Logic A

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Psihologie-Pedagogie
PLATFORMA BLACKBOARD
Curs comun, ambele specializări, anul I
Codul cursului: C
Denumirea cursului: Logică
Tip curs: Obligatoriu, Anul I Zi/ID/FR
Durata cursului/Nr. credite: semestrial, 5 credite
Perioada de accesare a cursului: 1 oct 2007 - 1 octombrie 2008
Manual recomandat: Cornel Lazăr, Logică, curs practic, , Editura Psihomedia, 2006
Obiective didactice
• Formarea la studenţii anului întâi a gândirii logice, corecte.
• Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a elabora propoziţii, raţionamente şi analize logice asupra
materialului de cunoaştere cu care operează.
• Formarea la studenţi a unei gândiri logice, coerente şi consistente asupra temelor profesiei lor.
Standarde de performanţă. La sfârşitul activităţilor didactice:

• Studenţii formulează cu uşurinţă propoziţii, raţionamente şi sisteme argumentative valide din
punct de vedere logic.
• Studenţii sunt în măsură să sesizeze incorectitudinile logice în discursul ştiinţific.
• Studenţii aplică legile şi principiile gândirii corecte în activitatea ştiinţifică de specialitate.
Modul de stabilire a notei finale: Test-grilă
Consultaţii pentru studenţi: în fiecare vineri, între orele 13.00-15.00, Laboratorul de Psihologie
experimentală, sediul din Braşov, str. Turnului nr. 5 şi pe adresa de e-mail lazarspiru@gmail.com
Adrese e-mail pentru contactul cu studenţii: lazarspiru@gmail.com
Titularul cursului/seriei: Conf. univ. dr. CORNEL LAZĂR
Adresa facultate: Braşov, str. Turnului nr. 5
Conţinutul tematic al cursului:

1. Obiectul şi problematica logicii
2. Caracterizarea generală a noţiunilor
3. Operaţii cu noţiuni
4. Propoziţia ca formă logică compusă
5. Inferenţe imediate
6. Inferenţe mediate. Raţionamentul
7. Raţionamente inductive
8. Silogismul ca raţionament deductiv categoric
9. Figurile şi modurile silogismului
10. Caracterizarea generală a propoziţiilor compuse
11. Funcţiile de adevăr ale propoziţiilor compuse
12-13. Demonstraţia şi argumentarea
14. Principiile fundamentale ale logicii
3. Bibliografia minimă obligatorie:

1. Botezatu, Petre, Introducere în logică, Editura “Polirom”, Iaşi, 1997 .
2. Enescu, Gheorghe, Dicţionar de logică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003
3. Gheorghiu, Dumitru, Logică generală. Editura Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti,
2001
4. Enescu, Gheorghe, Logica simbolică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
4, Bibliografie facultativă:
1. Ionescu, Nae, Curs de logică, Editura Humanitas, 1993
2. Enescu, Gheorghe, Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti
3. Aristotel, Organon IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
4. Mihai, Gheorghe, Psiho-logica argumentării, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1987.
Prezentarea cursului
I. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA LOGICII

1. OBIECTUL LOGICII
Bine aţi venit în lumea logicii!
Fiind o lume nouă, pentru unii neînţeleasă, pentru alţii uitată, este necesară o prealabilă
înţelegere a naturii cunoştinţelor pe care le veţi descoperi şi a rolului acestora în pregătirea
dumneavoastră ştiinţifică.
1.1. Sensul termenilor logic – logică.
Este logic un mod de înlănţuire a unor judecăţi care este în conformitate cu experienţa
noastră dobândită pe calea cunoaşterii, deci un mod corect (valid) de raţionare. Acest mod de
raţionare este garanţia adevărului, întrucât el descrie un fapt care se petrece efectiv aşa cum a
fost descris. Constatarea noastră nu este însă rezultatul observării directe a faptului (întrucât
nimeni nu are acuitatea vizuală şi răbdarea de a observa mişcarea ierbii în creştere), ci rezultatul
unei asocieri de cunoştinţe dobândite pe calea învăţării anumitor reguli de asociere.
ESTE LOGIC, CEEA CE ESTE ÎN CONFORMITATE CU LEGILE, NORMELE ŞI
REGULILE DE RAŢIONARE, NUMITE LEGI, NORME ŞI REGULI LOGICE.
1.2. Logica – ştiinţă a formelor şi legilor gândirii corecte
Logica s-a născut din nevoia oamenilor de ştiinţă de a pune în ordine şi de a exploata
spiritul detaşării formei de conţinut, prin generalizare şi abstractizare, care este comun tuturor
oamenilor. Ea este o ştiinţă a formelor gândirii corecte.
Logica studiază şi explică regulile formale ale g\ndirii. Ea este, deci, o ştiinţă a legilor,
normelor şi regulilor formale ale gândirii corecte.
Pentru întregirea cunoştinţelor asupra obiectului logicii, consultaţi bibliografia [29, p. 20; 1,
p. 62]
2. PROBLEMATICA LOGICII
Aţi reţinut, probabil, că obiectele cercetate de logică sunt formele gândirii, în legătură cu
care descoperă şi formulează legi.
Logica acţionează, aşa cum sugerează Nae Ionescu [29, p. 62], asupra gîndirii formulate,
prezentă în limbă sub forma textului scris.
Reţineţi, deci, că “materialul” cu care operează logica este constituit din: forme (variabile)
logice, operatori (constante) logice, precum şi legi, norme, reguli logice.
Un tablou complet al acestui “material” reproduce structura gândirii din punct de vedere
logic, numită, din acest motiv, gândire logică.
simple noţiunile
forme logice
(variabile)
compuse
• propoziţia
• raţionamentul
• demonstraţia
(argumentarea)
• teoria ştiinţifică
GÂNDIREA
LOGICĂ
existenţiali
“este”, “nu este”,
“sunt”, “nu sunt”
operatori de legătură (conectori)
logici “şi”, “sau”
(constante) “dacă…atunci” etc
cantitativi
(cuantori)
“toţi”, “unii”, “niciunul”
principii, legi, fundamentale

norme, reguli logice specifice
Tabloul de mai sus are o importanţă majoră pentru înţelegerea materiei cursului de logică.
Cu ajutorul acestuia puteţi identifica permanent locul unde aţi ajuns în studiul logicii, precum şi
modul în care se combină, în diferite ipostaze de complexitate, componentele gândirii logice,
pentru a asigura corectitudinea logică a raţionării.
3. SISTEMUL ŞTIINŢELOR LOGICII

Consultaţi “Tabelul lui Rescher” prezentat de Petre Botezatu în [1] precum şi comentariile
asupra acestuia pe care le găsiţi în bibliografie (p. 95 şi urm.).
Acest tabel vă ajută să înţelegeţi câteva lucruri importante pentru imaginea pe care v-o
formaţi asupra logicii:
• Ca ştiinţă, logica este deosebit de bogată în conţinut, având un univers problematic
deosebit de complex şi specializat.
• Logica este o ştiinţă care-şi prezintă obiectul în trepte de complexitate, de la “Logica
bazică” la “Dezvoltări filosofice”, fiecare dintre aceste trepte presupunându-le pe cele
anterioare, fapt valabil, în bună măsură, şi în interiorul fiecărei trepte.
• În întregul său, logica este studiată doar în învăţământul specializat de nivel
universitar şi postuniversitar filosofic, chiar şi aici o bună parte din dezvoltările
moderne fiind accesibile doar specialiştilor şi cercetătorilor.
• Pentru uzul studenţilor din învăţământul universitar de alt profil decât cel filosofic,
studiul logicii nu poate depăşi “logica tradiţională”, cu eventuale depăşiri spre “logica
modernă clasică” (logica propoziţiilor) şi spre “logica modernă neclasică” (logica
modală), precum şi cu posibile aplicaţii specifice ştiinţelor sociale, dar integrate în
acestea (logica “deontică”, a “evaluării”, a “acţiunii”, a “preferinţei şi alegerii”,
“juridică”, a “argumentării” etc).
Exerciţii de autoevaluare
1. În structura gândirii logice intră:
a) forme logice; relaţii logice; câmpuri logice
b) totalităţi logice; câmpuri logice; legi logice
c) forme logice; operatori logici; legi logice
2. Formele logice compuse sunt:

a) propoziţia, raţionamentul, demonstraţia, argumentarea, teoria
ştiinţifică
b) propoziţia, definiţia, demonstraţia, argumentarea, clasificarea
c) clasificarea, raţionamentul, demonstraţia, argumentarea, diviziunea
3. Operatorii logici sunt:

a) existenţiali; de legătură; cantitativi
b) de transfer; de utilitate; de paritate
c) de negaţie; de afirmaţie; de indiferenţă
II. NOŢIUNEA
1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE. NOŢIUNE ŞI CUVÂNT
Amintiţi-vă structura gândirii logice, din cursul nr. 1. În tabloul componentelor acesteia,
identificaţi NOŢIUNEA şi observaţi poziţia acesteia. Ea este componentă a gândirii numită
FORMĂ LOGICĂ şi este SIMPLĂ. Ceea ce ne propunem, în cadrul acestui curs, este să ajungem
să ştim tot ceea ce este necesar pentru a înţelege locul şi rolul acestei componente în gândirea
logică.
Definim, deci, noţiunea, astfel:
Formă logică simplă, care reflectă ceea ce este general,
esenţial în obiectele şi fenomenele realităţii
Numele pe care noi îl dăm diferitelor obiecte nu sunt, însă, noţiuni. Ele sunt nume pentru
noţiuni, pe care fiecare limbă le desemnează ca forme lingvistice ale noţiunilor. Fiecare limbă are
propriile sale cuvinte, cu care numeşte o noţiune. În limba engleză în loc de carte se spune “the
book”, în limba franceză se spune “le livre”, în limba rusă “книга” (cniga) etc. Ele sunt o parte
din cuvintele unei limbi. Spunem o parte, deoarece, în afară de noţiuni, o limbă are numeroase alte
cuvinte, care nu se referă la ceva existent: cuvinte de legătură (opratorii din schema gândirii
logice), verbele, onomatopeele etc.
Sfera de cuprindere a cuvântului este mult mai mare decât a noţiunii. În sens lingvistic,
cuvânt este orice asociere a unui complex sonor cu un sens sau un complex de sensuri, pe când
noţiunea se referă, prin numele care îi este ataşat, la ceva existent, cu însuşiri determinate: însuşiri
generale, esenţiale, ale unei clase de obiecte. Totodată, cuvintele sunt componente lingvistice
unitare, pe când noţiunile sunt numite prin expresii lingvistice complexe; ele pot fi numite printr-
un cuvânt (ciupercă), sau printr-un grup de cuvinte (pastă de peşte cu aromă de fum). De cele mai
multe ori, în logică noţiunea este identificată cu numele ei. Totuşi, în sensul strict al logicii
formale, unitatea dintre noţiune şi numele pe care i-l dăm se numeşte termen. Cu acest înţeles
folosim noţiunile în analiza conţinutului, structurii şi legilor specifice formelor logice compuse.
Pentru fixarea, în limbă, a noţiunilor, gândirea umană execută o serie de operaţii specifice:
comparaţia, analiza şi sinteza, generalizarea şi abstractizarea. Aceasta este perspectiva clasică,
operaţională asupra psihicului uman. Există şi alte perspective, moderne, cum sunt cea
structuralistă, funcţionalistă, cibernetică, organizaţională etc. De aceea, prezentarea acestor operaţii
nu este relevantă pentru logică.
2. CARACTERISTICILE ŞI CLASIFICAREA NOŢIUNILOR
În cele ce urmează vom descoperi câteva aspecte esenţiale pentru înţelegerea modului în care
noţiunile participă la constituirea formelor logice compuse şi la structurarea, în ultimă instanţă, a
gândirii sub forma cunoştinţelor ştiinţifice.
2.1.Structura logică a noţiunii.
A. Conţinutul noţiunii:
Înţelegem prin conţinutul unei noţiuni ansamblul însuşirilor

generale, esenţiale, comune ale obiectelor unei noţiuni.
B. Sfera noţiunii:
Înţelegem prin sfera unei noţiuni, totalitatea obiectelor care au

însuşirile generale, esenţiale din conţinutul acelei noţiuni.
Mărind conţinutul, sfera se micşorează, şi invers: micşorând conţinutul, sfera creşte. Acesta
este legea variaţiei inverse a conţinutului şi sferei noţiunilor.
1.2. Tipologia noţiunilor

Din cele două caracteristici puse în evidenţă în paragraful precedent, am constatat că
noţiunile se deosebesc între ele prin conţinutul şi sfera acestora. Acestea sunt criteriile esenţiale pe
baza cărora putem identifica principalele tipuri de noţiuni.
În bibliografia recomandată veţi descoperi numeroase modalităţi de clasificare a noţiunilor,
precum şi alte clase de noţiuni, cu relevanţă mai aparte, utile pentru aspiranţii sau studenţii de la
profilul specializat al filosofiei. Cele prezentate mai jos acoperă suficient interesul de cunoaştere al
nespecialiştilor.
Prezentăm, mai jos, tabloul general al tipurilor de noţiuni analizate.
După prezenţa Noţiuni vide
obiectelor în sferă Noţiuni nevide
După După numărul obi- Noţiuni individuale

sferă ectelor din sferă
Noţiuni generale
După relaţia dintre Noţiuni colective

obiecte şi sferă
Noţiuni Noţiuni divizive
După gradul de Noţiuni mai abstracte

abstractizare
După Noţiuni mai
conţinut puţin abstracte
După calitatea Noţiuni afirmative
însuşirilor Noţiuni negative
1.3. Raporturi între noţiuni. Gen şi specie

Prezentăm, mai jos, tabloul general al relaţiilor dintre noţiuni.
În cadrul acestui tablou prezintă interes deosebit raportul de subordonare (supraordonare).
Pe baza acestuia, numim noţiunea supraordonată noţiune gen, iar cea subordonată, noţiune specie.
Genul cuprinde mai multe specii, caracteristica relaţiei dintre ele fiind aceea că sferele speciilor
sunt cuprinse în sfera genului, iar conţinutul genului este cuprins în conţinutul speciilor, ca sumă a
însuşirilor comune ale acestora
In raport de
contrarietate
Opuse
In raport de
contradicţie
Comparabile În raport de
identitate
NOŢIUNI Concordante În raport de

subordonare
(supraordonare)
Necomparabile În raport de
încrucişare
1. Noţiunile comparabile sunt acele noţiuni care au cel puţin o însuşire comună.
a) Noţiunile opuse sunt acelea care au sferele diferite
- raportul de contrarietate este acela în care noţiunile nu pot fi afirmate, dar pot fi
negate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport;
- raportul de contradicţie este acela în care noţiunile nu pot fi nici afirmate, nici
negate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport;
b) Noţiunile concordante sunt acelea ale căror sfere coincid parţial sau total
- raportul de identitate este acele în care sferele noţiunilor coincid;
- raportul de supraordonare (subordonare) este acela în care o noţiune este inclusă în
sfera celeilalte, fără să coincidă cu aceasta.
- raportul de încrucişare este acela în care sferele noţiunilor se intersectează parţial.
2. Noţiunile necomparabile sunt acele noţiuni care nu au nici o însuşire comună
1. Descrierea corectă a noţiunilor este următoarea:
a) conţinutul noţiunii se referă la însuşirile acesteia, iar sfera noţiunii se referă la
totalitatea obiectelor care sunt cuprinse în noţiune.
b) conţinutul noţiunii se referă la totalitatea obiectelor care sunt cuprinse în
noţiune, iar sfera noţiunii se referă la însuşirile acesteia.
c) atât conţinutul noţiunii cât şi sfera noţiunii se referă la totalitatea obiectelor care
sunt cuprinse în noţiune.
2. Noţiunea şi cuvântul desemnează:

a) acelaşi lucru
b) lucruri diferite
c) lucruri asemănătoare
3. Raportul dintre gen şi specie este următorul:

a) Faţă de specie, genul are conţinutul mai bogat şi sfera mai săracă
b) Faţă de specie, genul are sfera mai bogată şi conţinutul mai sărac
c) Faţă de specie, genul are conţinutul şi sfera mai mai bogate
d) Faţă de specie, genul are conţinutul şi sfera mai mai sărace
3. OPERAŢII CU NOŢIUNI.
Ridicarea de la empiric la ştiinţific presupune operaţii de derivare a unor noţiuni
necunoscute din altele, cunoscute. Petre Botezatu numeşte aceste operaţii “operaţii logice
constructive”, enumerând următoarele specii:
♦ Generalizarea şi specificarea
♦ Analiza şi sinteza
♦ Diviziunea şi clasificarea
♦ Definiţia
1. Generalizarea, este operaţia logică de trecere de la o specie la un gen, cu observaţia
că specia aparţine genului.
2. Specificarea, este operaţia logică de trecere de la un gen la o specie, cu observaţia că
specia aparţine genului.
3. Analiza este operaţia logică prin care descompunem, mental, o noţiune în părţile
sale componente.
4. Sinteza este operaţia logică prin care recompunem noţiunea pe baza
componentelor sale esenţiale şi necesare.
Cele două perechi de operaţii au cel puţin trei trăsături comune:
♦ Sunt operaţii logice cu sens opus. Generalizarea şi sinteza sunt operaţii logic
ascendente, în timp ce specificarea şi analiza sunt operaţii logic descendente.
♦ Sunt operaţii logice aproximative, întrucât în noţiunile rezultate nu sunt indicate
caracteristicile definitorii ale acestora şi nici diferenţele faţă de noţiunile de acelaşi gen.
♦ Sunt operaţii logice indispensabile cunoaşterii, ele fiind, totodată, după unii psihologi,
scheme funcţionale ale psihicului uman.
O mai mare precizie în cunoaşterea noţiunilor se obţine, pe baza operaţiilor de mai sus,
prin clasificare, diviziune şi mai ales prin definiţie.
3.1.Clasificarea şi diviziunea
Definiţie: Clasificarea este operaţia logică, prin care distribuim obiectele în clase, după
un anumit criteriu, astfel încât fiecare obiect să aibă un loc precis şi stabil.
Din definiţie rezultă structura logică a clasificării:
♦ Obiectele
♦ Criteriul clasificării
♦ Clasele
Pentru ca o operaţie de clasificare să fie corectă şi completă, fără erori, ea trebuie să
îndeplinească anumite cerinţe, numite regulile clasificării:
♦ Fiecare obiect trebuie distrubuit într-o clasă
♦ Nici un obiect nu trebuie distribuit în mai multe clase
♦ Criteriul clasificării trebuie să fie unic în aceeaşi operaţie de clasificare
♦ Asemănările pe baza cărora se face clasificarea trebuie să fie mai importante decât
deosebirile dintre obiecte
2. Definiţie: Diviziunea este operaţia logică prin care împărţim în specii, după un anumit
criteriu, o noţiune gen.
Din definiţie rezultă structura logică a diviziunii:
♦ Genul
♦ Criteriul diviziunii
♦ Speciile
Pentru ca diviziunea să fie corectă, fără erori, ea trebuie făcută după anumite reguli logice:
♦ Suma sferelor speciilor trebuie să fie egală cu sfera genului
♦ Speciile trebuie să se excludă reciproc
♦ Criteriul trebuie să fie unic pe aceeaşi treaptă a diviziunii
♦ Diviziunea nu trebuie să facă salturi
Justificarea regulilor clasificării şi diviziunii solicită un minim efort de imaginaţie:
În cazul primei reguli, dacă suma sferelor speciilor este mai mică decât sfera genului,
atunci rezultă că rămân obiecte ale genului nedistribuite în specii, iar dacă suma este mai mare,
atunci am cuprins in specii fie obiecte ce nu aparţin genului, fie obiecte din sfera celorlalte specii
ale aceluiaşi gen, ceea ce duce la încrucişarea speciilor. În cazul clasificării, dacă nu găsim pentru
fiecare obiect o clasă, atunci rămân obiecte neclasificate. Soluţia ieşirii din asemenea erori este
aceea a adecvării diviziunii şi clasificării la conţinutul genului (la ansamblul obiectelor de
clasificat) şi a determinării speciilor astfel încât fiecare obiect să-şi găsească locul în acestea.
Ca regulă complementară, pentru ca această încrucişare să nu se producă, s-a introdus cea
de-a doua regulă, care pune de la început exigenţa ca nici un obiect al genului să nu se regăsească,
în acelaşi timp, în mai multe specii (respectiv ca nici un obiect să nu se regăsească în acelaşi timp
în mai multe clase).
Spre deosebire de clasificare, care se epuizează odată cu încheierea aplicării unui anumit
criteriu, diviziunea se poate face în trepte, până la epuizarea interesului de cunoaştere al celui care
face operaţia. Pe fiecare treaptă, însă, criteriul trebuie să fie unic. Unicitatea criteriului este o
exigenţă ce se impune prin mecanismele gândirii. Aceste mecanisme nu suportă suprapunerea mai
multor criterii în acelaşi timp, întrucât gîndirea estre structurată ca un singur procesor, ce poate
realiza operaţii succesive de aceeaşi natură, dar nu şi concomitente.
Cea de-a patra regulă este de natură diferită în cele două operaţii.
În cazul clasificării, regula nu este strict logică, ea fiind aplicabilă mai degrabă ca exigenţă
a ştiinţelor particulare, decât a logicii. Ea se impune, însă, în funcţie de interesul de cunoaştere.
În cazul diviziunii, a patra regulă este eminamente logică. Ea impune celui care face
diviziunea să epuizeze partiţia după un criteriu şi abia apoi să trecă la o nouă treptă a acesteia.
Este de reţinut faptul că cele două operaţii sunt reciproc reversibile. Drumul de la gen la
specii se face prin diviziune, iar drumul invers, de la specii la gen, se face prin clasificare.
3.2. Definiţia
Diviziunea şi clasificarea oferă informaţii importante despre mulţimea noţiunilor,
ordonând şi ierarhizând, stabilind relaţii reciproce între ele, dar numai la nivelul intuiţiei, al
gândirii implicite. Rolul explicitării noţiunilor şi al stabilirii proprietăţilor în baza cărora noţiunile
au un anumit loc în sistemul cunoaşterii revine definiţiei. Aceasta este operaţia care arată ce este o
noţiune, cum este alcătuită, cum se construieşte sau cum acţionează obiectul, proprietatea, relaţia,
faptul concret exprimat de noţiune, punând în evidenţă fie conţinutul, fie sfera unei noţiuni.
Definiţie: Definiţia este operaţia logică prin care dezvăluim sfera sau conţinutul unei
noţiuni.
Din definiţia definiţiei rezultă două modalităţi distincte de a defini:
♦ Prin dezvăluirea sferei noţiunii; aceasta se numeşte definiţie denotativă. Principalele
definiţii denotative sunt:
- definiţia prin exemplificare (Municipiul este, de exemplu, Braşovul);
- definiţia prin enumerare (Sportul este handbalul, atletismul, tenisul etc.);
- definiţia prin indicare (Pianul este acest obiect).
♦ Prin dezvăluirea conţinutului unei noţiuni; aceasta se numeşte definiţie conotativă.
Principalele definiţii conotative sunt:
- definiţia lexicală, prin sinonimie, precum şi prin prezentarea unor expresii şi
locuţiuni cu acelaşi înţeles sau cu înţeles apropiat (Bac: pod plutitor; plută);
- definiţia stipulativă, prin care se precizează contextul în care este utilizată o
noţiune (Numim împărţirea genului în specii, diviziune);
- Definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică (va fi analizată mai jos).
Modalităţile de a defini sunt numeroase, astfel încât o teorie completă a definiţiei este ea
însăşi o materie specială a logicii. Reţinem, pentru interesul nostru de cunoaştere, doar
caracterizarea definiţiei prin gen proxim şi diferenţă specifică, considerată cea mai precisă
modalitate de a defini.
Structura definiţiei
Orice definiţie se prezintă ca un raport de identitate între două noţiuni:
♦ Noţiunea de definit (definitul)
♦ Noţiunea care defineşte (definitorul)
Noţiunea de definit este întotdeauna o specie a unui gen, identificat în noţiunea care
defineşte. Alături de identificarea genului, noţiunea care defineşte se conturează prin stabilirea
însuşirilor necesare şi suficiente care diferenţiază noţiunea de definit de celelalte noţiuni ale
genului. Genul trebuie să fie proxim, adică trebuie identificat ca noţiunea de rang imediat superior
noţiunii de definit, iar diferenţa faţă de celelalte specii trebuie să fie specifică, adică să ducă
nemijlocit la identificarea noţiunii de definit.
Folosind acum simbolurile:
NDD : noţiunea de definit
GP : genul proxim
DS : diferenţa specifică
vom scrie schema logică a definiţiei astfel:
NDD este GP care DS
Regulile definiţiei
Pentru ca definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică să fie corectă, ea trebuie să
respecte anumite reguli logice:
4. Adecvarea: definiţia trebuie să convină noţiunii de definit şi numai acesteia. Acest lucru se
realizează numai prin utilizarea corectă, în prealabil, a diviziunii şi clasificării, prin care să
se obţină un tablou complet al ierarhiei noţiunilor. O definiţie poate fi inadecvată, în două
moduri:
• Să fie prea largă, atunci când genul nu este proxim (Pătratul este patrulaterul care are
toate laturile egale; definiţia este valabilă, în acest caz, şi pentru romb)
• Să fie prea restrânsă, atunci când diferenţa specifică este incorect formulată, prin adăugarea
unor caracteristici suplimentare (Omul este animal care are conştiinţa de sine şi naşte fii;
în această definiţie este cuprins numai omul de genul feminin)
2. Claritatea: definiţia nu admite ca definitorul să fie exprimat prin metafore (Avionul este
pasărea care scuipă foc), prin aluzii sau comparaţii (Tristeţea este ca şi când te-ar durea
măselele) sau prin expresii echivoce.
3. Definiţia nu trebuie să formeze cerc: o definiţie formează cerc dacă definitorul utilizează
aceleaşi noţiuni ca în definit (Omul este om oriunde şi oricând; aceasta este o tautologie) sau când
definitorul nu poate fi exprimat decât tot prin definit (Timpul este ordinea succesiunii)
4.Definiţia nu trebuie să fie negativă. Definiţia prin negaţie este imprecisă, întrucât ea arată
doar ce nu este o noţiune, de unde rezultă o infinitate de identităţi (Omul nu este cal). Fac excepţie
noţiunile negative, pentru care definiţia negativă este acceptată.
1. Alegeţi varianta corectă:
a) Prin clasificare se stabilesc clasele unei noţiuni, iar prin diviziune se
stabilesc însuşirile acesteia
b) Prin clasificare se stabilesc obiectele din sfera unei noţiuni, iar prin
diviziune se grupează obiectele în genuri
c) Prin clasificare se grupează obiectele în clase, iar prin diviziune se
împarte un gen în specii
2. Structura logică a diviziunii este următoarea:

a) Genul, speciile, regulile
b) Genul, criteriul, speciile
c) Genul, numărul, cazul
3. Definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică are următoarea structură logică:
a) Noţiunea de definit şi noţiunea care defineşte, compusă din gen proxim şi
diferenţă specifică
b) Noţiunea de definit, compusă din gen proxim şi diferenţă specifică şi noţiunea
care defineşte
c) Noţiunea de definit şi noţiunea definită, compusă din gen proxim şi diferenţă
specifică
III. PROPOZIŢIA
1. PROPOZIŢIA CA FORMĂ LOGICĂ COMPUSĂ
1.1. Definiţia propoziţiei
Propoziţia este formă logică compusă, care se exprimă ca legătură logică între noţiuni,
prin intermediul operatorilor logici existenţiali.
Notă (1): Studiile de logică folosesc două modalităţi de a numi relaţiile dintre noţiuni: propoziţii şi
judecăţi. Petre Botezatu afirmă că termenul propoziţie aparţine logicii formale, exprimând cupluri de forme
logice, în timp ce termenul judecată aparţine pragmaticii şi psihologiei, fiind expresia atitudinii subiectului
faţă de aceste cupluri (de afirmare, de negare).
Notă (2): Operatorul logic existenţial cel mai utilizat este verbul “a fi”, cu toate flexiunile sale. În
logica clasică, toţi operatorii logici existenţiali pot fi reduşi la o formă a verbului “a fi”.
Reductibilitatea este pusă la îndoială de logica modernă a propoziţiei, dar, întrucât o discuţie asupra
acestei îndoieli depăşeşte nivelul exigenţelor noastre, vom accepta punctul de vedere al logicii clasice.
1.2. Structura logică a propoziţiei

Fie propoziţia:
Pasărea este obiect zburător
Din punct de vedere logic, potrivit definiţiei, propoziţia cuprinde două noţiuni: pasăre şi
obiect zburător, legate între ele cu un operator logic existenţial: este.
Logica împrumută din gramatică limbajul, dar cu particularităţile specifice analizei logice.
Astfel, primei noţiuni îi atribuim numele de subiect logic, iar pentru a determina rolul celei de-a
doua noţiuni, operăm, în înţelesul gramatical, următoarele modificări impuse de logică: separăm
predicatul nominal în componentele sale (verbul copulativ “este” şi numele predicativ “obiect”),
atribuim verbului copulativ numele de copulă logică, iar numele predicativ “obiect”, având un
înţeles de sine stătător împreună cu atributul “zburător” (“obiect zburător”), îl unim cu acesta şi-l
numim predicat logic.
Rezultă următoarea structură logică a propoziţiei de mai sus:
Pasărea: subiect logic
Este: copulă logică
Obiect zburător: predicat logic
Dacă simbolizăm subiectul logic cu S, iar predicatul logic cu P, atunci obţinem formula
generalizată a propoziţiei, în sens logic:
S este P
Logica dă mai multe interpretări acestei formule, dintre care vom reţine pe următoarele:
♦ S are proprietatea P (în logica predicatelor)
♦ S este inclus în P (în logica claselor)
În cele ce urmează, vom analiza propoziţia în contextul logicii predicatelor, în care
predicatul este considerat ca proprietate a subiectului.
1.3. Felurile propoziţiilor, după cantitate şi calitate
În forma generalizată a propoziţiei, S este P, subiectul şi predicatul logic sunt
nedeterminate cantitativ. Prin urmare, nu putem spune câte dintre obiectele aparţinând clasei S au
proprietatea P. Pentru a putea realiza acest lucru, vom introduce în formula generalizată un
operator cantitativ, (toţi, unii), rezultând, astfel, două tipuri de propoziţii, după criteriul cantităţii:
1. Propoziţii universale
Toţi S sunt P (Toate păsările sunt obiecte zburătoare)
2. Propoziţii particulare
Unii S sunt P (Unele păsări sunt migratoare)
In formula generalizată, S este P, prin copula “este”, proprietatea (P) este exprimată la
modul afirmativ. Noi însă nu afirmăm, doar, o proprietate, ci o şi putem nega. Copula negaţiei, “nu
este” (plural: “nu sunt”) îndeplineşte acest rol în propoziţie, schimbându-i calitatea, astfel încât,
după criteriul calităţii, propoziţiile sunt:
1. Propoziţii afirmative
S este P (Calul este mamifer)
2. Propoziţii negative
S nu este P (Calul nu este insectă)
Întrucât se referă la componente diferite ale propoziţiei, cele două criterii pot funcţiona
concomitent, astfel încât obţinem o nouă distribuţie a felurilor propoziţiei, după cantitate şi
calitate, altfel spus, după cantitatea termenilor şi calitatea copulei.
Această nouă distribuţie este deosebit de importantă pentru studiul logicii formale, ea
stabilind tipurile standard de propoziţii cu care se operează în construcţia silogismelor.
Pentru simbolizarea lor, se folosesc primele patru vocale ale alfabetului latin (A, E, I, O),
ele corespunzând cu vocalele caracteristice operatorilor cantitativi în limba greacă: pãs (toţi), tis
(unii), oudén (nici unul), ou pãs (nu toţi) sau cu primele două vocale din cuvintele latine affirmo şi
nego.
Prin urmare, cele patru tipuri de propoziţii, după cantitate şi calitate, sunt:
Propoziţia universal-afirmativă:
Toţi S sunt P sau SaP, simbol A
Propoziţia universal-negativă:
Nici un S nu este P sau SeP, simbol E
Propoziţie particular-afirmativă:
Unii S sunt P sau SiP, simbol I
Propoziţie particular-negativă:
Unii S nu sunt P sau SoP, simbol O
Este sugestivă, pentru înţelegerea raporturilor dintre sferele termenilor, reprezentarea
acestora prin diagrame Euler (după autorul propunerii):
Propoziţia universal-afirmativă A: Toţi S sunt P sau SaP
Toţi studenţii sunt absolvenţi de liceu
S , P P S
Propoziţia universal-negativă E: Nici un S nu este P sau SeP:

Nici un peşte nu este mamifer
S P
Propoziţia particular-afirmativă I: Unii S sunt P sau SiP

Unele planete sunt calde
S x P
Propoziţia particular-negativă O: Unii S nu sunt P sau SoP

Unele zile nu sunt frumoase
x
S P
1.4. Distribuţia termenilor în propoziţie.

Subiectul logic S şi predicatul logic P se numesc termeni ai propoziţiei.
Prin distribuţia termenilor în propoziţie înţelegem măsura în care este luată în propoziţie
sfera termenilor.
♦ Un termen este distribuit, dacă sfera lui este luată în întregime în propoziţie.
♦ Un termen este nedistrubuit, dacă sfera lui este luată în propoziţie doar cu o parte a sa.
1. Pentru propoziţia universal-afirmativă, observăm că întreaga sferă a subiectului logic
este inclusă in sfera predicatului logic, deci toţi indivizii clasei S au proprietatea P. Spunem că S
(subiectul logic) este distribuit.
În propoziţie se vorbeşte doar de sfera subiectului logic; prin analogie, spunem că
predicatul logic P se atribuie numai cu o parte a sa, subiectului logic, fapt pentru care spunem că
predicatul logic este nedistribuit.
2. Pentru propoziţia universal-negativă, observăm că întreaga sferă a subiectului logic
este cuprinsă în propoziţie (are calitatea de a nu fi P). Subiectul logic este, deci, distribuit.
Predicatul logic al acestei propoziţii este şi el distribuit, întrucât negaţia totală a
apartenenţei subiectului logic la predicatul logic este reciproc echivalentă. Dacă este adevărat că
Nici un S nu este P atunci este adevărat şi că Nici un P nu este S.
3. Pentru propoziţia particular-afirmativă, observăm că atât sfera subiectului logic, cât şi
cea a predicatului logic sunt luate în propoziţie cu o parte a lor. Spunem că atât subiectul logic, cât
şi predicatul logic sunt nedistribuite.
4. Cazul propoziţiei particular-negative este unul mai special. Pentru subiectul logic, este
evident faptul că aceste este nedistribuit, întrucât este luat în propoziţie cu o parte din sferă. În ce
priveşte predicatul logic, acesta este considerat distribuit, doar prin luarea în considerare a
diagramei Euler, în care se observă că sfera predicatului nu este afectată.
Din cele de mai sus, putem formula, acum, legile de distribuţie a termenilor în propoziţiile
standard, astfel:
1. Subiectul logic este distribuit în propoziţiile universale şi nedistribuit în propoziţiile
particulare.
2. Predicatul logic este nedistribuit în propoziţiile afirmative şi distribuit în propoziţiile
negative.
1. Structura logică a propoziţiei cuprinde:
a) subiect logic, predicat logic, complement logic
b) subiect logic, adjectiv logic, predicat logic
c) subiect logic, copulă logică, predicat logic
2. Propoziţia de mai jos este:

a) universal negativă
b) particular afirmativă „Unele zile sunt ploioase”
c) particular negativă
d) universal afirmativă
3. Simbolul propoziţiei de mai jos ste:

a) A
b) E
c) I „Unii castani nu sunt folositori”
d) O
2. OPERAŢII LOGICE CU PROPOZIŢII. INFERENŢE IMEDIATE

Din exemplul dat la începutul capitolului anterior, am constatat faptul că rolul propoziţiei
este acela de a pune noţiunile în relaţie, pentru a obţine noi cunoştinţe. Propoziţiile se nasc, în
genere, pe baza observării relaţiilor, ca afirmare a acestora, situându-se la primul nivel de
compunere a formelor logice. Pentru ca gândirea să se ridice la un nivel superior de complexitate,
ea compune propoziţiile în diferite moduri, prin operaţii logice.
Operaţiile logice cu propoziţii se numesc inferenţe .
Orice inferenţă presupune o propoziţie iniţială, luată ca bază a inferenţei, numită premisă şi
o propoziţie derivată, considerată ca produs al inferenţei, numită concluzie. Între acestea se pot găsi
sau nu propoziţii intermediare.
♦ Inferenţa imediată este inferenţa în care nu există propoziţii intermediare.
♦ Inferenţa mediată este inferenţa în care există cel puţin o propoziţie
intermediară.Ea se mai numeşte şi raţionament şi va fi studiată într-un capitol separat.
După natura relaţiilor dintre premisă şi concluzie, inferenţele imediate sunt de mai multe feluri:
1. Inferenţe imediate prin opoziţie (concluzia se opune premisei).
2. Inferenţe imediate prin echivalenţă (concluzia este echivalentă cu premisa).
a) Conversiunea;
b) Obversiunea;
c) Inversiunea (fiind o inferenţă imediată parţială şi discutabilă, nu va face obiectul
acestui curs).
Pentru înţelegerea inferenţelor imediate, este necesar să introducem un nou termen specific
logicii: valoarea de adevăr. Valoarea de adevăr exprimă “capacitatea propoziţiei de a fi
adevărată sau falsă”,fiind o marcă distinctă a propoziţiei ca formă logică. Calitatea efectivă de
adevărată sau falsă a unei propoziţii este obiectul, în principal, al altor ştiinţe: gnoseologia,
epistemologia, praxiologia etc. În logică se lucrează cu presupoziţii asupra adevărului sau falsului
premiselor, pentru a se stabili valoarea de adevăr a concluziilor. Totodată logica operează nu numai
cu două valori de adevăr (la acest nivel operează logica bivalentă), ci şi cu mai multe valori de
adevăr ( în logica n-valentă). La nivelul de studiu al logicii elementare, operăm cu două valori de
adevăr: adevărat (simbolizată prin litera “v” sau prin cifra “1”) şi fals (simbolizată prin litera “f”
sau cifra “0”).
2.1.Inferenţe imadiate prin opoziţie. Pătratul logic
Pe baza raporturilor dintre termenii propoziţiilor şi dintre propoziţii, se pot stabili
raporturile dintre propoziţiile standard. Este util, în acest sens, observarea diagramelor Euler, cu
ajutorul cărora se pot găsi, intuitiv, soluţiile corecte
1.
Tipul propoziţiei A E I O
Valoarea de v f v f
adevăr f ? ? v
2.
Tipul propoziţiei E A I O
Valoarea de v f f v
adevăr f ? v ?
3.
Tipul propoziţiei I A E O
Valoarea de v ? f ?
adevăr f f v v
4.
Tipul propoziţiei O A E I
Valoarea de v f ? ?
adevăr f v f v
Analizând rezultatele obţinute în cele patru tabele, şi luând în considerare numai rezultatele
certe, vom constata unele regularităţi, care pot fi exprimate sub forma unor legi de inferenţă
imediată prin opoziţie:
1. Legea contrarietăţii: Adevărul propoziţiilor universale determină falsul propoziţiilor
universale de calitate opusă
2. Legea subcontrarietăţii: Falsul propoziţiilor particulare determină adevărul
propoziţiilor particulare de calitate opusă
3. Legea subalternării: Adevărul propoziţiilor universale determină adevărul
propoziţiilor particulare, iar falsul propoziţiilor particulare determină falsul
propoziţiilor universale.
4. Legea contradicţiei: Valoarea de adevăr a unei propoziţii este opusă valorii de adevăr
a propoziţiei de cantitate şi calitate opusă.
Cele patru legi au fost sintetizate de filosoful roman Boethius (480-524) sub formă grafică,
printr-un pătrat, numit pătratul logic sau pătratul lui Boethius:
A E
I O
Rezultă, din acest pătrat:
♦ Inferenţa imediată prin contrarietate este o opoziţie prin calitate între propoziţiile
universale (A-E)
♦ Inferenţa imediată prin subcontrarietate este o opoziţie prin calitate între propoziţiile
particulare (I-O)
♦ Inferenţa imediată prin subalternare este o opoziţie prin cantitate a propoziţiilor de
aceeaşi calitate (A-I şi E-O)
♦ Inferenţa imediată prin contradicţie este o opoziţie simultană, prin calitate şi cantitate
(A-O şi E-I)
2.2. Inferenţe imediate prin chivalenţă. Conversiunea, obversiunea şi inversiunea
Dacă în inferenţele imediate prin opoziţie concluzia este opusă premisei, în inferenţele
imediate prin echivalenţă, dintr-o propoziţie iniţială, se obţine o propoziţie derivată, echivalentă
cu cea iniţială.
Notă: două propoziţii sunt echivalente dacă au întotdeauna aceeaşi valoare logică. Studiul
echivalenţei ca relaţie între propoziţii se va face într-un capitol separat, dedicat propoziţiilor
compuse.
Inferenţa imediată prin echivalenţă are loc în interiorul propoziţiei iniţiale, după anumite
reguli formale.
Principalele inferenţe immediate prin echivalenţă sunt:
♦ Conversiunea
♦ Obversiunea
♦ Inversiunea
2.2.1.Conversiunea.
Definiţie: Conversiunea este inferenţa imediată prin echivalenţă în care, dintr-o propoziţie
iniţială, numită convertendă, obţinem o propoziţie derivată, numită conversă, prin schimbarea
între ei a termenilor propoziţiei iniţiale.
1. Conversa propoziţiei universal-afirmative, A, este o propoziţie particular-afirmativă, I:
A Toţi S sunt P (SaP)……(PiS) Unii P sunt S I
Toţi studenţii sunt absolvenţi de liceu…..
…………Unii absolvenţi de liceu sunt studenţi
2. Conversa propoziţiei universal-negative, E, este tot o propoziţie universal-negativă, E:
E Nici un S nu este P (SeP)…(PeS) Nici un P nu este S E
Nici un peşte nu este mamifer …………
………………..Nici un mamifer nu este peşte
3.Conversa propoziţiei particular-afirmative, I, este tot o propoziţie particular-afirmativă,
I:
I Unii S sunt P (SiP)…(PiS) Unii P sunt S I
Unele planete sint calde ………………

……………Unele obiecte calde sunt planete
4.Conversia propoziţiei particular-negative, O, nu este posibilă, din următoarele motive:
♦ Nu există o conversă de tip Unii P nu sunt S (PoS), deoarece în propoziţia iniţială P
este distribuit, deci este luat cu întrega lui sferă, iar dacă respectăm această
distribuţie, conversa trebuie să fie universală, având termenul P distribuit, ca
subiect.
♦ Propoziţia Nici un P nu este S (PeS) nu poate fi conversă, deoarece nu putem
deriva dintr-o propoziţie particulară, una universală, întrucât concluzia ar depăşi
sfera premisei, ceea ce nu este permis.
Din soluţiile date problemelor de mai sus rezultă două tipuri de conversiune:
1. Conversiunea simplă, în care conversa are aceeaşi cantitate cu convertenda (cazurile
propoziţiilor E şi I).
2. Conversiune prin accident (prin schimbarea cantităţii), în care conversa are cantitatea
diferită de convertendă (cazul propoziţiilor de tip A).
2.2.2.Obversiunea.
Definiţie: Obversiunea este inferenţa imediată prin echivalenţă în care, dintr-o propoziţie
iniţială, numită obvertendă, obţinem o propoziţie derivată, numită obversă, prin schimbarea
predicatului logic cu contradictoriul său. (Contradictoriul lui P este non-P)
1. Obversa propoziţiei universal-afirmative, A, este o propoziţie universal-negativă, E:
A Toţi S sunt P (SaP)…...(SeP) Nici un S nu este non-P E
Toţi studenţii sunt absolvenţi de liceu…
………Nici un student nu esten non-absolvent de liceu
2. Obversa propoziţiei universal-negative, E, este o propoziţie universal-afirmativă, A:
E Nici un S nu este P (SeP)…...(SaP) Toţi S sunt non-P A
Nici un peşte nu este mamifer…
…………………Toate mamiferele sunt non-peşti
3. Obversa propoziţiei particular-afirmative, I, este o propoziţie particular-negativă, O:
I Unii S sunt P (SiP) …(SoP) Unii S nu sunt non-P O
Unele planete sunt calde………
……………Unele planete nu sunt non-calde
4. Obversa propoziţiei particular-negative, O, este o propoziţie particular-afirmativă, I:
O Unii S nu sunt P (SoP)…….(SiP) Unii S sunt non-P I
Unele zile nu sunt frumoas………
………………. Unele zile sunt non-frumoase
Din soluţia dată mai sus, rezultă două concluzii principale, pentru obversiune:
1. Obversiunea schimbă calitatea propoziţiei, dar nu schimbă cantitatea acesteia.
2. Prin obversiune se păstrează calitatea subiectului logic şi se schimbă calitatea
predicatului logic.
1. Dacă propoziţia universal negativă, este falsă, atunci:
a) A = v; I = v; O = f
b) A = ?; I = v; O = ?
c) A = f; I = v; O = f
2. Obversiuea este:
a) inferenţă imediată
b) inferenţă mediată
c) inferenţă proporţională
3. Prin conversiunea „prin accident”:

a) se schimbă cantitatea propoziţiei
b) se schimbă calitatea propoziţiei
c) se schimbă atât cantitatea, cât şi calitatea propoziţiei
IV. INFERENŢE MEDIATE. RAŢIONAMENTUL.

1. RAŢIONAMENTUL CA FORMĂ LOGICĂ COMPUSĂ ŞI CA INFERENŢĂ
MEDIATĂ
1.1. Definiţia raţionamentului.Modalităţi de definire.
Raţionamentul poate fi definit logic din două perspective. egal legitimate logic.
Perspectiva pur formală porneşte de la constatarea că într-un raţionament sunt puse la un
loc, după anumite reguli formale, mai multe propoziţii, ceea ce-i conferă statutul de formă logică
compusă.
Definiţie: Raţionamentul este forma logică compusă care leagă între ele propoziţii, pe
baza legilor, normelor şi regulilor logice.
Perspectiva operaţională porneşte de la constatarea că raţionamentul derivă concluzia din
premisă, folosind propoziţii intermediare. Este, deci, inferenţă mediată.
Definiţie: Raţionamentul (inferenţa mediată) este inferenţa în care, dintr-o propoziţie
iniţială (premisă) se obţine o propoziţie derivată (concluzie) prin utilizarea a cel puţin o propoziţie
intermediară.
1.2. Structura logică a raţionamentului
Structura logică a raţionamentului este următoarea:
♦ Două sau mai multe premise
♦ O concluzie
♦ Axiome, legi, norme şi reguli de derivare.
Vom putea, acum, să scriem, pentru exemplificare,două raţionamente, astfel:
Raţionamentul nr. 1:
Orice om care are peste 18 ani este major
Toţi studenţii au peste 18 ani
Toţi studenţii sunt majori
Raţionamentul nr. 2:
Cuprul are conductibilitate termică
Fierul are conductibilitate termică
Aluminiul are conductibilitate termică
Metalele au conductibilitate termică
Aceasta este una dintre modalităţile de reprezentare a raţionamentelor, care sugerează
raportul dintre premise şi concluzie, exprimat în enunţurile luate ca exemplu. Aşezarea premiselor
şi a concluziei nu este una întotdeauna întâmplătoare, ea depinzând de axiome, legi, norme şi reguli
de construcţie proprii fiecărui tip de raţionament în parte. Vom exemplifica aceste legi în cazul
particular al silogismului.
2. FELURILE RAŢIONAMENTULUI. RAŢIONAMENTE INDUCTIVE

2.1. Clasificarea raţionamentelor după sensul de mişcare a gândirii în relaţia general-
particular
Observaţi diferenţele dintre cele două raţionamente de mai sus, după modul cum se
derulează mersul gândirii:
1. Primul raţionament afirmă un fapt, statutul de major al tuturor studenţilor, pe baza unei
reguli, potrivit căreia oamenii peste 18 ani se numesc majori şi a unei particularităţi, aceea că că
studenţii respectă această regulă. Premisa enunţă generalul, regula, iar concluzia enunţă un caz
particular, supus regulii. Acest tip de raţionament, în care se deduce cazul particular din regula
generală, se numeşte raţionament deductiv.
În raţionamentul deductiv gândirea parcurge, evident, drumul de la general la paricular,
concluzia fiind cu necesitate un enunţ a cărui sferă de cuprindere este mai mică decât cea a
oricăreia dintre premise.
2. Al doilea raţionament afirmă o regulă, aceea că metalele au conductibilitate termică, pe
baza unor fapte particulare, acelea că cuprul, fierul şi aluminiul, care sunt metale, au
conductibilitate termică. Premisele enunţă particularul, iar concluzia enunţă regula generală, indusă
pe baza cazurilor particulare. Acest tip de raţionament, în care se induce regula generală din mai
multe cazuri particulare, se numeşte raţionament inductiv.
În raţionamentul inductiv gîndirea parcurge drumul de la particular la general, sfera
concluziei fiind mai mare decât sfera oricăreia dintre premise.
Notă: Logica operează şi cu alte criterii de diviziune a raţionamentului. Aceste criterii sunt
dependente, însă, de extensia acordată termenului propoziţie.. Astfel, dacă în termenul propoziţie includem
şi propoziţiile compuse, atunci vom adăuga la clasele raţionamentului deja enunţate altele, după alte criterii.
Criteriul tipului de propoziţii după relaţie (“modul particular în care se operează, în propoziţie
unirea subiectului cu predicatul” determină clasele de propoziţii categorice (relaţia este certă, actuală, reală:
S este P), ipotetice (relaţia este condiţionată de altă relaţie:Dacă S este P, atunci S 1 este P1) şi disjunctive
(relaţia este posibilă în mai multe variante:S este P 1 sau P2) şi, prin consecinţă, raţionamente de acelaşi tip, la
care se adaugă raţionamentele combinate (cu propoziţii de diferite tipuri). Întrucât, însă, în limitele
prezentului curs, acceptăm termenul de propoziţie doar cu sensul de propoziţie categorică, celelalte fiind, de
fapt, propoziţii compuse, altfel spus combinaţii de mai multe propoziţii, limităm diviziunea raţionamentului
la criteriul general-particular.
2.2. Natura şi tipologia raţionamentelor inductive
La diferenţele dintre raţionamentul deductiv şi cel inductiv enunţate mai sus, mai trebuie
adăugat una, care marchează natura şi caracteristicile raţionamentului inductiv: în timp ce în
raţionamentul deductiv concluzia rezultă cu necesitate din premise, fiind certă şi univocă, în
raţionamentul inductiv concluzia se supune uneori probabilităţii, adevărul ei nefiind niciodată sigur
.
Notă: Aceste caracteristici sunt puse sub semnul întrebării de către unii logicieni moderni,
dar ele pot fi acceptate ca atribute distincte în limitele exigenţelor formale impuse cursului nostru.
După gradul de certitudine al concluziei, raţionamentele inductive pot fi:
1. Inducţie incompletă, în care premisele nu epuizează toate cazurile particulare, concluzia
fiind probabilă.
2. Inducţia completă, în care, pornind de la o clasă limitată de obiecte, se enumeră
caracteristicile comune ale fiecărui obiect, concluzia fiind certă.
Din cele relatate mai sus, rezultă că singura caracteristică indubitabilă a raţionamentului
inductiv este aceea că gândirea parcurge drumul de la particular la general, de la exemplu la regulă.
Sâmburele raţional major care determină formularea concluziei, ca generalitate, din
premise, ca particularităţi, este descoperirea legăturilor cauzale dintre obiecte şi fenomene. Pentru
realizarea acesteei descoperiri, logica pune la dispoziţie mai multe metode inductive (sistematizate
pentru prima dată de Fr. Bacon şi perfecţionate de J.S.Mill:
1. Metoda concordanţei: coprezenţa efectelor, determină, probabil, coprezenţa cauzelor.
2. Metoda diferenţei: prezenţa sau absenţa aceluiaşi efect, determină, probabil, prezenţa
sau absenţa aceleiaşi cauze.
3. Metoda combinată a concordanţei şi diferenţei: fenomenele legate cauzal trebuie să fie
nu numai prezente în acelaşi timp, ci şi absente în acelaşi timp.
4. Metoda variaţiilor concomitente: se compară variaţia fenomenelor. Covariaţia
determină, probabil, raport cauzal.
5. Metoda rămăşiţelor: este un caz particular al metodei concordanţei. Fenomenele care
nu se supun cauzelor determinate prin prima metodă trebuie să aibă propriile cauze.
În cercetarea ştiinţifică, raţionamentele inductive au un rol hotărâtor. Ele sunt baza
descoperirii noului în ştiinţă, fiind întotdeauna antecedente raţionamentelor deductive.
1. După mersul gândirii în relaţia general-particular, raţionamentele sunt:
a) Generale şi particulare
b) Afirmative şi negative
d) Inductive şi deductive
2. În raţionamentele inductive incomplete, concluzia este:

a) certă
b) probabilă
c) improbabilă
3. Metoda în care fenomenele legate cauzal trebuie să fie nu numai prezente în acelaşi
timp, ci şi absente în acelaşi timp se numeşte:
a) metoda diferenţei
b) metoda concordanţei
c) metoda combinată
V. SILOGISMUL
1. CARACTERIZAREA GENERALĂ A SILOGISMULUI CA RAŢIONAMENT
DEDUCTIV CATEGORIC
1.1. Definiţia silogismului
Fie următorul raţionament:
Toate persoanele care lucrează cu oameni sunt persoane publice
Toţi psihologii sunt persoane care lucrează cu oameni
Toţi psihologii sunt persoane publice
Particularităţile acestui raţionament sunt următoarele:
1. Raţionamentul are numai trei propoziţii: două premise şi o concluzie şi numai trei
termeni: “persoane care lucrează cu oameni”, “persoane publice” şi “psihologi”.
2. Subiectul concluziei (psihologi) este prezent în una dintre premise, iar predicatul
concluziei (persoane publice) este prezent în cealaltă premisă.
3. În ambele premise este prezent al treilea termen (persoane care lucrează cu oameni),
care nu este prezent în concluzie.
Pentru a determina tipul de raţionament după sensul de mişcare a gândirii, vom reprezenta
raţionamentul sub forma unor diagrame ale raporturilor dintre cei trei termeni (numite, în logică,
“diagrame Venn”, după numele autorului care le-a folosit prima dată:
Persoane publice
Persoane care
lucrează cu oameni
Psihologi
Se observă, din aceste diagrame, ca şi pe baza intuiţiei, că sfera concluziei este cea mai
restrânsă, iar cea a primei premise este cea mai largă. Este evident, deci, că raţionamentul este unul
deductiv. Toate cele trei propoziţii sunt propoziţii categorice, deci putem spune că raţionamentul
este unul categoric.
Definiţie: Silogismul este raţionamentul deductiv, categoric, cu trei propoziţii şi trei
termeni.
1.2. Structura logică a silogismului.
Notăm cei trei termeni ai silogismului, pornind de la termenii concluziei, astfel:
• Notăm subiectul concluziei cu litera S, păstrând notaţia şi pentru acelaşi termen, prezent
în premise. Fiind, potrivit diagramei de mai sus, termenul cu cea mai mică sferă, îl vom
numi termen minor.
• Notăm predicatul concluziei cu litera P, păstrând notaţia şi pentru acelaşi termen, prezent în
premise. Fiind, potrivit diagramei de mai sus, termenul cu cea mai mare sferă, îl vom numi
termen major.
• Întrucât, potrivit diagramei de mai sus, cel de-al treilea termen, prezent numai în premise,
se găseşte, ca poziţie şi sferă, între primii doi termeni, îl vom numi termen mediu şi-l vom
nota cu litera M.
Ajungem la următoarea formă a silogismului propus:
Toţi M sunt P
Toţi S sunt M
Toţi S sunt P
unde:
S: termen minor, iar premisa care-l conţine se numeşte premisă minoră;
P: termen major, iar premisa care-l conţine se numeşte premisă majoră
M: termen mediu.
Iată, acum, structura logică a silogismului din exemplul nostru:
Premise: M (termen mediu)
Majora
Toate persoanele care sunt persoane publice
lucrează cu oameni
Minora
Toţi psihologii sunt persoane care
lucrează cu oameni
Concluzie
Toţi psihologii sunt persoane publice
S (termen minor) P (termen major)

1.3. Legile silogismului
Descoperitorul silogismului, Aristotel, a demonstrat faptul că cea mai importantă calitate a
acestuia este perfecţiunea. Aceasta derivă, în esenţă, din două însuşiri esenţiale:
♦ Cele două premise sunt întotdeauna condiţii suficiente pentru derivarea concluziei.
♦ Concluzia este unică şi rezultă, întotdeauna, cu necesitate din premise.
Pentru a respecta aceste însuşiri, silogismul se supune unor legi generale şi speciale. Legile
generale sunt aplicabile oricărui tip de silogism, indiferent de tipul acestuia, în timp ce legile
speciale sunt aplicabile figurilor silogismului, aşa cum vom vedea în a doua parte a acestul capitol.
1. Orice silogism se construieşte pornind de la o lege cu caracter de maximă generalitate,
evidentă prin ea însăşi, numită AXIOMA SILOGISMULUI.
Observaţi raporturile dintre sferele termenilor silogismului de mai sus, reprezentat prin
diagramele Venn:
P
Vom formula axioma silogismului din două perspective, proprii caracteristicilor oricărei
noţiuni: conţinut şi sferă.
A. Din punctul de vedere al conţinutului termenilor, observăm următoarele:
♦ premisa majoră enunţă faptul că P este însuşirea lui M
♦ premisa minoră enunţă faptul că M este însuşirea lui S
♦ pe baza premiselor, concluzia enunţă faptul că P este însuşirea lui S
Vom enunţa, deci, axioma silogismului din punct de vedere al conţinutului termenilor,
astfel:
ÎNSUŞIREA ÎNSUŞIRII UNUI LUCRU ESTE ÎNSUŞIREA ACELUI LUCRU
(lat.: Nota notae est nota rei ipsius)
B. Din punctul de vedere al sferei termenilor, observăm următoarele:
♦ Premisa majoră spune că însuşirea P se afirmă (se poate şi nega) despre clasa de
obiecte M
♦ premisa minoră spune că S aparţine clasei de obiecte M
♦ pe baza premiselor, concluzia spune că ceea ce se afirmă despre clasa de obiecte M
se afirmă şi despre S care este obiect în M
Vom enunţa, deci, axioma silogismului din punct de vedere al sferei termenilor, astfel:
CEEA CE SE AFIRMĂ (SE NEAGĂ) DESPRE O CLASĂ DE OBIECTE, SE
AFIRMĂ (SE NEAGĂ) DESPRE FIECARE OBIECT AL ACELEI CLASE
(lat.: Dictum de omni, dictum de nullo)
2. Legile generale ale silogismului cu privire la termeni.
Validitatea unui silogism este condiţionată de respectarea, în totalitate, a trei legi generale,
care exprimă distribuţia termenilor în propoziţiile care-l compun (vezi distribuţia termenilor în
propoziţii, din cursul anterior):
♦ Un silogism corect are trei termeni şi numai trei.
Notă: Orice raţionament deductiv categoric care are mai mult de trei termeni poate fi
considerat silogism dacă el poate fi reductibil la un raţionament cu trei termeni.
♦ Într-un silogism corect, termenul mediu este distribuit în cel puţin una dintre premise.
Notă: Demonstraţia acestei legi se face prin reducere la absurd. Se construiesc două
premise, astfel încât termenul mediu să fie nedistribuit.
Unii M sunt P M S P
Toţi S sunt M
S S
Se observă, în acest caz, că din aceste premise se pot trage mai multe concluzii:
♦ Nici un S nu este P
♦ Unii S sunt P
♦ Toţi S sunt P
♦ Unii S nu sunt P
Acest lucru fiind imposibil, este obligatoriu ca termenul mediu să fie distribuit în cel puţin
una dintre premise.
♦ Într-un silogism corect, nici un termen nu este distribuit în concluzie, dacă nu este
distribuit în premise.
Notă: Şi aici demonstrăm legea prin reducere la absurd. Să presupunem că termenul minor,
S, nu este distribuit în premise, dar este distribuit în concluzie. Conform structurii silogismului şi
legilor de distribuţie a termenilor, rezultă că premisa minoră este o propoziţie particulară, iar
concluzia este o propoziţie universală. Vom avea un silogism de forma:
Toţi M sunt P
Unii S sunt M P S
Toţi S sunt P S M
Se observă că în acest silogism concluzia pusă de noi nu este singura, fiind posibilă şi
cea particulară, Unii S sunt P, drept pentru care aceasta este singura validă în ambele variante.
Acest tip de propoziţie are subiectul S nedistribuit. Rezultă că dacă S este nedistribuit în premise,
este nedistribuit şi în concluzie.
3.Legile generale ale silogismului cu privire la propoziţii.
Şi în ceea ce priveşte propoziţiile, silogismul atinge perfecţiunea, pe baza unor legi
generale, valabile pentru orice tip de silogism. Aceste legi se referă la cantitatea şi calitatea
propoziţiilor, în raport de rolul pe care-l îndeplinesc în structura silogismului.
♦ Într-un silogism corect, una dintre premise este întotdeauna afirmativă.
Notă: Pentru demonstraţie, folosim aceeaşi metodă a reducerii la absurd. Să presupunem că
avem două premise negative:
Nici un M nu este P
Nici un S nu este M
P
S M S S
Este evident faptul că în această situaţie există patru concluzii posibile:

♦ Unii S sunt P
♦ Toţi S sunt P
Prin urmare, nu este posibil ca din toate premisele negative să se tragă o singură concluzie.
Una dintre premise trebuie să fie afirmativă.
♦ Într-un silogism corect, una dintre premise este întotdeauna universală.
Notă: Folosind, pentru demonstraţie aceeaşi metodă, a reducerii la absurd, să presupunem
că ambele premise sunt propoziţii particulare:
Unii M sunt P P
Unii S sunt M S
S M
S
Este evident, şi în acest caz, că există toate concluziile posibile:

♦ Toţi S sunt P
♦ Unii S sunt P
Prin urmare, nu este posibil ca ambele premise să fie particulare. Una este, cu necesitate,
universală.
♦ Într-un silogism corect, din premise afirmative rezultă întotdeauna o concluzie
afirmativă.
Notă: Legea este evidentă, dacă avem în vedere că concluzia trebuie să fie cu necesitate
derivată din premise. Observaţi cazul de mai jos:
Toţi M sunt P
Unii S sunt M
P M S
După cum se observă, cele două premise se intersectează în interiorul termenului major, rezultând,
cu necesitate o incluziune de tipul Unii S sunt P, varianta Unii S nu sunt P fiind exclusă, întrucât
ea nu are nici o legătură cu premisele. Prin urmare, concluzia este, cu necesitate, afirmativă.
♦ Într-un silogism corect, concluzia urmează întotdeauna partea cea mai slabă.
De aici rezultă următoarele variante:
 O premisă afirmativă şi una negativă – concluzie negativă
 O premisă universală şi una particulară – concluzie particulară
 Când se întrunesc ambele condiţii, concluzia este particular-negativă.
Notă: Fie următorul silogism:
Nici un M nu este P
Unii S sunt M
P S M S
Varianta afirmativă nu este posibilă, întrucât ea coexistă cu o posibilă variantă negativă, aşa
cum rezultă din diagramele Venn, de mai sus. Singura variantă univocă este cea negativă, care
satisface ambele poziţii posibile ale termenului minor.
Varianta universală nu este posibilă, întrucât ea coexistă cu una particulară, în care caz
varianta particulară este singura care satisface ambele poziţii posibile ale termenului minor.
Este de reţinut faptul că legile generale ale silogismului trebuie respectate împreună,
nerespectarea unei singure legi făcând silogismul nevalid.
Notă: Există şi alte sistematizări ale acestor legi, ca şi alte modalităţi de demonstraţie.
Pentru informare, vezi [2], p. 199-201.
1. Termenii silogismului se numesc:

a) termen superior, termen inferior, termen intermediar
b) termen afirmativ, termen negativ, termen neutru
c) termen major, termen minor, termen mediu
2. Termenul mediu, într-un silogism, trebuie să fie:

a) distribuit în ambele premise
b) distribuit cel puţin în una dintre premise
c) nedistribuit în ambele premise
3. Din punct de vedere al calităţii, premisele silogismului trebuie să fie:

a) amîndouă afirmative
b) amândouă negative
c) cel puţin una afirmativă
d) cel puţin una negativă
4. FIGURILE ŞI MODURILE SILOGISMULUI.

2.1. Determinarea figurilor silogismului. Legile speciale ale figurilor.Modurile valide.
Făcând abstracţie de conţinutul şi felul propoziţiilor silogismului luat ca exemplu în primul
capitol, scriem schema acestuia, punând între termeni doar o linie de relaţie. Vom obţine
următoarea schemă:
M ______P
S ______ M
S________P
Observăm, în această schemă, că termenul mediu, M, îndeplineşte, succesiv, rolul de
subiect logic, în premisa majoră şi de predicat logic, în premisa minoră. Punem termenul mediu în
toate poziţiile posibile şi vom obţine patru modalităţi de dispunere, pe care le vom numi FIGURI
ALE SILOGISMULUI. Pentru a uşura reţinerea acestora, unim cu o linie cele două poziţii ale
termenului
mediu. Vom obţine următoarele figuri:
I. II. III. IV
M………P P……..M M……….P P……..M
S……….M S……...M M ……...S M……..S

S………..P S……...P S……….P S……..P
Dacă ataşăm acestor figuri propoziţiile standard A, E, I, O, obţinem un număr mare de
silogisme, pe care le vom numi MODURI SILOGISTICE.
Potrivit calculelor matematice, sunt posibile, în total, 256 de moduri (4 tipuri de propoziţii,
distribuite în trei propoziţii ale fiecărei figuri, deci 43, în patru figuri, deci, în total, 44, care
înseamnă 256 moduri). Legile generale ale silogismului limitează, însă, numărul acestora. Pe baza
legilor generale, pentru fiecare figură în parte se formulează legi speciale cu privire la cantitatea şi
calitatea propoziţiilor componente care, în final, determină modurile silogistice valide.
1. Legile speciale ale figurii I.
Adăugăm concluzia, la schema figurii I.
M_________ P
S ________M
S_________P
Această figură trebuie să respecte următoarele legi speciale:

♦ Premisa minoră este afirmativă
Demonstraţie: dacă premisa minoră ar fi negativă, atunci concluzia ar fi negativă,
predicatul concluziei, P, ar fi distribuit, ceea ce înseamnă că ar fi distribuit şi în premise,
unde are rol de predicat în premisa majoră. Aceasta ar fi şi ea negativă, şi astfel s-ar ajunge
la două premise negative, ceea ce contrazice legile generale ale silogismului.
♦ Premisa majoră este universală
Demonstraţie: Premisa minoră fiind afirmativă, are predicatul, M, care este termenul
mediu, nedistribuit. Cum termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una dintre
premise, el este cu necesitate distribuit în premisa majoră, unde are rol de subiect, ori o
propoziţie cu subiect distribuit este o propoziţie universală.
Să construim, acum, modurile silogistice care respectă aceste legi, indicând, pentru început,
tipurile premiselor şi concluziile posibile:
A A A E E E – premisa majoră - universală
A A I A A I - premisa minoră - afirmativă
A I I E O O - concluzia
Dintre aceste moduri, cele din coloana a doua (AAI) şi a cincea (EAO) sunt moduri “slabe”
sau “subalterne”, ele formulând o concluzie particulară, acolo unde este posibilă o concluzie
universală. De aceea, ele nu se utilizează în cunoaştere, deoarece diminuează nejustificat concluzia.
Rămân, aşadar, ca moduri operante, celelalte patru moduri. Acestea, ca şi toate celelalte pe care le
vom studia, poartă denumiri aşa-zise “mnemotehnice” (de tehnica memorării), denumiri în care
sunt prezente, alături de consoane, câte trei vocale, în ordinea tipurilor de propoziţii standard A, E,
I, O. Cele patru moduri ale figurii I sunt denumite astfel:
BARBARA
DARII
CELARENT
FERIO
2. Legile speciale ale figurii II
Adăugăm concluzia, la schema figurii II.
P _________ M
S _________ M.
S_________P
♦ Una dintre premise este negativă
Demonstraţie: În figura II termenul mediu, M, este predicat în ambele premise. Cum
termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una dintre premise, indiferent în care este
distribuit, respectiva premisă este negativă.
♦ Premisa majoră este universală.
Demonstraţie: Una dintre premise fiind negativă, concluzia este negativă, deci are
termenul predicat, P, distribuit. Dar termenul P nu este distribuit în concluzie, dacă nu este
distribuit în premise. Cum în premise termenul P are rol de subiect în premisa majoră, respectiva
premisă este universală.
E E A A A E – premisa majoră - universală

A A E E O I - premisa minoră
E O E O O O - concluzia
Şi în cazul acestei figuri există moduri “slabe” sau “subalterne” (modurile din coloanele a
doua şi a patra), rămânând, ca moduri operante, patru moduri silogistice valide, denumite astfel:
CESARE
CAMESTRES
FESTINO
BAROCO
3. Legile speciale ale figurii III

Adăugaţi concluzia, la schema figurii III.
M _________ P
M _________ S
S___________P
Această figură trebuie să respecte următoarele legi specialeî
♦ Premisa minoră este afirmativă.
Demonstraţie: Este aceeaşi demonstraţie cu cea dela figura I.
♦ Concluzia este particulară.
Demonstraţie: Premisa minoră fiind afirmativă, are termenul predicat, S, nedistribuit. Cum
acest termen are, în concluzie, rol de subiect, iar o propoziţie cu subiect nedistribuit este
particulară, concluzia este, cu necesitate, particulară.
A I A E O E – premisa majoră
A A I A A I - premisa minoră - afirmativă
I I I O O O - concluzia - particulară
În cazul acestei figuri există, ca moduri operante, şase moduri silogistice valide, denumite
astfel:
DARAPTI
DISAMIS
DATISI
FELAPTON
BOCARDO
FERISON
4. Legile speciale ale figurii IV.
Adăugaţi concluzia, la schema figurii IV.
P _________ M
M _________ S
S___________P

♦ Dacă premisa majoră este afirmativă, atunci premisa minoră este universală
Demonstraţie: Dacă premisa majoră este afirmativă, atunci are termenul mediu cu rol de
predicat, M, nedistribuit. Cum termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una dintre
premise, el este distribuit în premisa minoră, unde are rol de subiect. Cum o propoziţie cu subiect
distribuit este universală, rezultă că premisa minoră este universală, dacă majora este afirmativă.
♦ Dacă una dintre premise este negativă, atunci premisa majoră este universală
Demonstraţie: Una dintre premise fiind negativă, concluzia este negativă, deci are
termenul predicat, P, distribuit. El este, prin urmare, distribuit şi în premise. Acesta fiind prezent
în premisa majoră cu rol de subiect, premisa majoră este universală, dacă una dintre premise este
negativă.
♦ Dacă premisa minoră este afirmativă, concluzia este particulară
Demonstraţie: Premisa minoră fiind afirmativă, are, potrivit legilor de distribuţie a
termenilor, predicatul, S, nedistribuit. Dacă S este nedistribuit în premise este nedistribuit şi în
concuzia silogismului, unde are rol de subiect logic. Ori, o propoziţie cu subiectul logic
nedistribuit este o propoziţie articulară.
A A A I E E – premisa majoră
A E E A A I - premisa minoră
I E O I O O - concluzia
În cazul acestei figuri, există un mod slab (cel din coloana a treia), rămânând, ca moduri
operante, cinci moduri silogistice valide, denumite astfel:
BRAMANTIP
CAMENES
DIMARIS
FESAPO
FRESISON
Notă: Din cele patru figuri silogistice rezultă, prin însumare, 19 moduri valide şi operante.
Asupra gradului de precizie a acestora, ca şi asupra caracterului limitativ al acestui număr există
numeroase comentarii în logica modernă. Pentru documentare, consultaţi [2], p. 205-206.
Folosind figurile silogismului, putem scrie modurile silogistice de mai sus, în formă
desfăşurată (folosind operatorii cantitativi) şi restrânsă (indicând tipul de propoziţie prin vocale) şi
putem reprezenta diagramele Venn ale acestora.
2.2. Reducerea modurilor silogistice
Din punctul de vedere al lui Aristotel, numai modurile figurii I sunt perfecte, fiind
întemeiate pe axioma silogismului, deci pe trecerea de la gen la specie. Celelalte figuri se sprijină
pe figura I, modurile lor fiind verificabile prin transformarea lor în moduri ale acesteia (operaţie
numită REDUCERE) sau prin alte metode.
VERIFICAREA modurilor silogistice se face pe două căi:
♦ Majoritatea modurilor silogistice se verifică pe calea directă, prin reducere, folosind
conversiunea şi transpoziţia (schimbarea premiselor între ele), după anumite reguli.
♦ Modurile silogistice cu o premisă şi concluzie particular-negativă, BAROCO şi
BOCARDO, se verifică pe calea indirectă, folosind metoda reducerii la absurd.
Regulile de reducere a modurilor silogistice se regăsesc în denumirea modurilor, astfel:
1. Consoana iniţială din denumirea modurilor arată modul corespunzător din figura I
la care se reduce modul respectiv.
2. Consoana S din denumirea modurilor arată că propoziţia corespunzătoare vocalei
care precede pe S se modifică prin conversie simplă.
3. Consoana P din denumirea modurilor arată că propoziţia corespunzătoare vocalei
care precede pe P se modifică prin conversie prin accident.
4. Consoana M din denumirea modurilor arată că premisele se mută una în locul
celeilalte (se realizează transpoziţia).
Pentru exemplificare, să reducem la modul corespunzător din figura I, modul CAMENES,
din figura IV.
regula 1
CAMENES CELARENT
regula 2 Conversie simplă
regula 4 Transpoziţie
CAMENES
A Toţi P sunt M Toţi P sunt M
E Nici un M nu este S Nici un M nu este S
E Nici un S nu este P Nici un P nu este S
conversie simplă
Nici un M nu este S E
transpoziţie Toţi P sunt M A
Nici un P nu este S E
CELARENT
Cu toate că modurile figurilor II, III şi IV sunt reductibile la moduri ale figurii I, ele au,
totuşi, o independenţă relativă, îndeosebi
prin rolul lor în cunoaştere. Astfel, dacă modurile figurii I servesc la aplicarea regulii la cazuri
particulare, modurile figurii II servesc la stabilirea deosebirilor între lucruri, iar cele ale figurii
III la stabilirea exemplelor şi a excepţiilor (cf. [2], p. 208). Modurile figurii IV sunt, într-adevăr,
echivalentele în oglindă ale modurilor figurii I, aşa cum se vede şi din exemplul comparaţiei dintre
modurile BARBARA şi BRAMANTIP.
1. Termenul mediu, în silogismul de figura II este:
a) subiect în premisa majoră şi predicat în premisa minoră
b) predicat în premisa majoră şi subiect în premisa minoră
c) subiect în ambele premise
d) predicat în ambele premise
2. Cantitatea/calitatea premiselor şi a concluziei în silogismul de figura I sunt:

a) Minora afirmativă, iar majora universală
b) Una negativă, iar majora universală
c) Minora afirmativă, iar concluzia particulară
3. Prin reducere, în modul FESAPO, fig. IV, se efectuează următoarea operaţie:

a) Conversia prin accident a premisei minore
b) Conversia simplă a premisei majore
c) Conversia prin accident a concluziei
VI. PROPOZIŢII COMPUSE ŞI FUNCŢII DE ADEVĂR

1. CARACTERIZAREA GENERALĂ A PROPOZIŢIILOR COMPUSE
1.1. Definiţia propoziţiei compuse
Scriem sub forma unui text cu propoziţii standard, înlocuind aceste propoziţii cu expresia
lor logică, următorul text:
Dacă nu este adevărat că toţi studenţii sunt pregătiţi pentru examen, atunci unii
studenţi promovează examenul şi unii studenţi rămân restanţieri
Ajungem la următoarea structură a textului de mai sus:
Dacă nu este adevărat că Toţi S sunt P, atunci Unii S sunt Q şi Unii S sunt R
Facem abstracţie de structura şi tipul standard de propoziţii cuprinse în text, înlocuindu-le

cu simbolurile p, q, r şi scriem textul obţinut.
Dacă nu este adevărat că p, atunci q şi r.
Observăm că în acest text există simboluri pentru propoziţii, p, q, r şi operatori logici de legătură,
pe care i-am numit, la începutul cursului, conectori. În textul de mai sus, aceşti conectori sunt:
• Dacă …….atunci
• Nu este adevărat că
• Şi
Întrucât operatorii de mai sus leagă între ele propoziţii, îi numim operatori propoziţionali.
Propoziţiile p, q şi r, fiind propoziţii care cuprind un singur enunţ, le numim propoziţii simple sau
variabile propoziţionale, iar textul obţinut prin legarea acestora cu ajutorul operatorilor
propoziţionali, propoziţie compusă sau formulă propoziţională.
Definiţie: o propoziţie compusă este un ansamblu de două sau mai multe propoziţii simple,
legate între ele cu ajutorul operatorilor propoziţionali.
1.2. Tipuri de propoziţii compuse
A. După numărul propoziţiilor simple componente:
1. Propoziţii compuse binare (formate din două propoziţii simple legate între ele cu un
operator propoziţional)
2. Propoziţii compuse complexe sau formule propoziţionale, care cuprind mai multe
propoziţii simple şi mai mulţi operatori propoziţionali.
B. După tipul de operator propoziţional, principalele propoziţii compuse binare sunt:
Denumire Semnificaţie Simbol

Propoziţia de negaţie Nu este adevărat că p _
p
Propoziţia conjunctivă p şi q p&q
Propoziţia disjunctivă p sau q pVq
Propoziţia implicativă Dacă p, atunci q p → q
Propoziţia de echivalenţă Dacă şi numai dacă p, p↔q

(biimplicaţie) atunci q
Propoziţia exclusivă Ori p, ori q p+q
(disjuncţie exclusivă)
Propoziţia de rejecţie Nici p, nici q p ↓q
(antidisjuncţie)
Propoziţia de Fie că nu p, fie că nu q p/q
incompatibilitate
(anticonjuncţie)
Dintre propoziţiile de mai sus, primele patru sunt propoziţii compuse fundamentale,
celelalte fiind derivate:
• Propoziţia de echivalenţă este o conjuncţie de implicaţii, care se poate scrie astfel:
( p → q) & (q → p)
• propoziţia exclusivă este o disjuncţie de conjuncţii, care se poate scrie astfel:
(p & q) V ( q & p)
• Propoziţia de rejecţie este o conjuncţie de negaţii, care se poate scrie astfel:

_ _
p & q
• Propoziţia de incompatibilitate este o disjuncţie de negaţii, care se poate scrie astfel:

__ __
p V q
1. Semnificaţia propoziţiei conjunctive este:
a. Niciuna dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente nu se
realizează
b. Stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente se realizează în acelaşi
timp
c. Cel puţin una dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente nu
se realizează
d. Cel puţin una dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente se
realizează
2. Semnificaţia propoziţiei de rejecţie este:

a) Niciuna dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente nu se
realizează
b) Stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente se realizează în
acelaşi timp
c) Cel puţin una dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente
nu se realizează
d) Cel puţin una dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente
se realizează
3. Semnificaţia propoziţiei de echivalenţă este:

a. Niciuna dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente nu se
realizează
b. Stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente se realizează sau nu se
realizează în acelaşi timp
c. Cel puţin una dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente nu se
realizează
d. Cel puţin una dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente se
realizează
2. FUNCŢIILE DE ADEVĂR ALE PROPOZIŢIILOR COMPUSE

Scopul identificării în gândirea formulată şi al formalizării propoziţiilor compuse este acela
de stabilire a condiţiilor de validitate formal-logică a acestora. Pentru propoziţiile compuse,
validitatea se exprimă ca valoare de adevăr, raportată la valoarea de adevăr a propoziţiilor simple
componente.
2.1. Caracterizarea funcţiei de adevăr.
Întrucât valoarea de adevăr a propoziţiei compuse este dependentă numai de valoarea de
adevăr a propoziţiilor simple componente, ea poate fi interpretată ca o FUNCŢIE DE ADEVĂR.
Definiţie:Funcţia de adevăr este funcţia logică ce are drept domeniu mulţimea valorilor de
adevăr ale propoziţiilor simple componente şi drept codomeniu mulţimea valorilor de adevăr ale
propoziţiei compuse
Fv : T (p,q) →T φ (p, q) , unde:
• FV: funcţia de adevăr.
• T (p,q): mulţimea valorilor de adevăr ale propoziţiilor elementare, p, q, numite, aici,
argumente.
• T φ (p, q): mulţimea valorilor de adevăr ale propoziţiei compuse definite prin
operatorul propoziţional φ aplicat argumentelor p şi q.
Notă: Ştiinţa logicii operează cu o mare varietate de interpretări ale valorilor de adevăr. Există o
interpretare bivalentă (adevărat- fals), dar şi interpretări n-valente, în care n poate lua orice valoare,
ca expresie a multitudinii posibilităţilor de interpretare a relaţiei dintre limita adevărului deplin şi
cea a falsului deplin. În cele ce urmează, vom interpreta funcţiile de adevăr numai în interiorul
logicii bivalente.
Asupra numărului de argumente se pot, de asemenea, face discuţii în interiorul logicii.
Funcţiile de adevăr interpretate ca relaţii între două argumente se numesc funcţii de adevăr binare.
Numărul funcţiilor de adevăr binare, în logica propoziţională bivalentă, se determină pe
baza teoriei combinatorii, astfel:
m
n
N=n
Unde: n = numărul valorilor logice ale argumentelor

m = numărul variabilelor logice .
Pentru cazul nostru, în care n = 2 şi m = 2, numărul funcţiilor de adevăr binare, în logica
propoziţională bivalentă, este de 16. Dintre acestea, au relevanţă nemijlocită şi uzuală în limba
română doar 8, pe care le vom prezenta în continuare.
2.2. Principalele funcţii de adevăr binare în logica bivalentă
Pentru fiecare funcţie de adevăr care va fi prezentată, vom stabili:
- denumirea;
- simbolul;
- semnificaţia intuitivă a operatorului propoziţional;
- definiţia;
- matricea valorilor de adevăr, ca relaţie între valorile de adevăr ale argumentelor
şi valorile de adevăr ale funcţiei.
1. Negaţia p :
Semnificaţie: negarea valorii logice a propoziţiei asupra căreia se aplică. Dacă se aplică unei
formule propoziţionale, se neagă valoarea de adevăr a întregii formule. Dubla negaţie este
echivalentă cu afirmaţia.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat, atunci când argumentul său
este fals şi reciproc.
Matricea valorilor de adevăr:
_
p p
v f
f v
2. Conjuncţia p & q :
Semnificaţie: raport de coexistenţă între stările de fapt reflectate de propoziţiile simple
componente.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat, atunci şi numai atunci când
toate argumentele sale sunt adevărate.
p q p&q
v v v
v f f
f v f
f f f
3. Disjuncţia p V q :
Semnificaţie: cel puţin una dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente se
realizează.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat, atunci când cel puţin unul
dintre argumentele sale este adevărat.
p q pVq
v v v
v f v
f v v
f f f
4. Implicaţia p → q :
Semnificaţie: p: antecedent; q: consecvent; între antecedent şi consecvent există o legătură fie
cauzală, fie necesară, fie de simplă succesiune, fie formal-logică.
- dacă antecedentul este adevărat, consecventul este adevărat;
- dacă antecedentul este adevărat iar consecventul fals, implicaţia este falsă;
- dacă antecedentul este fals, indiferent de valoarea consecventului, implicaţia este adevărată
(falsul poate implica orice, atât adevărul cât şi falsul).
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică fals, atunci când antecedentul este
adevărat, iar consecventul fals.

p q p→q
v v v
v f f
f v v
f f v
5. Echivalenţa p ↔ q :
Semnificaţie: raport de corespondenţă între valorile de adevăr ale propoziţiilor simple
componente: sunt fie adevărate, fie false în acelaşi timp.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat, atunci când toate argumentele
sale au aceeaşi valoare logică.

p q p↔q
v v v
v f f
f v f
f f v
6. Excluziunea p + q :
Semnificaţie: numai una dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente se
realizează.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat, atunci când numai unul dintre
argumentele sale este adevărat, celălalt fiind fals.
p q p+q
v v f
v f v
f v v
f f f
7. Rejecţia p ↓ q :
Semnificaţie: niciuna dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente nu se
realizează.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat, atunci şi numai atunci când
toate argumentele sale sunt false.
p q p↓q
v v f
v f f
f v f
f f v
8. Incompatibilitatea p / q :
Semnificaţie: cel puţin una dintre stările de fapt reflectate de propoziţiile simple componente nu
se realizează.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică fals, atunci când ambele argumente sunt
adevărate

p q p/q
v v f
v f v
f v v
f f v
3. STABILIREA VALIDITĂŢII FORMULELOR

PROPOZIŢIONALE
Tabloul funcţiilor de adevăr binare prezintă interes mai ales pentru punerea în evidenţă a
caracterului riguros formal al logicii propoziţiilor, precum şi pentru evidenţierea celor trei categorii
de funcţii de adevăr:
• Legea logică: funcţia de adevăr care ia întotdeauna valoarea logică adevărat, indiferent
de valoarea logică a argumentelor.
• Contradicţia logică: funcţia de adevăr care ia întotdeauna valoarea logică fals,
indiferent de valoarea logică a argumentelor.
• Funcţie de adevăr realizabilă: funcţia de adevăr care ia valoarea logică atît adevărat,
cât şi fals, pentru diferitele valori logice ale argumentelor.
3.1. Scrierea formulelor propoziţionale în limbajul logicii propoziţiilor
Am afirmat, la începutul acestui curs, că textul propus spre analiză este o formulă
propoziţională. Această formulă se prezintă astfel:
p → (q & r)
Pentru a înţelege procedura prin care ajungem la forma de mai sus a textului, prezentăm
algoritmul formalizării logice în logica propoziţiilor. Dintre metodele propuse de logicieni, am ales
metoda notaţiei cu paranteze, familiară din studiul matematicii. Iată algoritmulî
1. Stabilim operatorul (operatorii) propoziţional(i) principal(i) şi împărţim textul, în
funcţie de acesta (aceştia), în segmente.
2. Stabilim ceilalţi operatori, astfel încât textul să fie împărţit în propoziţii simple.
3. Ordonăm textul, pe baza tăriei operatorilor.
4. Înlocuim propoziţiile simple cu variabile propoziţionale p, q, r etc. şi operatorii
propoziţionali cu simbolul acestora. Cu ajutorul parantezelor, după modelul matematic,
stabilim gradul de tărie a operatorilor. Rezultă o formulă propoziţională.
Exerciţiu: Fie textul de mai jos:

Nu mergem la schi, pentru că dacă mergem la schi, răcim, pentru că ninge şi bate vântul,
ceea ce înseamnă că stăm în casă şi nu mergem la cursuri.
Scriem textul de mai sus, ca formulă propoziţională, în limbajul logicii propoziţiilor, după
următorul algoritm
1. Operatorul principal, în acest text, este implicaţia, întrucât el stabileşte o relaţie de
cauzalitate între starea vremii şi tot ceea ce exprimă restul textului despre actele
noastre.
2. Al doilea operator, ca tărie, este cel de echivalenţă între actele noastre legate de
practicarea schiului şi frecventarea cursurilor. Acest operator leagă o implicaţie (dacă
mergem la schi, răcim) şi o conjuncţie (stăm în casă şi nu frecventăm cursurile).
3. Ordonăm textul, astfel:
Dacă ninge şi bate vântul, atunci, dacă mergem la schi atunci răcim, ceea ce
este echivalent cu faptul că stăm în casă şi nu mergem la cursuri. Atunci, nu
mergem la schi.
4. Înlocuim operatorii propoziţionali cu simbolul lor şi propoziţiile cu variabile
propoziţionale. Scriem formula:
_ .
{(p & q) → [ (r→s) ↔ (t & u) ]} → r
3.2. Modalităţi de stabilire a validităţii formulelor propoziţionale

În logica propoziţională există mai multe metode de stabilire a validităţii formulelor
pripoziţionale. Cunoştinţele prezentate în cursul nostru nu ne permite, însă, să analizăm decât una
dintre aceste metode, numită metoda matriceală sau metoda tabelelor de adevăr.
Potrivit acestei metode, se parcurg următoarele etape:
1. Se construieşte un tabel de adevăr, având ca număr de rânduri K = 2 n, unde n: numărul
de variabile propoziţionale distincte p,q,…..
2. În coloane succesive, de la stânga la dreapta, se scriu mai întâi variabilele
propoziţionale, apoi formulele propoziţionale, în ordinea complexităţii, de la cea mai
simplă, până la întreaga formulă.
3. Se scriu, în primele coloane, toate combinaţiile de valori corespunzătoare variabilelor

propoziţionale p, q, r,… În coloanele următoare se calculează, succesiv, valoarea de
adevăr a formulelor propoziţionale, pe baza combinaţiilor iniţiale din fiecare rând şi
coloană anterioară.
4. Decizia:
• Dacă în ultima coloană, corespunzătoare întregii formule, toate valorile de adevăr
sunt “adevărat” (v), atunci spunem că formula este o lege logică.
• Dacă în ultima coloană, corespunzătoare întregii formule, toate valorile de adevăr
sunt “fals” (f), atunci spunem că formula este o contradicţie logică.
• Dacă în ultima coloană, corespunzătoare întregii formule, valorile de adevăr sunt
atât “adevărat (v), cât şi “fals” (f), atunci spunem că formula este realizabilă.
Exemplu:
Se dă următoarea formulă logică:
_ _ _
{[ (p → q) & (q → r ) ] V [(r / p ) ↔ q]} + p
Stabilim validitatea acesteia, prin metoda matriceală.
Rezolvare:
1. Se determină numărul de coloane: N = 23 = 8
2. Se realizează tabloul, pe baza algoritmului stabilit:
_ _ _ _ _
p q r p q r p→q q→r r/p [&] [↔] {V} {} +p
v v v f f f f f f f f f f
v v f f f v f v v f v v v
v f v f v f v v f v v v f
v f f f v v v v v v f v v
f v v v f f v f v f f f v
f v f v f v v v f v v v f
f f v v v f v v v v v v f
f f f v v v v v f v v v f
Decizie: formula este realizabilă
1. Funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat, atunci când cel puţin un argument este
adevărat este:
a) conjuncţia
b) rejecţia
c) incompatibilitatea
d) disjuncţia
e) excluziunea
f) echivalenţa
g) implicaţia
2. Funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat, atunci când argumentele au valori logice
diferite este:
a) conjuncţia
b) rejecţia
c) incompatibilitatea
d) disjuncţia
e) excluziunea
f) echivalenţa
g) implicaţia
3. Dacă toate valorile unei formule propoziţionale obţinute prin metoda matriceală sunt fals,
atunci formula este:
a) Lege logică
b) Contradicţie logică
c) Formulă realizabilă
VII. DEMONSTRAŢIA ŞI ARGUMENTAREA. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE

ALE LOGICII
1. DEMONSTRAŢIA ŞI ARGUMENTAREA CA STRATEGII DE ÎNTEMEIERE.
1.1. Modalităţi de întemeiere a aserţiunilor.
O aserţiune este un enunţ, prin care se afirmă sau se neagă ceva, în procesul de comunicare
între oameni. Aserţiunea poate fi o afirmaţie, o negaţie sau un îndemn. Indiferent de natura
aserţiunii, ea capătă ecou în conştiinţa partenerului de comunicare, numai dacăî
• Partenerul este prezent, direct (în timp şi spaţiu) sau indirect (prin intermediari).
• Partenerul este interesat de respectiva aserţiune.
• Aserţiunea este enunţată într-un sistem de codificare accesibil partenerului.
• Aserţiunea este întemeiată.
O aserţiune este întemeiată, atunci când ea este însoţită de un ansamblu de informaţii, prin
care partenerul de comunicare acceptă respectiva aserţiune, transformând-o în cunoştinţă înţeleasă,
atitudine favorabilă sau acţiune de conformare.
După scopul întemeierii aserţiunii enunţate de emitent, întemeierea se poate face prin două
tipuri de strategiiî demonstrative sau argumentative.
1. Dacă scopul aserţiunii este stabilirea valorii de adevăr a unui enunţ despre realitate,
atunci emitentul va folosi pentru întemeiere, o strategie demonstrativă.
2. Dacă scopul întemeierii aserţiunii este adeziunea partenerului la un punct de vedere
subiectiv asupra realităţii, atunci emitentul va folosi, pentru întemeiere, o strategie
argumentativă.
Primul tip de strategii este propriu, în general, ştiinţelor naturii, ca modalităţi de dezvăluire
şi întemeiere a legilor obiective ale acesteia.
Al doilea tip de strategii este propriu, în general, ştiinţelor despre acţiunea umană, fiind
folosite îndeosebi în ştiinţele politice, juridice, manageriale.
1.2. Deosebiri între demonstraţie şi argumentare

Demonstraţia şi argumentarea aparţin, logic, aceleiaşi clase de forme logice: sunt forme
logice compuse, care leagă între ele raţionamente şi propoziţii, cu scopul întemeierii unor
aserţiuni.
Ca specii ale întemeierii, demonstraţia şi argumentarea diferă între ele, diferenţa mergând
de la simpla opoziţie până la excluziune. Iată principalele diferenţe:
Scopul demonstraţiei este realizarea Scopul argumentării nu este adevărul sau falsul.
unei certitudini privind valoarea de Acestea sunt doar mijloace pentru realizarea scopului
adevăr a aserţiunii: adevărată (v) sau ultim: adeziunea partenerului.Dacă obţinerea
falsă (f) adeziunii presupune eludarea sau chiar denaturarea
adevărului, aceasta este o strategie admisă .
În demonstraţie, partenerul nu În argumentare, partenerul este prezent, implicit sau
trebuie să fie neapărat prezent. El explicit. El fie este o persoană sau un grup de
este doar unul potenţial şi nedefinit, persoane reale şi actuale, fie este construit, imaginat
existent într-un timp nedelimitat. de către emitent ca real, actual.
Datele pe care se sprijină Adevărul datelor pe care se sprijină argumentarea nu
demonstraţia sunt întotdeauna are nici o relevanţă.
adevărate, incontestabile.
Procedeele demonstraţiei sunt Strategiile argumentative nu sunt egale valoric,
dependente strict de legile logice şi gradul de adeziune a partenerului fiind dependent de
sunt egale valoric, dacă duc la factori extralogici, cum sunt stilul retoric, charisma
certitudine. precum şi capacitatea empatică a emitentului, gradul
de acces la informaţii al partenerilor etc.
Numărul paşilor în demonstraţie este Numărul paşilor în argumentare este dependent de
totdeauna fix, momentul aflării puterea argumentativă a emitentului şi de
valorii de adevăr încheind ciclul, receptivitatea partenerului.
definitiv.
2. DEFINIREA, STRUCTURA ŞI PROCEDEELE (STRATEGIILE) DEMONSTRAŢIEI

ŞI ARGUMENTĂRII. ETAPELE DEMONSTRAŢIEI
2.1. Definiţia demonstraţiei şi argumentării
Demonstraţia şi argumentarea pot fi analizate din mai multe puncte de vedere:
• Ca forme logice în structura logică a gândirii, urmărindu-se locul acestora în ansamblul
formelor logice
• Ca produse finite ale gândirii, urmărindu-se structura logică a acestora
• Ca operaţii logice, accentul fiind pus pe ideea de strategie, urmărindu-se etapele
acestora
Urmând strategia cursului de logică propus, vom defini demonstraţia şi argumentarea pe
baza locului acestora în structura logică a gândirii:
Definiţii:
Demonstraţia este forma logică Argumentarea este forma logică compusă, care
compusă, care leagă între ele leagă între ele raţionamente şi propoziţii cu scopu
raţionamente şi propoziţii cu scopul obţinerii adeziunii partenerului.
stabilirii valorii de adevăr a unei
aserţiuni.
2.2. Structura logică a demonstraţiei şi argumentării

Demonstraţia Argumentarea
1. Ipoteza (teza de demonstrat) 1. Opinia (un punct de vedere)
2. Fundamentul demonstraţiei 2. Argumentele susţinătoare
3. Procedeul demonstraţiei 3. Strategia argumentării
Elementele din structura logică a celor două modalităţi de întemeiere au particularităţi

distincte, determinate de natura specifică a acestora.
1.Astfel, ipoteza este un enunţ a cărui valoare de adevăr urmează a fi determinată prin
apelul la enunţuri cu valoare de adevăr deja cunoscută, deci în afara oricărei îndoieli, enunţuri ce
aparţin tezaurului cunoaşterii.
Opinia este un punct de vedere subiectiv, lansat în confruntare cu alte puncte de vedere
subiective. Pretenţia de obiectivitate a acestuia nu este un scop în argumentare, ci un mijloc de
contracarare a punctului de vedere contrar. Opinia, în argumentare este, în fapt, semnalul de
lansare a unei competiţii.
2. Fundamentul demonstraţiei cuprinde aserţiuni cu valoare de adevăr certăî axiome, legi,
descrieri de fapte incontestabile sau forme şi operaţii logice valideî definiţii, raţionamente, metode.
Argumentele susţinătoare sunt din acelaşi domeniu ca fundamentul demonstraţiei. Şi în
argumentare se apelează la adevăruri şi fapte incontestabile, la raţionamente şi metode, dar
argumentatorul nu urmăreşte corectitudinea lorî el le manipuilează, în scopul obţinerii adeziunii
partenerului. Adesea el eludează sau ocultează adevărurile şi faptele care nu-i convin,
supralicitându-le pe cele convenabile.
3. Procedeele demonstraţiei sunt modalităţi de realizare a concordanţei dintre ipoteză şi
fundament. Tabloul procedeelor demonstraţiei presupune luarea în considerare a mai multor criterii
de diviziuneî
A. După scopul urmărit în demonstraţie, aceasta poate fi:
• De confirmare logică: se urmăreşte stabilirea adevărului ipotezei
• De infirmare logică: se urmăreşte stabilirea falsului ipotezei
B. După relaţia dintre ipoteză şi fundament, aceasta poate fi:
• Demonstraţie directă: valoarea de adevăr a ipotezei rezultă nemijlocit din
fundamentul demonstraţiei
• Demonstraţie indirectă: valoarea de adevăr a ipotezei rezultă din infirmarea valorii
de adevăr a unor ipoteze alternative.
 O variantă a demonstraţiei indirecte este demonstraţia prin reducere la absurd:
se construieşte o ipoteză care constituie negaţia ipotezei de bază şi se
demonstrează absurditatea consecinţelor ce decurg din aceasta.
4. Strategiile argumentării sunt modalităţi de organizare a procesului argumentativ şi ele ţin
seama de natura şi poziţia partenerilor în argumentare.
A A. După natura partenerilor, argumentarea poate fi:
• Cu partener real şi actual: acest tip de argumentare poate fi:
a) Dialog: doi parteneri.
b) Polilog: mai mulţi parteneri.
• Cu partener imaginar, invocat ca posibil de către emitent.
C. După poziţia partenerilor, argumentarea poate fi:
• Faţă-n faţă, într-un mediu comunicaţional omogen. Acest tip de argumentare
este propriu practicii negocierilor şi evaluării performanţelor umane.
• Triunghiulară: Faţă-n faţă se află doi sau mai mulţi emitenţi de opinii
concurente, iar partenerul de argumentare este spectator (judecător, evaluator).
Acest tip de argumentare este propriu practicii juridice şi electorale.
2.3. Etapele demonstraţiei

1. Formularea ipotezei: pe baza activităţii de cercetare ştiinţifică, a experienţei şi a datelor
preliminare ce ar putea constitui fundamentul demonstraţiei, se poate formula o lege, o
teoremă, o paradigmă, o presupoziţie asupra realităţii investigate.
2. Deducerea consecinţelor ipotezei, considerată ca fiind adevărată. Asemenea consecinţe
se deduc prin operaţii logice valide, inserând ipoteza în sistemul de metode şi tehnici
valide de cercetare.
3. Compararea consecinţelor astfel deduse cu anumite axiome, legi, dovezi, fapte
incontestabile.
4. Formularea concluziilor comparaţiei, ca enunţuri valide logic.
5. Compararea acestor enunţuri cu ipoteza; rezultă adevărul sau falsul ipotezei.
Într-un proces demonstrativ, aceste etape se pot relua, după ce, în funcţie de dificultăţile
întâmpinate în fiecare etapă, se caută noi dovezi, noi căi de susţinere şi, mai ales, se reformulează
ipoteza.
Etapele de mai sus sunt valabile pentru demonstraţia directă. În celelalte tipuri de
demonstraţii, etapele se adaptează corespunzător.
1. Unul dintre următoarele enunţuri nu reprezintă condiţie a întemeierii unei aserţiuni:
a) Partenerul este prezent, direct (în timp şi spaţiu) sau indirect (prin intermediari).
b) Partenerul este interesat de respectiva aserţiune.
c) Aserţiunea este formulată într-o limbă de circulaţie internaţională
d) Aserţiunea este enunţată într-un sistem de codificare accesibil partenerului.
e) Aserţiunea este întemeiată.
2. Demonstraţia are ca scop:

a) obţinerea adeziunii interlocutorului
b) stabilirea valorii de adevăr a unei aserţiuni
c) întărirea convingerilor personale
3. Datele pe care se sprijină argumentarea trebuie să fie:

a) întotdeauna adevărate
b) preferabil adevărate
c) adevărul lor nu are nici o relevanţă
3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE LOGICII

Locul principiilor fundamentale ale logicii în cadrul acestui curs nu este nemijlocit legat de
tematica cursului, aceste principii guvernând întreaga lume a logicii, indiferent de nivelul de
complexitate la care ne situăm. Prezenţa lor la sfârşitul cursului de logică se vrea o sintetizare a tot
ceea ce înseamnă exigenţa logicităţii, ca mijloc de normare a gândirii corecte. Respectarea acestor
principii are un caracter axiomatic. Ea este în afara oricărei contestaţii. Principiile fundamentale
sunt evidente prin ele însele. Chiar dacă, în aparenţă, ele exprimă banalităţi, “la mintea cocoşului”,
practica discursului ştiinţific, politic, juridic sau pur şi simplu de nivelul simţului comun
demonstrează numeroase abateri, voluntare sau involuntare, de la aceste principii. Cunoaşterea şi
mai ales respectarea lor este o obligaţie de primă instanţă pentru gândirea corectă.
1. Principiul identităţii: A ≡ A
Acest principiu pretinde gândirii să păstreze, pentru ideea cu care operează, identitatea
cu ea însăşi ped parcursul aceleiaşi operaţii logice.
_ _
2. Principiul noncontradicţiei: A / A ; A & A
Acest principiu pretinde gândirii să nu admită ca adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport, două aserţiuni care se opun.
_
3. Principiul terţului exclus: A + A
Acest principiu pretinde gândirii să nu admită nici ca adevărate, nici ca false, în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport, două aserţiuni care se exclud reciproc.
4. Principiul raţiunii suficiente:

Dacă o aserţiune (B) decurge logic dintr-o aserţiune (A) şi dacă aserţiunea (A) este
adevărată, atunci Aserţiunea (B) este adevărată. Spunem că aserţiunea (A) este raţiunea
suficientă a aserţiunii (B)
[(A → B) & A] → B
Primele trei principii sunt cunoscute încă din antichitate, fiind prezenze în logica
aristotelică. Cel de-al patrulea principiu este unul de economicitate a gândirii, el considerând că
este suficient întemeiat orice, dacă se bazează pe ceva care a fost acceptat ca valid.
1. Principiul noncontradicţiei pretinde gândirii:
a) să păstreze ideii cu care operează identitatea cu ea însăşi pe parcursul aceleiaşi
operaţii logice
b) să nu admită ca adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, două aserţiuni
care se opun
c) să nu admită nici ca adevărate, nici ca false în acelaşi timp şi sub acelaşi raport,
două aserţiuni care se exclud reciproc
d) să admită numai aserţiuni fundamentate
2. Principiul terţiului exclus pretinde gândirii:

a) să păstreze ideii cu care operează identitatea cu ea însăşi pe parcursul aceleiaşi
operaţii logice
b) să nu admită ca adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, două aserţiuni
care se opun
c) să nu admită nici ca adevărate, nici ca false în acelaşi timp şi sub acelaşi raport,
două aserţiuni care se exclud reciproc
d) să admită numai aserţiuni fundamentate
3. Principiul raţiunii suficiente se exprimă astfel:

a) dacă B decurge din A şi dacă A decurge din B, atunci A şi B sunt
adervărate
b) dacă A decurge din B şi dacă B decurge din C, atunci A decurge din C
c) dacă B decurge din A şi dacă A este adevărat, atunci B este adevărat.

Logic A

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Logic A

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Denumirea cursului: Logică

Tip curs: Obligatoriu, Anul I Zi/ID/FR

Durata cursului/Nr. credite: semestrial, 5 credite

Perioada de accesare a cursului: 1 oct 2007 - 1 octombrie 2008

Standarde de performanţă. La sfârşitul activităţilor didactice:

Modul de stabilire a notei finale: Test-grilă

Adrese e-mail pentru contactul cu studenţii: lazarspiru@gmail.com

Titularul cursului/seriei: Conf. univ. dr. CORNEL LAZĂR

Adresa facultate: Braşov, str. Turnului nr. 5

Conţinutul tematic al cursului:

3. Bibliografia minimă obligatorie:

I. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA LOGICII

principii, legi, fundamentale

3. SISTEMUL ŞTIINŢELOR LOGICII

2. Formele logice compuse sunt:

3. Operatorii logici sunt:

Înţelegem prin conţinutul unei noţiuni ansamblul însuşirilor

Înţelegem prin sfera unei noţiuni, totalitatea obiectelor care au

1.2. Tipologia noţiunilor

După După numărul obi- Noţiuni individuale

După relaţia dintre Noţiuni colective

Noţiuni Noţiuni divizive

După gradul de Noţiuni mai abstracte

1.3. Raporturi între noţiuni. Gen şi specie

NOŢIUNI Concordante În raport de

2. Noţiunea şi cuvântul desemnează:

3. Raportul dintre gen şi specie este următorul:

2. Structura logică a diviziunii este următoarea:

1.2. Structura logică a propoziţiei

Propoziţia universal-negativă E: Nici un S nu este P sau SeP:

Propoziţia particular-afirmativă I: Unii S sunt P sau SiP

Propoziţia particular-negativă O: Unii S nu sunt P sau SoP

1.4. Distribuţia termenilor în propoziţie.

2. Propoziţia de mai jos este:

3. Simbolul propoziţiei de mai jos ste:

2. OPERAŢII LOGICE CU PROPOZIŢII. INFERENŢE IMEDIATE

Unele planete sint calde ………………

3. Prin conversiunea „prin accident”:

IV. INFERENŢE MEDIATE. RAŢIONAMENTUL.

2. FELURILE RAŢIONAMENTULUI. RAŢIONAMENTE INDUCTIVE

2. În raţionamentele inductive incomplete, concluzia este:

S (termen minor) P (termen major)

Este evident faptul că în această situaţie există patru concluzii posibile:

Este evident, şi în acest caz, că există toate concluziile posibile:

1. Termenii silogismului se numesc:

2. Termenul mediu, într-un silogism, trebuie să fie:

3. Din punct de vedere al calităţii, premisele silogismului trebuie să fie:

4. FIGURILE ŞI MODURILE SILOGISMULUI.

S……….M S……...M M ……...S M……..S

Această figură trebuie să respecte următoarele legi speciale:

E E A A A E – premisa majoră - universală

3. Legile speciale ale figurii III

Această figură trebuie să respecte următoarele legi speciale:

regula 2 Conversie simplă

2. Cantitatea/calitatea premiselor şi a concluziei în silogismul de figura I sunt:

3. Prin reducere, în modul FESAPO, fig. IV, se efectuează următoarea operaţie:

VI. PROPOZIŢII COMPUSE ŞI FUNCŢII DE ADEVĂR

Facem abstracţie de structura şi tipul standard de propoziţii cuprinse în text, înlocuindu-le

Denumire Semnificaţie Simbol

Propoziţia disjunctivă p sau q pVq

Propoziţia implicativă Dacă p, atunci q p → q

Propoziţia de echivalenţă Dacă şi numai dacă p, p↔q

• propoziţia exclusivă este o disjuncţie de conjuncţii, care se poate scrie astfel: