respective. după cum aflăm dintr-o însemnare publicată de Hasdeu în Arhiva istorică." Din cercetarea mai atentă a operei lui Dosoftei se vede cît de îndreptăţită este afirmaţia lui Neculce: „multe limbi ştia". Găzdaru. Părinţii şi familia lui. din Ianina. pe timpul exilului. transcrise — ca şi cele greceşti — în caractere chirilice. Lacea şi D. multe limbi ştia: elin este. De altă parte. împrăştiate în traducerile sale (mai ales la Psaltirea în versuri). una din mătuşile sale purta numirea de Stanca. aşa de obişnuită în onomastica noastră. care au studiat lexicul lui. în afară de limba slavă veche în care oficia serviciul divin. Leontar. o Prost — de neam de jos. în Lemberg se afla pe vremea aceea. aduc o probă că el cunoştea şi limba latină.

de unde. Petricecu-vodă. după I. ca să-1 vadă tipărit. împreună cu întreaga comunitate. şeful tipografiei din Uniew. iar Petriceicu e silit să fugă în Polonia dinaintea lui Dumitraşcu Cantacuzino.însemnată colonie grecească. Vremurile nu erau însă atunci prielnice pentru activitatea culturală. Dar literele turnate erau greoaie şi urîte. să se toarne din nou matriţe. trece de partea polonilor. Tipografia care fusese instalată în mănăstirea Treisfetitele de Vasile Lupu se ruinase. un an mai tîrziu este strămutat ca episcop de Roman şi în 1671. iar dintre disciplinele profane: retorica şi poezia. e ales mitropolit al Moldovei. recapătă încrederea domnului şi este reinstalat în scaunul mitropolitan. înţelegîndu-se cu domnul muntean. pe care o găsim într-un rînd. se predau pe lîngă limba slavă bisericească şi polona şi limbile clasice: greacă şi latină. alta direct către patriarhul Ioachinij rugîndu-1 să-i trimită —■ prin solul moldovean. Trebuia să caute în altă parte materialul necesar pentru a se pune la punct tipografia ruinată. împrejurările prielnice se iviră curînd. în jurul cetăţii Hotinului. Se născuse la 1624. care tradusese Psaltirea în versuri. ţinînd cu polonii. liberîndu-se curînd. punînd. Noul mitropolit avea în urma lui o muncă grea pe tărîmul culturii şi venea cu intenţia de a reînvia activitatea cărturărească din epoca lui Vasile Lupu. la 1679. — venit pentru a treia oară în domnie —■ sarcina de a o administra şi de a le mijloci pacea cu ruşii. căreia-i încredinţează şi Dosoftei două scrisori: una către Nicolae Milescu. Cu Petriceicu pleacă în exil şi mitropolitul Dosoftei. s-a văzut nevoit să trimeată manuscrisul în Polonia. sub epitropia rudei sale Kiriac Papară. probabil o rudă a lui Simion Stadnicki. Legăturile de rudenie strînsă ale lui Dosoftei cu familia Papară din Lwow lasă deschisă ipoteza că Dosoftei îşi va fi petrecut copilăria în Polonia şi îşi va fi aşezat temelia studiilor sale poate în şcoala Frăţiei ortodoxe din Lwow. căpitanul Ionaşco Bilevici —un teasc de tipografie şi slovele necesare cu care să poată tipări cărţile traduse de 203 . în acest scop. între care erau desigur trecuţi şi moldovenii şi românii macedoneni. Turcii sînt bătuţi. şi Dosoftei. Dealtfel o familie Papară —■ poate o ramură a celei stabilite în Lwow —■ se întîlnşte în documentele moldoveneşti încă din vremea lui Ştefan cel Mare. Numele de familie Papară se întîlneşte azi la românii sud-dunăreni. în lupta deschisă între poloni şi turci. după P. este închis în mănăstirea Sf. la mănăstirea ruteană din Uniew. la vîrsta de 34 de ani. întorcîndu-se însă din Polonia la începutul anului 1675. Bianu. în 1679 turcii cuceriseră Ucraina şi oferiseră domnului moldovean Gheorghe Duca. în a doua domnie a lui Duca-vodă. care întăreşte drepturile lui Mihail Papara şi ale soţiei sale asupra „moşiilor strămoşeşti". aducînd material nou tipografic de la mănăstirea din Uniew. în această şcoală. Liturghierul lui Dosoftei. în această tipografie a apărut. Sava din Iaşi. este ales episcop de Huşi. şi în 1649 — deci la vîrsta de 25 de ani — îl găsim printre umilii monahi care îşi închinau vremea studiului. Gheorghe Duca trimite o solie la Moscova. în liniştea mănăstirii Pobrata. reorganizată de Petru Movilă. De aici se înalţă repede: în 1658. El încearcă să refacă tipografia lui Vasile Lupu. care se amestecase în politica ţării. adus de turci. împreună cu tipograful Vasile Stadnicki. Panaitescu. De aci înainte mitropolitul Dosoftei renunţă la lupta politică şi-şi închină toate puterile intereselor culturale ale ţării.

adică cu lămuririle ce se dau preotului cu privire la chipul cum trebuie să slujească. Sava. care-i paşti bine printr-o înţeleaptă cîrmuire. întemeiat pe sensul intim al Sfintelor Scripturi. care ţineau locul predicilor şi care se citesc la sfîrşitul serviciului divin. introduce cu curaj. călugăr de o largă cultură ortodoxă. punînd sub tipar cărţile traduse. alcătuită în mare parte de sfîntul Ioan Damasceanul pe la anul 735. în acelaşi an 1673. numit aşa fiindcă cuprinde cele opt slujbe obişnuite duminica. deci în limba română — care cuprinde rugăciunile şi slujba obişnuită la logodnă. el dăruise — cum spune însuşi — limbii româneşti Psaltirea tălmăcită în versuri şi tipărită la mănăstirea Uniew din Polonia. tot în româneşte şi tot la Uniew." Cu materialul adus din Moscova. marea reformă a naţionalizării serviciului divin. retipărită şi în 1683. că şi mai departe de noi a pătruns obşteasca laudă pentru a Ta urmare în Hristos . cununie. Urcîndu-se pe scaunul mitropolitan al Moldovei. şi cuprinzînd liturghia sfîntului Vasile cel Mare şi a sfîntului Grigore Dialogul. la blagoslovenia vinului în cramă. Dintre cărţile de ritual. douăzeci de ani mai tîrziu. în româneşte. tipăreşte. în 1683 ne dă Octoihul. la culesul viilor. mitropolitul Dosoftei reface tipografia lui Vasile Lupu şi. Din nenorocire şi acest pas timid înainte a fost împiedicat prin zbuciumul vremurilor ce au urmat şi în care tipografia lui Matei Basarab şi cea a lui Vasile Lupu fuseseră ruinate.. la blagoslovitul mărţişoarelor în Duminica Floriilor. în epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. în mănăstirea Sf. la aria cea de pîine. la care s-au mai adăugat slujbele obişnuite: la aducerea primelor fructe în biserică. Este o operă imnografică. pe Prea Sfinţia Ta.. fiindcă patriarhul îi trimite împreună cu o tipografie completă — prin care putea să-şi realizeze străduinţa de a înzestra bisericile ţării cu textele necesare serviciului divin ■— şi o scrisoare care vădeşte stima de care se bucura Dosoftei între contimporani: „A binevoit Domnul Dumnezeu a aşeza ierarh înţelept oamenilor săi. maslu şi înmormîntare. Dosoftei. în biserica Moldovei. Traducerea cărţilor liturgice. numai în Muntenia se tipăriseră trei — Pogribania. el se aşază pe lucru. La doi ani abia după ce fusese ales mitropolit. la care s-au adăugat apoi compoziţiile călugărilor studiţi şi troparele împăraţilor bizantini Leon al Vl-lea cel înţelept şi Constantin Porfirogenetul. în 1679 tipăreşte Dumnezeiasca liturghie. Mystirio şi Tîrno-sania bisericilor — cu indicaţiile tipicului. botez. fiecare pe cîte un ton aparte. Acatistul Născătoarei de Dumnezeu. din ciclul cărţilor obişnuite în biserică. Am aflat strălucita Ta evlavie către Domnul Dumnezeu şi rîvna cea dumnezeiască şi fierbinte ce o ai în lucrurile Tale ortodoxe şi sincera Ta îngrijire pentru turma încredinţată Ţie. Rezultatul a întrecut aşteptările..el din limba greacă şi din cea slavonă.. dar cu rugăciunile în slavoneşte. abia se tipăriseră Cazaniile. Motivele care l-au îndemnat pe Dosoftei să traducă şi să tipărească aceste cărţi se văd clar din prefeţele lui: 204 . care aşteptau de multă vreme să vadă lumina. la rînduiala daniilor. în 1681 Dosoftei tipăreşte Molitvenicul de-nţăles — adică pe înţelesul tuturor. într-un răstimp de relativă linişte şi pace.

îndemnătură şi dojana. de vor fi de elinească limbă nepartnici. citind erminiile şi tîlcovaniile Sintei Scripturi.. revede necontenit textul. Cela ce grăieşte în limbă (neînţeleasă de popor) pre sine zideaşte. Liturghie". ce folosu-i? precum scrie acela marele şi vestitul Potolomeiu. a pornit de la calviniştii francezi. Caria noi. încă s-au părăsit în ţară . aduce răspunsul lui Balsamon. După cum reiese destul de limpede din textele de mai sus.. decît cela ce grăiaşte în limbă. corectează expresia. e dimpotrivă în conformitate cu tradiţia Sfintelor Scripturi. mitropolitul Dosoftei era convins de necesitatea introducerii limbii naţionale în biserică. modifică uneori ritmul. nici în cea slavă. Sînt: Psaltirea în versuri şi Vieţile sfinţilor. Versiunea păstrată în manuscrisul din 1671 are o importanţă aparte. Se ştie că ideea de a versifica psalmii şi de a-i aşeza pe melodii. ca şi pre alţii să învăţ. căriiâ o vedem în vremile noastre. Că în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintia mia să grăiescu. grăiaşte zidire şi mîngăiare. că s-a împlinit cu foarte mare osîrdie în cinci ani. Psaltirea tipărită la Uniew în 1673 este. veşnic în căutarea unei forme mai clare şi mai expresive. decît ziace mii de cuvinte într-altă limbă. aflăm că o zice pentru închisul înţelesului. Că mai mare-i cela ce spune de-nţăles. pusă în paralelă cu textul tipărit în 1673. milostive şi luminate Doamne. Cum a ajuns Dosoftei la ideea de a traduce psalmii în versuri româneşti. după cum o mărturiseşte însuşi stihuitorul ei. pentru a fi cîntaţi în biserici. reproducînd întrebarea adresată de Marcu.. nici în cea greacă. afară doar de încercarea păstrată în manuscris a lui Gh. în reuniuni. fiindcă. iară cela ce spune de-nţăles. nemulţumit de prima redacţie. O copie manuscrisă a textului —■ păstrată în Biblioteca Academiei Române — poartă semnătura lui Dosoftei ca episcop de Roman. lui Theodor Balsamon. Cela ce prorociaşte. căci pînă la el nu se cunoaşte nici un model tipărit în literatura ortodoxă. în case. în „cinci ani foarte cu osîrdie mare". dar din mărturia pe care ne-o dă prefaţa textului tipărit în 1673. întemeiat pe pasaje din scrisorile apostolului Pavel: „Ceea ce-s provoslavnici întru tot. două depăşesc problema introducerii limbii naţionale în biserică şi interesează în chip deosebit istoria literaturii noastre. 205 . pre limba (lor} să slujească Sf. patriarhul Alexandriei.. Palamed. patriarhul Antiohiei: „Cuvine-se oare ca preoţii ortodocşi din Siria. că şi acia puţină sîrbie ce o învăţă de-nţelegia. adecă spune de-nţăles oamenilor. care. ne dă posibilitatea de a urmări procesul de elaborare şi creaţie al mitropolitului poet. începînd această mare reformă de încetăţenire a graiului strămoşesc în altar. rezultă că Dosoftei a început să lucreze la opera sa din 1668. besearică zidiaşte. caută să convingă clerul din vremea sa că oficierea cultului în limba înţeleasă de masele adînci ale poporului. din Armenia şi din alte ţări ortodoxe să liturgisească în limbile lor proprii?".. Din traducerile lui Dosoftei. rodul unei munci grele: a lucrat-o „cu multă trudă şi vriame îndelungată". Este cel dintîi mitropolit din principate care.„Grădină încuiată şi fîntînă pecetluită de.. departe de a fi o rătăcire în apele ereziilor. Psaltirea în versuri." Iar în alt loc. îndreaptă mereu.

Ioan Kochanowski fusese reprezentantul principal al poeziei culte din „epoca de aur" a literaturii polone şi. o valoare artistică superioară şi să o înalţe pe cele mai ridicate culmi ale artei. Pentru a înţelege coloritul specific ebraic al psalmilor. pînă la marele poet polon Ioan Kochanowski. Dar renunţînd la elementul exotic. în traducerea psalmilor. 3 cu 4) alcătuite totdeauna din cîte două silabe (rime feminine). Kochanowski. Kochanowski a izbutit să degajeze din cîntecele de durere şi de umilinţă înaintea divinităţii. în ce priveşte stilul traducerii lui Kochanowski. Pentru a pătrunde cît mai adînc în gîndul intim al originalului ebraic. Găsim la Dosoftei ritmica utilizată de poetul polon.Calvin însuşi a versificat cîţiva psalmi. lungimile de versuri ale modelului şi succesiunea rimelor — versuri perechi (1 cu 2. în literatura europeană. care reprezenta o tradiţie sacră. formele de versificaţie în general. cum îl numesc istoricii literari. sentimentele adînc omeneşti şi să ni le transmită într-o formă ritmică. Fondul traducerii a rămas neatins de influenţa polonă. s-a străduit să dea poeziei naţionale religioase. „părintele poeziei polone". romantismul secolului al XlX-lea. care a versificat 50 de psalmi. Dosoftei a luat însă de la Kochanowski numai modelul. publicată în 1577 şi retipărită apoi în nenumărate ediţii — 15 pînă în vremea lui Dosoftei — a servit de imbold pentru traducere şi de model pentru versificaţie lui Dosoftei. e peste îndoială că nu se putea cere pentru vremea aceea ca poetul polon să respecte din poezia orientală a psalmilor coloritul local. De la aceştia s-au inspirat traducători din toate ţările pe unde a pătruns reforma. unde a cunoscut pe Ronsard şi pleiada. Bianu. traducînd ad litteram textul Psaltirii: „Sunt ca pleava care se murdăreşte pe pămînt şi pe care vîntul o aruncă unde vrea". a călătorit la Paris. căci poetul nu putea să dea curs liber inspiraţiei sale: nu trebuia să se lase furat de sugestiile cei le dădea textul originalului. dar cele mai frumoase versuri le-a dat poetul francez Clement Marot (1495—1544). care exista înaintea lui dar care era mediocră. căci în amănunte măsura versurilor lui nu corespunde cu măsura versurilor lui Kochanowski. I. urmînd exemplul lui Clement Marot. mult mai tîriziu. Iată un exemplu desprins chiar din psalmul 1. a cărui operă. îmbogăţind metrica polonă cu multe inovaţii izbutite. Vechi student al celebrei Universităţi din Padova. plină de noutate şi varietate. şi în acelaşi timp era nevoie să păstreze şi toată frăgezimea mistică a originalului şi să evite platitudinea. pe care 1-a introdus. publicînd în 1887 Psaltirea lui Dosoftei. ale regelui izraelit. el a folosit mai toate traducerile anterioare. Opera nu era uşor de îndeplinit. a arătat că structura versurilor mitropolitului moldovean este imitată după ţesătura versurilor lui Kochanowski. Kochanowski spune. Dosoftei dezvoltă imaginea în felul următor: Iară voi necuraţii ca pleava De sîrg veţi cunoaşte-vă isprava 206 . s-ar fi cerut o cultură cu mult superioară aceleia pe care o aveau contimporanii lui Kochanowski.

fie că sînt proprii. s-a servit de textele autorizate ale bisericii moldoveneşti: psaltirile slavone. după cum m-a convins o confruntare a textelor făcută cu ajutorul regretatului prieten Ştefan Glixelli. sînt. Ca şi Kochanowski. încercările de versificaţie ale românilor calvinizaţi din Ardeal nu ajunseseră la cunoştinţa lui. Cei păcătoşi vor fi spulberaţi în vînt ca pleava. Vâ veţi duce. cum să duce spravul. şi. Şi. frumuseţe care a alinat în lungul veacurilor omenirea în ceasurile ei de durere. ca şi în pictura primitivă a Renaşterii. Iată bunăoară cîteva versuri care amintesc primirea triumfală a voievozilor biruitori în cetatea de scaun a Moldovei: Cîntaţi Domnului în strune. măzdă = mită). Pe cît ne-am putut încredinţa din compararea textelor. Pentru a aprecia drept opera lui Dosoftei —■ şi acesta este rostul istoriei literare —■ trebuie să ţinem seamă de faptul că el a luptat cu toate greutăţile începuturilor. Se vorbeşte de „ocine". de „moşii ce se dau cu urice".Cînd s-a vîntura dintr-arie pravul. Pentru textul Psaltirii. destul de numeroase. aceste amplificări ale lui Kochanowski. limba literară a timpului nu fusese încă mlădiată la necesităţile ritmice ale versului. care nu par să mai fi avut mare circulaţie în limba vremii sale [rostul = gură. el introduce o imagine nouă. Astfel. Dosoftei nu putea avea nici el simţ pentru exotismul oriental al poeziei biblice. imaginile şi toate mijloacele de expresivitate nu fuseseră încă puse în valoare 207 . care nu se găsesc în Kochanowski . Dar Dosoftei a simţit şi el adînc în sufletul său frumuseţea eternă a cîntecelor de adorare şi umilinţă ale poetului rege înaintea divinităţii. fostul decan al Universităţii polone din Wilno. nu se găsesc la Dosoftei. a transpus-o în cadrul vieţii sociale a timpului şi locului său. sterevie = oxspePia. După cum se vede. ca boabele de grîu curat — imaginea sufletelor cinstite. de „bucine de corn de bour" (unde textul biblic are: corn). de „descălecarea moşii". Să răsune pînă-n nour. Asemenea amplificări ale textului biblic. care era conducătorul ortodoxiei în Moldova. de „boieria lui Iuda". De altă parte. notele de coloare locală abundă în tema biblică. din ferecate surle. Şi cu griul nu-ţi cădea-n făţare. pucioasă. Din acestea a păstrat el şi unele cuvinte. căci desigur nu putem considera ca modele serioase de versificaţie stihurile lui Varlaam şi ale lui Udrişte Năsturel la stema ţării din cărţile publicate. Dosoftei. fie că sînt luate din Buchanan. folosindu-se între altele de versiunea lui Buchanan. în marginile textului primitiv. împrumutată din cadrul vieţii agricole: aria. în cobuz de versuri bune. De altă parte. ei nu vor cădea pe suprafaţa ariei (făţare). posibilităţile poetice ale limbii. spuneam că Kochanowski a dezvoltat şi el textul autentic al Psaltirii. Versul de psalomi să urle Cu bucium de corn de bour. vroind să o împărtăşească contemporanilor săi moldoveni. de „caftane".

Cîndu-1 strînge setea de-1 arde-n plămînă. Şi de zimbri—am cirezi multe. care vădesc un suflet cu ochii deschişi şi spre frumuseţile naturii. Cînd ai tăiat cale-n mare cu cuvîntul. Dar alături de aceste pasaje. Şi din nouri mergea freamăt şi săgete. Doamne. De-ţi lumina fulgerele lumea toată. aşa te doreşte. cîntăreţii la mesele domneşti (vezi de ex. care este tot atît de vechi ca şi poporul nostru — şi de care ne vom ocupa la locul său. E probabil că metrica poeziei populare cu măsura de 5 — 6 silabe a influenţat pe Dosoftei în versurile sale. ed. Şi cu urlete ploi mari vărsa tare. I. Kogălniceanu. se găsesc în traducerea lui Dosoftei de multe ori imagini neaşteptate şi sugestive. 1872. S-au strămutat de cutremur tot pămîntul. Desigur că mitropolitul Dosoftei a cunoscut şi el cîntecele pe care le cîntau. ca-n căldare. Dosoftei conturează imaginea mai precis: Ca o vrăbiuţă ce să încuibează. Acolo de pildă unde textul Psaltirii dă numai: „Chiar pasărea şi-a aflat sieşi casă" (în traducerea părintelui Gala Galaction). Sufletul meu. p. dacă la acestea mai adăugăm şi faptul că ideile originalului biblic trebuiau turnate în versuri pe care atunci pentru întîiaşi dată le crea în limbă mitropolitul poet. Să-ngrozească egiptenii. 1 Izvorul de apă vie al poeziei noastre populare. Peste luciu cu genune Trec corăbii cu minune. cînd vom putea să-1 cuprindem cu privirea în toată complexitatea lui — nu ajunsese încă să regenereze literatura cărturarilor. Dar o influenţă mai adîncă a poeziei populare asupra traducerii lui Dosoftei n-a fost încă documentată. adăugate peste marginile textului biblics adesea pentru nevoile construcţiei metrice. înţeles pentru ce unele pasaje pline de poezia mistică a vieţii patriarhale sînt redate în stihuri prolixe. naive. cronica lui Miron Costin. în straşină de casă dacă se-nserează. Am mîncat pîne cu sgură Şi lacrămi în bătătură De faţa mîniei tale. lipsite de farmecul originalului. Păsări încă am cu cîrduri De se ţin de hrană-n cîmpuri. 3 51). De fierbeau undele-n beznă. Iată alte accente de lirism religios cărora nu le lipseşte vigoarea şi coloarea ca de exemplu: în ce chip doreşte cerbul de fîntînă. Glasul tunetului tău trăznia-n roată. în sunetele cobuzelor. e uşor de. tom. 208 .printr-o îndelungată tradiţie literară 1 şi. Fiara codrilor cea multă Toată de mine ascultă.

în vechile manuscrise din Biblioteca Academiei Române am găsit numeroase exemplare din toate ţinuturile româneşti — Moldova. Constantin în literatura românescă. reiese că mărturia lui Dosoftei însuşi. melodie. unele amănunte istorice le-a scos din legendele hagiografice. Din cîntecele de stea. 48 („Veniţi cu toţi dimpreună să ne facem voie bună"). amestecîndu-se în cîntările şi năzuinţele lui. în afara de Margunios. întrucît în cultul ortodox tradiţiunea nu le permitea să fie introduşi şi cîntaţi în biserică. psalmii lui Dosoftei au fost introduşi mai departe în ţesătura dramei religioase populare a Vicleimului — cu deosebire psalmii 94 şi 98. Vieţile sfinţilor. psalmii lui Dosoftei. Muntenia. prietenul lui Miron Costin. Din cercetările întreprinse de regretatul Iulian Ştefănescu într-o bună lucrare de doctorat. Legende despre Sf. a dascălilor de biserici. Şi. Transilvania — în care psalmii sînt copiaţi alături de alte cîntece profane şi religioase. probabil. la familia sfîntă şi la apostoli. care s-a imprimat la Iaşi între 1682—1686. Iulian Ştefănescu a izbutit chiar să precizeze izvorul principal din care şi-a scos traducerea sa Dosoftei. 98 („Domnul stătu crai în ţară") au fost aşa de bine modulaţi în spiritul poporan. ca de pildă 46 („Limbile să salte"). A doua grupă — mai mare — este formată din legendele martirilor şi ale asceţilor. pe uliţele satelor şi oraşelor. a urmat tradiţia textelor mediobulgare întrebuinţate pe atunci în bisericile noastre. se confirmă. neamuri. A doua operă importantă din activitatea literară a mitropolitului Dosoftei. în sfîrşit. care a trăit între 1549—1602. pentru unele nedumeriri în traducere. Colecţia vieţilor de sfinţi a mitropolitului Dosoftei cuprinde mai multe grupe de legende. solia naşterii Mîntuitorului. cu tiparul adus din Moscova. cîţiva. editate şi acestea în tipografia grecească din Veneţia a lui Glykys. Pe alocuri. 94 („Auziţi acestea toate. de la patriarhul Ioachim. Dintre psalmii lui Dosoftei.în sufletele pline de griji ale contimporanilor săi pentru furtunile timpului. Cîtă mîngîiere în clipe de suferinţe ori în ceasuri de meditaţie religioasă au adus psalmii lui Dosoftei se vede din faptul că dascălii şi cîntăreţii anonimi ai poporului au adaptat. cîţiva psalmi au coborît astfel în sufletul poporului. este colecţia completă a vieţilor de sfinţi. după Psaltirea în versuri. trebu-ieşte azi rectificată. Aceasta este prelucrarea neogreacă a mineelor bizantine. prin mijlocirea. 209 . Părerea regretatului Bianu că ei n-au avut răsunet la noi. precum şi din sondajele făcute de noi în diferite capitole ale operei. episcopul Citerei. Din nădejdea pusă de neobositul mitropolit moldovean de a da aripa versului românesc poeziei vechi creştine. încît. făcută şi tipărită de Maximos Margunios. mai toate extrase din evangheliile apocrife. s-a mai servit de originalele bizantine. au pătruns în ciclul colindelor populare şi se cîntă pînă în vremurile noastre de copiii care poartă cu steaua. O primă grupă — mai mică — e formată de legende referitoare la Mîntuitor. din prefaţa operei. pentru unele bucăţi. au coborît o rază de alinare. că „a tradus de pre greciaşte şi de pe sîrbiaşte pre limba românească". noroade şi gloate"). care fuseseră încorporate în cronografele bizantine ale lui Dorotei de Monembasia şi ale lui Matei Cigala.

îşi mortifica trupul pentru a dezrobi sufletul de ispitele cu care duhul întunericului căuta să-i primejduiască mîntuirea. cînd aceştia au început să-şi dea seama că răspîndirea noii religii surpă temeliile statului şi ale autorităţii lor.Se cunosc prigonirile groaznice pe care le-au avut de îndurat creştinii primelor veacuri din partea romanilor. Mîntuitorul radia atunci în jurul lor aureola divină — cu care dealtfel şi sînt zugrăviţi în bisericile noastre — şi că acest nimb al sfinţeniei îi sustrăgea de la influenţa puterilor fizice ale naturii. cînd se dă drumul fiarelor înflămînzite. Această concepţie care stă la temelia legendei hagiografice explică caracterul supranatural al acţiunii. şi de curentele filozofice ale timpului şi cu deosebire de mistica neoplatoniciană. Biserica şi contimporanii au privit cu admiraţie şi pietate pe asceţi şi-i socoteau ca fiind inspiraţi de Dumnezeu. Sfîntul acestor noi vremuri este acum ascetul. în afară de tradiţia literară a apocrifelor. în sensul că hagiograful. vînturi şi ploi. în acele vremuri de urgie. Care sînt elementele din care s-au alcătuit legendele hagiografice le-am arătat la p. refuzînd orice adăpost. admiţînd libertatea cultului creştin. Marele istoric al bisericii creştine. a chemat în palat pe „călugării care umblă cu picioarele goale. 119 —122 Concepţia hagiografului despre rolul şi misiunea sfîntului pe pămînt pare să fi fost influenţată. Fanatizate de avîntul cu care aceşti iluminaţi primeau cununa de martiri. asceţii îşi impuneau asperităţi de viaţă. dar la ziua sorocită. acestea. aruncaţi înaintea fiarelor în arenele circurilor. cînd creştinismul era abia la începuturile sale. După ce Constantin cel Mare pune capăt persecuţiilor. admitea că martirul sau ascetul. Eusebiu din Cesareea. care a apucat epoca de încheiere a persecuţiilor. îşi domolesc furia şi. ridicîndu-i mai presus de ele. retras de lume în codri sau pustiuri. nu era cu putinţă ca el să nu înţeleagă ce admirabile pilde de rezistenţă în prigoniri putea aduce forţa morală a acestor eroice jertfiri de viaţă pentru credinţa cea nouă. care în extazul mistic se confunda în sufletul său cu Mîntuitorul pentru a duce lupta împotriva păgînismului. în arena circului. care. Un cronicar bizantin ne spune că împăratul Isac Anghelos. atenţia bisericii este îndreptată către ascetism. pînă ce trupul li se topea de chinuri şi se acoperea de răni. în loc să se repeadă asupra lor. chinuri trupeşti. ne povesteşte puterea mistică cu care îndurau chinurile cei ce nu voiau să părăsească credinţa în Mîntuitorul: arşi pe ruguri. pe cei ce se culcă pe pămîntul gol şi pe cei ce trăiesc deasupra pămîntului pe coloane" şi le-a cerut să se roage lui Dumnezeu ca să îndepărteze primejdiile care ameninţau imperiul. Vieţile de sfinţi ne introduc astfel într-o lume de miraculos creştin. ca şi misticul neoplatonician. le ling 210 . stînd fără nici un acoperiş vara sub arşiţa soarelui. în care torturile cele mai îngrozitoare nu pot distruge viaţa martirului. sfîşiaţi cu cochilii şi unghii de fier. masele populare vedeau în ei pe adevăraţii aleşi ai Mîntui-torului în lupta cu păgînismul. ajungînd în faţa sfinţilor. în clipele hotărîtoare era sprijinit de Domnul. în năzuinţa de a expia păcatele lor şi ale semenilor. Concepţia misticei neoplatonice despre puterile supranaturale în extazul divin a influenţat credinţa creştină despre sfinţi. într-o vreme de mare cumpănă în istoria Bizanţului. De exemplu sfîntul Mamas şi Iulian sînt condamnaţi de autorităţile romane să fie sfîşiaţi de fiare sălbatice. iarna în vifor.

II. Tema aceasta hagiografică a luptei sfîntului Gheorghe cu balaurul. Tot prin minuni. a trimis la el pe cancelarul său. este asasinat în temniţă din porunca tatălui. Gheorghe. „Să te afli aci cu mine — scrie toparhul — căci am înţeles că evreii murmură împotriva ta şi vor să-ţi facă rău. cu lumini. călcînd pe valuri ca pe uscat. departe de ţărm. care n-a urmărit niciodată o reconstituire istorică a vieţii. La moartea sfîntului Lazăr stîlpnicul (7 noiemvrie). care şi gîndurile ascunse ale oamenilor le cunoştea. ci numai o operă de edificare morală după canonul stabilit prin datina hagiografică. în cîntece de slavă (1 noiemvrie). în altele miraculosul exagerat se apropie de grotesc. hagiograful. Mîntuitorul.picioarele." Anania. în legenda celtică a lui Tristan şi Iseult şi în o mulţime de basme populare. este vîrît într-un sac cu scorpii şi vipere şi aruncat în mare. în puterea nopţii. a fost încorporată din secolul al XH-lea şi în viaţa sf. alcătuind partea cea mai frumoasă şi mai cunoscută a legendei. Carto j an. asupra căreia ne oprim puţin pentru a înţelege mai bine caracterul unei astfel de legende hagiografice precum şi mentalitatea celor ce se desfătau cu acest fel de literatură. toparhul Edesei. 161—165. dar îndeajuns amîndurora pentru a petrece cu cinste. fiindcă degetele lui răspîndeau lumina necesară. După ce a citit-o. este foarte răspîndită la popoarele balcanice şi are o paralelă interesantă în balada noastră populară Iovan Iorgovan. de altă natură însă. ca de exemplu motivul meiului miraculos care sfărîmîndu-se anunţă moartea eroului. a cerbului care călăuzeşte pe calea mîntuirii (sf. prin graţia lor naivă şi prin pietatea lor duioasă. Plachida). Anania. de pildă. coruri de îngeri se scobor din cer. sfîntul iese nevătămat şi se întoarce la ţărm. din pricina aureolei divine care-i nimba faţa. de candelă ca să scrie. Cărţile populare în literatura românească. dar nu izbuteşte să fixeze nici o trăsătură. Pentru a alcătui biografia sfîntului. au mişcat adînc sufletul cititorilor de pe vremuri. încearcă să-i prindă chipul. După ce şi-a încheiat predica. legendele hagiografice sînt foarte inegale. ca de exemplu în Balaurul cu şapte capete din colecţia lui Ispirescu. cu ajutorul îngerilor sacul se sfîşie. Scrise de autori diferiţi. Marian nu are nevoie. sărbătorit la 14 decemvrie. transpusă în versuri. tema cu lupta voinicului pe ţărmul unei ape pentru mîntuirea unei fecioare. pînă la mari depărtări. a copilului care vorbeşte înainte de naştere. Sf. dar sînt şi cîteva legende care. a cerut solului să-i dea scrisoarea. a cerut o năframă curată 1 Cf. Eu am cetatea prea mică. de lepră neagră — auzind de minunile şi tămăduirile săvîrşite de Hristos. coloana pe care trăise străluceşte în tăria nopţii ca o coloană de foc. din care scoteau adesea îndemnuri şi pilde pentru viaţă. în răstimpuri diferite. care apare în vechiul mit al lui Perseu şi Andromeda. se caracterizează şi viaţa sfinţilor asceţi. p. Iată de pildă legenda lui Avgar. ca să-i izvodească chipul şi să-i ducă o scrisoare cu rugămintea de a veni în Edesa pentru a-1 mîntui. Sfîntul Tirs. 211 . N. un zugrav iscusit. a împrumutat de multe ori elemente din tradiţiile şi basmele populare. Multe sînt clişee banale. Avgar.1 Alte motive de folclor. ajuns tocmai cînd Isus propovăduia poporului. fiind chinuit de o boală grea — după unele izvoare. şi-a spălat chipul cu apă. Astfel. Cînd Ermingheld. au fost prinse şi ele în ţesătura legendelor hagiografice. fiul unui rege got.

icoana nefăcută de mîini omeneşti." „Atîta am crezut întru Dînsul — răspunse Avgar —■ încît am vroit să adun puterea oştirilor mele şi să merg asupra iudeilor. A doua zi. pentru aceea. Sîmburele acestei legende îşi are obîrşia în creştinarea Siriei prin regele Abgar. Abgar al IX-lea. înviase şi se înălţase la cer. Motivul cu năframa. Eusebiu. de către teologii bizantini în sprijinul tezei că icoanele au fost instituite pe pămînt de Mîntuitorul însuşi. predicînd norodului taina mîntuirii. de vreme ce ai crezut în mine fără să mă fi văzut. închinîndu-se la icoana Domnului cea nefăcută de mîini omeneşti. pe care 1-a impus apoi în regatul său. nu făcea parte din structura primitivă a legendei. Aci a îmbrăţişat creştinismul. subt care suntem. ca cei ce mă vor vedea să nu creadă în mine şi cei ce nu mă vor vedea aceia să creadă. toate cele dorite de tine după credinţa ta vor fi. aduce la creştinism întreaga cetate a Edesei. XIII) a istoriei sale bisericeşti. şi-a pus-o pe faţă. celor ce l-au răstignit pe El. Legenda căpătase. scriitorii bizantini. afară doar de o rămăşiţă pe faţă. învăluit în nimbul strălucitor al sfinţeniei. „De vreme ce —■ răspunse apostolul — mare nădejde ai pus spre Domnul meu. episcopul Cesareei şi prietenul lui Constantin cel Mare. legiuni de îngeri ar fi adus în ajutorul lui. eu trebuie să împlinesc toate celea pentru care sunt trimes. Mai tîrziu. unde fusese primit cu fast de împăratul Severus. am venit la tine şi. Iar cît despre cele ce-mi scrii. Avgar află că a sosit în cetatea lui un evreu. şi-a imprimat chipul în ea şi a predat-o solului să o ducă lui Avgar împreună cu răspunsul: „Fericit eşti. de-ar fi vrut. care primeşte botezul. din năzuinţa de a se învălui începuturile creştinismului în Siria într-o aureolă legendară de glorie şi de sfinţenie. Avgar se scoală de pe tron şi îl întreabă dacă într-adevăr el este ucenicul făgăduit prin scrisoarea Mîntuitorului. după ce Mîntuitorul fusese răstignit. dacă credinţa ta se va spori întru tine. Din lumea siriacă. în secolul al Vl-lea. Toparhul trimite să-1 aducă la el şi cînd Tadeu intră pe uşa palatului. iată. Tadeu. motivul a trecut apoi. Avgar este adus la credinţa cea dreaptă. întorcîndu-se din Roma. deodată se vede vindecat pe tot trupul de lepră. încă din secolul al III-lea. Cîţiva ani mai tîrziu. forma scrisă în limba siriacă şi se păstra în arhivele din Edesa. unde a găsit-o marele istoric al bisericii creştine. căci scris este despre mine. cei sirieni şi pelerinii apuseni ne înştiinţează că 212 . în Bizanţ şi a dobîndit o vitalitate aşa de puternică." Tadeu îl linişteşte. iar după ce le voi împlini. a trecut prin Asia Mică. ca să vin la tine. Eusebiu a tradus-o în limba greacă şi a înserat-o în cartea I-a (cap. că el a îndeplinit pe pămînt voia tatălui şi că. m-au oprit pe mine. încît a fost exploatat mai tîrziu. să mă înalţ către Părintele cel ce m-a trimes .. evenimentul a fost transpus în epoca de apostolat a Mîntuitorului şi pus în legătură directă cu el. Isus Hristos.. în secolul al VUI-lea. Avgare. care tămăduia pe cei bolnavi în numele lui Isus. în timpul luptelor iconoclaste. lămurindu-1 că Mîntuitorul n-avea nevoie de nici un sprijin." Avgar citeşte scrisoarea şi. el apare pentru întîiasi dată în secolul al V-lea. primeşte botezul şi cu aceasta rămăşiţa leprei de pe faţă dispare cu desă-vîrşire. ci stăpînirea romană. Bar Ma'nu (176—213).de in. trimes fiind de Dînsul. cu numele Tadeu.

mitropolitul Dosoftei. după cum a arătat răposatul Bogrea. adorm 360 de ani într-o peşteră. jos pe tamburul cupolei şi anume vizavi una de alta: năframa la răsărit. după numele topar-hului. în zugrăveala bisericilor noastre. care dezlănţuise războiul împotriva arabilor pentru liberarea ţinuturilor creştine de sub păgîni. a fost convertit la creştinism. cărămida la apus". a ajuns în lexicul românesc un nume comun. de care ne-am ocupat. de pildă: legenda despre sfîntul Alexie care şi-a părăsit părinţii şi soţia în noaptea nunţii ca să urmeze chemarea Mîntuitorului. şi-a părăsit mama şi logodnicul pentru a-şi închina viaţa Domnului. şi cu el activitatea marelui mitropolit se încheie. Un exemplar din cronograful lui Cigala se păstrează azi în Biblioteca Academiei Române cu sublinierile şi adnotările marelui mitropolit. care înseamnă orice amulet în genere. luînduse la o vîntătoare pe urmele unui cerb miraculos. prietenul lui Miron Costin. a găsit timp să-şi poarte gîndul şi către studii istorice. pînă azi ca talismane. în Vieţile sfinţilor îl vedem adesea înnodînd textul hagiografic cu informaţii şi citate împrumutate din cronografe. urmăriţi de prigonitori. trebuie să amintim aci şi preocupările sale istorice. Legenda aceasta pioasă. căruia superstiţia populară îi atribuie o putere profilactică. şi multe altele. despre sfîntă Tecla (24 sept. Era un pasionat cititor de cronografe.). ultimul a apărut în 1686. prin corupţie advare sau argare. Dosoftei istoric. salv-conduct mistic. cu sensul de amulet — o curioasă evoluţie semantică în viaţa cuvintelor. Aşa sînt. în colecţia vieţilor de sfinţi a mitropolitului Dosoftei mai sînt încă multe alte legende. Colecţia vieţilor de sfinţi a lui Dosoftei este alcătuită din trei tomuri. Aducerea icoanei în Constantinopol şi depunerea ei în biserica Vlaherne din palatul imperial s-a făcut cu mare fast şi. pentru comemorarea acestui eveniment în viaţa bisericii ortodoxe.icoana trimisă lui Abgar se găsea într-adevăr la Edesa. „în amintirea lui Avgar şi a icoanei Mîntuitorului. tot atît de atrăgătoare prin graţia lor naivă şi tot atît de interesante prin problemele pe care le ridică cu privire la substratul istoric sau la legăturile cu folclorul. pe timpul împăratului bizantin Romanos Lecapenos. căci în mijlocul muncii neobosite pentru naţionalizarea serviciului divin. avgare. Legenda a fost mult citită şi a lăsat urme în folclor. se aplică atît năframa sfîntă cît şi roşietica cărămidă sfîntă. care a instituit în biserica ortodoxă două comemorări — la 21 august prăznuirea sfîntului Tadeu şi la 16 august aducerea icoanei din Edesa în Bizanţ — a lăsat urme adînci în arta religioasă şi în folclor. s-a alcătuit chiar atunci slujba care se citeşte şi azi în biserica noastră. Pentru a întregi conspectul activităţii literare a mitropolitului Dosoftei. care. care. 213 . Ea a fost adusă apoi în Constantinopol. în unele ţinuturi — în părţile Sighişoarei şi în Banat — scrisorile lui Avgar către Mîntuitorul şi a Mîntuitorului către Avgar sînt întrebuinţate. care. cu graţia ei naivă. care a introdus creştinismul în Siria.). ascultînd de la fereastra casei părinteşti predica apostolului Pavel. despre sfîntul Eustaţiu Plachida (20 sept. „Ele sînt în genere numite. a celor şapte cuconi din Efes." Astfel numele regelui Edesei. deoarece în acest an Dosoftei a fost luat şi dus în captivitate de Sobieski.

pînă la Duca-vodă. sînt răutăcioşi. Ion Sobieski. polonii cu pribegii moldoveni intraseră în Moldova. Vorbind de Dragoş-vodă. Un nou război se dezlănţuise între turci şi creştini. în locul lui Duca-vodă fu instalat în scaun. Răspunsul ţarilor la rugămintea moldovenilor nu ni s-a păstrat. Este de reţinut din declaraţiile lui Dosoftei lămuririle pe care le dă cu privire la neîncrederea poporului său în poloni. Ioan şi Petru Alexievici.. în schimbul ajutorului. încercarea lui de a cîştiga de partea sa pe 214 . Mitropolitul Dosoftei n-a putut ajunge însă pînă la Moscova. „au adus într-însa rumăneasca limbă". de dau strălucoare. Cu toată ariditatea inerentă acestui gen literar. în aceste vremuri de restrişte. dar. apărut în 1681. Să-i trăiască pomana-n bun nume suptu soare. în anul 1686 regele Poloniei. adaugă versuri ca acestea: Se trage de pre sînge rudă împărătească. adică pînă în vremea sa. tribut.Dar mai mult pare să-1 fi interesat istoria naţională. publicate în 1683 — el adaugă un rezumat de istorie moldovenească în versuri. Păstorirea mitropolitului Dosoftei se apropia însă de sfîrşit. Că nu numai prin sate şi pre la oraşe. noul domn şi boierii din divanul Moldovei. cu ajutorul polon. şi acesta avea să fie înlocuit prin Constantin Cantemir. Duca-vodă este surprins la moşia sa Domneşti de un podgheaz polon şi făcut prizonier împreună cu cronicarul Miron Costin. Vremurile de atunci nu erau însă prielnice pentru munca de carte. şi Parimiile. în zilele de Crăciun ale anului 1683. Fapt e că ruşii nu s-au mişcat să vină în ajutorul nostru. pe mitropolitul Dosoftei şi pe căminarul Lupu. Acest poem cronologic începe cu discrete aluzii la originea romană. după puţin timp. temîndu-se de invazia turcilor şi tătarilor. care. Moldoveni şi munteni tre-buiseră să urmeze oştirile turceşti şi să ia parte la asediul Vienei. Ce şi prin munţi şi-n codri lui Hristos sălaşe.. apărători ai pămîntului moldovenesc. prietenul lui Dosoftei. descălecînd ţara. în prefaţa a două cărţi — Molitveniciâ. care. ca bunăoară la a lui Ştefan cel Mare — „i se înălţă vestea şi peste ghotară" — a cărui siluetă de mare ctitor ne-o înfăţişează astfel: Prin ţinuturi. C-au făcut zugrăvite. înşiră apoi pe rînd domnii Moldovei. totuşi imaginaţia mitropolitului poet se aprinde la evocarea marilor domni. prin toate să vădu a lui siamne: Mănăstiri şi bisiarici c-au faptu fără liane. hotărăsc să trimită după ajutor la ţarii Rusiei. pornind din nou cu război împotriva turcilor. intră cu oştirea în Moldova. care au transmis la Moscova cererea moldovenilor şi lămuririle mitropolitului. spune el. aducînd ca domn pe Petriceicu-vodă. Peste cîteva luni turcii intrau în Moldova şi puneau pe tron pe Dumitraşcu Cantacuzino. „mincinoşi" şi „nestatornici". Dar pe cînd Duca-vodă cu oastea moldovenească lipsea din ţară. A fost oprit la Kiev de autorităţile ruseşti. pomenind îndeosebi ctitoriile lor de mănăstiri şi biserici. fiindcă se răspîndise zvonul că părţile de unde vine mitropolitul sînt bîntuite de ciumă. Petriceicu-vodă. oferind.

Constantin Cantemir nu izbuteşte, între altele fiindcă fiul cel mare al domnului era ostatec la Constantinopol şi fiindcă turcii trecuseră Dunărea şi, unin-du-se cu tătarii, aşteptau la graniţele ţării. Domnul moldovean lăsase în Iaşi proviziuni pentru armata polonă şi se retrăsese spre sud. în răstimp, regele Sobieski intră în Iaşi şi-1 ţine în stăpînire două săptămîni, petrecînd — zice Dimitrie Cantemir în Vita Constantini Cantemyri (ed. Iorga, p. 63 —66, text românesc) — „în oaspete lungi şi bubuiri de tunuri", pentru ca să „sperie de departe pe turci şi pe tătari". Sobieski, care prinsese de la ostaşii moldoveni, încă de pe vremea cînd era hatman al Poloniei, cîteva cunoştinţe de limbă românească, la un ospăţ, a rostit cîteva cuvinte către boierii moldoveni în limba lor, ca să le facă plăcere. Apoi, în clinchetul paharelor, a poruncit să înceapă hora, după care a spus că a alcătuit un cîntec moldovenesc. Şi tăcînd lăutarii, Sobieski a început: Constantine, Fugi bine, Nici ai casă, Nici ai masă, Nice dragă jupîneasă. După relatarea lui Dimitrie Cantemir, tatăl său, înştiinţat de aceasta, nu s-a lăsat dator cu răspunsul. Sobieski, părăsind laşul, trece Prutul şi se îndreaptă cu armata spre Bugeac, unde-1 pîndeau turcii şi tătarii, care arse-seră iarba, otrăviseră apa şi prinseseră carele cu proviziuni ale polonilor. Pe cînd regele polon se afla astfel în primejdie, Cantemir îl înştiinţează, printr-un om sigur, de primejdia aceasta şi îl sfătuieşte, după cum ne spune fiul său, ca să treacă repede înapoi şi să iasă din Moldova, după care adaugă: „...că-i foarte mulţumeşte pentru cinstea pe care a binevoit să i-o facă prin cîntecul pe care i 1-a alcătuit şi 1-a cîntat. Doamnă, în adevăr, din voia sorţii nu are de mult, dar a lăsat craiului casa, gazda şi masa gătită, iar, dacă nu s-a ajuns întru ceva, să fie bun a nu o pune în sama voinţii sale, ci numai în a neputinţii." Dosoftei în Polonia. Sobieski retrăgîndu-se peste Prut şi străbătînd Iaşii cu ostaşii săi, aceştia au dat foc oraşului şi au prădat mănăstirile. Cu acest prilej au ridicat şi pe mitropolitul Dosoftei. Unii istorici sînt de părere că Dosoftei a plecat de bună voie. Trei contimporani care au însoţit ostile regelui Sobieski — episcopul de Kamenica, Wojenski, francezul Philippe Dupont, ofiţer şi curtean, şi un anonim într-o scriere Les Anecdotes de Pologne ... —■ povestesc că mitropolitul Dosoftei a ieşit înaintea regelui cu 200 de preoţi şi călugări, cu prapore şi cruci, însoţiţi de fruntaşii oraşului. Şi adaogă Dupont că mitropolitul ar fi ţinut un discurs lui Sobieski, în care 1-a înfăţişat pe Constantin Cantemir în colorile cele mai negre. 1 Se ştie însă că vlădicii nu trebuie să-şi părăsească niciodată poporul. Primirea cu alai mare a lui Sobieski, care venea ca liberator de sub jugul turcesc, era deci firească. Nu ştim în ce măsură Dosoftei a îndrăznit să-şi atace domnul. 1Horia Oprişan, în Arhiva, anul XLVII, 1940, nr. 1-2, p. 110-116. 215

Dar D. Cantemir ne spune însă în această privinţă lămurit: „Polonii au prădat şi vasele sfinte şi moaştele sfîntului Ioan cel Nou, cu multe pietre scumpe. Şi alte odoare de argint şi de aur le-au luat cu sine şi împreună cu ele pe însuş mitropolitul care mustra făţiş fapta nelegiuită a ostaşilor şi se ruga de îndurare."1 Tezaurul şi odoarele mitropoliei din Suceava, pe care polonii le-au ridicat odată cu mitropolitul Dosoftei, cuprindeau, după cum aflăm din documente, lucruri preţioase, ca de exemplu: „Un aier mare împodobit cu pietre scumpe, cumpărat la 1427 de către domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun şi de fiul său Ilie, pe vremea mitropolitului Macarie; mitra de aur a mitropolitului, împodobită cu diamante şi cu smaralde; cruci de aur cu rubine şi turcoazefcîrje pastorală de argint; icoane cusute cu aur şi argint şi cu cercuri de mărgăritare; o Evanghelie pe pergament cu scoarţe de argint aurite; veştminte preoţeşti; învelituri pentru pristol, toate de stofă scumpă, împodobite cu pietre preţioase; sfeşnice şi cădelniţe de aur şi argint". Cu mitropolitul Dosoftei au mai fost ridicaţi din Suceava şi cîţiva clerici care erau pe lîngă el: ieromonahii Adrian, Ionaş, Ilarion şi arhimandritul Sucevei, Nicolae. în Polonia, li s-a impus captivilor să locuiască în oraşul Stryi. încep de aci înainte pentru marele mitropolit moldovean în pribegie zile grele de sărăcie şi amărăciune. Constantin Cantemir îl cheamă stăruitor să se întoarcă în ţară cu moaştele sfîntului Ioan cel Nou şi, fiindcă nu voia, sau nu putea să vie, este anatemizat de patriarhul din Constantinopol, anatemă care a fost ridicată, însă prea tîrziu, după ce Dosoftei murise. Deşi se pare că i s-a îngăduit libertatea de a conduce colonia românească din Polonia, deşi îl vedem într-un rînd sfinţind pe episcopul român Iosif Stoica din Maramureş şi pe alţi doi episcopi ruteni, totuşi viaţa sa în exil este plină de necazuri şi lipsuri. Abia aşezat pe pămînt străin, se vede nevoit să trimită necontenit după ajutor şi milă în Rusia, la ţarul Moscovei, la patriarhul Ioachim şi la toţi creştinii ortodocşi. „Potoliţi — scrie el — furtuna mizeriei noastre, astîmpăraţi sufletul ce se chinuieşte şi adăpaţi sufletul însetoşat, care pribegeşte acum al patrulea an din eparhia mea. Pătimesc în mizerie cu servitorii cari sunt lîngă racla sfîntului Ioan cel Nou, nădăjduind mîntuirea lui Dumnezeu, ca să mă întorc şi să mă înfăţişez înaintea feţei lui Dumnezeu, în mitropolia dorită a Sucevei..." în această viaţă de amărăciune petrecută în exil, mitropolitul Dosoftei îşi găseşte o mîngîiere în munca de cultură, prinsă, prin forţa împrejurărilor, în cursul curentelor kievene şi moscovite. Dezlipirea Ucrainei de la Polonia şi alipirea ei la imperiul moscovit adusese divergenţe în viaţa religioasă a Rusiei. Pe cînd Moscova păstrase credincios tradiţia ortodoxă, Ucraina, care stătuse sub stăpînirea Poloniei catolice, primise, prin influenţa literaturii religioase traduse din limba latină a catolicismului polon, obiceiuri, rînduieli şi dogme străine ortodoxismului. Una din aceste chestiuni, care a frămîntat D. Cantemir, Vita Constantini Cantemyri, ed. Iorga, 1923, p. 65, text românesc. 216

societatea rusă timp de 15 ani, a fost chestiunea transubstanţierii sfintelor daruri. în dogmatica creştină este o problemă importantă aceea de a se şti dacă la taina cuminecăturii este prezent sau nu spiritul Mîntuitorului. Pe cînd biserica ortodoxă susţine că este prezent, bisericile reformate susţin că aceasta este simbolică. Ucrainenii, deşi ortodocşi, se alipiseră la punctul de vedere reformat. Patriarhul Ioachim, după sfaturile fraţilor Lihudi şi a altor cărturari din Moscova, somează pe mitropolitul Kievului să-şi expună lămurit punctul său de vedere în această privinţă. în astfel de clipe hotărî-toare pentru biserica rusă, cînd patriarhul Moscovei se pregătea să arunce anatema asupra bisericii din Kiev, intervine Dosoftei, care, din exilul său, lămurind pe mitropolitul Kievului asupra punctului de vedere ortodox, înlătură ruptura. Din aceste preocupări, prelatul nostru, solicitat de mitropolitul Kievului, a tradus în ruseşte o serie de cărţi care se refereau tocmai la dogma transubstanţierii sfintelor daruri. Originalele greceşti ale unora din aceste cărţi fuseseră tipărite prin 1683, în tipografia din Iaşi, după cererea marilor patriarhi greci ai răsăritului, pe vremea cînd Dosoftei păstorea Moldova. Textele traduse de el — precum din cartea sf. Simeon al Salonicului despre transubstan-ţierea sfintelor daruri, Istoria bisericească şi Vedenia tainică a patriarhului Gherman, Orînduielile sf. apostoli — sînt scrise într-o foarte corectă limbă rusească şi unele erau menite să fie tipărite. Dar în mijlocul acestei activităţi, cu sufletul îndurerat de nostalgia scaunului său din Suceava şi strîmtorat de multe lipsuri, mitropolitul Dosoftei închide ochii la 13 decembrie 1693. O mişcătoare scrisoare, adresată hatmanului Mazepa de către unul dintre călugării care au stat la căpătîiul lui în ceasul morţii, ne înştiinţează astfel despre sfîrşitul mitropolitului moldovean: „Noi, sărmanii călugări, cari ne aflăm lîngă sfintele moaşte ale sfîntului marelui mucenic Ioan cel Nou din Suceava, în localitatea Zolkiev, cu supunere cădem la picioarele măriei voastre domneşti, căci nu avem unde să ne plecăm capetele decît la Domnul Dumnezeu şi la măria voastră milostivul nostru domn. Şi facem ştire măriei voastre cum a fost de la început: a venit milostivirea sa regele polon cu oaste în ţara românească, în cetatea Iaşilor, şi a luat moaştele sf. marelui mucenic Ioan din Suceava şi cu prea sfinţitul Dosoftei din Suceava şi ne-au dus din Iaşi în Polonia; şi ne-au dat să trăim noi în cetatea aceea opt ani la porunca milostivim sale. Şi a trăit părintele mitropolit de fericită memorie în mare lipsă şi necaz şi nu a avut unde să se mişte. Şi, de cînd a murit preasinţitul mitropolit, de fericită memorie, au trecut şase ani, în 13 decembrie." Şi iată acum o frumoasă trăsătură de caracter a feţelor religioase din trecut s „Eu atunci, milostive binefăcător, am fost obligat cu mare epitimie de preasfinţitul mitropolit de fericită memorie să nu părăsesc sfintele moaşte pînă la capătul vieţii mele". Experienţa dureroasă pe care a încercat-o mitropolitul Dosoftei în hărţuita sa viaţă îi întărise personalitatea pentru o muncă înaltă, închinată ţelului educativ pe care îl impunea menirea sa de păstor al ţării. Şi dacă împrejurările nu l-ar fi copleşit de atîtea ori, activitatea sa ar fi înzestrat 217

trecutul cultural românesc cu o operă uriaşă, pentru care Dosoftei simţea şi chemarea şi priceperea de a ne-o da. Munca" lui Dosoftei, atît cît o avem, reprezintă în istoria culturii noastre vechi un mare pas înainte. El, cel dintîi dintre vlădicii principatelor, a deschis drumul limbii româneşti către altarul bisericii. Străduinţele lui vor fi continuate mai tîrziu, în Ţara Românească, de mitropolitul Antim Ivireanu. Prin traducerea Psaltirii în versuri, Dosoftei a aşezat temeliile versificaţiei în literatura noastră cultă, iar prin Vieţile sfinţilor a dăruit sufletului românesc din veacul al XVII-lea o bogată literatură de imaginaţie, împletită cu elemente miraculoase, plină de pietate şi uneori înviorată de graţie naivă. Prin destinul său tragic, rămîne o figură care sintetizează vitregia împrejurărilor în care s-au zbătut toţi marii cărturari ai literaturii noastre vechi. BIBLIOGRAFIE Viata. Ştefan Dinulescu, Viaţa şi scrierile lui Dositeiu mitropolitul Moldovei (extras din Candela, iurnal bisericesc literar), Cernăuţi, 1885; Ştefan Cioban u, Dosoftei mitropolitul Moldovei şi activitatea lui literară. Contribuţiune la istoria literaturii româneşti şi a egăturilor româno-ruse literare din secolul al XVII-lea, traducere din ruseşte de Ştefan Berechet, Iaşi, 1918; originalul rusesc, conţinînd anexe care n-au fost traduse, a apărut în ediţia Academiei imperiale ruse de ştiinţe, secţia pentru limba şi literatura rusă, Kiev, 1915; Ştefan C i o b a n u, Contribuţiuni privitoare la originea îi moartea mitropolitului Dosoftei, discurs de recepţiune la Academia Română, Bucureşti, 1920. Documente biografice: Silviu Dragomir, Contribuţii privitoare la relaţiile bisericii româneşti cu Rusia în veacul XVII, în Analele Academiei Române, nr. 21, Bucureşti, 1912; I. Bogdan, O scrisoare din 1679 a mitropolitului Dosoftei, în Analele Academiei Române, XXXIV, Mem. secţiunii istorice, Bucureşti, 1912, p. 489 — 496. Despre fuga în Polonia: H. O p r i ş a n, Precizări pe marginea exilului lui Dosoftei în Polonia, în Arhiva, Iaşi, XLVII, 1940, p. 110— 116. Opera. Texte şi studii. I Bianu şi N. Hodoş, Bibliografia românească veche, I, Bucureşti, 1903, p. 209 —240, 262—269, unde se descriu cărţile lui; D. A. S t u r d z a, Un manuscris al lui Dosoftei, în Convorbiri literare, VI (1872), p. 157— 167; I. Bianu, Dosoftei mitropolitul Moldovei, 1671 — 1686, Psaltirea în versuri publicată după manuscrisul original şi de pe ediţiunea de la 1673, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1887. Din Vieţile sfinţilor au fost publicate fragmente de dr. M. G a s t e r, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, II, voi. 4 (1885), p. 635 — 636 (Eustatie Plachida), şi în Chrestomatie română, Bucureşti, 1891, I, p. 251—259. Fragmente din Acatist, Molitvenic, Liturghie, ibidem, I, p. 214 — 215. Alte fragmente din Vieţile sfinţilor în colecţia „Autorii români vechi şi moderni, ediţiune şcolară", Bucureşti, Socec, 1895. Studii. Despre izvoarele lui Dosoftei în Vieţile sfinţilor: Iulian Ştefănescu, Legendele despre sf. Constantin în literatura română, în Revista istorică română, I, 1931, p. 251 — 297 (şi extras). Pentru limbă: C. L a c e a, Vntersuchung der Sprache der „Viaţa şi petrecerea svinţilor" des Metropoliten Dosoftei, în G. W e i g a n d, Jahresbericht des Instituts fiXr rum. Sprachen zu Leipzig, V, 1898, p. 51—144; D. P u ş c h i 1 ă, Molitvenicul lui Dosoftei. Studiu asupra limbei, în Analele Academiei Române, XXXVI, Mem. secţ. lit., seria a Ii-a, p. 1—114, Bucureşti, 1915. Pentru versificaţia lui Dosoftei, în afară de prefaţa lui I. Bianu, Dosoftei mitropolitul Moldovei (1671 — 1686), Psaltirea în versuri... , ci. şi N. I. A p o s t o 1 e s c u, 218

L'ancienne versification roumaine (XVII-e et XVIII-e siecles), Paris, 1909, p. 44 — 49. Despre versurile poloneze din Parimiile lui Dosoftei vezi menţiune în I. B i a n u. Psaltirea în versuri întocmită de Dosoftei mitropolitul Moldovei, p. XXVIII; publicate şi studiate pe larg de Ştefan C i o b a n u. Versuri poloneze necunoscute în opera mitropolitului Moldovei Dosoftei. Extras din Melanges Drouhet, Bucureşti, 1940. Pentru psalmii lui Dosoftei în cîntecele de stea şi în Vicleim: N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, II, Bucureşti, 1938, p. 193—194, 214—215; ibidem studii despre legendele sfinţilor populari din Dosoftei, voi. I, p. 156— 171 (sf. Vineri şi sf. Alexie); voi. II, 138— 178 (Avgar şi Mîntuitorul; Cei şapte cuconi din Efes; Eustatie Plachida; sf. Gheorghe; Vasilie cel Nou). Despre Avgar cf. şi Convorbiri literare, LVIII, 1925, p. 243-261. D. G ă z d a r u. Contribuţii privitoare la originea, limba şi influenţa mitropolitului Dosoftei, în Arhiva, XXXIV, Iaşi, 1927, p. 122—149; Marian Sokolowski, Spadek po Metropolice Motdawskim Dosyteuszu.

CARACTERUL GENERAL AL CULTURII ROMÂNEŞTI PÎNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA Am ajuns cu expunerea noastră asupra evoluţiei literaturii româneşti la o răscruce. Mitropolitul Dosoftei reprezintă punctul culminant al dezvoltării literaturii religioase în Moldova. în Muntenia, activitatea începută sub Matei Basarab continuă şi ajunge punctul ei culminant în vremea lui Brîncoveanu, cu mitropolitul Antim Ivireanu. în Moldova, nici unul dintre urmaşii lui Dosoftei nu se mai ridică prin cultură şi muncă la înălţimea lui. Dar dacă literatura religioasă stagnează în Moldova, în schimb se ridică pe treptele cele mai înalte ale culturii reprezentanţii boierimii moldovene, care inaugurează un gen nou în cultura românească: istoriografia naţională. înainte de a urmări opera cronicarilor moldoveni, este necesar să facem un popas la această răscruce de drum, pentru a fixa aci, în linii mari, evoluţia, caracterul si importanta literaturii religioase româneşti pînă în secolul al XVII-lea. în ultimul timp s-a făcut încercarea de a se scoate literatura religioasă din istoria literaturii vechi pentru cuvîntul că „această literatură religioasă nu are legătură cu creaţia oricît de minimă", că „această aşa-zisă literatură nu cuprinde decît cărţile de ritual trebuitoare preotului în slujba sa, traduse în româneşte". Se uită însă că liturgica ortodoxă, cu totul diferită de cea catolică, reprezintă culmile cele mai înalte ale poeziei sacre bizantine şi este privită azi de cei mai de seamă reprezentanţi ai bisericii latine ca un virtual izvor de înviorare al liturghiei catolice. De altă parte, literatura noastră veche a evoluat în condiţii cu totul deosebite de acelea în care s-au dezvoltat marile literaturi din Occident, în Occident, traducerea Bibliei şi a cărţilor sfinte a fost precedată de o perioadă lungă de trei-patru veacuri, în care perioadă a înflorit literatura profană în limba naţională. Limba literară în Occident s-a şlefuit deci în creaţiile literare ale jongleurilor, trubadurilor şi scriitorilor profani. Cu totul altfel se prezintă lucrurile la noi. Limba scrisă apare la noi întîi în scripturile sfinte şi se formează, ca limbă literară, în textele religioase pînă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cînd apare istoriografia moldovenească în limba naţională. Dar chiar după apariţia cronicilor, singurele cărţi care se tipăresc la noi şi se răspîndesc peste toate ţinuturile româneşti, menţinînd unitatea 220

credinţei şi a graiului, sînt textele sfinte. Cronicile s-au răspîndit pe o rază mai restrînsă şi numai prin copii manuscrise. Literatura religioasă — canonică şi apocrifă — a format astfel, în primele veacuri, singura hrană intelectuală a întregii societăţi. Ea a creat o mentalitate religioasă care se dezvăluie în toate manifestările poporului: artistice, sociale şi politice. începînd din vremurile neguroase ale întemeierii principatelor, clerul, asociat la toate momentele solemne din viaţa familiei şi a neamului, ocupă în structura societăţii româneşti un loc de frunte. Am arătat la p. 32—45 că mănăstirile au fost cele dintîi focare de cultură ale noastre. în mănăstiri se aflau bibliotecile de texte slave din care s-a alimentat cultura noastră veche; în mănăstiri lucrau de zor, pentru gloria lui Dumnezeu, artiştii caligrafi şi minia-turişti; acolo se aflau atelierele de broderie şi pictură religioasă — şi tot acolo şcolile de cărturărie pentru cine vroia să intre în tagma clerului sau a diecilor şi logofeţilor. De la aceste focare sau aprins, cu vremea, luminile pe lîngă scaunele eparhiale şi pe lîngă bisericile de oraşe şi chiar de sate —■ pretutindeni unde s-au găsit vlădici ori preoţi cărturari şi inimoşi. Astfel clerul a ajuns să fie aproape singura clasă cultă. Masele adînci ale poporului nu se ridicaseră nici pînă la noţiunea scrisului, care era strîns legată, pe acele vremuri, de cunoaşterea unei limbi — nu numai străină, ci şi moartă. Limba în care călugări şi preoţi oficiau serviciul divin şi în care dieci şi pisari redactau actele din cancelariile domneşti era la început o veche limbă slavă, altkirchen slawische Sprache, cum o numesc filologii germani, paleoslava, cum au numit-o slaviştii noştri, un idiom vorbit în veacul al IX-lea în ţinuturile Macedoniei, leagănul literaturilor sud-slave. A trebuit să treacă multă vreme, a trebuit să se petreacă mari frămîn-tări în bisericile din Occident pînă cînd, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, cîţiva iluminaţi să pornească eroic, cu jertfa propriei lor vieţi, lupta pentru introducerea graiului matern în serviciul divin. Sub influenţa ideilor puse în circulaţie de reforme, maramureşenii au pus, în secolul al XVlea, temeliile literaturii româneşti, tălmăcind Sfintele Scripturi în graiul strămoşesc. Traducerile lor, răspîndite în copii manuscrise, au fost tipărite de către diaconul tîrgoviştean Coresi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Textele maramureşene erau scrise într-o limbă noduroasă, cu caractere arhaice şi dialectale. Coresi a înlăturat, cît a putut, particularităţile arhaice şi dialectale, trans-punînd textele în graiul muntean, care se ridică astfel la rangul de limbă literară. Textele lui Coresi au intrat la rîndul lor în mîinile mitropolitului Var-laam, şi astfel de la Varlaam la Simeon Ştefan, de la aceştia la mitropolitul Dosoftei şi în sfîrşit pînă la Biblia lui Şerban şi pînă la Antim Ivireanu, timp de două veacuri şi jumătate, a fost o continuă elaborare a textelor sacre, o continuă frămîntare de a găsi, pentru cugetarea biblică în formă naţională, nu numai cuvîntul cel mai expresiv şi cel mai precis, dar cuvîntul care să fie în acelaşi 'timp înţeles în toate ţinuturile româneşti, „că românii nu grăiesc în toate ţărăle într-un chip", iar cuvintele trebuie să fie ca banii, „că banii aceia sînt buni, carii îmbla în toate ţarăle, aşa şi cuvintele acelea sînt bune, carele le înţăleg toţi". Dar prin această necontenită frămîntare în căutarea cuvîntului expresiv, cu rezonanţă în toate cuprinsurile româneşti, în aflarea 221

/ unui ritm armonios la care să poată fi adaptată melodia bizantină acolo unde o cereau necesităţile liturgice, s-a creat limba noastră literară. Cu această muncă de tălmăciri s-a pregătit şi drumul limbii naţionale spre altar. în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei în Moldova şi mai tîrziu mitropolitul Antim Ivireanu în Muntenia se pun în fruntea marii reforme de a introduce graiul românesc în altar, traducînd amîndoi cărţile necesare ritualului creştin. A fost aceasta un mare cîştig pentru cultura religioasă a poporului nostru, fiindcă popoarele catolice nici azi nu ascultă slujba religioasă în limba naţională. Dar în afară de traducerea scripturilor sfinte şi a textelor liturgice, necesare cultului divin, munca literară a clerului s-a îndreptat şi spre alte tărî-muri. Cu deosebire călugării, care, departe de valurile lumii, trăiau în mănăstiri lipsiţi de grija celor omeneşti, şi-au consacrat viaţa activităţii de traducere a textelor din limba slavă. în orele în care toaca mănăstirii nu-i chema la umilinţă şi la rugă, aceşti vizionari lucrau pînă noaptea tîrziu, la lumina opaiţului, pentru a prinde din filele vechilor manuscrise slavone tot ceea ce sufletul lor mistic, chinuit de grija mîntuirii, era dornic să cunoască. Astfel, încă din secolul al XV-lea, primii traducători maramureşeni ai textelor sfinte au pus în circulaţie un ciclu de legende apocaliptice, care zugrăveau în colori vii antagonismul dintre cele două limanuri către care sînt îndrumate sufletele oamenilor după moarte: de o parte infernul cu valurile de smoală cloco-tindă şi cu rîurile de flăcări, de altă parte grădinile înflorite ale raiului. Odată cu legendele apocaliptice, gîndul lor s-a îndreptat, cu o firească simpatie, şi către martirii bisericii, care în vremurile marilor prigoniri şi-au jertfit viaţa pentru triumful creştinismului, şi către marii asceţi, care, năzuind spre mîntuirea sufletului, se retrăgeau departe de chemările ispititoare ale vieţii, în pustiuri, unde prin abstinenţă îşi mortificau trupul. Legendele hagiografice, în care icoanele sfinţilor apăreau aureolate de un nimb divin, într-o atmosferă de miraculos, formau pentru acele timpuri de naivă credinţă admirabile modele de virtuţi creştineşti. De la acest gen de literatură cu tendinţe vădite de a edifica masele populare, s-a trecut la legendele pioase, pline de graţie naivă, privitoare la materia Vechiului şi Noului Testament; apoi la texte profane cu caracter moral, ca Fisiologul şi Albinuşa, pentru ca să se ajungă la romanul popular. Dar ceea ce caracterizează spiritul şi mentalitatea acestei epoci este că chiar acţiunea acestor romane de aventuri şi de dragoste cu colorit romanesc, încheiată în chip brusc prin moartea tragică a eroilor, era exploatată de cler ca o temă de moralizare: „... scris acasta carte ce se chiamă Alixcmdrie şi mă usteniîu cîtu putuiu şi o scris să cetească şi să socotiască bine ce este împărăţia ceştii lumi deşarte şi măngînoasă", îşi încheia popa Ion Românul, din Sînpetru Ardealului, copia sa, cea mai veche redacţiune românească a vieţii lui Alexandru Machedon din cîte au ajuns pînă la noi (1620). Timp de două veacuri clerul a procurat neamului hrana intelectuală. Evangheliile, care purtau cuvîntul Domnului înveşmîntat în forma unei majestăţi plină de simplitate, vieţile de sfinţi cu înălţătoarele pilde de credinţă şi abnegaţie, legendele pioase şi naive ale apocrifelor biblice, viziunile apocaliptice cu sumbrele lor colori — toate acestea au format vreme îndelungată literatura de predilecţie a tuturor claselor noastre sociale. Aceste 222

texte, tălmăcite în chiliile mănăstirilor, erau copiate de preoţii de mir şi răspîndite mai departe în lumea satelor şi a oraşelor. în strînsă legătură cu literatura s-a dezvoltat şi arta noastră veche. Zugravii acestei epoci, chemaţi să împodobească zidurile mănăstirilor şi ale bisericilor şi să coloreze icoanele, au introdus între scenele biblice şi cele hagiografice, zugrăvite după normele statornicite prin Erminii — tratate de pictură bisericească alcătuite în Muntele Athos —■ şi o mulţime de scene împrumutate din legendele apocrife, din viziunile apocaliptice, din romanele populare chiar. „Pretutindeni — scriam altă dată1 — pe zidurile dinafară şi din tinda bisericilor şi ale mănăstirilor, pe icoanele păstrate în vechile case boiereşti, pe troiţele ridicate de mîini pioase la răscrucea drumurilor de ţară, arta veche românească poartă un puternic — aş zice exclusiv — caracter religios şi a suferit influenţa pronunţată a ciclului de legende apocrife şi al celor populare. Oricîte cunoştinţe tehnice ar avea cineva, oricît simţ al colorilor şi al perspectivei, nu va pricepe niciodată nimic din sensul intim al scenelor zugrăvite, din mentalitatea celui care a lucrat, dacă nu cunoaşte literatura care a inspirat această artă." în atmosfera de misticism a acestei literaturi şi străvechi arte religioase a vieţuit sufletul românesc mai multe veacuri. în naivitatea ei adorabilă, societatea veche românească credea în lumea de miracole care-i punea dinainte, în locul abstracţiunilor teologice, icoane vii şi colorate de închipuire ce şi-o făcea despre tărîmurile de dincolo de moarte. Arta şi literatura aceasta corespundea şi a creat o mentalitate specifică, pe care abia neo putem închipui în vălmăşagul vremurilor turburi de astăzi, cînd progresul ştiinţelor pozitive de o parte şi materialismul de altă parte au spulberat toate aceste iluzii transcendentale şi au măcinat şi macină din zi în zi temeliile credinţei. Dar urmele acestei mentalităţi le găsim în înfăptuirile şi în scrisorile marilor voievozi din trecut şi mai departe în filele îngălbenite ale cronicilor. Această mentalitate explică politica de ocrotire a popoarelor creştine din Balcani, dusă de domnii şi boierii noştri: daniile băneşti pentru ridicarea bisericilor şi mănăstirilor ruinate, acele minunate manuscrise cu miniaturi lucrate de artişti ai penei româneşti, împrăştiate azi în tot Orientul ortodox, cărţile trimise din imprimeriile româneşti în Balcani, moşiile închinate Muntelui Athos, dar mai ales lupta împotriva paginilor turci pentru creştinătate. Iată, bunăoară, circulara trimisă de Ştefan cel Mare la 28 ianuarie 1475, după lupta de la Războieni. Cu cîtă satisfacţie vesteşte voievodul că „a călcat în picioare" şi „a trecut sub ascuţişul săbiei" pe duşmanii creştinătăţii, „pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru". Şi cerînd ajutor de la principii creştini în însuşi interesul lor — căci Moldova, spune el, „este poarta creştinătăţii" şi „dacă această poartă... va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie". Şi el încheie cu un legămînt solemn: „Făgăduim cu credinţa noastră creştinească şi cu jurămîntul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta pînă la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru". Cărţile populare, voi. II, p. 385. 223

Peste un veac, celălalt mare domn al nostru, Mihai Viteazul, povestind în zilele de restrişte ale căderii lui cum a ajuns de a pierdut „tot ce cîştigasem din zilele tinereţii pînă la bătrîneţe, şi ţări şi averi şi soţie şi copii... Şi dacă le-aş fi pierdut din pricina duşmanilor... nu m-ar durea atîta, cît mă doare fiindcă au fost făptuite de aceia de la care nădăjduiam şi aşteptam ajutor şi razim". Şi iată cum mărturiseşte el însuşi motivele care l-au îndemnat „să nu cruţe nici cheltuieli, nici osteneală, nici sînge, nici propria viaţă": „Nu le-am făcut îndemnat de cineva, ci spre a căpăta şi eu un loc şi un nume în creştinătate.". Chiar după ce cultura trece din mîna clerului în mîna boierimii pămîn-tene, întîlnim această sentimentalitate religioasă vibrînd în scrisul cronicarilor. Ureche, povestind lupta lui Ştefan-vodă la Rîmnic, adaugă, după tradiţia populară: „Zic unii să se fi arătat lui Ştefan Vodă sfîntul mucenic Pro-copie, îmblînd deasupra războiului călare şi într-armat, ca un viteaz fiind într-ajutoriu lui Ştefan Vodă şi dînd vîlhvă oştirii lui", şi încheie, în adorabila lui naivitate pioasă: „... ci este a şi credere acest cuvînt, că dacă s-au întors Ştefan Vodă cu toată oastea sa ... la scaunul său la Suceava, au zidit biserica pre numele sfîntului mucenic Procopie, la sat la Badeuţi, unde trăieşte şi pînă astăzi". Neculce ne povesteşte şi el într-un loc — la domnia a doua a lui Duca-vodă cel Bătrîn — „minunea mare", „arătarea" la Hotin, „într-o mănăstire mică ce este supt cetate": „au lăcrămat icoana Maicii Preciste, cătu se răsturnau lacrimile pre chipul icoanei de le vedeau toţi oamenii şi picau într-o tipsie ce era pusă supt icoană". Paginile cronicilor sînt pline de citate biblice: „precum zice înţeleptul Solomon, ... zice Isus Sirah, ... grăieşte şi prorocul David în al 7 psalm ...". Iar preciziuni ca acestea: „Era tocmai în ziua cînd se cîntă în biserică canonul sfîntului Andrei de la Crit, la opt ceasuri de noapte", dovedesc nu numai familiarizarea cu rînduielile bisericeşti, dar şi o trăire a dramei liturgice din săptă-mîna patimilor, cînd se cîntă canonul. De aceea nu trebuie să ne mire că însăşi concepţia lor despre lume şi viaţă pleacă dintr-o mentalitate religioasă. După ei toate evenimentele din care se ţese pînza istoriei, chiar faptele mărunte din viaţa omului, sînt orîn-duite după voinţa lui Dumnezeu: „Ascuns giudeţul lui Dumnezeu toate gîndurile omeneşti le strămută, că măcar cîtă nevoinţă pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este orînduit, a-1 clăti nime nu poate", spune Miron Costin. Toate fenomenele cereşti sînt socotite ca semne prevestitoare trimise de Dumnezeu: o cometă, o invazie de lăcuste, o eclipsă de soare. „Adevărat semn de peire a mulţi creştini în ţeara leşască şi începătura durerii şi stricării ţării noastre, că de atunce, din an în an, tot rău şi amar de creştini şi pustiuri au rămas locurile pre acolo", încheie Neculce povestirea minunii amintită mai sus. Oricît de curioasă şi naivă ni s-ar părea azi sentimentalitatea aceasta, ea a fost totuşi o puternică realitate în lumea veche românească şi pe ea s-a sprijinit întreaga structură socială. Cînd bătrînii acelor timpuri ajungeau în asfinţitul vieţii şi simţeau că li se apropie ceasul de trecere în lumea cealaltă, alegeau cu grijă partea care se cuvenea urmaşilor de partea sufletului şi scriau, cu mîna tremurîndă de emoţie, diata vieţii lor, prin care lăsau o bună 224

parte din moşii şi avere mănăstirilor, pentru opere de binefacere. Religiozitatea naivă a timpurilor trecute a înzestrat ţara cu spitale, eforii şi atîtea instituţii pe care noi, cu toate concepţiile noastre moderne despre organismul statului, le-am lăsat, în urma reformei de expropriere forţată, să ajungă în pragul ruinei.* Prin munca necontenită şi plină de trudă a clerului s-a ajuns ca ţările noastre să devină, în pragul veacului al XVIII-lea, focarele din care radia lumina culturii în tot Răsăritul ortodox, oprimat sub stăpînire turcească. Pe timpul lui Brîncoveanu, cînd cinci tipografii lucrau neîntrerupt în ţară, gîndurile milostive ale domnului român şi ale harnicilor săi prelaţi se îndreptau pînă către arabii din Siria, cărora le trimiteau în dar cărţi tipărite la Snagov, în limba lor, pînă la ivirii din munţii Caucazului, cărora le trimiteau tipar şi meşteri tipografi. A tăia latura religioasă din istoria literaturii româneşti înseamnă a renunţa la cunoaşterea trăsăturii celei mai caracteristice din cultura noastră veche şi la una din feţele ei de glorie. în legătură cu această problemă, a se vedea nota de la p. 43. (N. red.)

UN MARE CĂRTURAR MOLDOVEAN CĂLĂTOR ÎN CHINA: NICOLAE MILESCU Pînă în a doua jumătate a vea'cului al XVII-lea, literatura românească este în întregime opera clerului şi poartă, în alcătuirea ei, o trăsătură adînc religioasă. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea se petrece însă o schimbare în dezvoltarea culturii noastre. în urma prefacerilor pe care le examinăm mai jos, boierimea a ajuns într-o situaţie materială prosperă, care a ajutat-o să ocupe un loc proeminent în viaţa politică şi culturală a neamului. Dar din pricina luptelor ce se dădeau în jurul tronului, ea era adesea silită să emigreze către adăposturile de cultură din centrul şi Răsăritul european, care stăteau în legătură cu Apusul. Prin aceste emigrări s-a deschis pentru cultura românească, închisă pînă atunci în formele strimte şi rigide ale slavonismului şi ortodoxiei, o fereastră prin care a năpădit aerul proaspăt al civilizaţiei occidentale. Contactul acesta cultural s-a făcut mai intens în Constantinopol şi în Polonia. Apropierea de mişcarea umanistă a Poloniei a înviorat viaţa literară a Moldovei, dînd naştere istoriografiei naţionale; în mediul cosmopolit al Con-stantinopolului s-au format scriitori ca Dimitrie Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino şi, înaintea lor, Nicolae Milescu, contimporanul lui Dosoftei şi sprijinitorul moldovenilor la curtea ţarilor. VIAŢA Deşi din punct de vedere cronologic Nicolae Milescu urmează după Grigore Ureche, totuşi, fiindcă prin latura activităţii sale de scriitor în limba română se apropie mai mult de literatura religioasă, ne vom ocupa de el înaintea cronicarilor. Nicolae Milescu este atît prin cultură şi prin agerimea minţii, cît şi prin viaţa sa bogată în peripeţii — un adevărat roman — una din figurile cele mai interesante ale trecutului nostru. A început ca grămătic pe lîngă curtea domnilor moldoveni, a aspirat într-o vreme la tronul ţării, a fost descoperit şi a luat drumul pribegiei, a călătorit prin Occident pînă la curtea lui Ludovic al XIV-lea şi în Orient pînă la meleagurile îndepărtate ale Chinei, şi, în sfîrşit, 226

fiul fostului său protector (1660—-1664). i se încredinţează sarcina de grămătic pe lîngă curtea domnească. Acesta îl trimite la Constantinopol. „ca un învăţat care poate să răspundă la orice chestiune religioasă". cînd se întoarce în Moldova. tînăr şi el —■ nu împlinise încă 25 de ani — se legă o prietenie aşa de strînsă. în mediul cosmopolit al Constantinopolului. unde se afla ca domn Grigore Ghica. 22? . de unde pleca spre ţarul Rusiei. şi între Nicolae Milescu. din tradiţia orală. Aici a avut ca profesor. Milescu şi-a desăvîrşit cunoştinţele în limba greacă şi latină. pe cînd se găsea la hotarul dinspre Nistru. Domnia lui Gheorghe Ştefan n-a ţinut multă vreme. un fel de secretar particular al domnului. de care avea să se servească mai tîrziu în operele sale şi în discuţiile cu reprezentanţii diplomatici ai Occidentului. Iată cum a cules-o. greceşte şi turceşte. care învăţase în Italia şi pe care îl găsim într-o vreme la Iaşi. căci împrejurările erau turburi atunci în Moldova. în scrisori date de Vasile Lupu. sub Gheorghe Ghica. şi acolo. se alegea dintre cei mai buni cunoscători ai limbilor străine. Neculce: „Era un boier. Ştefăniţă-vodă muri de lingoare. fiul lui Vasile Lupu. care copilărise şi-şi făcuse şi el educaţia în şcolile greceşti din Constantinopol. şi apoi. Gheorghe Ştefan s-a simţit. încît atunci cînd acesta e strămutat în Ţara Românească el îl urmează păstrîndu-şi dre-gătoria. în chestiuni de dogmă ortodoxă. Şi-a început instrucţiunea în Moldova. tot sîrmă.. Grămăticul. şi tot la masă îl punea şi se giuca în cărţi cu dînsul şi la sfaturi.a fost solicitat să aducă luminile lui. că era atunci grămătic la dînsul. cu buzdugane şi cu paluşe. Şi lui Ştefăniţă Vodă îi era drag şi-1 ţinea prea bine. în „cumpăna vieţii" şi a preferat să-şi strîngă averea şi să plece în exil. cu o cultură neobişnuită pe acele vremuri în ţara sa. a trecut la Constantinopol. originar din insula Corfu. şi pe Gherman Vlasios. Nicolae Milescu Spătaru. printre alţii. Şi era mîndru şi bogat. Atunci Milescu plecă în Muntenia. prezentat. în 1660. Milescu ajunge mare spătar şi dobîndeşte atîta încredere din partea domnului său. Chemat de vizir la Poartă „ca să sărute — după obicei — poala sultanului". poate la şcoala întemeiată de Vasile Lupu. în împrejurări pe care nu le cunoaştem bine. între tînărul domn. S-a născut în anul 1637. de la Vaslui. cum spune cronicarul. în capitala imperiului turcesc. Sub urmaşul lui Gheorghe Ştefan. întors în Moldova. încît amintirea ei a rămas multă vreme în Moldova. la cai. unde căpătase domnia Ştefăniţă. slovineşte. cu soltare. Milescu are prilejul să reînnoiască vechile cunoştinţe şi să intre în legături cu lumea diplomatică a Occidentului. în calitate de capuchehaie." Dar de această viaţă fericită nu s-a putut bucura multă vreme. în Muntenia Milescu rămîne pînă la mazilirea lui Gheorghe Ghica. pe timpul domniei lui Gheorghe Ştefan. Povodnic — cal de alai. marilor jansenişti de la Port-Royal. şi îmbla cu povodnici1 domneşti înainte. în şcoala patriarhiei. şi ştia multe limbi: elineşte.

încît în clima aspră şi friguroasă a Nordului. Acesta. însă în momentul cînd sosi în Paris (iulie 1667). pe lîngă regele Suediei. prieten al doamnei de Sevigne şi care. Milescu. care trăise. intrase în conflict cu boierimea pămînteană. Sub domnul următor. care legase prietenie cu diplomaţi însemnaţi. apoi trece la Stettin. Regele Soare dă ordin ambasadorului său din Constantinopol să sprijine pe Gheorghe Ştefan pe lîngă Poartă. şi cu o suită numeroasă de moldoveni. ambasador al lui Ludovic al XlV-lea. în Moldova domnea pe acea vreme Alexandru Iliaş. ca să vie să scoată pre Ştefăniţă Vodă din domnie". autant instruit aux langues et avec une connaissance aussi generale de toute chose". mai tîrziu. regele Soare se afla prins în războiul împotriva Spaniei şi conducea el însuşi operaţiunile pe cîmpul de luptă. Arnauld de Pomponne. pleacă în misiune diplomatică în Franţa. care simţea nevoia unui bun cunoscător de limbi străine. în această epocă se va fi întîmplat acea dramă pe care ne-o descrie Neculce în O samă de cuvinte. se leagă o prietenie aşa de strînsă. şi Milescu e nevoit să revină în ţară. şi între marchizul. astfel că. înainte de a fi domn. După sfaturile ambasadorului francez. în Pomerania. Spătarul se întorace la Stettin. departe de ţară şi îi uitase obiceiurile. Dar peste cîteva luni moare Gheorghe Ştefan. le trimite printr-un curier special pe frontul de luptă. se stabilise aci cu tovarăşa vieţii lui. şi le-au trimes la Constantin Vodă cel Bătrîn Basarab. unde se afla domnul Gheorghe Ştefan. în lipsa regelui. una din operele sale. înarmat cu scrisori din partea regelui Suediei şi a lui Gheorghe Ştefan. venit din ţinuturile puţin cunoscute pînă atunci în Occident. luînd scrisorile aduse de spătar. Un om mîndru şi ambiţios ca spătarul Milescu. Constan-tin-vodă însă „au trimes băţul acel sfredelit. însă toate insistenţele depuse de ambasadorul Franţei pentru restabilirea în domnie a lui Gheorghe Ştefan rămîn zadarnice. pe lîngă Ludovic al XlV-lea. îl găsim într-o vreme la Berlin. Cronicarul o aşează însă în domnia lui Ştefă-niţă-vodă. cu cărţi cu tot. Marchizul de Pomponne este uimit —• după cum mărturiseşte chiar el — de cultura vastă a boierului moldovean: „Un homme si voisin de la Tartarie. ca să-1 poată întrebuinţa în misiuni diplomatice. în Ţara Leşească. pe lîngă marele elector Frederic Wilhelm de Brandenburg. cei doi diplomaţi îşi petrec zilele discutînd la gura sobei şi împăr-tăşindu-şi impresiile şi cunoştinţele. cînd Grigore Ghica este mazilit. era firesc să caute a profita de neînţelegerea iscată între domn şi boieri şi să aspire la tron. revenind la domnie. într-o lungă călătorie ale cărei date nu ne sînt încă precis cunoscute. între moldoveanul cult. El ne povesteşte că Milescu „a scris nişte cărţi viclene şi le-au pus într-un băţ sfredelit. pentru Janseniştii de la Port-Royal. om foarte cult. a ajuns ministru al afacerilor străine. Anastasia. în acele împrejurări a scris Milescu. văzînd trădarea celui căruia îi arătase atîta încredere si 228 . Milescu e primit de ministrul De Lionne. Milescu pleacă spre Occident. părăsind Moldova de frica turcilor. înapoi la Ştefăniţă Vodă". aducînd răspunsul lui Ludovic al XlV-lea către Gheorghe Ştefan. care. care cunoştea atîtea limbi şi străbătuse atîtea ţări. Milescu este bine primit la curtea domnului pribeag. care. unde are prilejul să cunoască pe ambasadorul Franţei.în Constantinopol rămîne pînă în 1664. Este trimis cu scrisori la Stockholm.

la domnia lui Ilieş Vodă. Nicolae Milescu este bine primit la Moscova. simpatia şi prietenia şefului său. După sfaturile acestuia. Alte izvoare contimporane ne spun că episodul din viaţa lui Milescu a avut loc pe vremea lui Iliaş. care era străin de ţară şi stîrnise nemulţumiri împotriva sa. el va putea învăţa repede şi rusa şi să facă tot felul de traduceri. şi cărţile teologice necesare în acea epocă de consolidare a bisericii ruseşti." 229 . ajuns acum patriarhul Dosoftei al Ierusalimului. Iar cînd au venit aice în ţară. în casa cea mică.prietenie. el apucă pentru totdeauna drumul pribegiei. întrucît Iliaş. Numai tot nau şăzut în ţară mult. Milescu primeşte invitaţia de a se duce la curtea ţarului din Moscova. traducător pentru limbile greaca veche şi modernă. latina şi româna. Nicolae Cîrnu au fugit în Ţara Nemţească. Nicolae Milescu izbuteşte să fie admis în audienţă la ţar. de s-au tămăduit. care rămîne aşa de îneîntat de el. şi mai ales în greacă. Drama aceasta a schimbat cu desăvîrşire cursul vieţii spătarului Milescu. de i-au crescut nasul la locu. ce s-au dus la Moscu. Amărît şi deznădăjduit. şi au pus pre călău de i-au tăiat nasul"1.. s-a mîniat „şi au adus pre Milescu înaintea lui." Cu asemenea recomandări. în slavă. domnul pune mîna pe Milescu şi-i taie cartilajele dintre nări. pe atunci capuchehaie la Poartă. în acelaşi timp. în zadar aţi căuta un alt om asemenea. Dumnezeu vi-1 trimite. sîngele se închega. şi au găsit acolo un doftor de-i tot slobozia sîngele din obraz şi-1 boţia la nas. E mai probabil că atunci s-au petrecut lucrurile. din greceşte. încît îi încredinţează sarcina de a traduce şi actele diplomatice secrete ale imperiului moscovit. Milescu îşi îndeplineşte cu devotament sarcina şi izbuteşte să cîştige încrederea. totuşi se pare că cel puţin o parte din liniile ei adevărate au fost şterse din amintirea bătrînilor de la care cronicarul şi-a cules ştirile. a putut deştepta mai curînd ambiţiile spătarului. de ruşine. numai de-abia s-au fost cunoscînd nasul că-i tăiat. unchiul ţarinei şi unul din principalii factori ai curentului de primenire a vieţii sociale ruse. sub influenţa culturii occidentale. Cel* însemnat astfel nu mai putea trage nădejdea de a se urca vreodată pe tron. unde se cerea cu stăruinţă un cunoscător de limbi străine care să servească de tălmaci pe lîngă Ministerul de Externe şi care să poată traduce. dar. la marele împărat Alecsii Mihailovici. Deşi nu trecuse mai mult de o jumătate de veac de la această întîmplare. 1 Neculce continuă: „După aceea. A străbătut multe ţări şi împărăţii ca să se instruiască şi este ca un cronograf în care sînt adunate toate lucrurile lumii. şi aşa din zi în zi. El pleacă spre Moscova prevăzut cu o scrisoare de caldă recomandare a patriarhului: „Om foarte savant în latină. Artemon Matveiev. şi ridicat la rangul de şef al corpului de tălmaci de la Consiliul diplomatic (Posolski Prikaz). înainte de a pleca din Moldova. Această pedeapsă era o penalitate obişnuită în Orient. Ea venea la noi din vechiul drept bizantin şi se aplica acelora care aspirau la domnie. Este numit.. Iliaş este mazilit. Prin intrigile lui. în 1671. în ianuarie 1671 se afla pe ţărmurile Bosforului. căutîn-du-şi aiurea norocul. la tatăl marelui Petru împărat. pe lîngă vechiul său prieten din timpurile de studii. Sprijinit astfel de Matveiev.

care avea o solidă cultură latină. Milescu mai era încă învinuit că deschisese scrisorile ţarului înainte de a ajunge la curtea din Pekin. trebuia să cadă şi prietenul său. însă nici curentul latin nu se lăsase mai prejos şi. aceea de a conduce o ambasadă rusească în China. după nenumărate greutăţi. căci lucrurile se schimbaseră în Rusia. Milescu ia parte la conflictul care împărţise lumea rusească în două tabere: curentul greco-ortodox şi curentul latin-ortodox. era în deplină concordanţă cu curentul cel nou din Rusia. ale acestei călătorii prin Siberia în China le vom vedea mai jos. în 1675. Cu sprijinul patriarhiei din Constantinopol. şi a ajuns. care călătorise prin ţările de cultură latină şi care intrase 230 . care1 trimisese în China.Patru ani mai tîrziu. Curînd după întoarcerea din China. îşi încheie opera cu consideraţia că. A străbătut. Spătarul Milescu însă. care venea din Polonia prin Academia teologică din Kiev a lui Petru Movilă. patriarhul Dosoftei. murise ţarul Alexei Mihailovici. „după ce a învăţat cineva limba greacă. sub ţarul Teodosie. După trei ani de drum. Limba greacă deschide apoi poarta către cea mai solidă cultură a antichităţii: filozofia şi literatura elină. cu acest prilej. că luase o parte din darurile destinate împăratului Chinei şi că dăduse chinezilor hărţile ruseşti. unde. destul de senzaţionale. între aceste două curente s-a încins o luptă aprigă. Totuşi Milescu. pentru care fuseseră aduşi din Constantinopol cîţiva mari teologi ai timpului. spătarul Nicolae Milescu. Acela. toată Siberia. adoptînd atitudinea latinistă. nu mai e nici o primejdie să înveţe şi latina". întrucît Sfînta Scriptură şi toată literatura sfinţilor părinţi — temelia ortodoxiei — sînt scrise în greceşte. însă un om ca Milescu. izbutise să întemeieze o Academie teologică cu caracter latin. ascultînd de intrigile ţesute împotriva lui Matveiev. Curentul latin-ortodox. prin regiunea pe unde trece astăzi trenul transsiberian. este oprit la hotarele Siberiei împreună cu întreaga ambasadă. nu putea să fie lesne înlocuit în Rusia de atunci. care cunoştea bine limba latină. cu cunoştinţa atîtor limbi şi cu inteligenţa lui vioaie. şi în locul lui venise altul. în timp ce Nicolae Milescu se afla în China. în această scriere Milescu arată importanţa cunoaşterii limbii greceşti pentru ortodoxie. Milescu primeşte o misiune de mare încredere. la Pekin. se înfiinţase în Moscova o Academie teologică. întemeiat pe tradiţia greacă-orto-doxă. se urcase pe tron Petru cel Mare. Odată cu căderea lui Matveiev în dizgraţie. la care a luat parte şi spătarul Milescu cu o operă intitulată Scurtă demonstrare că ştiinţa şi limba eleno-greacă sînt mai necesare decît limba şi ştiinţa latină şi care sînt avantagiile pentru poporul slav. De aceea nu i-a fost greu spătarului să spulbere toate învinuirile aduse împotriva lui şi să izbutească a fi repus în situaţia pe care o avuse mai înainte. Nicolae Milescu. Amănuntele. pentru a i se pune o stavilă. era bănuit în cercurile habotnice moscovite că este infectat de catolicism şi atunci. care era principalul factor de răspîndire a culturii greceşti în Răsăritul ortodox. Această operă a lui Milescu a adus ruptura dintre el şi prietenul său din copilărie. Milescu se întoarce înapoi. 1-a dizgra-ţiat şi 1-a surghiunit la o mănăstire. spre marea lui mirare. în această epocă. însă. avînd ca bază limba de instrucţie greacă. cînd ne vom ocupa de ziarul călătoriei. s-a căutat la Moscova să se creeze un contra-curent.

Milescu are prilejul să vină iar. căci a murit la Moscova în anul 1708. în timp ce turcii pătrunseseră în Moldova şi izgoniră pe Petriceicu. totuşi suntem împreunaţi prin Duhul Sfînt. şi într-o carte a sa despre Rusia îi închină un întreg capitol: Recueil des conversations de Spatharus N. căci a scris. de cîte ori domnul. cerem de la Domnul Dumnezeu Atotţiitorul pace. Turcii vroiau însă atunci să intre în negocieri de pace cu ruşii şi pentru aceasta recurg la ajutorul lui Gheorghe Duca.în legătură cu mulţi erudiţi din Occident. însă tocmai atunci vine vestea că tătarii şi turcii au strîns armată mare şi că se pregătesc să intre în Moldova. Milescu a stat întotdeauna în ajutorul lor. Din cauza turburărilor produse în Polonia prin interregnul ce a urmat. Ea începe astfel: „Onoratului şi bine preţuitului domn Nicolae Spătarul. boierii şi mitropolitul ei i-au cerut sprijinul pe lîngă ţarii Moscovei. ci ea a trecut pînă departe în Occident. mitropolitul Dosoftei şi toată boierimea trimit scrisori către Nicolae Milescu. cu rugămintea ca acesta să intervină pe lîngă ţar ca să trimeată ajutor moldovenilor. polonii se văd nevoiţi să retragă garnizoanele din Moldova. nu putea să nu se asocieze la curentul de occidentalizare susţinut de Petru cel Mare. Sub impresia acestor zvonuri. spune despre Milescu că este „homme d'esprit et d'une conversation agreable". sănătate şi mîntuire în mulţi ani. 231 . totuşi Milescu n-a rupt legăturile cu neamul lui. în vîrstă de 72 de ani. în 1673 polonii. Cu prilejul soliei moldovene care urmărea pacea între ruşi şi turci. Un agent diplomatic francez. După ce se întoarse din călătoria în China. în vremurile de cumpănă prin care trecea ţara sa de baştină. deşi mai bine din jumătatea vieţii sale (37 ani) a petrecut-o în slujba ţarilor. Numele său a răzbătut şi în cultura contimporană a Franţei. Deşi împrejurări dramatice ale vieţii sale îl siliseră să părăsească Moldova şi. căci te pomenim pe tine şi toată casa voastră. pe vremea lui Gheor-ghe Duca. aşază ca domn în Moldova pe Ştefan Petriceicu. nouă prea doritului. Ştefan Petriceicu. El n-a avut însă parte să vadă desfăşurîndu-se mai departe roadele reformei sociale şi culturale începute de Petru cel Mare. înfrîngînd pe turci la Hotin. rugîn-du-1 să intervie pe lîngă patriarhul Moscovei ca să trimită în Moldova material tipografic.. din îndemnul marchizului de Pomponne. Deşi suntem de tine despărţiţi prin spaţiu. Foy de Neuville. mitropolitul Dosoftei a trimis o scrisoare către Nicolae Milescu." Dar faima lui Milescu nu s-a răspîndit numai în Moldova şi în Rusia. Acesta. trimiţînd soli pe lîngă ţarul Rusiei. la sfintele şi dumnezeieştile Taine . Scrisoarea mitropolitului învederează faima şi stima de care se bucura eruditul boier printre compatrioţii săi.. unde a trăit aproape patru decenii. într-un moment greu. o operă care a fost folosită de marii jansenişti de la Port-Royal în lupta deschisă de ei contra calvinilor. i-a îndreptat intîi către Nicolae Milescu. boierii îl numesc „frate". Milescu sur le voyage et le commerce de la Chine. în 1679 Gheorghe Duca primise din partea turcilor sarcina deacîrmui şi Ucraina. în ele domnul numeşte pe Milescu „iubitorul nostru prieten". în ajutorul moldovenilor. surprins în Rusia de revoluţie. Dar mai importantă decît latura politică a activităţii lui Nicolae Milescu este cea culturală. Ruşii se mişcară însă greu.

în ce direcţii s-a îndreptat şi ce importanţă are ea pentru cultura noastră? OPERA Nicolae Milescu îşi desăvîrşise instrucţiunea în marea şcoală a patriarhiei din Constantinopol. care a colindat o lume întreagă. activitatea lui s-a desfăşurat prin scrieri în limba maternă. Operele lui Milescu în limba română sînt următoarele: 1. ajuns pînă la marele filozof şi savant al timpului. S-a păstrat într-o copie a mitropolitului Moldovei Ghedeon. De la Milescu a căpătat. a stat în relaţii cu oamenii de seamă ai timpului şi a izbutit să-şi creeze un nume care a trecut cu mult peste hotarele ţării sale. Sparwenfeld. Celebrul filozof german. care propusese lui Petru cel Mare planul unei academii ruseşti menită să aducă servicii importante culturii europene. străbătuse un puternic curent de cultură occidentală adus de către profesorii greci care-şi formaseră cultura în unversită-ţile Italiei. dorind să se informeze mai pe larg despre China. care călătorise în tinereţea sa prin Rusia şi care găzduise pe Petru cel Mare în călătoria de studii a acestuia în Occident. în prima. Această şcoală a patriarhiei prezenta lui Milescu. din 1723. Istoria despre sfinta icoană a Prea Sfintei noastre stăpîne Născătoare de Dumnezeu Măria. Primarul din Amsterdam îi vorbeşte cu acest prilej de spătarul Milescu. al cărui spirit şi cunoştinţe le laudă. că este „foarte erudit (pere-ruditus)". Această operă cuprinde istoricul legendar al unei icoane ce se află în mănăstirea Neamţu şi care ar fi fost dăruită. aşadar. pe lîngă multe manuscrise — între altele şi o relaţie a călătoriei în China — şi informaţii interesante despre rămăşiţele de triburi gotice aflătoare atunci în Crimeea. cu care stătuse în strînse legături în timpul unei călătorii în Rusia. un fel de universitate în care. Astfel moldoveanul Milescu. activitatea lui Milescu se apropie de cultura orientală şi este o continuare a literaturii religioase. Numele lui Milescu a. publicată de Melchisedec în Cronica Romanului. Prin unele din scrierile sale cu caracter teologic. dogmatic. 87. după Milescu. prin explorarea vechilor civilizaţii din Extremul Orient. ne spune despre Milescu. Milescu. după ce a trebuit să părăsească pentru totdeauna ţinuturile noastre. de Ion Paleo232 . Care a fost activitatea lui. de la ţărmurile Senei pînă în Extremul Orient. se adresează primarului din Amsterdam. un interesant amestec de cultură occidentală şi de cultură orientală. II. pe lîngă cultura teologică în forma bizantinoortodoxă. p. prin altele — şi în special prin discuţia dacă cultura elină este superioară celei latine şi prin ziarul călătoriei în China — Milescu se apropie de cultura occidentală. în activitatea lui Milescu deosebim două faze. 1655. a dezvoltat o activitate în limba slavonă. intrînd în serviciul ţarilor. ACTIVITATEA ÎN LIMBA ROMÂNĂ. Leibniz. care călătorise prin toată Europa şi ştia 14 limbi.Un învăţat istoric şi geograf suedez.

Vechiul Testament. trinitatea. nu foarte s-au aflat prepusă". iar rumâneşte se chiamă Dumnezeu. Dar avem dovezi indiscutabile de existenţa şi circulaţia lui. că Leagea Noaoă. spune legenda. este o serie de întrebări şi Răspunsuri traduse din limba grecească. făcută în a doua jumătate a veacului al XVII-lea şi păstrată în colecţia de manuscrise a Academiei Române sub cota 4389. O traducere. fiind de ani 45. adaogă imediat: 1 Interesantă este şi nota scrisă cu cerneală roşie pe ultima scoarţă a manuscrisului: „Ana Ştirbeica. Se ştie că Psaltirea face parte din ciclul primelor traduceri româneşti. C. Pe timpul cînd Moldova lui Alexandru cel Bun. Această operă grea a întreprins-o la noi. adecă Evanghelia şi cealelalte cărţi ale Apostolilor toate se află multe pren bogate locuri şi cu mîna scrise şi în tipariu date pre limba noastră rumânească.. cară se chiamă Biblia. fiica dumnealui răposatului Golescului. în această scriere cu multe „întrebări de folos" se află între altele şi următoarea frază interesantă privitoare la originea limbii noastre: „Dumnezeu se zice pre limba grecească theos. urcîndu-se pe tronul tatălui său. Şi stăruind mai departe asupra faptului că „toată Cartea Legii vechi şi cu toţi prorocii pre limba rumânească pînă acum. Opera se păstrează într-un manuscris al Academiei Române. O altă operă în limba română. trimite ca dar lui Alexandru o coroană imperială şi o icoană făcătoare de minuni. O traducere integrală a Vechiului Testament nu aveam. Din nenorocire. precum: natura lui Dumnezeu. spune în Cuvînt înainte către cititori — că: „Am nevoit a prepune această sfîntă carte a Legii Vechi. izvodiri lui n-a ajuns pînă la noi — şi nici măcar o copie de pe el. Giurescu. munteană după cum dovedeşte analiza limbii1. se mai ştie că românii din părţile Banatului. natura diavolilor. unde i-a ieşit înainte voievodul moldovean cu clerul şi boierii săi. de cuminţenia şi evlavia poporului şi. trimisese solii săi la consiliul din Florenţa. atraşi la calvinism." 233 . Fiul împăratului a rămas încîntat de frumuseţea şi bogăţia ţării.. cîţiva ani mai tîrziu. Opera de căpetenie a lui Nicolae Milescu pe tărîmul literaturii noastre religioase a fost traducerea de pe izvorul grecesc a Vechiului Testament. sub formă de întrebări şi răspunsuri. ce se păstrează la mănăstirea Neamţu. raiul. Nicolae Milescu. iar de această cartia a Legii vechi noi rumânii foarte sintem lipsiţi". angeologie şi eshatologie: natura îngerilor şi numărul lor. 3. încercaseră pe vremea lui Coresi o traducere a Vechiului Testament. Ion Paleologu — pe atunci prinţ de coroană — a trecut prin Moldova. în Palia de la Orăştie. după opera patriarhului Atanasie al Alexandriei. publicat de C. care nume este luat de la latinie. în care. cu caracter teologic. Sfînta Fecioară. biv-vel spătar am scris. dar din toate strădaniile lor a apărut. toată cu toţi prorocii. în ce chip şi mai jumătate de limbă românească este luată de la latini". iar pre limba latinească dens. se tratează despre problemele fundamentale ale dogmei. numai primele două cărţi: Crearea lumii şi Ieşirea evreilor din Egipt. 2.logu lui Alexandru cel Bun. Este un fel de catehism al confesiunii ortodoxe. păcatele etc. pentru întîia dată. 1765. Mai 31. care lipsea pînă atunci.

o. 1 şi prea mare învăluială care era lucru foarte cu greu a în .. care l-au fost prepus Nicolae Spăta-riul Moldovan. Iară cartea a treia. stihuri pre margine la capete nu i se-au pus.. dascăl şi învăţat în limba elinească. aflatu-s-au . Pentr-aceaia nici în izvodul cel rumânesc... care l-au izvodit de pre izvodul elinesc. a Nicolao Spadario -Moldovalaccone <sic>. dar. ce aşa se-au aşezat. a macaveilor. scris cu mîna. în izvodul cel latinescu nu iaste. pe cînd acesta trăia în exil la Stettin. şi noi o am prepus şi aceaia în stihuri2. Ciobanu. care au fost prepus mai denainte de Nicolae Spătar nu fu scris. iar în cel slovenesc şi în cel elinesc iaste. la noua retraducere a Bibliei din 1688. tot fără de stihuri. adică felul cum înţelege biserica orientală ortodoxă dogma transubstanţierii Domnului şi despre alte controverse.. de noi încă nu se-au lăsat. id est sensus ecclesiae orientalis scilicet graecae. Milescu intră în serviciul ţarilor şi activitatea lui se desfăşoară de aci înainte în limbi străine. 2 Este vorba de citatele de pe margine. iar în izvodul cel slavonescii şi cel latinesc fiind şi această carte a treia a Ezdrei tipărită. din ştirile pe care le găsim pe verso. fiindcă nu a fost reprodus de nimeni din cei ce au semnalat manuscrisul: „însă şi de aceasta-ţi facem în ştire. Cu acestea şi cu traducerea unui mic Molitvelnic... de Nicolae Milescu Spătarul moldovalah şi odinioară general al Valahiei. precum a observat şi colegul Şt." Textul acestei traduceri muntene — pe care noi înclinăm a o atribui fraţilor Greceanu — a fost utilizat. se încheie activitatea lui Milescu în limba română. ce numai ce sint 2 cărţi. ENCHiRiDiON. putem considera opera pe care a publicat-o la Stockholm: Enchiridion EyxsipîSiou sive Stella Orientalis Occidentali splendens. După trecerea în Rusia. conţinînd rugăciuni de seară.. scris în Stockholm în luna februarie. acum şi noi. 234 . sau pe româneşte: Manual Steaua Orientului strălucind în Occident. nu doară pentru vreo ştiinţă a . 1 Foaia ruptă. de transubstantione Domini aliisque controversiis.. iubite cetitoriu.„Iară numai un izvod." Pagina însă este ruptă tocmai aci unde pasajul este mai interesant. cartea a treia a Ezdrei nu se află scrisă. atunci se va înţelege mai bine însemnătatea operei lui Nicolae Milescu. precum iaste la slovani şi la elini şi cum să află şi în izvodul cel rumânesc cartea acasta toata. căci iată ce stă scris — reproducem aci pasajul întreg. care se-au grăbit curînd a-şi tălmăci şi a-şi scrie. ce nic acasta . ce se-au prepus. acum. din nenorocire pierdută. Dacă ţinem seamă de faptul că Biblia lui Şerban a fost la noi continuu în circulaţie pînă la traducerea părintelui Gala Galaction. ca să ştii că la elini. care l-au folosit. ce seau fost tipărit la Frangofort <Frankfurt>. conscriptum Holmiae <Stockholm> mense Februarii. adecă la greci.. rezultă că textul lui Milescu a stat continuu sub ochii noilor traducători. barone ac olim generali Wallachiae. desăvîrşit a vrea unei limbi streine . Iar aceştiia. traducere făcută pentru nevoile sufleteşti ale domnitorului Gheorghe Ştefan. Ca o punte de trecere între activitatea lui în limba română şi cea de mai tîrziu în limba rusă. ci însă şi izvo-dul acesta pentru multa pripă a acelui prepuitoriu. fără de stihuri.

menite. Dar această operă. Din îndemnul marchizului de Pomponne. traduce Aritmologhion. de exemplu. pe rînd. cuprin-zînd biografiile împăraţilor perşi.Nicolae Milescu a scris această operă după stăruinţa agentului diplomatic al Franţei la Stockholm. în privinţa acestei dogme^ protestanţii sînt alături de ortodocşi. Un alt manuscris. lui Arnauld şi Nicole. e îndemnat să îmbogăţească literatura rusească cu lucrări teologice şi istorice. ACTIVITATEA TEOLOGic-iSTORicĂ DIN RUSIA. împreună cu Nicole. El intrase într-o polemică aprinsă cu pastorul calvin Jean Claude. 7. O altă carte. romani şi bizantini. Vasilologhion.. în bună parte. una din figurile marcante ale culturii franceze din epoca lui Ludovic al XlV-lea. tratează despre prorocirile Sibilelor privitoare la diferitele împărăţii care vor stăpîni. prin scrierea lor intitulată La perpetuite de la foy (cap. teologic. asupra celor patru monarhii care aveau să stăpînească. şi Hresmologhion. Arnauld scrisese. 9 etc). celebra Logică de la Port-Royal şi a fost un apărător fanatic al jansenismului împotriva protestanţilor. şi să ridice semnul credinţei celei drepte ca odinioară Constantin cel Mare". să prezinte pe ruşi ca pe liberatorii popoarelor creştine de sub jugul turcilor. un curios tratat care caută să explice simbolica numerelor (3. pe lîngă însărcinarea de a traduce corespondenţa diplomatică de la Ministerul de Externe. bizantini). Aşa. lumea.. un fel de cronograf. O altă operă. Sibilele.. romani. Petru Âlexievici. Arnauld de Pomponne. Nicolae Milescu traduce o bibliotecă întreagă de cărţi cu caracter. cu care se împrietenise. pe chestia interpretării dogmei transubstanţierii şi a altor puncte de divergenţă între catolici şi calvini. este un fel de istorie universală. IV). Atunci Arnauld a scris rudei sale. unde. apoi asirieni. Marchizul a trimis apoi această operă. care dezvoltă ideea monarhiei de drept divin. Jean Claude susţinea că. tipărită la Stockholm. Arnauld de Pomponne era înrudit cu marele teolog şi savant de la Port-Royal.. care s-au folosit de ea. idee foarte scumpă ţarilor de atunci. cu titlul Culegeri de patru monarhii sau Profeţiile lui Daniel. că vulturul cu două capete de la nord — este vorba de stema rusească — va distruge puterea voastră a musulmanilor prin armele crucii. Cartea cuprinde interesante aluzii la distrugerea împărăţiei turceşti prin Rusia. lumea (haldei. tradusă după un manuscris grecesc al lui Paisie Ligaridis. se încheie cu un epilog care dădea glas nădejdilor pe care ai săi şi creştinii din Balcani le puneau în ridicarea Rusiei: „Rugăm <pe Dumnezeu) să ridice pe ţarul nostru autocrat şi ales de Dumnezeu. 235 . ca de pildă: „Vai vouă saracinilor şi arabilor. într-un manuscris copiat de Milescu însuşi pentru Petru cel Mare. perşi. este o operă în care se expun profeţiile făcute de Daniel lui Nabucodonosor. în parte. ca să poată cu mîna sa puternică şi braţul său răzbunător să distrugă şi să învingă mîrşavul neam al lui Mahomet. împărăţia voastră va fi nimicită". După aceasta Milescu trece în Rusia. care s-a adresat pentru lămuriri lui Milescu. ambasadorul Franţei la Stockholm. Milescu a scris astfel opera sa Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens în limba latină şi greacă. Arnauld. reproducînd textul latin al lui Milescu în răspunsul pe care l-au dat lui Jean Claude. Sub imboldul sferelor conducătoare ale bisericii din Rusia. succesiv.

Mai tîrziu însă. în sfîrşit. în regiunile lacului Baical. a intrat totuşi în compoziţia lucrărilor lexicografice de acest gen în Rusia. pe rîul Irtici. în sfîrşit. în vase vîslite cu lopeţi. Populaţia nomadă din acele ţinuturi. pe culmi nemaiatinse pînă la el în cultura rusească. Lemne n-am avut decît de sălcii uscate. Doamne!" notează el. tăind ape de-a curmezişul. dacă are la sine — precum anunţaseră solii — scrisoarea împăratului chinez către ţarul Rusiei. o scriere istorică în care să ni se înfăţişeze împrejurările în care a avut loc zidirea bisericii. după ce se interesează mai întîi asupra intenţiunilor cu care vin — dacă aduc pace sau război — cer să li se prezinte scrisorile pe care le aveau asupra lor. CĂLĂTORIA ÎN CHINA. Autorităţile chineze de la graniţă. cu multă greutate. scrisă în timpul pribegiei sale în Rusia. într-o cutie acoperită cu mătase galbenă. urcă munţi. spre a da de veste autorităţilor chineze că soseşte ambasada rusă. cum ne-am fi aşteptat. De acolo. ca să se odihnească vitele. Plecarea din Tobolsk se face în ziua de 2 mai 1675. ci ea cuprinde mai mult legende populare despre minunile ce s-au arătat cu prilejul înălţării faimoasei biserici. Pe la începutul lui ianuarie. trecînd printre iurturi de mongoli.Un dicţionar grec-latin-rus. care va dura tot timpul şederii lui Milescu în China. în zadar încearcă Milescu să le demonstreze că el este ambasadorul ţarului şi ca atare n-are să predea scrisorile decît în mîinile împăratului Chinei. uşurat. Merindele se găseau anevoie. o lua la fugă cu turme cu tot. Mandarinii nu se dau bătuţi. şi. o altă operă se referă la construcţia bisericii Sfînta Sofia din Constantinopol. Şi numai după ce acesta le arată scrisoarea împăratului lor. cămilele şi caii mor pe drum. deoarece ziarul lui Milescu începe cu povestirea călătoriei de la Tobolsk înainte. ca să le mai adăpostim şi să le hrănim. deoarece caii şi cămilele stătuse în drum şi ologise atît. Chinezii vroiau să se convingă dacă într-adevăr Milescu este purtătorul unei scrisori a ţarului şi. este ziarul călătoriei prin Siberia în China. Vînturile se dezlănţuie cu furie. străbate cîmpii aproape pustii. „Slavă ţie. pe coasta unui deal. prin ziarul călătoriei în China. „Am stat — scrie Milescu la 26 decemvrie — lîngă rîul Argun toată ziua. fiecare 236 . în alte părţi se pomenesc împresuraţi de tunguşi îmbrăcaţi în zale şi înarmaţi cu arcuri. într-o duminică seara. izbutesc să-şi croiască drum şi să repeadă înainte un sol. urmînd linia rîurilor. Milescu se emancipează din cercul acestor idei cu caracter religios şi istoriografie tendenţios şi se ridică. merge către lacul Baical. cad în genunchi. Nu ştim peripeţiile drumului de la Moscova pînă la Tobolsk. dar această carte nu este. deşi pierdut. în ziarul său de drum. Milescu întîlneşte pe trimisul său însoţit de vreo şaizeci de chinezi. ninsoarea şi zloata îi biciuie aspru. scoase probabil dintr-un cronograf bizantin. Drumul prin aceste ţinuturi necunoscute este din ce în ce mai anevoios. cum îi zărea din depărtări. încît a trebuit să le facem papuci de papură. Este aci începutul unei lungi controverse de protocol. Cea mai importantă dintre operele lui Nicolae Milescu. mai ales. mandarinii. Iarna îi apucă pe cale. De la confluenţa cu Obi se îndreaptă spre răsărit." Din pricina frigului şi a oboselii. cuprinşi de evlavie.

La 26 aprilie. Milescu descrie apoi tot pitorescul exotic şi bogăţia feerică a curţii şi a tronului imperial din Pekin. trecînd prin pustiul Gobi. Dar cu aceasta nu se curmă formalităţile chineze. încetul cu încetul. care era rudă apropiată a împăratului şi mandarinul care guverna întreaga Chină. Ambasada este oprită pe loc pîna la sosirea din Pekin a lui askaniama. Acesta începe conversaţia în limba chineză. se face o apropiere sufletească între cele două tabere. fructe şi legume. Chinezii trimit lui Milescu orez. în acest interval. din porunca împăratului. care trăise 28 de ani în China. Este interesantă lupta aprigă şi îndelungată — aproape o lună de zile — pe care o duce. se ţine un mare consiliu de mandarini. după discuţii prelungite o lună de zile. soseşte şi ashaniama şi începe o discuţie lungă: care din ei trebuie să facă vizită mai întîi celuilalt? După găsirea soluţiunii care a salvat demnitatea ambilor demnitari. se pregăteşte la palat locul de primire a ambasadei. la zidul cel mare al Chinei. dar aflînd că solul cunoaşte limba latină. li se aduc cai. Ambasada încalecă şi Milescu depune scrisorile de acreditare înaintea marelui kolai. cai. pe chestie de etichetă.puîndu-şi-o la cap. unde caii şi cămilele se afundau în nisip pînă la genunchi. cu mandarinii. după multe alte greutăţi. ambasada străbate drumuri pavate cu marmoră. pe care însă nu avea să le dea în mîna marelui han. înainte de răsăritul soarelui. în ziua de 15 iunie. din ordinul împăratului Chinei. însoţită de un întreg alai. După aceasta ambasada rusă se retrage. înainte de răsăritul soarelui. Milescu pune pe cazacii săi să cînte cîntecul lor popular: Dunăre. Askaniama pretindea să vadă scrisoarea ţarului. Milescu al nostru. Pe la sfîrşitul lui februarie. se trimit. unde li se deschid porţile de fier către Pekin. începe o altă discuţiune. menită să salveze onoarea celor doi împăraţi: Milescu trebuia să ducă la palatul imperial din Pekin scrisorile de acreditare. la sfintele daruri. mandarinii aduc un european. pe iezuitul Ferdinand Verbiest. Potrivit acestei înţelegeri.. Chinezul se vede nevoit să comunice aceasta la Pekin. împăratul cheamă din nou ambasada la palatul său. askaniama primeşte ordinul să aducă în capitală ambasada rusească. în sfîrşit. Chinezii urmăresc cu interes obiceiurile ortodoxe ale ruşilor şi. spre marea uimire a mandarinilor. zelos de a apăra demnitatea şi prestigiul ţarului. reprezentantul Ministerului de Externe. cum se obişnuieşte la noi în biserică. se strecoară pe sub cinci rînduri de 237 . ruşii sărbătoresc Pastele. traversează pîrîiaşe cu podeţe fantastice de marmoră albă sculptată. Dunăre. merge printre pavilioane înalte de cărămidă roşie. Pe la începutul lui aprilie. Pentru ca pertractările să poată merge mai uşor. care ţineau cu sfinţenie să nu se ştirbească nimic din uzul consacrat din bătrîni. şi solul cu suita sa porneşte spre palat. în faţa altarului. originar din Olanda. fără a spune un cuvînt. Aci din nou se reia discuţia de protocol de la graniţă. ajung. caravana se pune în mişcare şi. după ce se aşezase luna plină. împăratul aştepta ca să se aşeze lună plină. ceea ce Milescu nu admitea nici în ruptul capului. în ziua de 4 iunie. ci să le depună în mîna marelui kolai. în care se hotărăşte să se adopte o soluţie intermediară. la conacul unde fuseseră găzduiţi solii Rusiei. continuă discuţia cu el direct în latineşte. Trec apoi vreo 11 zile. acoperite cu ţigle galbene şi cupole aurite. al patrulea în rang din împărăţia chineză.

după a doua recepţie. talia şi anii de domnie ai ţarului. ajunge în sala tronului. a doua despre misiunea lui în China. intercalînd şi multe observaţii personale. împăratul însuşi este minunat de persoana ambasadorului şi trimite. ci este în acelaşi timp şi o carte modernă de explorare ştiinţifică a unor ţinuturi pînă atunci puţin cunoscute 238 . din cauză că Milescu nu voia să primească. ceremonial statornicit printr-o tradiţie seculară. Sînt opriţi în cale din ordinul noului ţar. şi nobilii. şi încercarea lui de a înfrînge. cu vioiciune. între altele un rubin mare. în forme de o fixitate aproape hieratică. împăratul era un tînăr de 23 de ani. Acest portret. după cum a arătat John F. pe care a tradus-o în ruseşte. Recepţia se sfîr-şeşte fără ca ambasada să spună un singur cuvînt. solia rusească este primită la masă. în jurul lui. împăratul adresează abia acum. în sfîrşit. primeşte ordinul să părăsească imediat Pekinul. Baddeley. cumpărat în China pentru ţar. Teodor Alexievici. îi aşteptau oameni de serviciu îmbrăcaţi în haine roşii. ambasada. o compilaţie. Dar către sfîrşitul lui august. îmbrăcaţi în blănuri albe. care erau consideraţi de sol ca jignitori pentru demnitatea ţarului. interesîndu-se de vîrsta. pe alocurea chiar traducere după opera scrisă în limba latină a iezuitului Martini: Atlas sinensis. Ambasada apucă pe acelaşi drum pe care venise. a recurs atunci la opera lui Martini. dar. La 1 septembrie spătarul Milescu pleacă. stăteau fraţii săi. La 7 iunie sosesc la Ienisei. ducînd cu el pentru ţar un splendid rubin cumpărat de la un mandarin. şi a treia. arcaşi îmbrăcaţi în aur şi ostaşi cu lănci uriaşe şi cu cozi de leoparzi. sînt percheziţionaţi. un pictor să-1 zugrăvească în portul lui de la recepţie. luînd darurile. împrejur cîntă muzica. Această ultimă carte este însă. Din această pricină. darurile către ţar în genunchi şi pentru că scrisoarea împăratului chinez cuprindea termeni de mîndrie. pe cînd în vase de bronz ard mirodenii. Milescu notează cu amănunţime ceremonialul primirii solilor la curtea din Pekin. trece prin grădini cu copaci mari şi flori exotice şi. se păstra încă la începutul războiului mondial. Era firesc ca Milescu. în cele din urmă. Se serveşte ceai. cuvîntul solului. dar aci îi aştepta o surpriză neplăcută. cu blana pe el şi cu lancea şi buzduganul în mînă. o descriere generală a Chinei.porţi. el ne povesteşte. să caute a-i prezenta şi o înfăţişare generală a Chinei din punct de vedere istoric şi geografic. Dar cum el nu văzuse decît o parte restrînsă din teritoriul chinez. relaţiile dintre ambasadă şi curtea chineză se răcesc. înaintea unei scări de marmoră. Opera este alcătuită din trei cărţi: despre traversarea Siberiei. Exceptînd deci această parte de compilaţie. după ce a descris peripeţiile drumului său pînă la Pekin şi misiunea lui la împăratul Chinei. în cinstea ţarului pe care îl reprezenta. Aci. întîmplările acestei călătorii au fost povestite de Milescu în formă de rapoarte oficiale în limba slavo-rusă. opera lui Milescu nu este numai ziarul plin de peripeţii al unei ambasade trimisă în misiune diplomatică în China. pentru a satisface curiozitatea ţarului. după datină. „diamantul cît un ou de porumb" de care vorbeşte Neculce. protocolul chinez ce i se părea umilitor pentru un european şi un ambasador. li se confiscă lucrurile de preţ. prin interpret. li se îngăduie drumul spre Moscova. Cîteva zile mai tîrziu. cu pene de păun pe cap. trecut apoi ambasadei chineze din Paris.

pe acele îndepărtate meleaguri: ocupaţia. O versiune rusă. vîslind pe rîuri pe care nu mai vîslise nici un european pînă la el. De pildă. merge din curte în curte". printre popoare de rase diferite. înaintaşii lui. armele. îl caracterizează astfel: „Situaţia şi faima lui este unică. de felurite forme". Pe ţărmurile Ieniseiului. Nu poate fi mai]uşor de arătat cît de mare contrast era între acest învăţat român şi între cazacii inculţi. Un savant englez contimporan. iar despre Baicalsca." Din nenorocire. mişcat. BIBLIOGRAFIE Ziarul călătoriei în Siberia şi China s-a păstrat în cîteva copii ms. Pentru timpul cînd a fost scris. îl tîrăsc în curte şi în casă si. dacă lăsăm la o parte China. „care nu s-a văzut nici de geografii vechi. adueîndu-mi aminte de Moldova. „prin grija bunului'prieten Ioan Gav. gîndul lui înviorat se întoarce spre plaiurile copilăriei şi atunci notează.europenilor. dar nu a rodit cultura noastră naţională şi nici pînă astăzi nu avem încă în limba română o traducere completa şi corectă a ziarului de călătorie în China. nu au pomenit nimica". după cum cred ei. în cercetarea drumului spre China. Mai mult. 35. remarcabil prin întindere şi preciziune. şi o alta în Bibliotheque Naţionale din Paris (nr. notează aspectul particular al munţilor. nu are comparaţie în istoria literaturii ruseşti. iar fluviul Ienisei de Dunăre". care. despre ostiaci ne spune că: „Au meceturi în care sînt idoli sculptaţi de argint. Dar pe Milescu nu-1 interesează numai aspectul geografic al ţinuturilor. cad în extaze şi dănţuiesc: iar cînd ucid în pădure un urs. Pentru a-1 descrie. în Biblioteca publică imperială din Petrograd.000 km depărtare de Moldova. Au descris lacuri şi bălţi mult mai mici. Călătorind pe drumuri necunoscute. e fără comparaţie în literatura lumii. despre gheaţa lacului groasă de un stînjen şi care ţine aproape o jumătate de an. de lanurile înverzite care luceau în bătaia soarelui. Cel JJSC închină stînd jos. curiozitatea veşnic trează a acestui moldovean din secolul al XVII-lea se opreşte asupra configuraţiei solului. în ziarul de călătorie: „Partea locului este foarte mîndră. a aţîţat curiozitatea unor savanţi din Occident. superstiţiile. Ce a scris formează un întreg bogat de informaţiuni topografice asupra Asiei de nord. la 7. Sparvenfeldt". încearcă să-i măsoare adîncimea. despre pădurile de cedri. străbate lacul. fond slav). din care nu lipsesc uneori şi accente de duioşie. descrie ţărmurile stîncoase. se opreşte îndelung ca să observe ţărmurile lacului Baical. 209 . înfig în el săgeţi şi-1 bat şi sar şi joacă zicînd că se roagă lui Şeitan (diavolul). nici de cei moderni. copiat în 1685. ci şi cel etnografic. aramă şi de lemn. scrisă într-o limbă străină. Opera aceasta i-a cîştigat pe drept lui Milescu un renume european. Tot materialul acesta vast de observaţii variate este expus într-un stil plin de sobrietate şi coloare. Privirea lui iscoditoare caută să prindă şi viaţa specific omenească pe care o trăiesc populaţiile aşa de variate ca înfăţişare. a circulat mai mult în lumea slavă şi greacă. manifestările religioase. descrie în amănunţimi rîurile pe care le străbate. face măsurători topografice. lîngă Moscova. trăgînd cu arcurile. îl înconjoară. vorbind despre el. această operă a lui Milescu. îneîntat. care este atît de mare. vorbeşte despre munţii cu frunţile acoperite veşnic de nea. într-o zi de primăvară.

Bucureşti. l-ere pârtie. ArnauldetP. la C. Obdtestva. II. Studii asupra vieţii şi operei lui N. traduse după unu textil greceştii. P. 1919. seria Ii-a. Bucureşti. Nicolae Milescu. voi. ist. publicată de N. Opere postume. Viaţa şi faptele şi ideile1 lui Nicolae Spătarul Milescu. Milescu. 248. 1927. Emile Picot. C. în Zapiski Imperat. C. nepotul patriarhului Dositei al Ierusalimului. 7 (în anexă se publică şi un fragment din Cărţi cu multe întrebări). 1669. Primul călător român prin Siberia şi China. Bucureşti. Paris. Russk. în Analele Academiei Române. a Ii-a. secţ. Russia. în Analele Academiei Române. St. p. Giurescu. Geograf. 4 şi 5) după codicele D. 51—53. VII. 1904). ambassadeur du tsar Alexias Mihajlovic en Chine. Nicolae Milescu Spătarul. Baddeley. Un manuscris grecesc necomplet. Grigoraş. p. Notice biographique et bibliographique sur Nicolas Spathar Milescu. 1883 (Extrait des Melanges 240 . ci a ieromonahului Anastasie Gordos. 1925. C. 50 — 54.. Opera nu este însă a lui Milescu. Bucureşti. în Traian. însoţit de Situs provinciarum imperii Sinici. VII. cuprinzînd textul călătoriei în China şi păstrat în Biblioteca Universităţii din Iaşi (sub nr. X. Giurescu. Giurescu. tom. 476). L e g r a n d. Pa nai t eseu. pune la punct şi chestiunea privitoare la raporturile dintre ziarul călătoriei lui Milescu în China şi opera iezuitului Martini. tom. Analele Academiei Române. Nicol e>. cu o prefaţă în limba franceză despre opera lui Nicolae Milescu şi un rezumat. p. ed. în ms. grec din Bib. 1926. pe care Milescu a cunoscut-o şi a utilizat-o. După un manuscris al versiunii greceşti incomplet şi plin de erori — după cum observă el însuşi — G. p. 1870. VII. Londra. 1874. O traducere în limba română după textul lui Baddeley. de episcopul Melchisedec. 89—181. 2 voi. C. a dat E m. Nicolas Spathar Milescu (1636—1708). 163). Stockholm. 14. Bucureşti. Giurescu. 2. numerele 7 — 9. Spătarul Nicclai Milescu în China. Analele Academiei Rcmâne. mem. Paris.publicată de I. Nicolae Milescu Spătarul. 154 (f. seria IlI-a. pe lîngă informaţii noi. Dintre lucrările mai vechi menţionez: B. A r s e n i e f f. Un fragment Cin opera Carte cu multe întrebări a fost publicat în anexa studiului :C. Lucrările de căpetenie asupra lui Milescu sînt azi P. C. II. C. 1927. mem. III. şi urm. China. şi V.) are o dedicaţie către Constantin Brîncovearm din Moscova. 26-50. 1929. seria IlI-a. publicată în Perpetuite de la foy de l'Eglise catholique touchant l'Eucharistie <par A. Studiul este neterminat. 4. după cum a arătat D. Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens. tom. Russo în versiunea grecească şi traducerea românească. 7. 287. Russo în Studii istorice greco-remâne. p. Nicolae Milescu Spătarul. Petersburg. O altă operă grecească despre Păgînul Mohamet şi despre cele patru imperii după profetul Daniel. III). p. Contribuţie la opera sa literară. Memoriile secţiunii istorice. Bibliographie hellenique du XVII-e siecle. istorice. 16. cu greşeli şi omisiuni. 180 v. C. P. seria a Ii-a. nr.. I. 1694. III. Sio n a tradus prima parte: De la Tobolsk pînă în China. s. Mtmcriile secţ. 1888.'ioteca Academiei Române. II. Istoria despre sfînta icoană (care a fost tradusă şi în limba rută) a fost publicată în Cronica Romanului. 1941. Textul întregii opere a lui Nicolae Milescu a fost publicat în traducere engleză de John F. Extrait des Melanges de l'Ecole Roumaine en France. 11—12. nr. Bucarest. apărută ! a Amsterdam în 1655: Atlas Siniensis. Traducerea lui Sion a fost reprodusă de M i r o n Nicolescu. Ed. Hasdeu. Bucureşti. a fost tradusă de timpuriu în limba greacă de „tineri studioşi din Moscova" şi revăzută de Hrisant Notară. Gamber. 87 — 90. 1905 (extras din Buletinul Geografic. Bucureşti. Etudes et recherches. 1675. Buc. p. t. Mongolia. Paris. Casa Şcoalelor. Contribuţiuni la cptra sa literară. 1927. 1939. Netede călătorie de Spătarii. I. 337—339. Meni. I o r g a sub titlul Oeuvres inedites de Nicolas Milescu (Academie roumaine. a fost semnalat de Lucian Predescu în Adevărul literar şi artistic pe 1930 (IX. Fragmente din Descrierea Chinei (cap. tom. 1882.

B i t a y. Despre viaţa şi călătoria în China: I. vechi. Niculai Milescu în China. Cioban u. P.R. în Dacoromania. I. Karadja. 175—178. Bucureşti. 1940-1941. ducînd la concluzia că Biblia lui Şerban a utilizat versiunea ms. 1074. 1925. 1924. p. S o 1 o m o n. tom. VII. p.. I. C a r t o j a n. de lit. 220—234. în Convorbiri literare. p. 1932. Nicolas Spathar Milescu. în legătură cu Biblia de la 1688 şi Biblia de la 1667 a lui Nicolae Milescu. şi N. tom. Drăghiceanu. Codicele pribeagului Gheorghe Ştefan Vodă (Extras din Anuarul Institutului de istorie naţională din Cluj. Biblia de la Bucureşti (1688). secţ. tot acolo. Tecuci.orientaux).. de lit. XXXVIII. III (1921). Notice biographique sur Nicolas Spătar Milescu. 1872. 4389 din B. 1936. 32) primită şi de E. III. mem. în Rev. susţine că Milescu este traducătorul Bibliei lui Şerban. nr. Iaşi. Cartea românească. Brîncoveanu. p. p. p.A. Arhiva. I. curs litografiat ţinut la Facult. partea administrativă şi dezbaterile. 1915. şi Biblia lui Şerban. Bucureşti. revenit de curînd la Academie. 181—254) Istoria lit. p. Nouveaux details sur le Spathar N. Paternitatea fraţilor Greceanu şi a stolnicului Const. 347-356. s. I.. I o r g a. 786 — 787. Panaitescu. 1940. în Revue hîstorique du Sud-Est europeen. 418 şi urm. seria II. rom.. Şt. N. Dimitriu. 8. 1929. Bianu. sînt amintite principalele studii ruseşti asupra lui Nicolae Milescu. Contribuţii la viaţaluiNicolae Spătarul. Simionescu. ist. O comparaţie între ms.1937. Bucureşti. Analele Academiei Români. şi reluând o părere mai veche a lui Hasdeu (Traian. . P i c o t. 169—174. XXXVIII. Cantacuzino asupra traducerii Bibliei lui Şerban a fost restabilită de Const.R. Despre Biblia lui Milescu: V. Epoca lui Const. Despre Milescu şi legăturile lui cu Rinhuber: A. Contribuţiuni nouă istorico-literare. D r ă g a n u. din Bucureşti. 5—6. 4389 B. II. curs litografiat ţinut la Fac. I. Milescu. p. p. 1915. fundaţiilor regale. Intemeindu-se pe precuvîntarea ms. în Analele Academiei Române. p. C. Hudiţă.A. p. II. 87—103. G. Despre Molitvelnic şi alte lucrări: N. Bibliogradia completă a operelor ruseşti ale lui Nicolae Milescu în studiul amintit mai sus al lui P.

pe călugării cronicari din veacul al XVI-lea: Macarie şi Azarie. în sfîrşit. după cum s-a văzut. cîteva note ne destăinuie că manuscrisul 242 . cel care a tradus pe vremea lui Matei Basarab şi Pravila de la Govora. împînzită cu legende apocrife. 11 şi 19. perşilor. romanilor. El spune că scrie din îndemnul episcopului Teofil de la Rîmnic. cronografele au fost mult răspîndite şi citite la noi. chiar în perioada neogreacă. Cel mai popular cronograf a fost al călugărului Manasses. asirienilor. care a ajuns mai tîrziu mitropolit. prin bogatul strat folcloric şi. a fost răspîndit în vechile noastre mănăstiri şi a influenţat. bizantinilor. începute în secolul al Vl-lea cu Malalas. prin elementele de istorie universală. şi prin aceştia. în Bizanţ. ducînd povestirea evenimentelor pînă la moartea împăratului Nichifor Botniatul (1081). tradus în limba slavă. încorporau toată tradiţia biblică. Ele au deşteptat curiozitatea pentru lucrurile istorice şi au stat pe masa de lucru a marilor cărturari din trecutul nostru. prin numeroasele legende apocrife. după cum s-a văzut la p. destul de intens. continuate. mergînd pînă în vremea scriitorului. acele repertorii de istorie universală care au fost alcătuite. prin anecdotele istorice interesante. Ele începeau povestirea evenimentelor odată cu creaţiunea lumii. indirect pe Ureche. şi continuau apoi cu istoria evreilor. ca Dosoftei şi Miron Costin. CRONOGRAFE DE ORIGINE SLAVĂ Cel mai vechi cronograf cunoscut în limba românească a fost tradus în anul 1620 de călugărul oltean Moxa Mihail. ele au fost necontenit amplificate. pînă în secolul al XVII-lea la Dorotei al Monembaziei şi la Cigala. Pe scoarţa legăturii de lemn. grecilor. egiptenilor. Prin materialul biblic prescurtat. prescurtate. Cronograful lui Manasses. care şi-a scris opera în versuri pline de flori retorice şi de inversiuni sintactice.CRONOGRAFELE Tranziţia de la literatura religioasă la literatura istorică o formează cronografele. îmbrăcată în piele.

cronograful lui Manasses tradus în limba slavă. graţioasa legendă a Casiei — un ecou al folclorului bizantin — povestită concis. Moxa spune că tălmăceşte din „cărţi slavoneşti". ajuns în limanul mării. ca şi zeiţele din mitul troian. dîndu-şi seama că nu poate „afla adîncul scripturilor". de B. toate fecioarele frumoase şi înţelepte din împărăţie. nice năsipul măriei". Un asemenea adaos este. în palatul său. 243 . „De-acum s-au scos dentr-alte izvoade. „El văzu —■ continuă apoi cronograful — o fată prea frumoasă şi înţeleaptă. Fiore di virtii în literatura românească. Moxa cuprinde numeroase elemente care lipsesc din Manasses. Domnişoara Margareta Ştefănescu. de nuntă. un măr de aur. ce era semn. După izvoarele utilizate. de zise: « Eu mai înţeleaptă muiare de mine nu voi lua ». dar se regăsesc în alte cronografe bizantine". în Bucureşti. de profesorul rus V. vroind să-şi găsească o soţie.1 Originalul — slav — al cronografului lui Moxa era deci traducerea unei prelucrări în proză a lui Manasses. în Analele Academiei Române. pe lîngă omisiuni însemnate şi transpuneri de text. ca vîsla-şul care. aduce corabia la ţărm. în două părţi. Hasdeu şi Bogdan. Casia zise cătră Theodora: « Dobîndişi împărăţia lumească şi eu voi nevoi să fiu împărăteasă ». Prima parte şi cea mai întinsă are la baza ei. anume Theodora. pune „odihnă condeiului". Gregorovici şi se păstrează acum în Muzeul Rumianţov din Moscova. precum au arătat Gregorovici. de au petrecut viaţa îngerească. unde călugărul compilator. şi pentru muiare au intrat şi binele în lume. pe vremuri. P. Ea răspunse către dînsul: « Adevaru iaste. cum ai zice: Pentru Eva răul şi pentru Precista Măria binele ». Şi dede mărul cel de aur. pe care o reproducem aci şi ca o probă de limbă a timpului. adună.fusese cîndva al mănăstirii Bistriţa." I. înCuvente den bătrîni. Bogdan. Theodora se cunună cu Theofil. prin crainici. Este aşa-numita Arătare în scurt a celor întâmplate de la Adam pînă în zilele noastre (Skazanije vu kratce ■■■). a arătat că în cronograful lui Moxa se găsesc pasaje întregi luate din Manasses. Hasdeu. în caractere chirilice. Cea aleasă trebuia să primească din mîna împăra-lui. unii feate. care se găseşte anexată ca introducere la analele sîrbeşti din veacul al XV-lea şi al XVI-lea şi care a circulat şi în mănăstirile noastre. De aciia au dobîndit împărăţia Iu Hristos. eroina din această legendă. studiul nostru. cronograful a fost publicat în întregime. A fost cumpărat. Auzi împăratul şi se miră. cu omisiuni în unele părţi. este cunoscuta poetă care a alcătuit cele mai frumoase condace ale literaturii ortodoxe. După o copie făcută de Gr. Bogdan a identificat şi publicat izvoarele slave din care şi-a alcătuit Moxa a doua parte a compilaţiei sale. Deci grăi către dînsa cu ispită: « Pentru muiare au venit răul în lume». copiată adesea la începutul analelor moldoveneşti în limba slavă. cu amplificări 1 A se vedea mai pe larg despre această legendă în literatura românească. Am arătat însă în altă parte că cronograful lui Moxa „nu este o simplă traducere sau prescurtare după Manasses. după cum a observat I. între altele. Prima parte merge pînă la Mihail." Casia. dar că în genere el extrage ceea ce convenea punctului de vedere religios şi moral. după cum nu poate număra „stealele ceriului. ignorînd studiul anterior al lui Bogdan. cronograful lui Moxa se împarte. De acii se făcu călugăriţă şi s-au închis într-o chilie. Cronograful începe prin a povesti că împăratul Theofil. căci. Tocilescu.

care a găsit ecou şi în sufletul lui Eminescu.. fiul lui Roman): „Coifurele. CRONOGRAFE DE ORIGINE GREACĂ Cronograful lui Dorotei al Monembaziei. Zonarâs ş. căci o citează în evocarea luptei de la Rovine: „Şi fu războiu mare cîtu se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgeatelor. într-o călătorie prin Ţara Românească. Iară paşii şi voevozii pieriră toţi. în 1588 Ierotei însoţea pe elevul său.1 Iată acum şi descrierea plastică a luptei lui Mircea cu turcii. fratele lui Vasile): „Nu iubea sunete de săbii şi bucine. p. prin contrast. Cedren." Cronograful lui Moxa n-a avut însă. Iată de pildă înfăţişarea unui împărat războinic (Vasile. Stilul cronografului. răspîndire. în partea finală. O altă versiune de pe acest cronograf a fost adusă în Moldova de Ierotei. 341.în altele. Gheorghe Monahul. la Basel. în 1584. segeatele. întreprinsă cu scopul de a obţine mijloacele necesare pentru a scăpa de datorii scaunul patriarhiei. după cît se pare. despre Mircea cel Mare. despre războiul lui Ştefan cel Mare la Racova: „şi periră atunce turci mulţi fără număr" . scoase din mai multe cronografe bizantine şi sporită. Moldova şi Rusia. şi în sfîrşit despre luptele nefericite ale lui Ştefan cel Mare la Chilia şi la Cetatea-Albă. de luptele lui „Iancul Voievod cu turcii în Ţara Rumâneascăla Ialov-niţă". dar traducerea e adesea plină de vigoare şi uneori pitorească. Cuvente den bătr'ni. Sunetul armelor şi răsunul coardelor de arc. Cronograful versificat al lui Manasses a fost prelucrat în proză şi amplificat cu fragmente împrumutate din Theofan. în Moldova domnea atunci Petru Şchiopu. pline de veselie şi de vin dulce. cunoscută de bizantinologi sub numele de Cronica de la 1570. cronograful cuprinde şi ştiri privitoare la istoria românilor: despre Dan-voievod. ce numai ce bea şi mînca cu mueri frumoase şi cu fluere şi alăute. precum s-a putut vedea şi din extrasul de mai sus. care ducea povestirea evenimentelor pînă la anul 1570.". seamne de războie. aşa de se vărsa sînge mult cît era văile crunte. despre „cînd s-au început a se descăleca ţara Moldovei". deci feaceră rău mare moldovenilor". toate armele lui erau mai dragi decît mease tinse. cu ştiri luate din cronicile sîrbeşti. e concis. despre invazia lui Mohamed în Moldova: „şi biruiră atunce turcii. findcă pînă acum nu ne este cunoscut decît într-un singur exemplar — şi acela la Moscova. mai iubia decît glas de alăute". dintre care o versiune.. Astfel s-a format o cronică în limba greacă populară. a fost publicată de Martin Crusius în a sa Turco-graceia. în sfîrşit. Iată. Acest cronograf grecesc s-a păstrat în peste 25 de manuscrise. platoşele.a. Mai multă răspîndire au avut însă cronografele traduse din greceşte. intitulată Istoria politică. jucări şi cîntece. mitropolitul Monembaziei. suliţele. 1 H a s d e u. $44 . şi un portret de împărat desfrînat (Constantin. şi mai pierdu Baiazid oastea lui cu totul. nici chiote de gloate. I. patriarhul Constantinopolului Eremia al Il-lea. nicie glas de oaste.

sub titlul: Nsa CTOVOV|/H. pasaje întregi din Dorotei al Monembaziei. Cronograful cuprinde. De la 1392 înainte. la curtea lui Petru Şchiopu. în 1631. p. protectorul lui Miron Costin... Autorul a luat însă. un capitol în care se descrie activitatea mitropolitului Ierotei şi petrecerea lui în Moldova.. în 1637. pe la jumătatea veacului al XVII-lea. Silvestru cu vrăjitorul Zamvri". dezvol-tînd.. altul despre cele şapte sinoade ecumenice.. 86 şi a fost copiat în anul 1669. si este închinată lui Alexandru Cuconul. I. 87. Mai tîrziu.. începând de la zidirea lumei şi ajungînd pînă în anul de faţă . Turcograecia lui Crusius. de către Gavril Diac ot Bălţăteşti „cu cheltuiala lui Ion Iorgachie Cantacuzino.). Baza acestui cronograf este tot cronica de la 1570. (Carte istorică cuprmzînd pe scurt felurite şi interesante istorii. despre demnităţile curţii imperiale a Bizanţului.. Textul merge cu povestirea evenimentelor pînă la domnia sultanului Murat al III-lea. dintre care cel mai vechi se află în Biblioteca Academiei Române sub cota nr. Siacpopcov îmopuov. copia făcută în Moldova a fost tipărită la Veneţia în 1631. R u s s o. cînd Zotu Ţigara nu mai era în viaţă. Cartea s-a tipărit pe numele mitropolitului Dorotei al Monembaziei („adunată — spune titlul mai departe — din' diferite adevărate istorii şi tradusă în limba populară de către prea sfinţitul mitropolit al Monembaziei chir Dorotei"). Cronograful lui Cigala a ajuns în Moldova şi a fost tradus. despre întemeierea Veneţiei şi despre dogii care au stăpînit-o. de Mathei Cigala din Cipru. domnul Tării Româneşti (1623—1627). într-o vreme cînd nu exista noţiunea de proprietate literară. 245 .. după datele pe care ni le dau cîteva copii posterioare. după care urmează o serie de capitole disparate: o listă a împăraţilor bizantini şi a patriarhilor pînă la invazia turcilor. (Noul compendiu de diferite istorii. fratele lui Zotu. Cronograful lui Dorotei a fost cunoscut de timpuriu la noi şi a fost tradus. de Grigore Dascălul Buză („scoasă după grecie pă limbă românească de Grigore Dascălul Buză"). Cigala intercalează. Ni s-a păstrat într-o mulţime de manuscrise. îotopia<. Studii ist.. ce a fost „supt vlăstia domniei Moldovei logofăt al treilea şi grămătic de scrisoare grecească". sub supravegherea lui Zotu Ţigara. greco-rom. Prelaţii sosesc la curtea din Iaşi pe vremea cînd domnul sărbătorea asocierea la domnie a fiului său Petru şi căsătoria fiicei sale Măria cu spătarul Zotu Ţigara. traduse în limba populară de către Mathei Cigala din Cipru1). Al doilea cronograf grecesc care a circulat în literatura veche românească a fost publicat şi el la Veneţia. cu spezele lui Apostol Ţigara. un capitol despre „dispotaţia sf. Măria Amirali. Cronograful se încheie la anul 1624. greacă şi română" şi care ţinuse în prima căsătorie o grecoaică din insula Rodos.„învăţat desăvîişit — cum ne încredinţează Ierotei — care ştie limba turcă. paroh al bisericii greceşti San-Giorgio din Veneţia. 1 Dăm titlul (prescurtat) după traducerea lui D. sinii Toader Eordachie vel vistiernic". Cronograful lui Cigala. de Pătraşco Danovici. Manuscrisul cronografului a fost copiat din porunca lui Petru Şchiopu. între domnia lui Selim al II-lea şi Murat al III-lea. grec originar din Ianina.. sub titlul: BipXiou îaxopiKOU Ttspiexou ev cuvoysi Siacpopou? Kai â^ojcoix.

Cronografele bizantine cuprind în urzeala lor un bogat material folcloric. care toate derivă dintr-un prototip comun. Cain şi Abel. iară slova a doua iaste D. ELEMENTE DIN CRONOGRAFE ÎN FOLCLOR Am analizat pe larg. plăsmuite în vremurile de agonie ale antichităţii clasice. cei şapte cuconi din Efes. Ceea ce este însă mai interesant: cronografele au pătruns. Legenda se luminează însă prin originalul grecesc: prima literă din numele lui Adam vine de la 'AvaxoXf| (răsărit). Regretatul Iulian Ştefănescu a arătat că cele 25 de copii din această clasă de manuscrise se pot grupa în cinci familii. a treia A din 'ApRiog ■(= miazănoapte). prin cărturarii mărunţi. uriaşii. şi din Cigala şi din Dorotei. (apus). Avraam. pe cale orală sau scrisă. care. a doua D din Aucn<. materiale pentru legendele sale hagiografice. în sfîrşit. poate cel mai răs-pîndit. arată partea despre miazănoapte. numele lui Adam. cronografele lui Dorotei şi Cigala ne explică astfel numele lui Adam: „Acest nume al lui Adam se scrie în patru slove: slova dintîi A arată partea despre răsărit. bogatul strat de legende apocrife al cronografelor privitor la: căderea îngerilor. s-au revărsat asupra întregii lumi ortodoxe din Balcani şi din Răsărit. Cronica munteană intitulată Istoriile domnilor Ţării Româneşti. omorîrea lui Cain şi originea dinilor. precum dealtfel o spune singur şi precum a dovedit-o acum în urmă regretatul Iulian Ştefănescu. voi. căci nu se vede ce legătură este între literele care alcătuiesc numele lui Adam şi punctele cardinale ale pămîntului. 0 parte din acest material folcloric este alcătuită din legende religioase apocrife. era şi el un cititor pasionat al cronografelor. a făcut pe om cu elemente luate de la toate punctele 246 . II. în Cărţile populare. iară slova a treia iaste A. Ambele cronografe au fost utilizate de timpuriu de cărturarii noştri. Iosif şi Asineta. iară slova a patra iaste M. Textul românesc este însă aci confuz. Miron Costin. a cuprins şi ea pasaje din Dorotei şi din Cigala. Solomon. cîteva sînt teme de folclor ce par să fi intrat în Bizanţ din lumea Orientului arab. prorocul Eremia şi căderea Ierusalimului. în chip simbolic. arată partea despre miazăzi". De exemplu. păstrat mai bine în manuscrisul nr. şi. Contimporanul lui Dosoftei. arată partea despre apus. a patra MearurPpia (= miazăzi) — aceasta pentru că Dumnezeu. Melchisedec. atribuită lui Radu Popescu. Avgar şi Mîntuitorul.Din contaminarea cronografului lui Dorotei cu cronograful Cigala s-a format în literatura noastră un al treilea tip de cronograf. Altă parte este alcătuită din legende cu substrat istoric. Am arătat cu acel prilej cît de întinse sînt ramificaţiile acestei literaturi apocrife în tezaurul tradiţiilor şi creaţiilor populare. Mitropolitul Dosoftei a împrumutat. 3517 din Bibilioteca Academiei Române. în masele adînci ale poporului şi au lăsat în folclorul nostru urme care dăinuiesc pînă astăzi. Moise.

într-o formă mai bine închegată. admirîndu-1. porunci să se taie capul lui Pavlin. La amiază şi la asfinţit. Aceste oraţii sînt rostite pretutindeni la nunţile ţărăneşti. 247 . fiindcă le găsim extrase şi în copii aparte. împăratul. Această legendă. Şi-au adunat patru slove De au făcut un nume. care. înainte de plecarea mirilor la biserică. Capitolele privitoare la Constantin cel Mare. din secolul al VI—VH-lea. pentru ca pămîntul să-1 recunoască ca al sau. deoarece îşi găseşte paralela cea mai veche într-o colecţie de poveşti sanscrite. unde muri. intrînd în bănuieli. cuprind şi ele multe elemente de folclor bizantin. unde povestirea este mai vie. Astfel este ciclul de legende privitoare la luptele de sub zidurile Troiei. Şi adunară patru slove din carte.cardinale. Femeia se duse la Ierusalim. Această Istorie a Troadei a plăcut mult în lumea veche românească. doi pretinşi martori la războiul troian. pe care cronografele ni-1 povestesc astfel: împăratul primise în dar un măr prea frumos. introduc următorul episod: Ş-a mai trimes Dumnezeu In patru unghiuri de lume. Vetala panciavimati. întrebă pe soţie ce a făcut cu mărul? Soţia se jură că 1-a mîncat. care trebuie să-şi fi găsit un mare număr de cititori. Al doilea strat de materiale populare din cronografe este alcătuit din legende profane. greceşti sau bizantine. în numeroase copii manuscrise. extrasă aparte. de către vornic. Şi la miez de miazănoapte. iar pe ea o izgoni. care ar fi scris — unul din tabăra grecească. îl dărui naşului ei. Au trimes la răsărit. ca de pildă episodul soţiei lui Theodosie cel Mic. Pavlin.. mai colorată şi mai completă — fiindcă cuprinde şi tragedia eroilor greci după întoarcerea în patrie — şi a circulat. Istoria Troadei. Aceasta. Şi-a tălmăcit numele Strămoşului nostru Adam. în oraţiile de iertăciune rostite la nunţi. altul din tabăra troiană — originea şi peripeţiile luptelor la care au luat parte. se găseşte încorporată în vestita colecţie de basme arabe 0 mie şi una de nopţi şi este probabil de origine indică. Izvorul acestor legende din cronografe sînt două plăsmuiri apocrife din veacul al II-lea al erei creştine: Dictys Cretanul şi Dares Frigianul. după ce evocă creaţiunea omului. Folclor oriental. care. neştiind că fusese în mîna împăratului. îl aduse acestuia. pe care-1 trimise soţiei sale. înfăţişate însă într-o altă lumină decît aceea pe care o cunoaştem din poemele homerice. Găsim însă şi material legendar care a pătruns în folclorul bizantin din Orientul arab. Theodosie. Din acest pasaj al cronografelor s-au inspirat cărturarii mărunţi ai satelor. ea a fost extrasă din cronograful lui Cigala. arătîndu-i mărul.

M. s. Original der rumănischen Troia. N. p. III. XLVIII. 501 — 502. Letopiseţul lui Azarie. Cartojan. mem. 1—77. şi de dr. Bucureşti. cu o prefaţă de prof. I. despre un bolnav cu o rană plină de puroi pe care se aşezase muştele de-1 chinuiau. Sibiu. Voii ea nu. şi care opreşte pe un binefăcător ce vroia să le gonească: „Lasă-le că sunt sătule acestea de nu mănîncă rău. ca de exemplu episodul. S i m a c h e şi T. Studii istorice grecoremâne. 1927). Turcograecia lui Crusius. în Cronica lui Constantin Manasses. acela şi. Cronografele româneşti de tipul Danovici (studiu neterminat. 313 — 443. IV. 1891. 1878.. din 1748). 99. 1914. Despre Dorotei: V.secţ. în Codrul Cosminului. 251—297. Cronografele greceşti (tip Dorotei şi Cigala). Unele elemente anecdotice din cronografe. Cristescu. filr si. la Al. care condamnă un slujitor vinovat să fie legat gol în lunca Bîrladului.. 6.. 36-38. 1895. 255 şi urm. p. I. XXXI. G r e c u. Vasilescu. Bogdan. R u s s o.. p.. Războiul Troadei după Codicele Popovici (1796). Beitrăge zur griechischslawischen Chrono-graphie. încorporat în cronografe la împărăţia lui Tiberiu. II. iară de vor încăpea nişte flămînde. III. p. Petriceicu Hasden. I. şi adaosele lui Const. Analele Acad. Iulian Ştefănescu. 1894. numai ce ling. mai rău vor mînca". Voileanu. p. 1895. tom. Pentru Skazanije. în centrul legendei apare poetul Conachi. t. Opere postume.Localizări. 519—546. în Revista istorică română. 416—429. sect. Prefaţa confuză nu rezolvă problema surselor. op. 53— 100 (cronica de la 1570. XIII. cf. în Moldova. 1939. p. 1085 — 1092. 1927 (Extras din Arhiva.. mem. 1925. 3. Iaşi. în Byzantinische Zeitschrift. cit. o legendă asemănătoare a fost pusă pe seama boierului Calmuţki. lit. care trebuie pusă pe alte baze. Despre raporturile cu Manasses vezi şi N. XVII. Republicat în caractere latine (dar cu păstrarea unor litere chirilice) de N.19 şi 65-89. Mem. 3. p. 1924. Jire6ek. XIII. IX. Bianu. 248 . Legendele Troadei în literatura veche românească. în Revista istorică română. de Radu Popescu în Istoriile domnilor Ţării Româneşti. R u s s o. Margareta Ş t e-f ă n e s c u. Bucureşti. IIIII. W. Studii asupra legendei în legătură cu cronografele: Karl Praechter. în Archiv filr slawische Philologie.s. Cf. şi D. Despre izvoarele cronografului: Ion Bogdan. p. BIBLIOGRAFIE Cronograful lui Moxa a fost publicat de B. secţ. p. p. 1939. Buzău. Cronica lui Manasses şi literatura româno-slavă şi română veche. 255 — 277. traducere mediobulgară făcută pe la 1359 de I. ist. Textul publicat: de M. Analele Acad. p. p. 535-556. 481—536. a fost localizat şi la noi. în Byzantinische Zeitschrift. Ga ster (după un cronograf) în traducere germană. p. Codicele M. p. 1942. Mem. p. Legenda Troadei. în Convorbiri literare.. cronografele lui Dorotei şi Cigala. Rom.. acelaşi. Arck. Cartojan. Phil. p. Iaşi. s. 1922. p. Textul slav al cronografului lui Manasses. în Basarabia. 1835. Rom. XIV. Cernăuţi. III. 1909. Hronograful lui Mihail Moxa. XIV. III. Rom.. în Archiv filr slawische Philologie. D. Analele Acad. în satul Ţepu din judeţul Tecuci. Legendele Troadei în literatura veche românească. Cuvente den bătr'ni. 528—552. 1931. publicat după moartea autorului). I. Bogdan. p. 25—44 (după un ms. cronografele româneşti). Mem. de L e c a M o r a r i u. Ut. Despre utilizarea cronografelor de Dosoftei. Cronice inedite atingătoare de istoria românilor. 79— 102. Istrin. vezi Iulian Ştefănescu.

XXIX. Legenda Maicii Domnului. şi în Arhivele Olteniei. p. III. 1896.). Sofii. Cruci. greco-rom. 1931. 1925 (tot aci. şi lit. 2183 din Bibi. 13 — 73. p. Acad. 657 — 663. în Convorbiri literare. Iulian M. p. E. II. în Revista istorică română. p. fond valah nr.). Legendele sfintului Constantin. 347-353. în Revista crit. R u s s o. Extrase din cronografe. 145—148. 9 — 35. 307—319 j M. legenda sf. G r i g o r a ş. 1895. 92 — 93. în Revista critică literară. Va sile G r e c u. IV. Demetrescu. O vid Densusianu. 1923. legenda celor şapte cuconi). Povestiri din cronografe. Ştefănescu. din Paris. C. 4). 286 — 298 (după ms. Studii ist. p. Bucureşti. . p.. în Glasul Bucovinei pe anul 1921. 1931. 251—297 (legenda aparte în ms. Acad. Aron Densusianu. Rom. Casa Şcoalelor (legenda sf. I. 1433 din Bibi. versiunea occidentală a lui Guido della Colonna în ms.. Rom.Bucureşti. p. p. p. 1895. I. D.

muncea în comun pămîntul. şi pentru desţelenirea lor era nevoie de braţe. se pare că încă din epoca de închegare a principatelor noastre. din cîteva dccumente posterioare. forma obişnuită de proprietate. deşi nu singura. din recolta căruia apoi fiecare îşi trăgea partea lui şi a alor săi. era cea colectivă. mai ales în Moldova. înrudit deci prin legături de familie. lanuri întinse. adică de la „vînzătorii de ţară". prefaceri pe care vom încerca să le schiţăm în linii generale aci. După întemeierea principatelor.CRONICARII MOLDOVENI ÎN LIMBA NAŢIONALĂ ASCENSIUNEA BOIERIMII ÎN VIAŢA DE CULTURĂ A NEAMULUI Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. trăind fără nici o constrîngere. răsfirată în sate. clasa socială a boierimii dobîndeşte un loc preponderent în viaţa de cultură a neamului. să dea proprietarului o parte din recoltă — dijma — şi să lucreze un număr de zile pe an pe pămîntul pe care proprietarul şi-1 rezervase sieşi. pentru că ea a avut o importanţă deosebită în cultura noastră veche. imaşurile pe care-şi păştea vitele. Satul întreg. în schimbul pogoanelor primite. care alcătuiau domeniile coroanei. stăpînul îşi coloniza moşia cu ţărani ■— fie că îi atrăgea din satele răzeşeşti învecinate. pădurea din care-şi scotea lemnele trebuitoare pentru construcţie şi foc. trebuiau cultivate. domnii pun stăpînire pe pămînturile nemuncite şi nelocuite. Aceste pămînturi dăruite trebuiau însă puse în valoare. Şi atunci. rostul cultural al clerului începe însă să decadă. stăpînea în devălmăşie pămîntul pe care-1 lucra. în chipul acesta a început să se diferenţieze clasa ţăranilor în două: o clasă de ţărani liberi. pe la jumătatea secolului al XVII-lea. veniţi astfel coloni pe moşia boierului. dar atît cît putem întrezări în negura vremurilor. ca răzeşi sau 2i. Ţăranii. primeau de la acesta cîteva pogoane de pămînt pe care-1 munceau pentru hrana lor şi a familiei lor. din ţări străine. sub oblăduirea bătrînilor. băştinaşi. precum şi pe cele confiscate de la „vicleni". care scobora dintr-un strămoş comun. dar se învoiau. în acest scop. Pămîntul era proprietatea colectivă a satului. trădătorii. unde creşterea populaţiei împuţina raţia de hrană. Această ascensiune este rezultatul unor prefaceri adînci săvîrşite în structura socială a poporului românesc. voievozii dăruiau sfetnicilor lor de taină -— boierilor de divan— precum şi vitejilor care îşi puseseră pe cîmpurile de luptă viaţa în primejdie pentru apărarea domniei. fie că îi aducea din depărtări. Populaţia de agricultori.0 . Nu avem acte din epoca întemeierii piincipatelor. Din aceste pămînturi.

boierul le ceda de cele mai multe ori pămîntul vîndut. Pe ruinele proprietăţii colective ţărăneşti. de fapt.moşneni. Constantinopolul şi oraşele Poloniei. ca să-1 lucreze mai departe pentru hrana lor. care formează divanul şi joacă un rol important în ridicarea şi în surparea tronurilor. Din secolul al XVIIlea. dijma. din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea. în timp ce creşte din ce în ce clasa ţăranilor clăcaşi. vechii moşneni şi răzeşi încep să-şi vîndă boierilor de pe moşiile învecinate sfoara de pămînt ce li se cuvenea din proprietatea colectivă. grupaţi în jurul patriarhiei. Prin aceste vînzări. o altă clasă de ţărani clăcaşi. absorbind proprietatea răzeşilor. se ridică. latină medievală şi turco-arabă —. care primeau pămîntul anual din proprietatea boierului. 251 . Condiţiile economice din ce în ce mai grele — mai ales în epoca domniilor fanariote — vor sili cu timpul aproape toată ţărănimea liberă să-şi vîndă ocinele şi să intre în condiţiile juridice ale clăcaşilor. clasa ţăranilor răzeşi începe să se îngusteze. dar în cursul veacurilor XVI— XVII. ţăranul să dea o parte din recoltă. Boierimea îşi întinde necontenit hotarele moşiilor.domnii şi boierii veneau în contact cu fruntaşii plutocraţiei greceşti. care îşi făcuseră studiile la colegiile din Roma. la fiecare început de domnie. prin bună învoială. Veneţia şi Padova. o clasă de latifundiari puternici. să fie atrasă numai de pitorescul şi strălucirea acestei cetăţi pe care o cîntaseră truverii evului mediu francez. în secolul al XVII-lea sîntem tocmai în epoca în care procesul acesta social este în plină desfăşurare. care se vîntura necontenit prin Constantinopol. Spre a face faţă acestei fiscalităţi excesive. Centrele importante în care se punea la cale întronarea şi răsturnarea domnilor noştri erau. introduseseră un avînt de viaţă nouă din orizonturile Renaşterii occidentale. la dijmă şi la clacă. din pricina tributului pe care domnii trebuiau să-1 verse anual la Poartă. ţăranul răzeş sau moşnean. în devălmăşie — şi alături. în schimbul dijmei şi al clăcii. dar boierul îi lăsase mai departe uzufructul pogoanelor vîndute. Era imposibil ca boierimea noastră. în schimbul pămîntului cedat. birurile apăsau din ce în ce mai greu populaţia rurală. în secolul al XVII-lea. şi să se oblige a munci un număr de zile pe an în moşia boierească. dar cu condiţia ca. Rămas fără pămîntul său propriu. pentru a primi învestitura de la Poartă. în Constantinopol veneau periodic domnii cu alaiurile de boieri. care colindă curţile străine pentru a consolida sau a intriga împotriva domnilor. începînd de la sfîrşitul veacului al XVI-lea. adică să facă claca. din care radia viaţa spirituală a întregului popor grec. zic din punct de vedere juridic. care-şi vînduse partea lui de moşie. Aceste două forme sociale au convieţuit multă vreme. în proprietatea boierului. Dar în această metropolă de cultură a Orientului —■ în care se suprapusese trei civilizaţii diferite: bizantină. Conta ctul cu cercurile patriarhiei a trezit în ei rîvna după orizonturile mai largi ale culturii occidentale. din moşi strămoşi pe pămîntul pe care-1 stăpîneau ca proprietate colectivă. ţăranii răzeşi rămîn din punct de vedere juridic fără pămînt. fiindcă. intra în rîndurile ţăranilor clăcaşi. obligîndu-se în schimb. profesorii de la şcoala patriarhiei. prin vînzare. Prin aceasta ţăranul răzeş intra într-o sferă juridică nouă: pămîntul lui trecuse.

extras din Convorbiri literare. Oameni dependenţi şi cultivatori liberi în principatele române în sec. seria II. 1. form. 1908 (broşura alcătuieşte volumul XVIII. tn legătură cu cele expuse. Despre boieri. XXXVIII. din colecţia Studii şi Documente cu privire la istoria românilor). duminică 25 ianuarie 1925). Analele Acad. Ambele chestiuni au fost reluate într-un cadru mai larg în cursul pe care regretatul Giurescu 1-a ţinut la Facultatea de litere din Bucureşti. 191—247. „Fundaţiunea Regele Ferdinand I".. ei le-au zugrăvit faptele într-un stil exaltat de pietate. Bucureşti. înfăţişînd vieţile sfinţilor într-o bogată înlănţuire de incidente miraculoase şi în lumină 2*2 . Noi contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV şi XV. TINERETUL MOLDOVEAN LA STUDII ÎN POLONIA Călugării. 1925. XIII. reprezintă în istoriografia Moldovei o decădere. în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială. însufleţiţi de recunoştinţă faţă de voievozii care. stolnicul Constantin Cantacuzino şi cea mai cuprinzătoare şi mai erudită minte a trecutului nostru de cultură. tom. C. Bucureşti. care continuaseră în mănăstiri. Rom. Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor. sub titlul Organizarea socială în Ţara Românească (o copie litografică din acest curs se păstrează în Biblioteca Academiei Române sub cota II. Dimitrie Cantemir. le-au asigurat viaţa materială.în mediul cosmopolit al Constantinopolului şi în marea şcoală a patriarhiei şi-au făcut ucenicia ştiinţifică: acea bizară figură care e Nicolae Milescu. acelaşi. Un al doilea curent de cultură occidentală a venit în Moldova din Polonia. cronica lui Ştefan cel Mare. acelaşi. 1916. în legătură cu originea dregătoriilor şi cu evoluţia lor. la Fundaţia Regală. Despre rumâni. C. Bucureşti. Mem. XV—XVII. Bucureşti. Socec.). în anul şcolar 1915— 1916. prin daniile lor. an. domnul Constantin Duca. Ginreşca. acelaşi. BIBLIOGRAFIE Pentru urmărirea mai pe larg a prefacerilor săvîrşite în viaţa socială a poporului nostru. seria a Il-a. O expunere succintă a evoluţiei claselor sociale la I. 1920. secţ. Chestiunea a fost reluată de I. în împrejurările pe care le vom vedea în capitolul următor. 18. Filitti şi tratată mai pe larg. 1925. 1935. Giurescu. N. din îndemnul domnilor şi al boierilor. Bucureşti. 52358). Bucureşti. Proprietatea solului în principatele române pUiă la 1864. p. o broşură de 128 pagini. Analele Academiei Române. 1933. legendele hagiografice. Pentru informaţii privitoare la titlurile şi funcţiunile boierilor. Memoriile secţiunii istorice. C. Contactul cu şcolile Poloniei şi cu lumea greacă din Constantinopol înlesneşte boierimii noastre să cîştige un loc de frunte în cultura principatelor şi deschide în acelaşi timp o eră nouă în istoria literaturii noastre. Iorga. februarie şi aprilie 1925 (23 pag. Interesante contribuţii aduc studiile documentate ale mult regretatului istoric C. Clasele sociale în trecutul românesc (Conferinţă ţinută sub auspiciile Institutului social român. cu materialul documentar necesar. ist. mem. Filitti. Modelele cu care erau deprinşi.

luptele pentru apărarea Moldovei. Alexandru cel Bun.de apoteoză. cu marile centre de negoţ ale Italiei medievale. a căror ecou ajungea pînă între zidurile mănăstirii stins. Din timpurile vechi. suzeranitatea musulmană. sînt înfăţişate şters. Cînd Petru Şchiopul a luat drumul exilului spre Tirol. s-a căsătorit cu vara regelui. fugeau în Polonia. Moldova. ţinea capătul marilor drumuri de comerţ care uneau cetăţile Poloniei cu cetăţile de pe ţărmurile Mării Negre. în luptele înverşunate dintre aceste două partide. nici simţul obiectivitătii. ca zălog. Pocuţia. devenită din ce în ce mai apăsătoare. au pornit sub impulsul unui sentiment patriotic. ci în limba naţională. relaţiile politice şi culturale. continuînd letopiseţele călugărilor. în războiul civil care se dezlănţuie între fiii şi urmaşii lui Alexandru cel Bun. zbuciumările interne. De aci acel spirit de obiectivitate şi de discernămînt critic pe care îl găsim la marii cronicari moldoveni. Astfel şi-au gâsit refugiu în ţara vecină Alexandru Lăpuşneanu şi fiul său Bogdan. care avea prieteni în nobilimea polonă. fără interes. fără coloare. pentru care a primit în schimb. boierii săi devc253 . grupaţi strîns în jurul voievozilor lor. pe care îl spun răspicat în predosloviile lor. Ringala. Aceste legături politice continuă şi sub urmaşii săi şi. cu marile căi maritime care duceau spre Orientul îndepărtat. Cînd cineva este însufleţit de asemenea idee. care. intrînd în legături cu vecinii săi. Ca să ne putem explica această deosebire de nivel şi de concepţie. Pe aceste vechi legături comerciale s-au grefat. în a doua jumătate a veacului al XVTI-lea se creează în Moldova două partide: un partid care ţinea cu turcii şi un altul care nădăjduia să scuture. ale căror fapte să servească drept norme pentru urmaşi: „ca să fie cele bune de învăţătură. lupte în care era prinsă toată boierimea. zarva de la curtea domnească. întrucît surorile sale fuseseră măritate în Polonia. pe de o parte. de aci şi preocuparea lor de a scrie istoria nu într-o limbă pe care masele populare nu o înţelegeau. e necesar să căutăm a determina mai întîi mediul cultural în care s-au format sufleteşte primii boieri cronicari. şi-au amestecat sîngele cu pămîntul ţării. ca să-şi scape viaţa. De altă parte. Boierii moldoveni. cea dintîi năzuinţă a lui trebuie să fie adevărul. Este deci o mare deosebire. Ei scriu ca să afle „cap şi începătură moşilor". şi a împrumutat coroana Poloniei cu 5. şi prin ele avea legături. cei alungaţi din domnie se refugiau în Polonia. Pribegi în Polonia. şi de concepţie şi de nivel. în cronicile moldoveneşti scrise de călugări în limba slavă nu găsim. între cronicile sla-voneşti scrise de călugări şi între cele alcătuite în limba română de către boierii moldoveni. de la începutul organizării sale politice. pria urmare. prin ajutorul polonilor. nici sentimentul naţional. iar pe de o alta.000 de ruble. iar de cele rele să se ferească". neguţătorii poloni colindau drumurile Moldovei pentru a ajunge la porturile de pe coastele Mării Negre. cei ce se sprijineau pe ajutorul leşesc. învinşi de domnul adus de turci. cu vremea. Meritul de a face din istorie un instrument al conştiinţei naţionale revine marilor cronicari moldoveni. i-au făcut să dea scrisului lor un pronunţat caracter panegiric.

E posibil ca o bună parte dintre tinerii noştri boieri care urmau şcolile acestea să fi fost pregătiţi chiar în Moldova. şi mulţi alţii. din neamul Movileş-tilor. Tot la vecinii de la nord s-a refugiat şi Miron Barnovski. în şcolile întemeiate de iezuiţi. Documentele timpului ne indică boieri de frunte ai Moldovei care cultivau în secolul al XVII-lea moşii în Polonia. sub influenţa polonă. Astfel Nestor Ureche arendase o moşie în starostia Zolkiew. în care trebuie să fi urmat şi mulţi români. la care s-a alăturat apoi marele boier Nestor Ureche. ne este amintit colegiul iezuit din Iaşi. cei mai mulţi arendau moşii din domeniile coroanei. O seamă de fiice ale marilor boieri moldoveni s-au căsătorit cu tineri poloni. Rezultatul acestor numeroase legături a fost că tinerimea moldoveana a început să frecventeze şcolile polone. Miron Barnovski. boierii noştri trebuiau să-şi asigure un rost pentru viaţă între străini şi. domniţa Măria. încetăţeniţi în regatul vecin şi ştiind că drumurile de întoarcere în ţară le sînt închise. figura şi limba latină. sprijiniţi de oşti polone. cereau şi obţineau indigenatul polon. după moartea acestuia. Pe de altă parte. cînd nemulţumirile împotriva domnului adus de turci creşteau în ţară. atunci pribegii se întorceau. secretari pentru limba polonă. Aşezîndu-şi rostul vieţii lor pe vreme îndelungată.taţi s-au refugiat în Polonia. se aşază în tron cu sprijinul oştilor polone. Zamoisky a făcut domn în Moldova pe Ieremia Movilă şi. dacă nu chiar ca materie principală. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea se găsesc în Moldova cîteva asemenea şcoli în care. Astfel şi-a măritat Ieremia Movilă cele patru fete ale sale. Aşa. în Polonia. între limbile de predare. cu tot numele său slav. Astfel se constată documentar că au dobîndit cetăţenia polonă Movileştii — Gheorghe. Acolo şi-au găsit atunci adăpostul familiile Stroici şi Movileştii. fratele cronicarului. o influenţă polonă. Vasile Lupu a măritat pe fiica sa. Luca Stroici luase pe seama sa o moşie la Zwinigrad şi Vasile Ureche. de exemplu. fiindcă numai aşa ne explicăm sprijinul material pe care i-1 acordă Iordache 254 . Astfel. o sumă de nobili intră în serviciul domnilor moldoveni. cu principele litvan Janusz Radziwill. Cînd norocul le surîdea. tatăl lui Miron Costin. Faptul că şia schimbat numele dovedeşte. o soră a lui era căsătorită şi ea cu un polonez. Ieremia şi Simeon. cînd aceştia. Ca urmare firească a acestor legături de rudenie. fugit la urcarea în a doua domnie a lui Aron-Vodă. în războiul civil care a urmat între veri. era arendaş la Zahajpole. şi care semna în documente alături de chirilice şi în caractere latine. Boierii aceştia care se refugiau în ţară străină. pe Constantin Movilă. era firesc ca pribegii moldoveni să caute legături de înrudire cu nobilimea cu care convieţuiau. totdeauna înfrînţii îşi găseau adăpost pe pămîntul polon. şi el. tatăl lui Grigore Ureche. pe care îi întrebuinţau în corespondenţa diplomatică ce o aveau cu regatul de la nord. care. cum erau deprinşi din ţara lor cu agricultura. pcate pentru totdeauna. demnii noştri aveau — pentru a face faţă împrejurărilcr politice ■— la curtea lor. adică între fiii lui Ieremia şi ai lui Constantin. venind din Polonia. hatmanul Ioan Costin. trebuind de multe ori să rămînă acolo vreme îndelungată — nici ei nu ştiau dacă se vor mai întoarce cîndva — ca să-şi poată asigura o şedere liniştită. era moldovean de baştină. Nestor Ureche. Luca Stroici — care ne-a lăsat Tatăl nostru scris cu caractere latine.

Miron Costin urma cursurile colegiului din Bar." în aceste şcoli se punea pe învăţămîntul limbii latine atîta preţ. în urma vicisitudinilor din patria lor. pe la a doua jumătate a secolului al XVII-lea.. a devenit cu vremea aşa de însemnată în Moldova. Dragostea pentru cultura latină. Marcu Bandini. dhectivele culturii polone? Polonia era o ţară catolică şi ca atare adoptase în biserică şi în cancelariile regale limba latină. încît. pe la jumătatea secolului al XVII-lea. care a publicat cu cîţiva ani înaintea răzbciului o versiune latină a cronicii lui Miron Costin. pe la începutul veacului al XVII-lea. el a adus ca profesori pe cei mai de seamă reprezentanţi ai Academiei teologice din Kiev. încît un 235 . Profesorii din aceste şcoli iezuite se pare că predau şi lecţii particulare în casele marilor boieri. şi în toată ţara pe atunci nu era altcineva ca să vorbească sau să ştie limba latinească afară de Mironaşco Costin. poate la Lwow. care a fost mare logofăt. care începuse să se răspîndească în Moldova pe la jumătatea secolului al XVII-lea. ne dă o listă de vreo 20 de tineri moldoveni care au urmat cursurile Universităţii din Cracovia între anii 1405 şi 1503. o bază latină. în care se pregăteau pentru cariera preoţească cei ce voiau să ocupe parohii catolice în Moldova. tineretul nostru a căutat să-şi îmbogăţească învăţătura mergînd peste hotarele ţării. fratele lui Nicolae) şi secretarii domneşti pentru corespondenţa cifrată sunt şi ei elevii şi fiii spirituali ai mei. într-adevăr. Tot în acelaşi timp se constată un seminar catolic la Cotnari. în vîrstă de 23 de ani. era aci atît de înrădăcinată. serdarul <era Ioan Costin. Se constată dar. Astăzi toată floarea nobilimii vorbeşte latineşte şi mulţi dintre dînşii chiar sunt foarte învăţaţi. alţii stabiliţi acolo cu părinţii. o remarcabilă afluenţă a tineretului moldovean spre şcolile din Polonia — unii veniţi din Moldova. Cultura latină în Polonia. Această limbă. hatmanul <era atunci Nicolae Costin). Un alt seminar se afla la Galaţi. în care îşi scriseseră operele lor cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii polone. Dar în afară de această cultură latină. în această epocă. la studii superioare în Polonia.Ruset sau Miron Costin. iar trei decenii mai tîrziu. Actualul principe. după cum s-a văzut. Constantin Duca. încît. la sărbătorile Crăciunului. care avea în organizarea sa. Care erau însă. unde a văzut acea invazie de lăcuste pe care o povesteşte aşa de pitoresc în cronica lui.. într-o scrisoare din 24 iulie 1693 către Congregaţiunea „De Propaganda fide". în Polonia. dacă fiii lor n-ar fi învăţat în ea. răspîndită şi prin aceste şcoli. curios ca moldovenii să fi sprijinit băneşte această şcoală. de franciscanul Ressi. după cum ne mărturiseşte un misionar franciscan. condus. spune textual că: „acum 15 ani am venit în Moldova şi am fost repartizat la Iaşi. Istoricul polon Eugen Barwinski. şcolarii veneau la curtea domnului să-1 salute şi să recite versuri ocazionale în limba latină. trimis pe vremea lui Vasile Lupu să cerceteze bisericile catolice din Moldova. şi-a făcut studiile Grigore Ureche. Ar fi. atunci cînd Vasile Lupu a înfiinţat în mănăstirea Trei Ierarhi o şcoală superioară teologică. Iezuitul Francesco Renzi. este un elev al meu.

Polonia ajunsese deci la o frumoasă înflorire literară către sfîrşitul veacului al XV-lea. începînd însă din a doua jumătate a secolului al XVH-lea. amintiri aşa de puternice. a luat parte la expediţii războinice în Moldova şi a scris o cronică. Bartolomeo della Scalla şi cu Lorenzo dei Medici din Florenţa. Varşovia. încît a fost supranumit Magnificul. p. 201. Dupont. decedat la Cracovia în 1614. venind din Italia. ideile umaniştilor şi ale principalilor reprezentanţi ai Renaşterii au fost transplantate în Polonia nu numai de italieni. ci şi de tineretul polon care se ducea să-şi desăvîrşească studiile în şcolile şi universităţile Italiei. în această epocă. Alors ils reussissent tres bien dans toutes Ies sciences". întrucît a fost utilizată şi de cronicarii noştri. în fruntea acestora stă Ioan Zamoiski. cînd boierimea moldoveana. originar din Verona.istoric literar slav spune că cei mai buni fii ai Poloniei aveau mai pronunţată dorinţa de cosmopolitism decît dragostea pentru cultura lor naţională. lorsqu'ils sont hors de leurs pays et ils trouvent des personnes pour Ies cultiver et pour Ies instruire. pomenit mai sus în legătură cu activitatea mitropolitului Dosoftei. să arendeze moşii din domeniile regale şi să-şi trimită copiii în şcolile umaniste. ci şi un om de o cultură vastă. în limba latină au fost scrise — după cum o să vedem mai tîrziu — o mulţime de cronici polone. care au fost cunoscute şi de cronicarii noştri. venea să se aşeze în oraşele ei. legăturile culturale dintre Polonia şi Italia se intensifică. expatriată. Un alt italian adăpostit în Polonia a fost Alessandro Guagnini. Ioan Kochanovvski. Cultul pentru latinitatea clasică. petrecute în Italia. îşi făcuse studiile la Roma. 256 . care n-a fost numai un mare talent militar şi un însemnat bărbat politic. Unul dintre aceştia a fost Filippo Buonacorsi. dintre toate disciplinele pe care le învăţau în şcolile polone. îşi făcuse studiile la Padova şi păstra din timpurile copilăriei. Scria cu uşurinţă elegante versuri latineşti. cel care a acordat un sprijin aşa de preţios artelor. aceea care a avutorăsfrîngere mai puternică în sufletul tinerilor noştri cărturari a fost istoria. adică: „Padova m-a făcut om". căsătorit cu o italiancă. marele cancelar. razele Renaşterii. Memoires pour servir ă l'histoire de la vie et des actions de Jean Scbieski. Sigismund al II-lea (1548—1572) şi Ştefan Bâthory (1575—1585). Tot în Italia a studiat cel mai de seamă scriitor al literaturii polone din epoca ei de aur. 1865. Sub influenţa bisericii catolice şi a legăturilor culturale cu Italia. în secolul al XVI-lea. * Dar. să-şi caute norocul la curtea regilor şi a nobililor poloni. despre care ne vom ocupa în capitolul următor. era membru al Academiei pomponiane şi stătea în corespondenţă cu Polizziano. încît spunea prietenilor săi: „Patavium virum me ferit". secretarul regelui Ioan Sobieski: „Ils ne manquent point d'esprit. Bona Sforza. ce qu'ils font bien. care a trăit între 1437 şi 1496. A fost ofiţer în armata poloneză. 1 Dupont. Reprezentanţi de seamă ai umanismului italian vin. Ce impresie făcea tineretul moldovean în aceste şcoli se vede dintr-o mărturie contimporană a unui francez. sub regii Sigismund I (1506—1548). citea şi gusta operele antichităţii clasice şi avea o profundă admiraţie pentru ştiinţe şi litere. pătrund în Polonia.

de cînd principele Mieszko I. reorganizată în 1400 de Vladislav Iagella. care 1-a însărcinat cu diferite misiuni diplomatice. pentru aceasta. începînd cu Alexandru cel Bun. la Dlugosz. de la canonic de Sandomir şi Cracovia pînă la arhiepiscop de Lwow. Trebuie să trecem în secolul al XV-lea. mai tîrziu. cronica lui Dlugosz conţine o bogăţie de ştiri interesante din istoria Moldovei pînă la anul 1480. ca să găsim date din trecutul Moldovei. cu Analele Roczniki. Ea servea chiar ca manual istoric în şcolile superioare. cu bogate ştiri privitoare la Moldova. pentru al cărui geniu militar avea o sinceră şi mare admiraţie. întrucît nu conţin ştiri privitoare la neamul nostru. Instrucţia se preda însă în şcoli şi în universitate ■— ca dealtfel în tot Occidentul medieval — în limba latină. încă din secolul al X-lea. între 1512— 1589. parohii şi catedrale. ajunse în curînd un puternic focar ce împrăştia lumina culturii dincolo de hotarele Poloniei. Ioan Albert. începînd din anul 966. folosind. Jan Dlugosz (Johannes Longinus) (1415—1480) a studiat la Universitatea din Cracovia şi a intrat în cler. Libri XXX. Dlugosz trăieşte în epoca războaielor sîngeroase dintre fiii şi urmaşii lui.Care era stadiul istoriografiei polone atunci şi. care trăieşte în aşa-numita epocă de aur a literaturii polone. ce elemente din cronicile polone au trăit mai adînc şi au deşteptat vocaţiunea în sufletul tinerilor boieri moldoveni. Informaţiile lui Dlugosz privitoare la Moldova au fost împrumutate şi amplificate de Marcin Kromer. Cronicile lui Dlugosz şi Kromer sînt continuate. istoria Poloniei din epoca păgînă pînă în anul care a precedat moartea sa. este considerată. şi 1-a însărcinat cu misiuni diplomatice pe lîngă scaunul papal. mai ales. episcop. avînd ca model pe Titus Livius. care era întrebuinţată şi în cancelaria de stat. Sub influenţa papalităţii au fost organizate şcoli pe lîngă mănăstiri. după modelul celor din Occidentul medieval. viaţa Moldovei se împleteşte tot mai mult cu a Poloniei. care. pe lîngă Matei Corvin şi pe lîngă împăratul german. El a povestit. Polonia sive de Origine et rebus gestis Polonorum. cronicile polone. unde a urcat toate treptele ierarhiei. Marcin Kromer este contimporan cu Kochanowski şi a petrecut o bună parte a vieţii lui la curtea regelui Sigismund August. iată chestiunile pe care le urmărim în capitolul următor. Ştiri despre istoria Moldovei şi latinitatea românilor în istoriografia polonă. întrucît. în limba latină a evului mediu catolic s-a început literatura polonă. pe lîngă Ioan Huniade. în epoca în care viitorii noştri cronicari îşi făceau cultura în Polonia. prin spiritul critic de care e stăpînită. s-a creştinat împreună cu supuşii săi. precum şi hrisoave şi alte documente. căsătorit cu o principesă cehă. al XlII-lea şi al XlV-lea. Polonia s-a despărţit de tulpina popoarelor slave şi a intrat în zona de cultură a bisericii catolice. Opera lui. ca senator şi. Alexandru cel Bun şi apucă anii de glorie ai lui Ştefan cel Mare. tipărită la Basel în 1555. Regele Cazimir al IV-lea 1-a ales ca profesor de limba latină pentru fiul său. ele nu prezintă interes pentru noi. în 1364 ia fiinţă Universitatea din Cracovia. Dar cu toată valoarea istorică pe care o au cronicile polone din veacul al XH-lea (Anonimus Gallus). care şi-a petrecut viaţa pe ?57 . ungare şi germane. ca una din cele mai remarcabile scrieri ale timpului său. de Marcin Bielski (1495—1575).

Numai în răstimpul vieţii autorului a apărut în trei ediţii: I la 1550. începînd de la creaţiune pînă în vremea autorului. Scrierea aceasta a avut pentru timpul ei un mare răsunet.a. la 22 de ani după moartea autorului. în cronica astfel prelucrată de Ioa-chim Bielski se găseşte o neînchipuită bogăţie de ştiri privitoare la istoria Moldovei: luptele fratricide dintre fiii şi urmaşii lui Alexandru cel Bun. moldovenii îl socoteau ca sfînt". republică din cronica tatălui său partea privitoare la istoria Poloniei. „din pricina vitejiei lui nemaiauzite. Cronica începe deci cu povestirile biblice. în 1597. domnia lui Ştefan cel Mare. după cum vom vedea mai tîrziu. trece la istoria bizantină. la originea cazacilor şi la răscoala lor contra polonilor. menţionează cronicarul. Chronicx gestonim in Europa singulariorum. pe care. cu multe adausuri şi schimbări. Ea cuprinde povestirea evenimentelor petrecute în Europa între anii 1587 şi 1638. după mărturia cronicarului. cînd fu chemat în Polonia. Această cronică. fiul său. la războaiele lui Mihai Viteazul. şi pe acest fond se desfăşoară istoria Poloniei în legătură cu ţările învecinate. relaţiile cu polonii. îşi luase acolo doctoratul în drept şi ajunsese protonotar apostolic. un repertoriu al istoriei universale. un material bogat de informaţie lui Miron Costin. continuă cu istoria antică. înfrîngerea din Codrii Cosminului. la expediţia lui Zamoiski în Ţara Românească. încheinduse la anul 1548. după cum vom vedea la locul său. a Ii-a la 1554 şi a IlI-a la 1564. încorporează apoi ceva din istoria popoarelor europene. imitate în toată istoriografia medievală. şi alţi istoriografi poloni. Contimporan cu Piasecki a fost Alexandru Guagnini (Aleksander Gwagnin). era în plină faimă pe vremea cînd Grigore Ureche îşi făcea studiile în Polonia. drept călăuză principală de cel dintîi cronicar al Moldovei în limba naţională cunoscut pînă acum. apărută în 1597. moartea lui Ştefan cel Mare. după modelul cronografelor bizantine. Ea a fost aleasă. a fost mult admirată pe timpul ei. la laptele Ini Z jlkievvski de la Ţuţora. Acesta studiase vreme îndelungată la Roma. a fost atacat de aceştia cu înverşunare şi acuzat de ambiţie şi trădare. Opera sa. numit secretar regal şi însărcinat cu corespondenţa diplomatică. Cu acelaşi lux de amănunte e povestită şi domnia lui Bogdan. fiind. El a scris în limba latină o carte care cuprinde descrierea ţărilor din răsăritul Europei şi istoria Poloniei în legâ?58 . distingîndu-se ca inginer militar. care a venit de tînăr în Polonia. povestind evenimentele petrecute între anii 154S—1597. Cronica lui Marcin Bielski a apărut în 1550. un scriitor care s-a bucurat de mult renume pe vremea cînd Miron Costin îşi petrecea tinereţea în Polonia a fost Pawel Piase. După Bielski. cu preţioase ştiri privitoare la Ieremia Movilă. Ioachim. sau cu numele latin Piasecius (1578—-1669). sub titlul Kronika wszytkiego swiata (Cronica lumii întregi) şi cuprinde. Cronica lui Piasecki a oferit. a pierit toată şleahta polonă care a participat la luptă. italian de origine (născut la Verona în 1538). amestecul polonilor în afacerilor interne ale Moldovei. îndreptîndu-şi verva sa satirică împotriva iezuiţilor. a fost apoi restabilit şi numit episcop de Chelm (1640) şi Przemysl (1644). pe care o prelucrează şi o continuă. secretarul regelui Ştefan Bathory. unde. A avut însă în patria sa o viaţă zbuciumată.lîngă voievodul Cracoviei şi a luat parte la războaiele din Moldova. Dizgraţiat un montat. după amintirile sale personale şi după Reinhold Heidenstein.ki. luptele cu turcii.

publicînd a sa Cronica litvanilor. la expediţia lui Laski în Moldova pentru întronarea lui Despot. evocarea ţării şi a neamului în cărţile străinilor a înduioşat sufletul pribegilor şi a trezit în ei vocaţiunea istorică. între altele şi prin faptul că. ţările slave. de Marcin Paszkowski. de acelaşi autor şi împărţită în 10 cărţi. la domnia acestuia. urmăreau în paginile cronicilor polone zbuciumul strămoşilor lor. pînă la moartea lui Sigismund August (1572). fiind în oştirea lui Laski. bărbat minunat. din latineşte în poloneză. apărută întîi în latineşte la 1578. Boemia. precum şi a regatelor. mult amplificată. populaţiile care locuiau între Marea Neagră şi Marea Baltică — şi a făcut multă vîlvă.tură cu statele vecine. împrumutate din cronica lui Bielski — apărută în urma ediţiei latine a operei lui Guagnini — pe lîngă ştiri preţioase despre războaiele polono-moscovite. 25') . o strălucită biruinţă asupra turcilor. E uşor de înţeles curiozitatea vie cu care tinerii feciori de boieri moldoveni. cartea lui Guagnini a apărut într-o traducere polonă. în cunoscuta dramă istorică a lui Vasile Alecsandri. Ştirile lui privitoare la Despot-vodă au intrat în compilaţia lui Simion Dascălul. istoricul polon Matei Stryikowski. în 1578. el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stapî-nirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor. cu nimic mai prejos decît comandanţii eroici de cari atît ne mirăm! în zilele noastre cîştigă el. Această ediţie polonă cuprinde. Departe de locurile pe care-şi petrecuseră copilăria şi de care le erau legate atîtea amintiri. în vechime. Tradusă după stăruinţa autorului. ţărilor şi provinciilor legate de această Sarmaţie. după apariţia ei. ci s-a plîns chiar regelui. Aceste relatări pline de amănunte pitoreşti sînt cu atît mai preţioase cu cît Guagnini a fost martor ocular la evenimentele pe care le povesteşte şi a luat parte la ele. Cînd citeau de pildă în Dlugosz despre Ştefan cel Mare rînduri ca acestea: „O. insulelor. în 1611. Panonia. şi o serie de informaţii privitoare la Despot-vodă. Cartea a fost publicată la Cracovia. de Alexandru Guagnini. Suedia. înţelegerea şi hotărîrea tuturor creştinilor. a adus martori în sprijinul acuzării sale şi a obţinut un decret prin care i se recunoştea dreptul de autor. la răscoala lui Tomşa şi la luptele lui cu Laski şi Dimitrie Wiszniowiecki. Problema nu este încă definitiv clarificată în literatura polonă. După a mea părere. cu sfatul. Stryikowski nu s-a mărginit însă aci. cel dintîi dintre principii lumii. pe lîngă multe adause referitoare la istoria Poloniei. ca Grecia. deoarece lipseşte un studiu critic. statelor. Moldova. a învinuit pe Guagnini de plagiat.. de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trîndăvii sau în războaie civile" — nu se putea să nu-şi simtă sufletul tresărind de înviorare.. sub titlul Sarmatiae Europae descriptio (Descrierea Sarmaţiei Europene) —■ prin sarmaţi se înţelegea. Germania. şi. Danemarca. iar acum cu adausurile regilor care nu se află în ediţia întîia. aruncaţi de valurile împrejurărilor pe limanuri străine. Scoţia ele. pretinzînd că i-ar fi furat manuscrisul Descrierii Sarmaţiei. la relaţiile lui cu Laski. prin aceasta. Mai toate cronicile Poloniei cuprindeau astfel de ştiri interesante şi bogate despre relaţiile cu Moldova şi frămîntările din principatul învecinat. sub următorul titlu (în traducere): Cronica Sarmaţiei Europene în care se află regatul Poloniei cu toate ţările.

nr. vorbind despre noi. Zic oculum (ochi). qui de_'sanguine Romanorum se asserit descendisse. Notizie intorno ai Romeni nella letteratura geografica. secretarul apostolic al papei Bonifaciu al IX-lea. nu fuseseră fixate în scris. cu Radu. şi în cronica anonimă alcătuită în secolul al XVI-lea în Rusia (cf. într-o operă a sa publicată în 1451. tineretul moldovean a mai găsit în atmosfera istorică a Poloniei o idee care a avut un răsunet puternic în literatura noastră veche. fiul lui Ştefan cel Mare. spunea: „în Ardeal mai mult de a treia parte sunt români cărora făgăduindu-le libertatea. înainte de Chirii Lucaris. 1. p. 1 N. şi papa Inocenţiu al III-lea o aminteşte în scrisoarea către Asăne-şti3.. dar cu atît mai puternic. 2 Documentele^Hurmuzaki. domnul Vasile Lupu. originea romană a neamului nostru a fost cunoscută de timpuriu în cercurile scaunului papal. scriind vizirului despre o eventuală campanie în Ardeal. 56). deşi în mod tainic. această idee nu apare în literatura" istorică sau geografică italiană decît în secolul al XlV-lea.Dar în afară de ştirile privitoare la istoria Moldovei. Prin misionarii catolici din Orient. nu erau difuzate în masele populare. primul din triada cronicarilor moldoveni cu studii în Polonia. precum s-a văzut. împotriva ungurilor"2. I o r g a. Cel dintîi dintre umaniştii italieni care a vorbit în Italia dejatinitatea limbii Troastre~arfost~toscanul Poggio" Bracciolini (1380—1459). Disceptationes conviviales. Este ideea originii latine. păstrează multe cuvinte latine. Ideea romanităţii neamului a fost pusă în circulaţie. DXCV. după izvoare româneşti. fără zăbavă. între românii din Ţara Transilvaniei şi între locuitorii Ţarii Munteniei şi ai Moldovei". amintindu-le că sînt „creştini şi de acelaşi neam". Chiar pe vremea lui Grigore Ureche. dar. care la rîndul lor o găsiseră la scriitorii latini şi la cronicarii bizantini. p. Textul reprodus şi la Claucîiu Isopescu. IV. spune textual: „La sarmaţii de nord este o colonie de la Traian.populus terrae tuae. către sfîrşitul secolului al XVI-lea.. 3 „. de umaniştii italieni. 15. Dar ideile acestea de unitate naţională şi mai ales de origine romană erau vagi. în 1629. domnul Munteniei. digitum (deget). la 1507. 669. întru atîta barbarie. p. care chiar şi acum. Ideea unităţii naţionale trecuse şi pe planul politic. scria răspicat lui Gavril Bethlen despre „legătura de sînge şi de simţiri care trăieşte. Marcu. Cei dintîi care le răspîndesc prin scris şi-i dau tot relieful cuvenit sînt cronicarii moldoveni care-şi făcuseră studiile în Polonia. în lumea Occidentului medieval. înaintea lui. p. Doar şi pe ea se întemeiase campaniile lui Mihai Viteazul pentru cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei. după cercetările întreprinse de Al. manum (mînă). patriarhul Chirii Lucaris. îi voi aţîţa. O idee confuză a originii romane a fost înregistrată. notate de către italienii care s-au dus pe acolo. Istoria românilor prin călători.. Nu se poate spune că ideea unităţii neamului şi a originii romane erau inexistente înainte de Ureche.1 Cu mult înainte." 260 .. italianul De la Valle culegea tradiţia originii romane din gura călugărilor de la mănăstirea Dealu. după cum aflăm din analele de la Bistriţa. I. 76. călugărul Maxim intervenise pe cîmpul de luptă pentru a împăca pe Bogdan.

deşi în mare parte schimbată şi puţin inteligibilă unui italian. la vîrsta de 53 de ani. afirmînd că este de origine română. vine de la numele unui comandant roman. aproape toată un şes întins şi neapt pentru rîuri. că numele etnic al românilor. şi 3. care. ab Italis. în multele şi variatele sale opere. un profund cunoscător al istoriei romane. a ajuns. Şi după o lungă trecere de vreme. Această ultimă idee — ca şi celelalte două — a avut un puternic ecou în literatura istorică a timpului şi a răzbătut pînă în istoriografia popoarelor catolice din preajma noastră. el are prilejul să vorbească adesea despre români. care a înfrînt pe daci. Oculum (ochi) dicunt. fiul lui Histaspe. între barbarii sciţi. sub numele de papa Pius al II-lea. că românii se trag din coloniştii aduşi de romani în Dacia supusă.. manum (mînă)." în acest text al lui Aeneas Sylvius Piccolomini avem. intrînd în cler. cuvîntul s-a corupt. notata. deşi în mare măsură schimbată. vorbind despre ţinuturile de la nordul Dunării. încît s-a zis (Vlahia) Valahia. dar acolo unde insistă mai pe larg asupra originii poporului român este Historia reriim ubique gest anim locorumque descripţie în această operă. quaq nune etiam inter tantam barbariem multa retinet latina vocabula. petrecute departe de ai săi. după ce a îndeplinit sarcina de secretar pe lîngă diferiţi cardinali şi pe lîngă împăratul Frederic al III-lea al Germaniei. să fie încoronat papă. Iar colonia romanilor care a înfrînt pe daci a fost condusă de un oarecare comandant Flaccus. qui coloni ibidem relicti fuerunt. de la care a fost numită Flaccia. că limba română face parte din familia limbilor romanice."1 După Bracciolini. un mare erudit." 261 . De unde a luat papa Pius al II-lea pe acest comandant de la care ar veni numele poporului nostru ? Flaccus este amintit în elegiile pe care le-a scris în amarul zilelor de exil.pancm (pîine). şi alţi erudiţi italieni din vremea aceasta amintesc originea romană a neamului nostru. în cartea a IV-a din Ponticele 1 „Apud superiores Sarmati colonia est ab Trajano ut aiunt derelicta.. Limba este pînă acum de familie romană. iar pe regele Lisimah l-au prins de viu în puterea lor şi au copleşit Tracia cu multe nenorociri. începînd din Transilvania şi întin-zîndu-se pînă la Marea Neagră. digitum (deget). ca de pildă Flavio Biondo (1388—H63). şi multe altele apar ca fiind de la acei latini. manasse eamque coloniam fuisse latino sermone usarn. care au pus pe fugă ruşinoasă şi pe Darius. 2. unde au rămas. afirmate trei idei principale: 1. panem (pîine). Flaccus. care au fost lăsaţi acolo ca colonişti. după cum se vede. multasque alia quibus apparet ab Latinis. Pe acest pămînt au locuit odinioară geţii.iar ceva mai jos: „Valachia este un ţinut destul de întins. în cele din urmă au fost supuşi şi nimiciţi de armatele romane. care aminteşte într-un loc de Ioan Huniade. şi acea colonie s-a folosit de limba latină. spune: „Este un ţinut aşezat dincolo de Dunăre. qui eo profecti sunt. care pe acel timp era „valah". un popor sălbatec şi însemnat prin multe pagube aduse romanilor" —. secretar al multor principi italieni şi al curţii papale. poetul roman Ovidiu. Cel mai interesant pentru noi este însă Aeneas Sylvius Piccolomini (1405—1464). pe ţărmurile Mării Negre. pe care l-au locuit cîndva dacii.

pînă ce a ajuns la Laurenţiu Toppeltin din Mediaş.sale (Epistola a IX-a. El a ţinut Misia în pace cu credinţă. odinioară Flaccus comanda aceste locuri şi sub stăpînirea lui a fost întreg malul sălbatic al Dunării. C. cînd a fost chemat la curtea regelui Matei Corvin pentru a scrie. sensul versurilor ovidiene: „Grecine. în 1667. Giurescu). Citînd pe Eutropius. din ce ţară au ieşit strămoşii lor). Ei sunt urmaşii legiunilor şi coloniilor aduse în Dacia de Traian şi de ceilalţi împăraţi romani. şi profesa umanităţile la Recanati. Bonfiniu citează în fruntea izvoarelor de care s-a servit şi opera papei Pius al II-lea. de necesităţile ritmului şi ale rimei. coruptă cu elemente barbare. fiind secătuită de bărbaţi prin războaie. în Ungaria a fost introdusă de istoriograful Anton Bonfiniu (1427—-1502). Traducerea lui Miron Costin este liberă. locis modo Flaccus et iile Ripa ferox Istri sub duce tuta fuit Hic tenuit Mysas gentes in pace fideli Hic arcu fisso terruit ense Getas. au pătruns şi în Polonia. despre valahi. deoarece. n-a putut fi pînă acum extirpată. opera sa. Ideile despre originea noastră romană. el singur cu sine. Silit. au fost traduse de Miron Costin. în acest opuscul. după cum mărturiseşte pînă astăzi limba lor. la începuturile poeziei româneşti. el s-a îndepărtat de sensul textului. în opera sa. Dar asupra lui Toppeltin. care a fost unul din principalele izvoare ale lui Miron Costin în Cartea pentru întâiul descălecat (De neamul moldovenilor. Decades rerum Hungaricarum. născut la Ascoli. care se folosesc de o limbă latină. Graecine." Aceeaşi idee a trecut apoi la istoricii saşi. puse în circulţaie de umaniştii italieni şi răspîndite în istoriografia ungară. Pre gheţi i-au scos de aicea el cu biruinţă. Aceste versuri. vom reveni într-un capitol viitor. el pomeneşte de războiul lui Traian cu dacii şi spune cum Dacia. se găseşte şi un capitol privitor la români. Le găsim exprimate cu destulă claritate în secolul al XVI-lea la Marcin Kromer (1512—-1589). care a publicat la Lyon. „ex toto orbe romano". astfel: Gheţii ţinea într-o vreme. El a ţinut popoarele Misiei în pace statornică şi cu sabia i-a înspăimîntat pe geţii încrezători în arcul lor. Ba. Vorbind. într-un loc. cunoscute şi de cronicarii noştri. în care Toppeltin se ocupă de obîrşia tuturor naţiunilor din Ungaria. pentru o înţelegere mai clară. istoria Ungariei. Bonfiniu era italian. Traian a adus o nouă populaţie. şi că din aceşti colonişti amestecaţi cu barbarii au ieşit românii. intitulată Origines et occasus Transylvanorum." Această idee a papei Pius al II-lea s-a răspîndit apoi în toate ţările catolice si a fost utilizată de cronicarii unguri si poloni. Iată. el spune textual: „Valahii se trag într-adevăr din romani. ed. în limba latină. în De neamul moldovenilor (p. merge ceva mai departe şi afirmă că muntenii şi moldovenii sînt un singur neam. Ripa scumpă a Dunării. către bunul său prieten Craecinus). Ovidiu pomeneşte astfel pe Flaccus: Praefuit his. însă împăr262 . în opera sa despre care am vorbit. 17. scrisă după modelul lui Titus Livius. aşezată între atîtea limbi felurite ale barbarilor. acum Flacus ţine.

Panaitescu. 1938.. Studi e richerche. Simion Dascălul şi Miron Costin. şi Marin Popesc u-S p i n e n i. 237 —332. IV. alţii de zavistie. 1901. Această conştiinţă a originii romane avea să le lumineze mai bine rostul neamului lor ca unitate etnică deosebită. p. cu deosebire p. pluteau. Bucureşti. Racoviţă. Cronicarii moldoveni din secolul al XVII-lea. gîndul că neamul lor se trage dintr-o obîrşie aşa de glorioasă avea să le încălzească sufletul şi să deştepte în ei mîndria de neam: „Caută-te dar acum. în Revista geografică română. puse în circulaţie de umaniştii italieni. Per la storia della cultura italiana in Rumania. 1940. 6—18. după N. p. P. Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin. Ea avea să deştepte în ei vocaţia istorică. voi I. Ideile despre originea latină a neamului şi a limbii noastre la umaniştii italieni au fost adunate de A 1 e x. trebuieşte însă urmărită şi la fiecare cronicar în parte). Mem. Ideea aceasta se regăseşte apoi la Piasecki — sau. Bucureşti. I. după ce-şi trăiseră anii copilăriei pe ţărmuri străine.. Riflessi di storia rumena in opere italiane dei secoli XIV e XV. „cap şi începătură moşilor. adică italian şi rîmlean". cu numele latinesc. i. 1916. rom. Analele Academiei Române. mem. Piasecius. secţ. Istoria literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea (1688—1821). 263 . în Rev. Acolo. care din lume între neamuri n-au lipsit niciodată. cetitoriule. ist. la Claudiu Isopescu. scrie Miron Costin în De neamul moldovenilor. în mijlocul atîtor popoare de rasă diferită. 19 — 25 (tratează chestiunea în general. ei se străduiesc să confrunte ştirile culese din istoriografia polonă cu amintirile boierilor bătrîni şi cu menţiunile din vechile cronici slavoneşti ale ţării. citează şi el pe Aeneas Sylvius. Chestiunea a fost tratată. a IlI-a. Marco. BIBLIOGRAFIE Influenţa polonă asupra cronicarilor.în atmosfera timpului. Bucureşti. p. aşadar. 1925. cum spune cu atîta duioşie. întorcîndu-se în zorile tinereţii în patria lor. t. Problema influenţei polone a fost reluată şi adîncită în legătură cu opera lui Ureche. I. Despre Aeneas Sylvius şi ţările româneşti v. Ştirile posterioare secolului al XV-lea. I o r g a. ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti. a fost pusă în cadrul ei firesc de N. ist. pentru ca să afle. de neştiinţă rătăciţi. 1923. 338 — 386.ţit în doua state. în vremea în care cronicarii moldoveni îşi făceau ucenicia în şcolile polone. şi de Ramiro Ortiz. semnalată mai dinainte de Ştefan Orăşanu. Ideile despre originea romană a neamului şi latinitatea limbii noastre. s. printre străini. Bulletin de la Section historique de VAcademie Roumaine. I o r g a. polonii şi slavii cuprind pe toţi italienii. cîte unii au însemnat de tine. 1899. de P. D. 1929. că eşti drept vlah. în graiul lor bătrînesc. p. în Ephemeris Dacoromâna (Annuario della Scuola Romena di Roma). Bucureşti... Bucureşti. 85 — 94 (la Ureche). lepădînd de la tine toate celelalte basme . de unde au izvorî t în această ţară". dar observă că sub numele de „valahi". în privinţa numelui etnic de „valahi". Despre suzeranitatea polonă C. Notizie intorno ai Romeni nella letteratura geografica italiana del cinquecento.

p. Literatura Polska. dr. Warszava. GRIGORE URECHE VIAŢA Cel dintîi din şirul marilor cronicari moldoveni. din Băneşti. a cărui operă a asimilat îndemnurile istoriografiei polone. a fost Grigore Ureche. K a r 1 K 1 e i n. fiindcă în 1572 îl vedem începîndu-şi cariera politică cu slujba de uricariu la logofeţia cea mare. părţile din Lungani. ed. tom. capitolul Hutnanismus und Reforma/ion. Ca să se vadă la ce imense latifundii putea ajunge în Moldova veacului al XVII-lea un mare boier. în ţinutul Iaşilor: Verdeşănii pe Lavnic şi părţile din Boţeşti şi din Bogdăneşti. Născut probabil în preajma anului 1550. 264 . căruia i s-a atribuit într-o vreme şi cronica. cu loc de moară şi heleşteu pe Şomuz. Nistur sau Nistor. cu vad de moară în Ricca din ţinutul Sucevei. deasupra Cotnariului. El a jucat un rol aşa de important în istoria epocii sale. satul Goeştii şi siliştea Mîndreştii pe Bahlui. a Ii-a.Pentru ideea originii romane la umaniştii saşi. în orice caz. toate din ţinutul Cîrligăturii. Ghibănescu. cum se găseşte în documente. sub forma Urecle. înaintea divanului domnesc în frunte cu mitropolitul V arlaam. 271. cronicarul e fiul lui Nestor. O întîmplare fericită a făcut să răzbată prin furtunile vremilor pînă la noi actul de împărţire a moşiilor rămase de pe urma lui Nestor Ureche şi a soţiei sale. din Oneşti şi din Bălţaţi şi o bucată din hotarul Tîrgului Frumos. la Gabriel Korbnt. 1929 (indice). a fost fiul lui Maxim Ureche şi al soţiei sale Dumitra. din ţinutul Tigheciului: Vlădeştii 1 Ioan Neculce. a opta parte din Ruguleni. Iaşi. jumătate din satul Sîrbi. Heidelberg. Nestor Ureche. citez numai moşiile care au venit de partea lui Grigore Ureche1: Dumbrăviţa. jupîneasa Mitrofana. atestată documentar încă de la H07. 1927. ase. 59 şi urm. I. ţinutul Romanului. în ţinutul Vasluiului: Căueştii. Bibliografia ediţiilor şi studiilor asupra cronicarilor poloni. din ţinutul Sorocii. Stroeştii. director Gh. 1926-1927. în cronica fiului se strevăd amintirile tatălui. „cel stîlpit şi hotărît" (hotărnicit). Actul a fost încheiat la 9 martie 1643. Scoborîtor dintr-o veche familie moldovenească. p. a treia parte din Şoimăreşti pe Moldova. a fost unul din cei mai bogaţi şi mai influenţi boieri moldoveni de la sfîrşitul veacului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea. RitmănischDeutsche hiteraturbeziehungen. Schindeştii şi Scocul şi părţile din Coluneşti. din Septicini. încît unii istorici ai noştri au fost ispitiţi într-o vreme să-i atribuie lui cronica scrisă de fiul său. Nestor. Buletinul Muzeului Municipiului Iaşi. atît „cele cumpărate cît şi cele de la strămoşi". din vremea lui Alexandru cel Bun. 6. 1929. v.

Aron-vodă. a treia parte din Licin. mare vornic al ţării de jos. se grupează cu toţii în jurul lui Ieremia Movilă. se preface că primeşte porunca domnească. El păstrează vornicia mare şi sub fratele lui Ieremia. şi ziua. trebuia să joace un rol important şi în viaţa politică a ţării sale. pentru ce-s <pentru că sînt> de gîlceavă. După cum se vede. aşijdere şi alţi sati întregi şi ocini cari nu-s pusă aicie. E o domnie paşnică şi lungă de 12 ani. iar Nestor Ureche. Acesta a fost un moment hotărîtor în viaţa lui Nestor Ureche şi el ne luminează în acelaşi timp împrejurările în care fiul său Grigore. în Polonia. ba şi sfătuieşte pe armaşul care-i adusese scrisoarea domnului să păstreze mai departe taina şi să stea ascuns tot timpul în casele darabanilor. din pricina pîrilor. între pribegii moldoveni se leagă o prietenie strînsă şi. Ureche. Ureche logofătul. recăpătînd tronul Moldovei de la turci. iese din ţară în Polonia. care păzea scaunul domnesc. Cam tot atîtea moşii le-au venit şi celorlalţi doi moştenitori. De fapt. Nestor Ureche se întîlneşte cu ceilalţi mari boieri. Aceste zile mai bune nu întîrzie să se ivească şi. izbuteşte să ocupe tronul Moldovei. cu o avere aşa de mare. care a fost otrăvit de cumnata sa. care pribegiseră din Moldova împreună cu Petru Şchiopul. precum şi sub fiii lui Ieremia. adică era o avere de aproape 70 de moşii. să le împărţim în trei părţi". Pe cînd Oprea armaşul stătea ascuns în curtea domnească. porneşte îndată şi „gonind noaptea. în vremea lui Aron-vodă. Era firesc că un boier cum era Nestor Ureche. Şi încă nu avem trecute în acest document toate proprietăţile lui Nestor. în ţinutul Lăpuşnii: Drăculeştii. nevoind să se facă unealta domnului. fiindcă actul de împărţeală adaugă: „. toată ziua". Urcat în scaunul domnesc. din Răcariul şi din Păcicani. vistiernic. pe la Soroca. în 1595. cei trei moştenitori ai lui Nestor Ureche îşi împărţeau averea părintească şi le venea la fiecare cîte 23 de sate. De aci înainte viaţa lui Nestor Ureche este legata de a Movileştilor. scrie din Constantinopol lui Ureche. Ieremia Movilă îşi încredinţează funcţiile de cinste şi de răspundere ale curţii boierilor cu care petrecuse anii exilului şi care îl ajutaseră în planurile sale. aflînd — cum spune fiul său — „vreme şi cale deschisă de a se depărtare". Simion. în vreme ce el „va oblici" gazdele pe unde se găsesc boierii scrişi în „catastiful" domnului şi-i va închide. după o pribegie îndelungată. spătarului Neculai Ureche şi lui Nistor Batiste. ca să pună mîna pe o seamă de boieri ce-i erau potrivnici şi să-i ţină în închisoare pînă va sosi şi el. toată noaptea. îl găsim în divan cu rangul de mare logofăt.cu a treia parte de baltă din Giemeni. luîndu-şi familia. în aşteptarea unor vremi mai bune. a fost adus săşi petreacă copilăria în ţară străină şi să vină în contact cu cultura umanistă a Poloniei. să avem a li puni iar la mijloc. iar în ţintul Orheiului: Avrameni. de să vor desbate şi s-or aşeza. Ieremia Movilă vornicul cu fratele său Simion paharnicul. sprijinit de boierii din ţară şi ajutat cu oaste de guvernul polon. între alţii: Lupu Stroici logofătul şi fratele său Simion. sub Simeon Movilă. fratele său. şi cînd domnul a fost silit să părăsească ţara. Mihail 265 . prin Oprea armaşul. Andrei hatmanul. turburată numai de războaiele cu Mihai Viteazul... Ieremia Movilă. Astfel Lupu Stroici este mare logofăt. locţiitor de domn a fost lăsat Nestor Ureche. primul cronicar moldovean. în 1592. şi să se ducă la Con-stantinopol.

se îneacă amîndoi în apele Nistrului. pîrăşte pe Nestor Ureche că refuză să-i predea moştenirea lui Isaia Balica1. care n-a vroit să vină. minată de lupte cu verii. că acum fiind domnia nouă. Ştefan Potoţki. Alexandru Movilă. împotriva voinţei regelui. 1 Isaia Balica a fost pîrcălab de Suceava.şi Constantin. care îşi legase soarta de Movileşti. Eugeniu Barwinski. a II-a. Curînd după aceasta. care-i fusese încredinţată de starostele Adam Zolkiewski. Din acest răstimp avem o serie de acte interesante. 263). care se dovedeşte din acte că ar fi fost o femeie rea şi lacomă de bani. pe Bogdan. curînd după aceasta.000 de galbeni poloni pe an starostia de Rohatin. ed. 266 . Cu experienţa lui de om păţit. cum mai mult în lume sfaturi bune la domni nu se ascultă. a scăpat cu viaţă. din care se constată că. „Divanurile toate erau prin Nistur Ureche". şi Potoţki cad în mîinile turcilor şi sînt duşi la Constantinopol. Cronica. între carii erau şi Nestor Ureche. împreună cu ginerii săi şi sprijinită de oaste polonă. Elisabeta. cu oardele lui tătăreşti. Dar domnia lui Constantin Movilă. Singur Nestor Ureche. sora cronicarului. apare în acte polone. şi Grigore Ureche. Ea era hărţuită tocmai din partea acelora de la care ar fi fost îndreptăţită să se aştepte la mai multă solicitudine. p. neavînd încredere în domnul adus şi sprijinit de oştiri polone şi care nici birul datorit nu-1 plătise. Nestor. pe cînd acesta îl ducea hanului. văduva lui leremia Movilă. au dat steag lui Ştefan Tomşa şi au însărcinat pe Cantemir-bei. Se pare însă că acest proces s-a stins repede şi că lucrurile s-au împăcat. moldovenii sunt din hire pururea la domnia lacomi. în împrejurări pe care le vom vedea îndată. cînd doamna lui leremia Movilă. n-a durat nici un an. Nestor Ureche luase cu arendă de 1. ci a rămas la Cameniţa pe lîngă doamna lui leremia Movilă. izbuteşte să aşeze în domnia Moldovei pe cel mai mic dintre fiii săi. publicate de dr. Era ginerele lui Nestor Ureche ţinea în casă torie pe Anastasia. el sfătuia: „să lase să se mai învechească domnia lui Ştefan Vodă. pe care-i strîngea pentru a recuceri tronul Moldovei. şi cu cîţiva din boieri. pleacă din nou în pribegie cu Constantinvodă: „Apropiindu-se Ştefan Tomşa de ţară — ne spune Miron Costin — Constantin Vodă cu mumă-sa şi cu fraţii au purces din Iaşi. singurul dintre boierii pribegi care se ridică cu toată tăria împotriva acestei aventuri este Nestor Ureche. strînge oaste din cetăţi şi de la neamurile sale şi se pregăteşte. Kogălniceanu. boierii care îi însoţeau sînt toţi prinşi şi decapitaţi din porunca lui Ştefan Tomşa. Nestor Ureche este sufletul întregii domnii. că nu ar fi plătit haraciul turcesc şi că ar fi oprit pentru sine banii ce i-ar fi strîns ca administrator al Moldovei. căci turcii. cînd Constantin Movilă cere ajutorul polonilor şi cînd cumnatul său. In această vreme. în a doua pribegie în Polonia. deoarece. Constantin Movilă cade în mîinile unui tătar şi. ce apoi vin la primejdie şi ei şi casele lor" (Mircn Costin. care au scris Letopiseţul ţării pînă la Aron Vodă". să-1 instaleze în scaun. Viaţa familiei Ureche pe pămînt străin nu era însă fără griji. fratele său. să intre în Moldova. Dar — adaugă Miron Costin — nu s-a ascultat sfatul lui Urechiă vornicul. tatăl lui Grigore Ureche. Expediţia se încheie cu sîngeroasa înfrîngere de la Cornul lui Sas. zice Miron Costin.

Grigore Urechs. care mai domnise în Moldova între 267 . un proces cu un ceasornicar. într-o inscripţie de pe o biserică. în timp ce acela asculta slujba sau stătea la masă. la această dată se întoarce în Moldova şi este posibil ca odată cu el să fi intrat în ţară şi Grigore Ureche. pescării şi velniţe. are pentru noi încă multe puncte obscure: nu ştim nici măcar data cînd s-a născut. Nestor Ureche rămîne. ca să fie de hrană călugărilor ce vor căuta în chiliile ei un liman de linişte şi rugăciune. în Lwow. un suflet adînc credincios.Domnia lui Bogdan Movilă nu ţine însă decît un an şi se încheie cu o adevărată tragedie. De la ea a ajuns pînă la noi un splendid aer. Mitrofana. Grigore Ureche urma cursurile unei şcoli superioare în Cameniţa. cu un coif bătut cu pietre scumpe şi ţinea aninată de umăr sabia. aceasta s-a întîmplat probabil între anii 1612—-1617. este prinsă. Ajuns în amurgul vieţii şi privind înapoi peste tot zbuciumul zadarnic al trecutului şi cu gîndul îndreptat spre cele veşnice. şeful slujitorilor din spătărie. în 1602. Bogdan cade în mîinile lor. Nestor avea. Din alte conjecturi. după întoarcerea din pribegie. pe care a înzestrat-o bogat cu o mulţime de moşii şi sate. cărţi de mazilie lui Moise Movilă şi se răspîndi în Iaşi zvonul că domnia s-a dat lui Alexandru Iliaş. iar în divanele boiereşti de la 1631 înainte. a ridicat mănăstirea Secul. cu o mică întrerupere în 1615. după cum reiese din documente contimporane. pare să se fi născut pe la 1590. pînă la începutul anului 1617. pe cînd tatăl său se îndeletnicea cu munca agricolă pe moşia Rohatin. Alexandru. migălite răbdător cu acul. Cu toată rîvna lui după avereşi mărire. îl găsim cu rangul mai mic de mare spătar. iar mama sa. sau poate în şcoala stavropighiei din Lwow. tîrîtă în captivitate şi îşi sfîrşeşte viaţa într-un harem turcesc. în umilinţă. Numele cronicarului apare întîi în documentele. îl găsim apoi menţionat în nişte documente polone din 1616. printr-un ceauş. în semn de mulţumire Domnului. că i-a îngăduit să-şi revadă moşiile părinteşti din Moldova. Miron Costin şi Dimitrie Cantemir — marele purtător de săbii al domnului. Grigore Ureche era deci mare spătar al Moldovei cînd sosiră. pentru întîia oară. cum apare adesea în documente — departe de a putea fi reconstituită în trăsăturile ei caracteristice. alături de fratele său Vasile. Soţia sa. fără să se precizeze vîrsta pe care o avea. Nestor Ureche scapă din nenorocire şi. la 1597. cînd purta. îmbrăcat în haină aurită. Viaţa lui Grigore — sau Gligoraşco Ureache. avea o avere însemnată: o recoltă de 6. ca tretilogofăt. unde. în zilele de sărbători. îl găsim pomenit. a fost şi ea o figură distinsă în galeria „jupăneselor" române din veacul al XVII-lea. Cu religiozitatea caracterului unea un gust delicat pentru lucruri frumoase. noastre la 20 decembrie 1628. cu sufletul dornic de linişte şi de mîntuire. în Polonia. s-a retras în cucernicia ctitoriei sale de la Secul. păşea imediat după domn. Marele spătar era —■ după cum aflăm de la cvasi-contimporanii lui Ureche. Turcii intră în Moldova. Miron ne spune despre Grigore Ureche că „a învăţat literatura în şcolile polone". adus din Constantinopol şi dăruit mănăstirii Secul. doamna Elisabeta. după cum s-a văzut. ca toţi contimporanii săi. în numele tatălui său care nu se afla de faţă. pe lîngă vie.330 de măsuri poloneze. îmbracă rasa de călugăr şi vine acum el însuşi. să caute un loc printre „rugătorii robi ai lui Dumnezeu" din ctitoria sa.

pune la cale. în taină. care se întoarce în Moldova în ultimii ani ai acestei domnii. în cele din urmă. lăsase amintiri aşa de neplăcute. în zbuciumul acelor vremuri de sîngeroase lupte interne şi de necontenite schimbări de domnie. încît nu mai încăpea pe uliţi şi umpluse dealurile Miroslavei. se aflau. „care fierbea de greutăţi şi netocmele". Căsătoria fusese pusă la cale de Petru Movilă. dar ea întîmpina mare împotrivire în unele cercuri din Iaşi. între care de Vasile Lupu vornicul şi de Grigore Ureche. Cu acest titlu îl găsim pe Ureche semnînd în hrisoavele domneşti pînă la 1642. el avea. cînd este ridicat în rangul de cinste pe care-1 avuse şi tatăl său Nestor. Aceştia însă prind de veste printr-un om de casă că Alexandru-vodă vrea să-i omoare în ziua de Paşte şi atunci răscoală în taină ţara. decapitat la Constantinopol. era firesc ca Vasile Lupu să caute a se înconjura de boieri care împărtăşiseră gîndurile lui. în care. Vornicul Ţării de Jos era al doilea dintre dregătorii boieri. Ureche a luat parte la acel zbuciumat divan care trebuia să hotărască asupra căsătoriei fiicei lui Vasile Lupu cu principele Ianusz Radziwill. silită să se împace cu domnul. Miron Costin. unde îşi fac reciproc jurămîntul de credinţă.anii 1620—1621. mitropolitul Kievului. să se plîngă Porţii de greul ce-1 trage poporul din partea domnilor necunoscâtori ai rînduielilor ţării. şi Alexandru. Domnul se hotărî atunci să renunţe de bună voie la tron şi. neputînd abate din hotărîrea ei delegaţia moldoveana. iar în timp de război conducea oştirea. 268 . care a fost silit apoi să se expatrieze în Polonia. sub paza boierimii care abia putea potoli furia mulţimii. Acesta primise învestitura şi. încă din timpul lui Barnovski-vodă. cu judeţele basarabene şi Cetatea-Albă. hotărî să scape de o seamă de boieri. la vestea că el a căpătat din nou domnia. Toma vornicul şi Iorgachi vistiernicul. îşi reluase în divanul ţării locul de mare spătar. o descrie astfel: „Fericită domnia lui Vasile Vodă. aleg pe cei mai de frunte dintre ei şi îi trimit cu jalbă la Ţarigrad. cu chihaia vizirului. între alţii: vornicul Vasile Lupu. care luptaseră alături de el şi trecuseră prin aceleaşi griji şi suferinţe ca şi el. Boierii. uitîndu-şi jurămîntul. şi după domnia de cîteva luni a lui Moise Movilă. o mare mîhnire şi indignare cuprinse ţara. derutarea ei. postelnicul Ioan Costin — tatăl lui Miron Costin — şi spătarul Grigore Ureche. Prin această stratagemă deputaţiunea este intimidată şi. Boierii aflară pe Alexandru-vodă încă nepurces din Constantinopol. cu mare fericire şi tragă-nată pînă la 19 ani". încît. în timp de pace. Multă vreme s-a frămîhtat în sfatul domnesc această nuntă. între aceştia era şi Grigore Ureche. stăpînirea lui Vasile Lupu aduce în viaţa Moldovei o epocă de înseninare. care. în fruntea deputaţiunii. părăsi ţara. Din toate părţile se strînse atît norod în Iaşi. de vornic al Ţării de Jos. la patriarhie. sfătuindu-se cu toţii. Cîţiva din fruntaşii boierilor sînt prinşi şi închişi în temniţă. Ca mare vornic. şambelanul marelui ducat al Litvaniei. a luat scaunul Moldovei vornicul Vasile Lupu. După scurta şi tragica domnie a lui Barnovski-vodă. sarcina de a administra Moldova de la Iaşi pînă la hotarele Munteniei. de au fost cîndva această ţară tot în bine cu bielşug şi plină de toată averea. Doi boieri de seamă ai Moldovei. Dar abia fu instalat în domnie. Urcîndu-se pe tronul Moldovei. alcătuită din 80 de boieri.

publicat în anii din urmă de d-ra Eftimiu. cu zestre foarte bogată. în acea epocă a vestitului Răspuns la Catehismul calvinesc al mitropolitului Varlaam. pune la cale o alianţă a principilor creştini din răsăritul Europei contra turcilor şi trimite în acest scop pe ginerele lui Vasile Lupu. La 15 aprilie 1647 el apare pentru ultima dată în documentele care au ajuns pînă la noi. de teamă că polonii nu vor putea împinge peste Dunăre stăpînirea turcească. Un alt document. slugerului Ga vrii J ora şi soţiei şi copiilor lor." în anul următor. împotriva sfatului fraţilor Toma şi Iorgachi Cantacuzino'se ridicau logofătul Todiraşco şi. cu podoabe şi cu peţiene la işlice. fasc. a Revista arhivelor. 370 — 372. printr-o scrisoare către principele Rad-ziwill din 2 septembrie 16441. că era o frumoasă tradiţie de cărturărie în casa lui Grigore Ureche. dezvăluie un colţ interesant din viaţa familiei lui Grigore Ureche şi proiectează o lumină vie şi simpatică asupra fiicei sale. feciori de boieri. mai ales. oameni tineri. un hrisov arată chipul cum s-a împărţit averea cronicarului între urmaşii săi. n-a putut fi menţinută. voi. Se pare dar. ca o lege spurcată —• şi. hotărîtă de divan în frunte cu Ureche. că această înrudire cu nobilimea polonă putea să indispună cercurile musulmane şi să atragă urgia turcească asupra casei lui Vasile Lupu. 1 Documentele Hurmuzaki. în polonă. Nunta a fost bogată şi frumoasă: „N-au lipsit nimica din toate podoabele cîte trebuiau la o veselie ca aceea — ne spune Miron Costin — cu atîţia domni şi oameni mari din ţări. 1900. Sfatul lui Grigore Ureche a căzut greu în cumpănă. giocuri şi de ţară şi străine. zicături. ca o mare rătăcire. Prin acel document. şi 1-a subscris. că principele litvan trecuse la calvinism — confesiune considerată în lumea noastră. Grigore Ureche n-a apucat zile să vadă prăbuşirea domniei prietenului său. II. fusese trimis înapoi fără nici un ban. p. care s-a aplecat cu simpatie peste nevoile sufleteşti ale neamului din care vitregia vremurilor l-au smuls fără voia lui. vornicul Grigore Ureche. Antimia. I. „cu mori în fiinţă şi cu iazuri". „fiica răposatului Ureche fost mare vornic. întărit de Gheorghe Ştefan. regele Poloniei Vladislav. al doilea. Şi aşa cu petrecanii trăgănînd. III. înteţit de papa şi de vene-ţieni. s-au veselit cîteva săptămîni. Dar ruptura cu turcii. 9. redactată cu o simpatică modestie. a dăruit rudelor sale. suplement. şi aga.se împotriveau cu toată hotărîrea. Şi. p. Nunta s-a făcut în anul 1645 şi a fost celebrată de către Petru Movilă. argumentînd: întîi. La 3 mai. la alaiuri pre cai turceşti. şi au purces cneaz Ragivil cu doamna sa în Ţara Leşească. Antimia. pe motivul că nu s-a putut strînge birul din pricina sărăciei oamenilor. să obţină participarea Moldovei. ca mare vornic în Ţara de Jos. satul Mîndreştii din ţinutul Cîrligăturii. din acest act. II. vroind— spune. actul — să-şi facă pomenire ei şi părinţilor ei". Demersul a fost primit. Domniţa Măria însăşi îşi dă consimţămîntul. care erau în luptă cu turcii pentru insula Cretei. încredinţat de Poartă să primească haraciul. curtea împodobită toată şi strînşi boierii şi căpeteniile ţării. ea fiind în cărţi foarte învăţată"2. pe cneazul Radziwill. adaugă actul—şi aci este trăsătura cea mai interesantă — „ea singură cu mînile sale le-a făcut lor zapis. 269 . Două săptămîni mai tîrziu el nu mai era în viaţă.

cuprinde o mare doză de arbitrar: elemente care aparţin în chip evident lui Grigore Ureche au fost trecute pe seama lui Simion Dascălul şi părţi din adausele interpola-torului au fost atribuite cronicarului. mergînd pe urmele regretaţilor I. aşa cum a ajuns ea pînă la noi. aşa cum a încercat Kogălni-ceanu să ne-o dea în colecţia sa de Letopiseţe. din romane populare şi din cronografe. alcătuită din texte religioase. P. care a purtat războaie cu sciţii şi a făcut primele cuceriri romane pe pămîntul scitic. şi apoi să delimiteze izvoarele utilizate de Ureche de cele care au stat la îndemîna lui Simion Dascălul. după numele „hatmanului rhnlenesc" Flaccus. o eră nouă. constituie încă astăzi o problemă complicată. nu există. Toate manuscrisele care au ajuns pînă la noi înfăţişează textul lui Ureche întreţesut cu interpolările adăugate ulterior de Eustratie Logofătul. să stabilească de aproape izvoarele polone întrebuinţate în prima cronică moldoveana.Datele pe care le avem despre Grigore Ureche. dar nu avem nici măcar o copie directă după ea. După părerea răposatului Giurescu. Sbiera. de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. Ureche se ocupă de limba moldovenească. susţinînd că e de descendenţă latină şi. în Letopiseţele Moldovei. Nu numai că s-a pierdut originalul cronicii. Iorga. singurul în care s-a afirmat originalitatea neamului nostru în veacurile trecute. este a lui Grigore Ureche. în studiul Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin. Cronica lui Ureche în forma ei primitivă. de a publica aparte ceea e credea el că a fost la început cronica lui Urechi de ceea ce presupunea că a interpolat ulterior Simion Dascălul. dar acest început al unui nou gen literar. încercarea făcută de Kogălniceanu în 1852. Ştefan Orăşanu şi N. fireşte. aceste adause ale lui Simion Dascălul sînt aşa de numeroase şi aşa fel îmbinate în urzeala lui Ureche. din legende apocrife. afirmaţia lui apare într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini. a atacat problema pe altă cale. Panaitescu. Să vedem acum cum se pot limpezi — dacă se pot. sînt. lucru interesant. din analiza cronicii. G. în stadiul actual al materialului — trăsăturile personalităţii lui literare. pe care îl dau letopiseţe latineşti Moldovei. D-sa a căutat. despre care ne-am ocupat mai sus: 270 . după cum are grijă însuşi Dascălul să ne-o ateste. încît ar fi peste putinţă să se delimiteze precis ceea ce constituie fondul primitiv al cronicarului boier de ceea ce este suprapus de Simion Dascălul şi de ceilalţi. După capitolul despre descălecarea Moldovei. foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. P. care. CRONICA LUI GRIGORE URECHE Cronica lui Grigore Ureche deschide pentru literatura noastră veche. " Rezultatele la care s-a ajuns prin această confruntare a surselor cu textul cronicii sînt următoarele: Cronica începe cu o „predoslovie a descălecării". în acest scurt capitol Ureche explică numele de Flachia. despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce 1-a jucat în viaţa publică a Moldovei.

Mem. prelucrat şi adăugit. pentru a ne mărgini. nu însă fără discernămînt critic. de la primii domni ai Moldovei pînă la Alexandru cel Bun. al nostru. Ultimele cuvinte ne îndeamnă să credem că vechile anale fuseseră amplificate cu tradiţii populare... 1909. Pe Eftimie nu 1-a cunoscut. Dealtfel ni sa păstrat din secolul al XVIII-lea în Biblioteca Academiei Române o versiune românească a acestor anale. ist. „lipind". informaţiile din izvoarele străine la ale noastre.. ei zic galina. după textul tatălui său. Marcin Bielski. ei zic panis.de la Rîm ne tragem. Ureche introduce. p. „letopiseţul cel latinesc". Bucureşti. Aceste anale fuseseră traduse în limba română. fiindcă. găină.. De la Alexandru cel Bun înainte. toate cuvintele le-am înţelege. De la rîmleni. cîteva capitole privitoare la istoria popoarelor învecinate cu noi: poloni. Bogdan1 după o copie descoperită de d-1 Alex. femeie.. 271 . Rom. din felul cum se fac citatele: „letopiseţul nostru cel moldovenesc".. muiere. Prototipul acestei copii este. izvoarele cronicii sînt citate după limba în care sînt scrise: „letopiseţul cel leşesc". rezultă că acesta era scris în limba română. credem. aşa de pre scurt scrie. iar ce au scris „au scris mai mult din basne şi din poveşti ce au aflat unii de la alţii". seria II. Lapedatu. ea este în bună parte opera sa personală. şi de am socoti pre amăruntul. la redacţia aproximativă a lui Ureche.„. care au fost scrise. ei zic caro. pentru o mai bună clarificare a istoriei moldoveneşti. carne. în această redacţie a lui Ioachim. ca de nişte oameni neaşezaţi şi nemernici" şi că „letopiseţul nostru cel moldovenesc. Ioachim o publicase sub numele tatălui său. noster şi altele multe din limba latinească. sub titlul de Kronika Polska. Ureche e nevoit să dea lista de domni întreagă aşa cum o găseşte în analele interne ale ţării. femina . la curtea lui Ştefan cel Mare şi continuate de Macarie şi de Azarie. în genere. înainte de a trece la urmaşii săi. pater . 107—119. o traducere făcută înainte de Ureche şi pe care a utilizato şi acesta. deocamdată. mulier. XXI. turci şi unguri: Povestea şi tocmeala altor ţări ce sînt prin prejur. dintr-un sentiment de pietate. regretînd că „scriitorii dintîi n-au aflat scrisori. tom. Panaitescu este de părere că Ureche a împrumutat aceste informaţii dintr-o scriere istorică şi geografică asemănătoare cu aceea a lui Sebastian 1 Letopiseţul lui Azarie. textul a fost cu mult amplificat. cum spune el. „letopiseţul cel moldovenesc". tătari. Izvorul polon pe care Ureche îl urmează de aproape este cronica prelucrată şi continuată de Ioachim Bielski. Ureche găseşte în izvoarele polone ştiri din ce în ce mai numeroase privitoare la istoria Moldovei." Trecem peste adausele lui Simion Dascălul. dar numeroasele greşeli ar indica un prototip mult mai vechi. Analele Acad. Cartea apăruse în 1597. De aci împrumută Grigore Ureche ştirile privitoare la Moldova. Bogdan credea că traducerea s-a făcut la sfîrşitul secolului al XVIIIlea. publicată de I. nu găseşte nimic în cronicarii poloni. ce le zicem latini: pîine. şi deşi. Deoarece pentru partea de la început. părinte.. că nici de viaţa domnilor care au fost toată cîrma nu alege". După moartea lui Ştefan cel Mare.. Ureche utilizează analele slavoneşti ale ţării. după cum spuneam. şi atunci completează datele unele prin altele. secţ. Intrînd în istoria moldovenească cu capitolul De începutul domnilor ţării Moldovei şi de viaţa lor. pe care nu le găseşte în izvoarele interne.

a amplificat-o şi apoi. cum se numea atunci. cu atîtea amănunte dramatice şi în acelaşi timp precise. cu soţia Simiiana şi copiii vînd ocina şi moşia lor cu heleşteu. apoi în limba franceză. într-o copie interpolată de Simion Dascălul. care nu se găsesc în Sebastian Miinster. nu se ştie cum. Neculai Buhuş moare în 1667. CC. cosmografie — mai dezvoltată. Ureche — în De neamul moldovenilor. 2 Ulterior. Ureche şi-a scris cronica pînă la a doua domnie a lui Aronvodă (1595). Dar în aceste capitole Ureche dă ştiri despre împărăţia tătărească şi neamurile ei. cunoscută sub numele de Cosmografia universală şi publicată în 1544. LIII. Se poate ca puţin timp înaintea morţii. III.„că mi se pare. scrisă se pare între 1642. 2 A dispărut de timpuriu. 5). înainte de sosirea la Iaşi a lui Aron-vodă. Simion Dascălul. 3 10. apărută la Veneţia în 1596. originalul lui Ureche a dispărut.Miinster. Ea a fost foarte răspîndită în Polonia. în 1550 a fost tradusă în limba latină. Cartea a avut un mare succes pe vremea sa. Am spus mai sus că Ureche a murit fără să vadă sfîrşitul domniei lui Vasile Lupu. Simion Dascălul a copiat-o. bine nu ştiu. lui pan Eustratie biv logofăt". într-un document1 din 1641. dar se găsesc. spaniolă. în hotarul satului Feteşti. la Basel. cum s-ar apuca de această poveste cu basnele lor cele ce au scris. LV— LVIII). împreună cu alţi boieri din divan.. Giurescu): „Iară cum am înţeles de cîţiva boieri şi mai ales din Neculai Buhuş ce au fost logofăt mare.. Ultimul capitol din cronica rămasă neterminată expune împrejurările pribegiei lui Nestor Ureche. Succesiunea interpolatorilor credem dar că este aceasta: Eustratie Logofătul. a intrat însă de timpuriu în mîna lui Simion Dascălul. II. a mai adăogat interpolări şi a mai făcut cîteva schimbări un Misail Călugărul. data cînd el ajunge vornic mare. Această versiune cu interpolările lui Misail Călugărul se păstrează în patru manuscrise din Biblioteca Academiei Române (cf. ca s-o transcrie. Surete şi izvoade. încă neaflată pînă acum. fără să lase nici o urmă. „Scrisul românesc". E o mărturie din martie 164 1 prin care Gr. într-o geografie latină a lui Io. pre acest Simeon Dascălul. din ce ţară au ieşit strămoşii lor (ed. cestălalt nepot" (p. Giurescu. Antonius Maginus Pata-vinus. Sau „De ar fi acmu Istratie Logofătul şi fiiu-său un Simion Dascăl şi nepotu-său un Misail Călugărul. şi 1647. unde Marcin Bielski o ia ca model pentru cronica sa. Istratie Logofătul l-au fătat cu basnele lui şi Misail Călugărul de la Simeon au născut.." 272 . Nu este exclus însă ca aceste ştiri împreună cu cele din Sebastian Miinster să se găsească împreună într-o geografie — sau.. Misail Călugărul. 192 1. data morţii. „fratelui şi prietenului nostru. cela fiu.. p. 326 şi în introducerea la Grigore Ureche vornicul şi Simion Dascălul: Letopiseţul ţării Moldovei. să fi împrumutat cronica neterminată încă lui Eustratie Logofătul. italiană şi cehă. p. împletind ştirile aflate în izvoarele interne cu informaţiile pe care le găsea în Bielski şi în cosmografia nedescoperită încă. că n-am văzut letopiseţul lui Istratie.. după cum arată C. care era al treilea logofăt în divanul lui Vasile Lupu şi cu care cronicarul era în strînse legături de prietenie — „frate şi prieten". pe apa Crr/dei. p. în ce împrejurări nu ştim. Cîmpul este aci deschis ipotezelor." Miron Costin nu văzuse însă letopiseţul lui Eustratie Logofătul: . încît nu încape îndoială că scriitorul lor le cunoaşte din amintirile bătrînului boier. cum îl numeşte. fiindcă nici 1 Ghibănescu. Ureche atestă că a văzut cînd Lupul din Hîrlău. G i u-r e s c u. Ea concordă şi cu ceea ce aflăm de la Miron Costin — care intrase în Moldova la vreo patru-cinci ani după moartea lui Gr. ed. Eustratie Logofătul a adăogat şi el cîteva ştiri şi apoi cronica a fost încredinţată lui Simion Dascălul. în Convorbiri literare. în limba germană. Cronica lui Grigore Ureche. C. cum semnează predoslovia. a apărut în o mulţime de ediţii — vreo 27.

în interpolările sale. Crescută astfel cu interpolările lui Simion Dascălul. nicăieri în cuprinsul cronicii nu vorbeşte despre sine. In cronică. Dintre izvoarele polone. răscoala lui Tomşa. aşa cum ne-o oferă ediţia regretatului Giurescu — cea mai bună. care scrie la cîteva decenii după Ureche. printr-o tendinţă constantă de „a tinde poveştile mai larg". El a avut la îndemînă o versiune a letopiseţelor moldoveneşti deosebită de aceea pe care a întrebuinţat-o Ureche. cu riscul de a cădea în prolixitate şi incoerenţă chiar. Pretutindeni el se identifică cu faptele povestite şi nicăieri nu iese la iveală. nici chiar atunci cînd făptaşii sînt persoane care i-au stat aproape de suflet. Simion Dascălul a utilizat. se vede bine că nu 1-a cunoscut. în 1670. două personalităţi cu totul deosebite. Dascălul a luat unele ştiri. simulacrul de înmormîntare. fuga lui Despot în Polonia. Deşi îl citează într-un loc în expunerea lui Ureche. întrucît este singura care respectă tradiţia unui text şi ne dă în acelaşi timp variantele din celelalte manuscrise.Miron Costin. cronica lui Ureche s-a răspîndit în o mulţime de copii manuscrise. printr-un deosebit simţ de demnitate. nu are la îndemînă decît tot compilaţia interpolatorului. domnia acestuia. împrietenirea lui Despot cu Laski. cînd stolnicul Constantin Cantacuzino însoţeşte la Iaşi pe soţia şi fiica lui Brîncoveanu la căsătoria acesteia cu Gheorghe Duca. prefacerea că e mort. totuşi. cînd ai dori-o chiar. după cum mărturiseşte el însuşi. Sarmatiae Europae Descriptio. izvoare diferite de acelea pe care le-a folosit Grigore Ureche. Din această operă a luat toate acele amănunte pline de colorit privitoare la domnia lui Despot: falsificarea genealogiei. în traducerea polonă a lui Paszkowski. Coexistenţa acestor două personalităţi atît de diferite în cuprinsul aceleiaşi cronici se relevă de la primele pagini. Grigore Ureche este. pe care le-a adăugat în textul lui Ureche stîngaci. neîndemînatic. asupra căruia vom reveni îndată. nici chiar atunci cînd ar fi îndreptăţit. 273 . Izvoadele lui Simion Dascălul cuprindeau. necesare pentru a urmări istoricul textului — se observă destul de clar două firi. cînd te-ai aştepta. dînd naştere la contraziceri. răsturnarea lui Lăpuşneanu tocmai cînd credea că a scăpat de Despot. căci aceste fapte nu se găsesc la el. Simion Dascălul nu a cunoscut pe Ioachim Bielski. el dobîndeşte o copie de pe cronica lui Ureche de la marele comis Ion Racoviţă. domnul Moldovei. O primă personalitate se caracterizează printr-o caldă dragoste de ţară. de o discreţie plină de demnitate. printr-o totală lipsă de măsură şi de simţ critic. încercarea lui Lăpuş-neanu de a-1 otrăvi. întrele altele. dar acest izvod este tot compilaţia lui Simion Dascălul. din faptele pe care pretinde că le ia din istoriograful polon. Simion Dascălul a avut la îndemînă pentru compilaţia sa numai opera lui Alexandru Guagnini. printr-un spirit de măsură şi claritate şi printr-un fin discernămînt critic. Din aceste letopiseţe interne. şi cronica lui Eftimie şi mergeau pînă la domnia lui Vasile Lupu. A doua personalitate se caracterizează printr-o rîvnă de a se face cunoscută cu orice preţ. în ceea ce priveşte persoana lui. Simion Dascălul a mai introdus în cronica lui Grigore Ureche un capitol despre originea românilor din tîlharii de la Rîm. două mentalităţi.

Dar cine are despre istorie o asemenea concepţie îşi dă bine seama că primele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească sînt: deplina obiectivitate în restabilirea adevărului. la domnia lui Despot.. Simion Dascăl. ordinea evenimentelor. Mai departe. mai ales cînd «este vorba să-şi asigure paternitatea adauselor sale: „Acestea cercînd cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice. încolo nicăieri nu vorbeşte despre sine şi ai săi. iară de pe cele bune să urmeze şi să înveţe şi să se înde-repteze". împletind. El. Deşi „cerca cu nevoinţă" şi „cărţi străine". fapte istorice consemnate în cronici cu materialul legendar care circula în masele populare din vremea sa1 şi care intrase în bună parte in izvoadele pămîntene. schimbă unele pasaje şi adaugă de la sine lucruri care nu se găsesc în izvodul său. Grigore Ureche îşi dă seama de aceasta şi de aceea el confruntă continuu izvoarele pămîntene cu cele străine.. din noianul ştirilor contradictorii. Ureche o spune destul de limpede: „nu numai letopiseţul nostru. între istorie şi folclor el nu face nici o demarcaţie. Ureche este apoi stăpînit de un suflu de patriotism. de care nu vorbeşte decît o singură dată. de unde au izvorît în această ţară şi s-au înmulţit". în aceste simple cuvinte ale bătrînului cronicar. unde adaugă la textul lui Paszkowski că Despot „s-a mutat la alt ostrov de la Roma". Simion Dascălul se opreşte asupra detaliului morţii nepotului în război şi face din această împrejurare punctul de plecare pentru falsificarea genealogiei lui Despot-vodă. S74 . ce spune că au gonit pre aceşti tătari. vibrează totuşi în paginile cronicii sale. ajunsese să-şi lămurească fiinţa sa etnică deosebită. ea trebuie să dea norme de învăţătură „feciorilor şi nepoţilor. După aceia şi eu. Guagnini aminteşte de un nepot al lui Despot. fără discer-nămînt critic. El e stăpînit mereu de preocuparea de a „tinde poveştile" cît mai pe larg. cel al cărui nume 1-a uzurpat o slugă... dimpotrivă. El are despre istorie o concepţie pragmatică . interverteşte. de pildă. ca să poată De exemplu: legenda lui Eţco prisăcariul ş. pentru ca. să poată culege grăuntele de adevăr pe care-1 cuprind. Ba ceva mai mult: modifică datele pe care le găseşte în izvoarele sale. viitorul domn al Moldovei.. cu toată discreţia. cu o totală lipsă de simţ critic. ce şi cărţi străine am cercat. apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti.. El scrie împins de curiozitatea de a „afla cap şi începătură moşilor. Simion Dascălul. Vorbeşte. ci eu. care în acele vremuri turburi.. despre cele rele să se ferească.a. ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte. care. ce de dereptate"." Ureche este un spirit critic." „Ce această poveste nu se află însemnată de Ureche vornicul.. Simion Dascălul este. nu o au scos Ureche vornicul din letopiseţul cel latinesc. Simion Dascălul apare continuu în cuprinsul povestirii.. ţinea „să nu se înece anii cei trecuţi şi să ne asemănăm fiarelor şi dobitoacelor mute". care văzuse înflorirea istorică a Poloniei.. Aşa face. iar eu n-am vrut să las nici aceasta să nu pomenesc. ceva din sufletul neamului întreg. ca să putem afla adevărul." „Ce această poveste a lui Laslău craiu. o am izvodit din letopiseţul cel unguresc. o fire imaginativă.cum se întîmplă cu tatăl său Nestor.

ca să nu se ştirbească ţara. lucrate cu artă în medalion. în tîrg în Huşi. de se vedea că nimica nu s-au depărtat de obiceiul tatîne-său. ci pentru ca să-1 aibă prieten la nevoie şi la treabă ea aceea. Sau portretul lui Petru-vodă Rareş: „Ca un păstor bun ce străjueşte turma sa.. La călărie sprinten. a săgeta din arc tare nu putea fi mai bine. în acelaşi timp. aşa în toate părţile străjuia şi priveghia şi nevoia să lăţească ce au. Iată de pildă pe Iliaş-vodă. că nimica după ce s-au aşezat la domnie n-au zăbovit. primeşte să-i recunoască suzeranitatea. stricători de lege şi de datini. că nu cerca bătrînii la sfat. Sînt adevărate portrete mici. el ştie să încondeieze şi pe domnii răi. din casă lua sfat şi învăţătură. din obiceele creştineşti s-au depărtat. feciorul lui Ştefan Vodă cel Bun (Mare). la 1471. în sfîrşit. s-au pristăvit în ceasul dintîiu al nopţii. ci nădejdea pre toţi i-au amăgit. Ureche explică răspicat: „au trimis şi lui craiu din dobînda sa. în contrast cu aceşti mari înaintaşi. duioşie pe care o proiectează peste figura domnilor apărători de ţară şi dătători de legi şi datini. fiul lui Petru Rareş. gîndindu-se că va semăna tatîne-său. Numai ce era mai de treabă domniei lipsia. că dinafară se vedea pom înflorit. cronicarul polon spunea că Ştefan a trimis 28 de steaguri regelui polon. aşa. ci de războae s-au apucat.afla adevărul. cu carii ziua petrecea şi se desmierda. ci ca un strejar în ţoale părţile priveghia. să depună în cortul regal steagul Moldovei la picioarele regelui polon şi să îngenunche înaintea lui. iar dinlăuntru lac împuţit. milostivă şi la toate bunătăţile plecată". Mai apoi lipi de sine Ieşi. de care ne vom ocupa pe larg mai jos. totuşi el înlătură din cronica sa ştirile din izvorul polon care i s& păreau exagerate şi care. portretul doamnei Ruxanda: „Femeie destoinică. iar noaptea ca turcoaice curvind.. cu dumnezeire. cu suliţa la halca nu pre lesne avea protivnic. Suflul sentimentului patriotic se vede la Ureche şi în lumina de caldă. ci de la cei tineri. la atîta: Ştefanvodă a venit la Colomeea şi „toate ce au avut mai de treabă au vorbit şi apoi l-au ospătat pe Ştefan Vodă". în timp ce cortul se desfăcea pentru ca oştirea adunată în Cîmpia Colomeei să vadă umilirea marelui erou moldovean. scena în care Ioachim Bielski ne povesteşte cum Ştefan cel Mare. milostiv şi aşeză-toriu. Iubia să auză glume şi măscării şi jocuri copilăreşti. Sau. de-i era şi de sfat şi de a batere halca ctâ suliţa. Nici de carte era prost. Mai înainte. jigneau mîndria lui de moldovean. nu cu puţină laudă pentru lucruri vitejeşti ce făcea. răsipind avuţia cea domnească. în vedere se arăta creştin." 275 . al lui_ Ştefan cel Mare. tuturora arăta direptate. nu pentru că doar au fost datoriu să-i trimită. ca bunăoară: „Bogdan Vodă cel Grozav. pe care „firea şi faţa îl lăuda să fie blînd. este înlăturată de Ureche şi redusă.. că avînd lîngâ sine sfetnici tineri turci. de-i va veni asupra". că nu în beţii. fiul doamnei Ruxanda. încolţit de turci şi nevoit să ceară ajutorul regelui polon. pe care ni-1 înfăţişează cu contrastele lui: „Cumu-şi era blînd şi cucernic. dărîmători de ţară. ce-i rămăsese de la tată-său". şi mai ales. cum zic unii că au fost supus leşilor. nici în ospeţe petrecea. Sau chiar portretul lui Bogdan Lăpuşneanu. prestîndu-i omagiul de credinţă. şi la toate-i mergea cu noroc". De pildă. apucat.. înţeleaptă. iară noaptea în slobozie mahmetească se dedese".

neclar. şi lucru său îl ştia a-1 acoperi. de plîngea toţi ca după un părinte al său. ce este în mîna lui Dumnezeu. l-au ajuns. Stilul lui Grigore Ureche se caracterizează dimpotrivă printr-o concizie şi precizie întradevăr clasice. tendenţioasă. Amintrelea era om întreg la fire. se rădica deasupra biruitorilor ." în acest exemplu — aş putea cita întreaga predoslovie — se vede bine fraza lungă. Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul.." Este cel mai clasic portret din literatura noastră veche. şi totuşi nici un cuvînt de prisos. Citez ca exemplu — fiindcă predoslovia este prea cunoscută din liceu — portretul lui Ştefan cel Mare: „Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat. şi pentru aceia rar răsboiu de nu biruia. plin de repetiţii. Aceste două temperamente atît de diferite pe care le întrezărim în corpul compilaţiei se răsfrîng — cum dealtfel este şi firesc — şi în structura stilistică a cronicii. soco-tit-am ca să nu lăsăm acest lucru nesăvîrşit <să> nu se însemneze înainte. că se părăseşte această însemnare. ca o pisanie de biserică. este un stil lapidar.. ca să nu ne zică cronicarii altor limbi c-am murit şi noi cu scriitorii cei din ceput. ca o urzeală în care firele neorînduite bine încep să se încîlcească. nu pierdea nădejdea. şi unde-1 biruia alţii. ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti. încărcată de incidentale. al marelui voievod. Iată. nu pentru suflet. în adausele lui Simion Dascălul. şi unde nu gîn-deai. Rîvna de a „tinde poveştile mai pe larg" este la el aşa de puternică. de multe ori la ospeţe omora fără giudeţ. mai ales sufletesc. care vedea cum se risipeşte ţara lăsată de Ştefan cel Mare şi Sfînt: „scăderea care se vede că au venit în zilele noastre". Ce după moartea lui pînă astăzi îi zic Sfîntul Ştefan Vodă. plină de repetiţii. nici mai nainte. greoaie. că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă aparatură.Zbucneşte în aceste ultime portrete durerea unui mare patriot din divanul Moldovei. văzînd noi aceasta. de exemplu. nici după aceia. care au fost însemnînd aceste lucruri ce au trecut.. apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti. încît îl orbeşte şi îl face să admită şi să încorporeze pînă şi o legendă ungurească. Stilul lui Simion Dascălul este de multe ori întortocheat. Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mînăs-tire în Putna. falsă. La lucruri de războae meşter. ce într-înse spune cursul anilor şi viaţa domnilor. carele nim. s-au săvîrşit. sau că doară suntem neînvăţat . mînios şi de grab a vărsa sînge nevinovat. despre descendenţa noastră din tîlharii scoşi din temniţele Romei. care era de dînsul zidită. văzînd şi cunoscînd că scriitorii cei mai de demult. carele mai nainte de alţii au fost început pre rînd însemnat pînă la domnia lui Vasilie Vodă. că el încă au fost om cu păcate. întunecată. şi pre urma lor alţii nu vor să se apuce. demnitatea sentimentului naţional este amorţită. neleneş. pare că e săpat în piatră. acolo îl aflai. unde era nevoe însuşi se vîra. Atîta jale era.. o probă din predoslovie chiar: „După aceia şi eu care sînt între cei păcătoşi Simion Dascăl.e din domni. ca văzîndu-1 ai săi să nu îndărăpteze. Nimic nu se poate adăuga şi nimic nu se poate suprima fără a-i distruge farmecul lite276 . că ştiindu-se căzut jos.

cu precizia de care avem nevoie. • 277 . care păstrează frăgezimea naivă a imaginilor sugestive formate în plin contact cu viaţa satului. „în vremea lui Petru Vodă Şchiopul au fost secetă mare şi unde prindea mai înainte peşte. totuşi limba cronicii nu este lipsită de un pitoresc al ei particular.de lui". „au descălecat oraşe în ţară". care nu ne dau în această privinţă. că toate-şi apără căscioara şi hrana lor cu acele şi cu veninul său. alături de părţile de lumină. ca de pildă: „Ţara Ardealului înconjurată cu munţi şi cu păduri cum ar fi îngrădită". limba lor e creaţia colectivităţii moldoveneşti de la jumătatea veacului al XVII-lea. cumu-i albina. acolo ara plugul". la ospeţe omora fără giudeţ"). ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti. alături de marile calităţi ale domnului. De remarcat în acelaşi timp cu cită obiectivitate Grigore Ureche. de luptă între puterile naturii. ce să chiamă matca. Asemenea imagini şi multe altele. Lăsînd deci la o parte această latură a ei. îl socotim neinteresant din punctul de vedere al formării limbii literare (dimpotrivă. de albinărit. de păstorit. de interioare de viaţă patriarhală. ca altiţele discrete de pe ţesăturile ţărăneşti. care avea un adevărat cult pentru Ştefan cel Mare. fiindcă în unele părţi amîndoi au transcris aproape verbal izvoare interne.. iar. de altă parte. ne-ar interesa să ştim şi în ce măsură limba textelor coresiene a mlădiat scrisul marilor cronicari moldoveni) — dar pentru că nu numai originalul lui Ureche s-a pierdut. după o scurtă trăsătură fizică. în sfîrşit. l-au ajuns"). fiind de esenţă filologic.rar. şi defectele.. stilizate în structura limbii. textul autentic. sau amintind interioare duioase de familie: „ales un om ca acela — hatmanul Arbore — ce au crescut Ştefan Vodă pre palm.. Deşi stilul lui Ureche este de o precizie lapidară. degrab a vărsa sînge nevinovat. „Petru Şchicpu blînd ca o matcă fără ac". evocînd aspecte de viaţă plugărească. carii în toate părţile fulgerau şi trăsneau cu armele lor". sau Petru Rareş „ca un păstoriu bun grijia de oile sale" . carele nime din domni. iară domnul lor. ori luate din viaţa păstorească: „ca nişte lupi gata spre vînai ca să înece oaia neslobivă".. „le-au împărţit hotare în ţara sa". Lăsăm la o parte aspectul ei fonetic şi morfologic — nu pentru că. limba primei cronici moldoveneşti — creată de un popor de boieri şi de ţărani a căror viaţă se împletea intim cu a naturii — nu se ridicase încă pînă la concepte abstracte. nu pentru suflet. care nu ne mai stau astăzi la îndemînă. sau. nici mai nainte.. pre nimenea nu vatămă. Sfîntul Ştefan Vodă. recunoaşte. sau din priveliştea frămîntăriior naturii: „cum se ridică o negură întunecată şi se răsipeşte aşa şi Petru Rareş se curăţeşte de îxîrba ce-i zăcea la inimă" . imagini din viaţa stupilor de albine: „Turcii ca un roiu de albine înconjoară mînăstirea". pentru a aşeza apoi calităţile într-o gradaţie ascendentă care culminează în apoteoză („. ci toate de învăţătura ei ascultă".. Dar este o limbă plină de vigoare. şi cele de umbră („mînios. „păgînii. „de s-ar învăţa cei mari. ce este în mîna lui Dumnezeu. înşiră repede defectele.. Aci însă nu se mai poate face distincţii nete între Ureche şi Simion Dascălul. „ostile s-au vîrtejit". ci şi din prelucrarea lui Simion Dascălul nu avem decît copii tîrzii. nici după aceia. Dar aci stă marele lui meşteşug de artist în ale scrisului că. o înflorează cu un colorit dulce.. abia modelată de cărturari.

Se începe cu: „scrie letopiseţul cel unguresc" şi sfîrşeşte cu: „Ce această poveste a lui Laslău craiu. Interpolarea are cîteva trăsături caracteristice care o apropie de legenda păstrată într-o versiune a vechilor anale moldoveneşti. locuiau pe meleagurile Moldovei tătarii. după ce s-a mîntuit războiul. II. împăratul Rîmului i-a răspuns că el. îi dăruieşte craiului unguresc. A. din regiunile în care era cunoscută limba ungară. nu e pomenit. de se cehluiesc pregiur cap". de unde sunt ei de au venit pre aceste locuri". pînă acum nedescoperit. ist. 130. Codex Bandinus. nici unul din scriitorii noştri vechi nu ne dă lămuriri despre el. Din pricina aceasta răufăcătorii s-au înmulţit aşa de mult în ţara lui. a jurat „să nu pice om de sabia şi de judeţul lui". Dacă a luat acest ajutor de tîlhari de la împăratul Rîmului. franciscanul Marcus Bandinus. Rom. Laslău — adică Vladislav — craiul unguresc. t. XIII. p. Este capitolul privitor la „ijderenia moldovenilor. chiar pe vremea lui Vasile Lupu. înainte vreme. 307. Urmărindu-i dincoace de munţi. Ureche. Laslău i-a fugărit într-una pînă i-a trecut apa Şiretului. Simion Dascălul. interpolarea lui Simion Dascălul se apropie de legenda pe care a cules-o. Prin aceşti tîlhari cuprinşi în oastea lui Laslău s-au descălecat apoi. 56: invazia tătarilor. încît toate temniţele sînt pline de ei şi nu mai are ce le face. E locul să ne ocupăm aci şi de acest curios adaus al lui Simion Dascălul. s. El începe prin a povesti că. Laslău a venit în Ungaria şi. înmulţindu-se şi lăţindu-se. dar cu o condiţie: să nu-i mai aducă înapoi. cu toată puterea sa. şi nici în documentele vremii. cîte au ajuns pînă la noi. Prin această notă infamantă şi prin alte amănunte. unde se şi văd în două locuri săpate în stînci semnele făcute de Laslău craiul.. înfrîngerea tătarilor şi colonizarea rîmlenilor ortodocşi în părţile Crişanei şi ale Maramureşului). în afară de •o notiţă scurtă. nu o au scos Ureche vornicul din letopiseţul cel latinesc. trecîndu-i munţii pe la Rodna. pe la Crăciun. care poveste o am socotit pre semne ce arată că poate fi adevărată". unde au împins pe unguri din ocinele lor. păstrată de un copist aproape contimporan. ce spune că au gonit pre aceşti tătari. s.Dintre adausurile făcute în cronica lui Ureche. 18931894. asupra căreia vom reveni îndată. din mediul ciangăilor din Moldova. care semn trăieşte şi pînă astăzi în ţara Moldovei şi la Maramureş. Din adnotările sale se poate deduce că venea de peste munţi. Analele Acad. unul a provocat o adevărată furtună de indignare în Moldova secolului al XVII-lea. care. Ca să îşi cureţe ţara de ei. o am izvodit din letopiseţul cel unguresc. urcîndu-se pe tron. ţara Maramureşului şi a Moldovei. după cum pretinde autorul însuşi. * Personalitatea acestui ciudat adnotator nu ne este cunoscută. cerîndu-i oaste de ajutor 'împotriva vrăjmaşilor. ci eu. de le-au pîrjolit părul cu un hier înhierbîntat. au trecut peste munţi în Ardeal. ajutorul cerut de regele ungur Vladislav de la Rîm. în legenda asupra căreia ne-am oprit 1 V. trimiterea unui ajutor alcătuit din rîmlenii ortodocşi.. Şi atunci „de sîrg i-a strîns pe toţi de pretutinderea şi i-a însemnat pre toţi de i-au ars împrejurul capului. trimis de scaunul apostolic să cerceteze parohiile catolice din Moldova. pe care i-a bătut şi i-a gonit. dintr-un letopiseţ unguresc. copiată în Rusia şi cuprinsă în colecţia de cronici ruseşti cunoscută sub numele de Voskresenskaja Utopist (vezi p. 278 . a pornit contra tătarilor. Capitolul ar fi fost tradus. Mem. s-a ridicat şi s-a dus la împăratul Rîmului. în acea legendă însă lipseşte nota infamantă a tîlharilor din temniţele Romei.

precum şi Todoraşcu Cantacuzin vel vist." Interpolarea lui Simion Dascălul privitoare la obîrşia românilor din tîlharii Romei a stîrnit o profundă indignare între cărturarii moldoveni din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. în acelaşi timp. stînd în ţărmurile apei. în Moldova şi alţii. în ziua de lăsatul secului. iar acesta şi neştiut şi slab în minte... Deşi un letopiseţ unguresc cu astfel de elemente nu s-a descoperit pînă a:iim. de se ceh-luiesc pregiur cap. soţia nefericitului boier. ce se zice româneşte: place-mi. interpolatorul se vădeşte a fi şi un bun cunoscător al obiceiurilor ungureşti. Povestind.. întoreîn-du-se biruitor din războiul cu tătarii. în secolul al XVI-lea. adaugă: „Şi aşa l-au blagoslovit de au lăsat sec marţi cu toată curtea sa. „ijderenia moldovenilor". Dintr-o notiţă pe care ne-a păstrat-o un copist aproape contemporan. de exemplu. mai ţinem seamă şi de faptul că interpolatorul era familiarizat şi cu obiceiurile ungureşti din Maramureş foarte vechi. trăia la curtea boierului Pătraşcu Ciogolea din Calafendeşti (sudul Bucovinei). Chiar în vremea lui Vasile Lupu şi a lui Grigore Ureche. „care semn trăieşte şi pînă astăzi la Maramureş. care ne-a dat. ci şi etimologiile cu caracter unguresc. după cuvîntul craiului. după ce arată că Laslău a alungat cu ajutor primit de la Rîm (Roma) pe tătari. ca dascăl de copii. carele au scris acestea. place-mi. Ştefan (. nea trimis şi mai tîrziu cărturari. precum iar el esă şi aici că <ce> au fost se arată şi pe lîngă altele face şi aceasta. atestate în decretele Sf. mi-au mărturisit că de multă neştiinţă şi de minte puţină era acel om. au pus numele apei Şiretul". de lasă sec marţi în săptămîna postului celui mare dintîiu". cu prilejul înmormîntării jupînesei Sofronia. pînă i-a trecut apa Şiretului. atunci poate că nu sîntem departe de adevăr cînd presupunem că acest român ardelean era din părţile Maramureşului. că ale altora le face ale lui. cum Laslău craiul. care obiceiu se ţine la legea lor şi pînă astăzi. mai departe. Printre cărturarii care treceau în Moldova se va fi aflat probabil şi acest dascăl Simion.. ce el se numeşte aici. totuşi faptul că legenda e scoasă dintr-o cronică ungurească pare a îl coniiima nu numai caracterul ei tendenţios (românii se trag din tîlhari). Maramureşul. se pare însă că el nu se bucura de prea multă stimă între boierii moldoveni. Dacă. căci iată ce ne spune notiţa: „Acest Simeon Dascăl.. bine cunoscînd pe acela. ce au zis ser etern. Simion Dascălul. au strigat ungureşte: ser etern. adecă ce au scris Ureche el zice că au scris. un asemenea cărturar maramureşean. începuturile literaturii. continuă textual: „Acolo Laslău craiu. ser etern. Mai apoi dacă s-au descălecat ţara. o am izvodit din letopiseţul c4 unguresc". el mărturiseşte că „eu.. Povestind. mai mult se vede că au amestecat şi au turburat istoria decît au lucrat cevaşi pentru Ureche vornicul. în sfîrşit. a cerut voie de la vlădicii săi să-1 lase trei zile să se veselească cu doamnă-sa şi cu boierii. 279 .").adineaori. care ne-a lăsat un frumos centom hrisostomic. a vesti că e domn învăţat şi înţelept.

a înlocuit în textul publicat de el. şi cuprinde şi cronicile muntene. I. în multe locuri. din compilaţia lui Simion Dascălul. p. unde a avut ca profesor de istorie pe Ranke. Kogălniceanu. al lui Ureche. fără să indice însă nici lecţiunile pe care le introduce. pe cînd interpolările lui Simion Dascălui au fost aruncate la sfîrşitul primului volum. 1878. în 1894. infinitivul scurt prin cel lung. 1852. a fost publicat în Abhandlungen Herrn I Prof. O ediţie populară. Bucureşti. Zur Geschichte des Infinitivs im Rumănischen. nici manuscriptele din care le culege. Chronique de Gligorie Ureche. în special la cronica Iui Ureche. găsind în cronici infinitivul lung alături de cel scurt şi părîn-du-i-se că forma curentă în secolul al XVII-lea a fost infintivul lung. cuprinzînd fragmente din Ureche. Popovici a făcut însă greşeala de a încerca să reconstituie şi limba originalului pierdut. a fost publicată în editura Soccc. în acest scop s-a folosit de mai multe manuscrise şi. Defectul unei asemenea metode s-a văzut atunci cînd filologul Meyer Liibke. Popovici. este Incontestabil. Texte roumain avec traduction francaise. Cronica lui Ureche se află în tomul I. căci pe textele publicate de el s-a întemeiat progresul studiilor istorice la noi. Paris. cu caractere latine. Kogălniceanu. între altele. M. Iaşi. Dr. Adolf Tobler. I. lecţiuni din celelalte manuscrise. notes historiques. Halle. într-un studiu asupra infinitivului în limba română. depuis le milieu du XlV-eme siecle jusqu'ă Van 1594. glossaire et table. 1911.BIBLIOGRAFIE Ediţiile cronicii. în apendice (Apendix I. (Studiul lui Meyer Liibke. 127 — 242. par Gregoire Urechi. Graiul lui trebuie să fi fost asemănător cu al acestora. Popo /ici confruntă textul copiilor care ne-au păstrat cronica lui Ureche cu operele lui Varlaam şi Eustratie Logofătul — în special cu Pravila aleasă — şi înlocuieşte toate formele moderne din manuscrisele cronicii lui Ureche cu formele arhaice corespunzătoare din Varlaam şi Eustratie Logofătul. Plecînd de la acest fapt. 1895. Apendix VII şi Apendix IX). Cronique de Moldavie. a încercat să dea. care-şi făcuse studiije în Germania.) Cu toate acestea. Poartă titlul: Cronicele României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei. la D. avec un autographe d'Ureache et ne'uf fac-similes des manuscrils. fiindcă toate manuscrisele decurg din copia defectuoasă a lui Simion Dascălul şi răsfrîng. Metoda lui Popovici cuprinde în sine mult arbitrar. O critică întemeiată a acestui procedeu. separîndu-1 de adausele ulterioare. în „Autorii români vechi şi contimporani". Neputînd scoate nici o lumină pentru problema care îl preocupa. vornic mare în Moldova. Leroux. mai mult limba acestuia decît a lui Ureche. N. Textul cronicii lui Ureche din ediţia lui Kogălniceanu a fost republicat de Emile Picot. Această ediţie este tipărită cu caractere chirilice. Colaţionarea manuscriselor nu-i putea ajuta lui Popovici în reconstituirea limbii lui Ureche. după o metodă care este şi ea astăzi perimată. a luat de bună ediţia lui Kogălniceanu şi a clădit o întreagă teorie întemeiată pe exemple care nu se găseau în manuscrisele cronicii lui Ureche. Critica textelor 280 . pubii-cînd pe cel care i s-a părut mai bun. Letopiseţele ţării Moldovei. pentru timpul ei. p. o ediţie critică. acolo unde bănuia că trebuie să fie o alterare datorită copiştilor. prin urmare. R u s s o. tableaux genealogiques. Kogălniceanu a încercat să corecteze uneori şi limba. Kogălniceanu a încercat să reconstituie. a introdus în textul lui. prototipul pierdut al lui Grigore Ureche. 93 — 209. Textul presupus al lui Ureche a fost publicat sub titlul Domnii ţerei Moldovei şi viaţa loru de Grigore Ureche. Numele proprii împrumutate de Ureche din Bielski şi alterate de copişti au fost restabilite cu ajutorul cronicii lui Bielski. după mijloacele de atunci. Popovici a dat o încercare mai meticuloasă de a desface opera lui Grigore Ureche de interpolările lui Simion Dascălul. A doua ediţie a apărut în 1872. Popovici încercă atunci alt drum. meritul publicaţiei lui Kogălniceanu. Grigore Ureche — observă el — trăieşte pe vremea lui Vasile Lupu şi este contimporan cu mitropolitul Varlaam şi cu Eustratie Logofătul.

1934. C. Filiera manuscriselor. pe care cu greu s-ar găsi cineva s-o refacă". A. cît şi la baza interpolărilor lui Simion Dascălul. 441. Giurescu a fost reprodus într-o ediţie populară. Bucureşti. a hotărît să publice ediţia critică pregătită de Giurescu fără introducerea obişnuită. p. m. V. 1921. p. C. Panaitescu stabileşte izvoarele polone care se află atît la baza cronicii lui Grigore Ureche. 1932— 1933. Din nefericire. 1912. 1891. Bucureşti. Letopiseţul Ţării Moldovei pini la Aron Vodă (1359—1595). XXXIII (1899). de fiul său. adăugind în josul paginii variantele din celelalte manuscrise. Introducerea urma să apară într-o broşură separată. 55. C. în Analele Academiei Române. p. Bucureşti. XXXI. 245 şi urm. Raporturile lui Ureche cu vechile cronici slavoneşti au fost studiate de Io n Bogdan în: Vechile cronice moldoveneşti pînă la Urechia. t. p. 222—232 şi 322 — 328. 56S (nota). III. 595. oct. Cronicele lui Grigore Ureche. Noui contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene. cf. sub titlul Grigore Ureche şi Simion Dascălul.. tom. C. în colecţia „Clasicii români comentaţi". Ut.. Bucureşti. P. P. acelaşi. 104—136. 28 — 32. O r ă ş a n u în Convorbiri literare. Lucrarea lui Giurescu este prima ediţie critică ştiinţifică. II. Studiul este întemeiat pe analiza atentă a manuscriselor. Cetind despre cronica lui Ureche. 1921. în Letopiseţul lui Azarie. Iaşi. 1925. fără variante. 42 — 51. Bogdan. Cea mai bună ediţie se datoreşte lui C o n s t. I. Bucureşti. pe sept. din punct de vedere al limbei. C. manuscriselor. Letopiseţul lui Ilustraţie Logofătul şi Letopiseţul latinesc. regretatul Giurescu pleacă de la constatarea că în toate manuscrisele textul lui Ureche este contopit în compilaţia lui Simion Dascălul în aşa fel.Cercetări istorice".. întocmită de Giurescutatăl. metodei şi cugetărei. an.. p. 256. p. 1916 (Comisia istorică a României). Bucureşti. p. Giurescu. a clasat şi a fixat filiera. p. Aceeaşi problemă a fost reluată de d-1 I. temîn-du-se ca „o întîmplare nenorocită. p. însă şi recenzia interesantă pe care i-a făcut-o St. O n c i u 1. Iaşi. Giurescu. 1898. XVII (1925). pe care Giurescu ii pregătea răbdător. şi dec. întocmit după Grigore Ureche Vornicul. dar. P. Originile principatelor române. Cercetări istorice. 1939. I. încît nu poate fi separat fără a cădea în arbitrar.şi tehnica ediţiilor. vezi însă critica lui C. Gligorie Ureache. Giurescu în Qonvorbiri literare. P a s c u. De aceea el renunţă la ideea de a reconstitui originalul pierdut al cronicii lui Ureche şi. în Lui Titu Maiorescu. Textul pregătit de regretatul C. 1925. Letopiseţul Ţării Moldovei. Minea. Despre interpolarea lui Simion Dascălul: D. Minea pune ipoteza că Ureche şi-ar fi scris cronica în limba latină. în Viaţa românească. de Simion Dascălul. Extras din . 726. Bucureşti. 322 şi urm. G i u r e s c u. preşedintele Comisiei istorice. 29 —30 (nota). în Convorbiri literare. p. în această ediţie. VIII. p. acelaşi. cu o prefaţă de V. Mem. . 508. un neînsemnat episod al luptelor înverşunate să nu prefacă în cenuşă munca grea şi onestă.. Urechii. 844 (şi extras). ea a apărut fără studiul premergător. p. Letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte. 65 — 68. Bucureşti. P. şi în Cronice inedite atingătoare la istoria românilor. Analele Acad. II. Giurescu. P a s c u. C. s. G. Iaşi. VII. Intre păreri şi ipoteze. Panaitescu. an. secţ. 361 şi urm. 1934. Dintre studiile mai vechi: A. 1895. G. 93 şi urm. Giurescu a fost răpit pe neaşteptate cercetărilor istorice. Gobl. s. Din istoria culturii româneşti. din nenorocire. Rom. Studiu asupra cronicarilor moldoveni din secolul al XVII-lea. se mărgineşte să reproducă textul unei copii care a păstrat mai bine versiunea interpolată a lui Simion Dascălul. nr. Bucureşti. p. nov. G î d e i. Craiova. LIII. LIII. voi. Studii asupra operei. 4. 1920. Grigore Ureche şi Miron Costin. 1901. cu cunoscuta lui conştiinciozitate. Istratie Logofătul şi alţii. reprodusă şi în Studii istorice greco-române. în Revista critică. IV.. Textul cronicii se afla cules la intrarea noastră în războiul din 1916— 1918. acelaşi.. Simion Dascălul şi Misail Călugărul. 1908. Influenţa polonă'n opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin. se poate vedea în studiul său Noui contribufiuni la studiul cronicelor moldovene. Papa Formosus în tradiţia noastră istorică. după ce a colaţionat. Pe atunci. Cîteva lămuriri sumare au fost date de fiul său.

281 .

ia Analele Academiei Române. 1928. cuprinde notiţe biografice în legătură cu chestiunea paternităţii cronicii. 117. p. ist. p. p. de B a r w i n s k i. secţ. I o r g a.. Cercetări asupra cronicelor moldovene. Contribuiri pentru o biografie a lui. preoţi şi călugări la Constantinopol. I. publicată în colecţia „Clasicii români comentaţi". I. p. G i u r e s c u la ediţia cronicii. şi Columna lui Traian. 1900. p. 197 — 211. 104. fusese chemat de boieri în domnie după detronarea lui Alexandru Iliaş (1633). Genealogia familiei Ureche. în Cercetări istorice. 1904— 1905. Contri-buţiuni la biografiile unora din cronicarii moldoveni. 1899. p. 1939. era pe de o parte nepoată lui Isaia Balica. 1933. an. p. 274. Ureche. în Cercetări istorice. 1881. X. 352 — 353. să sărute poala împărăţiei şi să capete steag de domnie. p. S b i e r a.. Bucureşti. de Lucian Predescu. N. Note şi interpretări. cuprinde informaţii din arhivele polone privitoare la pribegia lui Nestor Ureche şi a familiei sale. III. Tot acolo paternitatea lui Grigore asupra cronicii. sept.112. I. 289—357 (şi despre chestia paternităţii cronicii şi de izvoarele ei). pe de altă parte nepoată şi lui Miron Barnovski. continuatorul lui Grigore Ureche. amintită mai sus. Bucureşti. 234 şi urm. I. boieri. 1932. O ştire despre Gligcrie Ureche. 34 — 57. Barnovski. în domnia lui Miron Barnovski. 1903. în Arhiva. şi omul de încredere al domnului. Ştirile astfel împrăştiate au fost culese în cea mai mare parte într-un inventar. Mem. 184. Iaşi. în Revista istorică română. ist. 227—420. Iaşi. s-au publicat în timpul din urmă o mulţime de ştiri rlspîndite'. potrivit cu ceremonialul obişnuit. Mem. I. datorită legăturilor de rudenie. cu ocazia unor ştiri într-un document de la Duca Vodă din 1671. XV februarie MCM. P. Bucureşti. 37 — 47. p. 1934. Biografia lui Nestor Ureche a fost reconstituită de Ştefan Orăşanu. Istoria literaturii româneşti. O ştire despre Gr. 381 — 385. unde avea tîrguri şi sate. I. A. E. Găzdaru. 5. Cronica a fost atribuită lui Nestor Ureche de B.1933. an. 57 — 63. II. XXVII. ed. Notele la amănuntele ungureşti din Letopiseţul Ţării Moldoveneşti al lui Grigore Ureche şi Simion Dascălul. p. Ştiri nouă asupra familiei Ureche. t. Bucureşti. pentru ca. I. 620 — 63 1. 1872. în Prinos lui D. p. Tanoviceanu. Sturdza. p. Despre neamul de boieri moldoveni Ureche. M i n e a. an. în Arhiva. Veres Andrei. VII-IX. Bucureşti. în Analele Academiei Române.Omagiu. IX (1898). Costăchescu Mihai. p. cumnatul lui Grigore Ureche. fiica lui Miron Sulgerul. Iaşi. care trăia ca pribeag în Polonia. D. H a s d e u. domnul Moldovei. p. este închis împreună cu toţi boierii care veniseră cu 282 . Ioan Costin este hatman al Moldovei şi. secţ. 1930. MIRON COSTIN VIAŢA Miron Costin. V. 285 —3 13. este fiul lui Ioan Costin. în Arhiva istorică a Rom. în diferite colecţH de documente şi reviste (cu deosebire în: Ghibânescu. Mama lui. I. C. Ş i a d b e i. t. 1925. Cronicari moldoveni din secolul al XVII-lea. Tanoviceanu. p. IV. Biografia lui Ureche. în afară de aceste studii şi articole. Grigoriu Urechie. şi introducerea d-lui C. III. Surete şi isvoade şi în revista Ioan Neculcea). Bucureşti. Ducîndu-se apoi cu alai de curteni.. Safta.

Deasupra coifului. Copilăria în Polonia. Abaza-paşa hotărăşte retragerea peste Nistru şi. moare în exil. 1 îngropa. 283 . Este scos tatăl lui Miron Costin. să se strecoare din cetate. descălecînd cu corturile în şesul laşului. refugiindu-se în Polonia. Miron Costin a notat el însuşi zilele de groază pe care tatăl său le-a petrecut la Constantinopol atunci. Miron şi Potomir". un înger îmbrăcat în armură cavalerească şi ţinînd o spadă. cu sufletul „întors de spaimă". hatmanul Costin. Acest episod dramatic din viaţa postelnicului Costin a lăsat o întipărire neştearsă în sufletul lui şi el constituie motivul principal care îl va determina. se adună cu toţii şi. vizirul dă poruncă ceauşilor să scoată din temniţă pe chehaia nenorocitului domn. Spre groaza boierilor care credeau că-1 duc noaptea să-1 înece ori să-1 muncească pentru averile lui Barnovski-vodă. umplînd de vîlvă întregul Stambul. pune la cale să prindă a doua zi pe toţi boierii moldoveni. că vine dinspre pădurea Nadoborului o oaste căzăcească în ajutorul polonilor. La asediul cetăţii Cameniţa. un caic trimis din porunca vizirului la temniţă ridica pe Costin postelnicul. Spre seară. în toiul nopţii. ţinînd sfat. Costin. Aci. în drum atacă un tîrgu-şor — Studenica — a cărui garnizoană militară izbuteşte peste noapte. aducînd vestea cea bună celorlalţi boieri. îl astrucă"1 în patriarhie. cum au lăsat vremurile atunci. îl duce la patriarhie şi acolo „pe scurt. era abia în vîrstă de 5 ani la data cînd i se acorda indigenatul polon. în 1638. Miron. şi în al doilea an de domnie. Abaza-paşa intră în Moldova cu oaste turcească şi muntenească. Trecînd Nistrul spre Iaşi. înştiinţat de aceasta printrun prieten turc. primeşte ca „indigen polon şi ca nobil polon pe Iancu Costin cu fiii săi: Alexandru. să-i lege în obezi şi să-i ducă la împărăţie. Domnia lui Moise Movilă (1633—1634) n-a fost norocoasă.el. E prima dată cînd cronicarul nostru apare menţionat în acte. Primită în rîndurile nobilimii. pe care un act contimporan polon ni-1 descrie astfel: în cîmp albastru. familia Costin şi-a alcătuit. postelnicul Costin. să părăsească pentru totdeauna Moldova şi să apuce calea exilului. se răspîndeşte în tabăra turcească zvonuL. ridicînd trupul lui Barnovski. în preajma mănăstirii Balica. pus la cale de hatmanul Costin. Miron Barnovski este decapitat din porunca vizirului şi trupul lui stă atîrnat înaintea curţii împărăteşti o zi. după datină. fuge cu alţi boieri la mănăstirea Pobrata şi de acolo părăseşte pentru totdeauna Moldova. Fiul său. Liberaţi. Abaza-paşa prinde de veste că a fost amăgit şi. dieta polonă. unde află porunca împăratului că sînt slobozi să meargă să-şi aleagă domn pe cine vor voi. unde este bine primit. se înapoiază la temniţă. A treia zi. Tatăl. „avînd în vedere — zice actul dietei — însemnatele servicii aduse regelui şi statului în diferite expediţii războinice". aleg ca domn pe Meise Movilă. cu ajutorul moldovenilor. sileşte pe domnul Moldovei şi pe boierii săi să i se alăture şi pornesc cu toţii contra Poloniei. Abia instalat. îritre aceştia se afla şi postelnicul Costin. care simţise cu un an înainte fiorul morţii la Constantinopol. şi un blazon. care. o mînă înarmată cu o spadă. în coroană. Costin postelnicul e adus înaintea vizirului. peste un an.

care a durat ci'teva zile şi pe care avea s-o descrie cu atîta plasticitate. deci. tatăl lui Miron Costin moare. Şerban Cantacuzino domnul (1678— 1688) şi învăţatul cronicar Constantin Cantacuzino stolnicul. întoarcerea în Moldova. de rectorii Stanislav Witwinski. Miron Costin. în marea răscoală a cazacilor. rectorul colegiului. Abia se încheiase nunta lui Timus cu domniţa Ruxandra şi dom1 Erau fraţi cu postelnicul Constantin Cantacuzino din Ţara Românească. P. în acest timp. După propria lui mărturie. Programul de studii trebuie să fi fost acelaşi ca şi în celelalte colegii iezuite din Polonia. Doi dintre cei mai de seamă boieri ai timpului. în 1651 se afla în oastea regelui polon. Toma şi lorgachi Cantacuzino vistiernicul1 — „cari capete ca acelea. 284 . luînd parte la luptele contra cazacilor. ne spune Miron Costin. şi era condus. fratele unuia din cei mai glorioşi hatmani ai Poloniei. pe vremea „secerei". Vremurile în care Miron Costin se întoarce în Moldova sînt dintre cele mai turburi. şi de Francisc Czarniecki. cu un important depozit pentru vinurile aduse de negustorii moldoveni.Ca toţi exilaţii moldoveni care obţineau cetăţenia polonă. Cursul complet era împărţit în cinci clase: trei de gramatică şi două de umanioare —• între acestea era şi retorica. arendînd o moşie în starostia de Bar. cînd. care servea ca limbă de conversaţie între elevi. unchi ai fiilor acestuia. de trei-patru magistri şi de cîţiva fraţi. în 1646 urma cursurile colegiului iezuit din Bar. Toma ţinea în căsătorie pe sora mamei lui Miron Costin. în vara anului următor. hatmanul Costin a căutat săşi facă şi el un rost. care nu avea decît 17 ani. Apariţia acestui tînăr învăţat venit din Polonia trebuie să fi făcut senzaţie între rudele şi vechii prieteni ai tatălui său. aşa cum în unele pensioane din vremea noastră se întrebuinţa ca limbă de conversaţie franceza sau germana. ostile hatmanului căzăcesc Chmielnicki se apropiau de Bar. a fost surprins de acea groaznică năvală a stolurilor de lăcuste. marele boier al lui Matei Basarab şi. Doi ani mai tîrziu. Miron Costin se întoarce în Moldova. primeşte în arendă moşia Novosiilca-Nova. Astfel se lămuresc împrejurările în care Miron Costin este adus să petreacă vîrsta copilăriei şi să-şi înceapă instrucţiunea în limba polonă. cu grădină împrejurul ei. abia de au avut cîndva ţara sau de va mai avea" — îl îmbrăţişează cu multă simpatie. Barul a căzut în mîna răzvrătiţilor şi a fost în parte distrus. într-o casă de piatră. Baza studiului era limba latină. mai tîrziu. în cronica sa. Ştefan Czarniecki. Cuiînd după aceasta. se refugiază cu profesorii şi cu toată şcoala la Cameniţa. un orăşel la graniţa Moldovei. Panaitescu — fusese deschis de iezuiţi în 1636. Novosiilca-Nova. pe care va ajunge să o stăpînească aşa de bine. cînd. Colegiul din Bar — după cum ne lămureşte P. Nu ştim însă dacă şi Miron Costin a urmat mai departe şcoala la Cameniţa. în 1650. încît mai tîrziu va scrie o cronică întreagă în elegante versuri polone. Rectorii erau ajutaţi în instrucţiunea şi educaţia elevilor de opt-doisprezece preoţi. în împrejurări puţin cunoscute. în 1646. în drumul de la sat — adică de la moşia părintească — spre oraş. Czarniecki. în acest colegiu urma cursurile Miron Costin în vara anului 1647. pe vremea cînd Miron Costin îşi făcea studiile acolo.

discuţiunea urmată între cele două căpetenii cu privire la planul de atac al taberei lui Vasile Lupu. Miron Costin are prilejul să-şi lărgească cunoştinţele despre neamul şi pămîntul românesc. Vasile Lupu. La a doua încercare a lui Vasile Lupu de a-şi recăpăta tronul. intră în Ardeal pe la Braşov. în urma sprijinului pe care i-1 dăduse ca să scape din robia tătă-rască. La întîlnirea noului domn moldovean cu cele două căpetenii ale oştirilor străine venite în ajutorul său — Petki Istvan. împins de armatele lui Gheorghe Ştefan. în domnia următoare. deoarece n-a vroit să se ducă la Constantinopol ca „să sărute — după ceremonialul obişnuit — poala împărăţiei". „sărdarul lui Racoţi". în tabăra lui Vasile Lupu. de unde trimite după ajutor în Polonia. spune însuşi. de-acolo 285 . Petru Potoţki nu se afla însă în Cameniţa şi solul a trebuit să purceadă cale de trei zile mai sus. Ghica-vodă este astfel nevoit să pornească cu boierii şi armata în Muntenia. Petru Potoţki. Cînd domnul şi curtea ajung la limanurile Nistrului. trimisă în taină printr-un călugăr. cuvînt cu cuvînt. Miron se afla împreună cu protectorii săi. cu ajutorul ginerelui său Timus—-care avea să cadă în tranşeele din jurul Sucevei. Vizirul Kiupruli. hatmanul cazacilor. fericită şi bogată a lui Vasile Lupu (1634—1653). Gheorghe Ştefan era dealtfel un domn învăţat şi înţelept — la curtea lui se afla şi Milescu — şi. măcinată de ambiţia tînărului său boier Gheorghe Ştefan. sprijinită de cazacii lui Timus. totuşi el şi-a împlinit cu credinţă misiunea. frontul unguresc cu Gheorghe Ştefan. „polcovnicul" regelui polon—Miron Costin serveşte ca tălmaci pentru limba polonă şi are astfel prilejul să reproducă. Miron Costin este însărcinat cu misiunea delicată de a cere ajutor starostelui de Ca-meniţa. în acest răstimp însă. şi în Ucraina. „de la el multă milă am avut". dincolo de Focşani. răpus de o şrapnelă — Miron Costin se afla în tabăra lui Gheorghe Ştefan. După o domnie de patru ani însă. Ce s-a întîmplat după aceasta nu ştim precis. se răspîndeşte în Iaşi zvonul că oştiri ungureşti şi muntene au intrat în Moldova.nia lungă. era mai priceput la învăţarea solilor şi la răspunsul scrisorilor decît Vasile Lupu. Deşi părinţii cronicarului nostru părăsiseră pentru totdeauna Moldova din pricina lui Vasile Lupu. Domnia lui Gheorghe Ştefan a fost norocoasă pentru Miron Costin. Curînd după intrarea cronicarului în Moldova. începe să se năruie. fraţii Toma şi Iorgachi Cantacuzino. lăsînd cetatea Hotinului în mîna vrăjmaşului. şi-a lăsat treburile şi a pornit îndată spre Cameniţa să sară în ajutorul domnului moldovean. dezvăluie complotul urzit de Gheorghe Ştefan. porunceşte domnilor români să secondeze campania întreprinsă de el în Ardeal. în lupta deschisă atunci între Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan. de la care era Vasile Lupu în drept să se aştepte la recunoştinţă. Dar toate sînt prea tîrziu. la ginerii săi. hotărît să înlăture din scaun pe Râkoczi. a trecut Nistrul. la nişte ocine ale aceluia. la Roman. Miron Costin ia parte la expediţia în Muntenia pentru potolirea seimenilor care se răzvrătiseră contra domnului şi ameninţau liniştea ţării. în Săptămîna Patimilor. după mărturiile boierilor mai bătrîni. O scrisoare a lui Ciogolea spătarul către Vasile Lupu. Vasile Lupu se vede nevoit să se retragă cu toată casa şi boierii de curte spre Hotin. Starostele. aflînd cele întîmplate. unde se întîlneşte cu celelalte oşti şi. Surprins între două focuri. Gheorghe Ştefan este mazilit de turci. împreunîndu-se cu tătarii. la cuscrul său Chmielnicki. a lui Ghica-vodă (1658). şi cel muntenesc. şi Condracki. Sub Gheorghe Ştefan.

iar de altă parte trupele turceşti ar fi necontenit hărţuite de podgheazurile polone. mai şiret. pusu-1-au vezirul de au şezut înaintea lui. 20 ani mai tîrziu. în fine. muntenii trecu286 . sînt pentru activitatea lui literară de o însemnătate deosebită. Miron Costin a cîştigat inima vizirului şi a fost mult de ajutor Moldovei într-un ceas de cumpănă. Petriceicu-vodă. trec de partea polonilor. domnul Moldovei. ori ba? Iară Miron au răspuns că se teme a spune drept. în jurul Hotinului. Atunce vezirul iar au rîs şi i-au zis: Drept ai grăit. să nu se teamă. Miron Costin. pe cînd turcii atacaseră Cameniţa. cu atîta căldură. din august pînă tîrziu în decembrie. prin apa limpede a Dunării. Nicolae. Petriceicu a ales atunci din toţi boierii ţării. se duce la Obluciţa unde se afla vizirul. vizirul care comanda oştirile turceşti a cerut lui Petriceicu-vodă (1672—1674) să-i trimită un boier cu care să discute unele chestiuni în legătură cu nevoile oştirii turceşti. Campania. unde izbuteşte să-şi întărească tronul. se urcă în sus spre inima Ardealului. rămas credincios polonilor. pragurile podului lui Traian. care se încheie cu alungarea lui Râkoczi de pe tronul Ardealului. Grigore Ghica însă. cî. „mai de treabă la voroavă". sînt siliţi să ia parte şi la această campanie. durează cinci luni. care duc pe cărturarul moldovean prin Muntenia şi Ardeal. care era pe atunci pîrcălab de Hotin. dar cronicarul 1-a convins că ţara este săracă şi nu va putea birui oastea cu fîn." Cu această francheţă de caracter. Atunci Miron au zis: Sîntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile cît de mult.