1.

Notiuni introductive

Cursul de tehnici cantitative este gandit ca o componenta a abordarii managementului

intreprinderii moderne. El urmareste exprimarea fenomenelor si proceselor economice din
interiorul firmei din punct de vedere cantitativ, folosind metode de descriere numerica in
conexiune cu nivelul calitativ al acestora. Aspectul calitativ al fenomenelor si proceselor de
firma este evidentiat prin caracteristici atributive care releva aspecte privitoare la starea si
modificarea acestora. Elementul fundamental care faciliteaza utilizarea tehnicilor cantitative
este informatia, iar conditia de baza pentru obtinerea unor informatii fiabile este existenta
unui sistem informational coerent.
Una din caracteristicile societatii moderne este vehicularea unei cantitati mari de
informatii de natura diferita. Expertii tind sa acrediteze ideea ca, in prezent, ne aflam in
stadiul unei societati informationale in plina dezvoltare. Nivelul de organizare sociala si
gradul de agregare al informatiei, conditioneaza exactitatea si viteza de reactie a subsistemelor
sociale, precum si a componentelor lor organizationale la schimbarile rapide de stare ale
societatii. Ca urmare, preocuparile pentru optimizarea continua a comunicarii constituie un
obiectiv principal al proceselor de conducere macro si microeconomica.
O organizatie, privita ca un sistem dinamic si complex, se caracterizeaza prin trei
componente:
• un sistem conducator, care este orientat catre luarea deciziilor si repartitia
resurselor necesare pentru indeplinirea, la un nivel de performanta asteptat, a
obiectivelor organizatiei;
• un sistem informational, care are ca principala atributie dirijarea fluxului de
informatie, in conformitate cu nevoile procesului de conducere; el se mai numeste si
sistem informational pentru conducere;
• un sistem de executie sau sistem condus, care este subordonat primului sistem
si isi subsumeaza eforturile sale cerintelor sistemului conducator.

1.1. Conceptul de sistem informational - generalitati

Componenta a unei organizatii, abordata ca un sistem cibernetic, conducerea poate fi

definita ca un proces de ordonare a componentelor acesteia potrivit criteriului concordantei
scop – actiune. In cadrul procesului, informatia joaca un rol de legatura intre elementele
umane si materiale ale sistemului, fara de care nu ar fi posibil nici un fel de actiune ordonata,
subordonata scopului propus.
Corespunzator etapelor unui ciclu al conducerii1, se disting urmatoarele faze (in
succesiune): culegerea informatiei de stare - analiza - elaborarea informatiei de comanda -
actiunea. Aceasta pune in evidenta faptul ca esenta conducerii o constituie insusi procesul de
transformare a informatiei de stare in informatie de comanda si transmiterea acesteia intre
nivelul conducator si cel condus.
Sub aspect conceptual, atributul informational se refera la tot ce inseamna informatie
si, mai ales, la valorificarea si transportul ei la utilizatori. Existenta si calitatea informatiilor
este indispensabila realizarii atributelor conducerii, iar unitatea sistemului informational
determina nivelul de performanta al acesteia.
Sistemele informationale au existat, intr-o forma sau alta, pe toate treptele dezvoltarii
societatii omenesti, informarea constituind o conditie fundamentala a realizarii oricarui proces
managerial, in calitatea sa de proces de insusire si transmitere a informatiilor. Considerat ca

1
Un ciclu al conducerii include ansamblul operaţiilor desfăşurate din momentul apariţiei unui eveniment ce
începe cu o acţiune planificată şi durează până la declanşarea acesteia
o componenta manageriala, aspectul informational al conducerii se exprima prin acest
sistem.
Aparitia si evolutia sistemelor informationale se reflecta prin intermediul urmatoarelor
momente semnificative atinse de procesele de conducere, productive si informationale:
• aparitia nevoii de a conduce, care a constituit o premisa esentiala a existentei
sistemelor informationale; pe masura dezvoltarii productiei materiale acestea au cunoscut noi
dimensiuni iar succesele numeroaselor personalitati conducatoare, din istoria societatii, s-au
datorat unor sisteme informationale bine concepute si organizate;
• aparitia primelor sisteme informationale, special organizate, in primele decenii
ale secolului XX;
• consolidarea sistemelor informationale, in a doua jumatate a secolului nostru, ca
urmare a dezvoltarii mijloacelor automatizate de prelucrare a datelor.
In acest context, un sistem informational vizeaza atât aspectul organizatoric al
acestuia, cât si cel tehnic.
Realizarea unei informari complete si de calitate, precum si valorificarea integrala a
informatiei poate fi posibila doar in cadrul unui sistem conceput ca un ansamblu integrat2,
care cuprinde: proceduri, metode si mijloace folosite atât pentru generarea si pastrarea datelor,
cât si pentru transformarea lor in informatii, inclusiv echipamente, asigurarea cu programe,
operatiile executate de om sau cu mijloace tehnice, datele structurate pe criterii de eficienta,
ca si metodele de folosire rationala a lor.
Sistemul informational opereaza cu informatii privite ca resursa si poate fi definit de
totalitatea datelor necesare pentru obtinerea informatiilor, instrumentelor si indicatorilor,
precum si de modalitatea de prelucrare a lor.
Principalele surse de date primare pentru informatii pot proveni: a) din mediul intern
al firmei: formularele de raportare statistica, tehnico-economica, contabila, balantele de
verificare, alte informatii interne; b) din mediul extern al firmei: indicatorii medii pe ramuri
sau domenii (din anuarul statistic, Oficiul Roman al Comertului sau de la societati
specializate), variabile provenite din mediul financiar extern al firmei (rata inflatiei, rate de
dobânzi, de randament).
Aceste date, pentru a deveni informatii, trebuie mai intâi prelucrate. Tehnic vorbind
exista :
¾ o faza primara, in care informatiile sau datele se retrateaza in functie de nevoile specifice
analizei;
¾ o faza secundara, in care se elaboreaza instrumentele de analiza.
Pe baza instrumentelor si a altor informatii se procedeaza la construirea indicatorilor,
lucru care se face in functie de nevoile informationale ale utilizatorilor.

1.2. Principii generale legate de utilizarea datelor si informatiilor in cadrul

tehnicilor cantitative

Analiza unui fenomen intern de firma, in ansamblul, sau pe baza elementelor sale
componente incepe prin decelarea caracteristicilor pe care le poseda. Ele pot fi mai mult sau
mai putin numeroase in functie de cerintele analizei. Din motive de rationalitate, eficienta si
eficacitate, numarul acestora trebuie limitat la caracteristicile esentiale ale fenomenului
studiat.
Alegerea caracteristicilor semnificative este necesara pentru realizarea diferitelor
grupari ale fenomenului analizat, pe grupe omogene, care permit o analiza pertinenta in cadrul

2
concept definit de O. Nicolescu şi I. Verboncu în Management, Ed. Economica, 1995, p. 170
fiecarei grupe. Fiecare dintre caracteristicile analizate poate avea mai multe forme de
manifestare, care definesc in final esenta fenomenului.

1.2.1. Caracteristicile esentiale ale unui fenomen

Definirea caracteristicilor esentiale ale unui fenomen trebuie sa satisfaca urmatoarele

principii:
ƒ principiul unicitatii – potrivit caruia un element din cadrul fenomenului se include
intr-o singura clasa;
ƒ principiul completitudinii: fiecare element al fenomenului se include in clase ale
modalitatilor de manifestare;
ƒ principul organizarii ierarhice: permite agregarea claselor prin marirea gradului de
generalizarea a modalitatilor
Caracteristicile pot fi clasificate dupa mai multe criterii.
a) In functie de numarul de modalitati de manifestare luate in calcul pot fi:
¾ caracteristici cu o singura forma de manifestare;
¾ caracteristici cu mai multe modalitati de manifestare, care definesc notiunea de
variabila.
b) In functie de forma de prezentare numerica:
¾ caracteristici cantitative, pentru care valorile sunt exprimate numeric;
¾ caracteristici calitative, care sunt constituite din trasaturi ale elementelor
componente ale fenomenului.
Combinarea trasaturilor cantitative cu cele calitative se face de regula in cadrul
proceselor de grupare.
Daca o caracteristica are mai multe forme de manifestare (cel putin doua) atunci
aceasta poate fi considerata, in sens general, o variabila.
Variabilele sunt de mai multe feluri:
a) Variabile discrete, daca valorile sunt identificate punctual;la rândul lor putând fi:
- numerice, când sunt exprimate prin cifre;
- nenumerice, când sunt exprimate prin cuvinte (de exemplu:da/nu;
slab/bine/foarte bine - cele cu doua forme de manifestare se numesc dihotomice).
b) Variabile continue, daca valorile sunt in numar infinit sau dinainte cunoscute ca
apartinând unui interval finit de valori posibile.
Importanta acestei delimitari decurge din urmatoarele doua considerente:
¾ in general, variabilele care exprima unitati de spatiu, de timp, de masa, sau
combinatii ale acestora sunt considerate variabile continue;
¾ variabilele continue prin grupare devin discrete, iar cele discrete pot fi
transformate in continue.
O importanta deosebita in analiza fenomenelor economice o are masurarea fiecarei
variabile, adica acordarea de valori pentru fiecare din elementele fenomenului.

1.2.2. Scale de masurare

Problema cea mai imortanta pentru comensurarea si analiza fenomenelor este aceea a
stabilirii scalei de masurare. Ea trebuie sa fie inzestrata cu anumite proprietati bine delimitate,
pentru a permite introducerea operatorilor in prelucrarea valorilor individuale pentru obtinerea
indicatorilor de sinteza.
Din aceasta perspectiva se pot defini doua grupe mari de scale de masurare:
a) Scale pentru variabile calitative, care la rândul lor pot fi:
 a1) scala nominala, in care stabilirea grupelor de elemente in cadrul
fenomenului se face astfel incât, pe de o parte toate elementele apartinând
aceleasi clase sa aiba aceeasi valoare atribuita (principiul unicitatii), iar pe de
alta parte doua elemente ce apartinând de doua clase distincte sa aiba valori
diferite ale variabilei (principiul completitudinii);
a2) scala ordinala, in care elementele componente ale fenomenului pot fi
ordonate, stabilindu-se astfel o repartizare a elementelor individuale pe grupe
omogene.
b) Scale pentru variabile cantitative, care la rândul lor pot fi:
b1) scala de interval, care introduce distanta intre valorile variabilei;
b2) scala de raport (sau de variatie relativa) care introduce atât relatia de
ordine cât si operatorii de diferenta si raport (asigura cel mai mare continut in
informatii).

1.2.3. Clasificarea

Obiectivul principal al clasificarii este formarea de clase sau grupe omogene din
fenomenul investigat. Clasa sau grupa omogena este aceea in care sunt incluse acele unitati
dintr-o colectivitate la care valorile individuale ale caracteristicii urmarite prezinta abateri
minime. Ele se deosebesc intre ele din punct de vedere calitativ. Cu cât un fenomen este mai
complex, cu atât mai mult este nevoie de a se deosebi calitativ caracteristicile acestuia.
Exista mai multe tipuri de clasificari, care se fac automat:
a) potrivit unui criteriu deja prestabilit, structurarea facându-se astfel incât fiecare
unitate sa apartina doar unei singure clase;
b) Partitionarea care permite apartenenta simultana a unui element la mai multe grupe;
c) Clasificarea ierarhica, care presupune incadrarea elementelor pe diferite niveluri de
clasificare, diseminarea urmand a se efectua prin tehnica aglomerativa, care consta in
separarea a n unitati in n clase, sau prin tehnica de divizare in care n unitati grupate in n clase
se vor separa in m subclase.

1.2.4. Prezentarea datelor

Datele si informatiile culese pot fi prezentate sub forma tabelara si sub forma grafica.
Tabelarea este forma cea mai uzuala de prezentare. In functie de tipul caracteristicii,
pot fi urmatoarele tipuri de prezentare tabelara:
• tabelul cronologic, care reprezinta succesiunea in timp a valorilor unui indicator;
• tabelul teritorial, care corespunde unei serii de date teritoriale;
• tabele corespunzatoare caracteristicilor atributive, care in functie de numarul de
caracteristici si tipul caracteristicii (variabilei) poate fi:
o dupa o singura caracteristica, care poate avea valori discrete sau continue;
o dupa doua caracteristici, care la rândul ei are doua forme de prezentare:
ƒ când se face o enumerare a elementelor ce alcatuiesc fenomenul,
evidentiindu-se pentru fiecare valoare a elementului cele doua
caracteristici;
ƒ când se apeleaza la o prezentare combinata, matriciala a celor doua
caracteristici (ex: corelatia)
o dupa 3 sau mai multe caracteristici, când se face o enumerare a elementelor ce
alcatuiesc fenomenul, evidentiindu-se pentru fiecare valoare a elementului
toate caracteristicile;
 Gruparea este impusa de prelucrarea primara a datelor si de reprezentarea lor sub
forma tabelara. Ea inseamna structurarea elementelor unui fenomen sub forma unor grupe
omogene. Gruparea presupune agregarea elementelor individuale pe diferite niveluri.
In analiza fenomenelor cu continut economic se utilizeaza, de regula, cel mult 4
niveluri de agregare:
ƒ nivelul 0, in care valorile initiale ale variabilei nu sunt grupate;
ƒ nivelul 1, in care valorile se definesc pe intervale egale;
ƒ nivelul 2, care se obtine prin concatenarea grupelor de la primul nivel;
ƒ nivelul 3, care inseamna definirea grupelor tipice.
In definirea grupelor trebuie tinut cont in mod obligatoriu de urmatoarele 3 etape:
a. Stabilirea numarului de grupe, care se poate face la rândul ei dupa doua principii:
a1) principiul calitativ, care presupune:
ƒ utilizarea clasificarii pe grupe date prin norme ale caracteristicii, valabila pentru
fenomene deja cunoscute;
ƒ in functie de starea pe care o reprezinta apreciata prin calificative, cel mai des
utilizându-se 3 calificative (ex: bun, mediu, rau) sau 5 calificative (ex: foarte bun,
bun, mediu, rau, foarte rau).
b1) principiul cantitativ, recomandat pentru fenomene noi, care presupune utilizarea
unor ipoteze in masura sa asigure un echilibru in repartitie; specialistii avanseaza fierite pareri
referitoare la stabilirea numarului de grupe; daca se noteaza cu N – numarul de date primare
si cu g – numarul total de grupe atunci se pot mentiona:
ƒ formula lui Brooks si Carruthers: g < 5 lg N ;
ƒ formula lui D.V. Huntsbergers: g = 1+3,3 lg N;
ƒ propunerea lui Croxton si Cowden: 6 < g < 16.
2. Definirea grupelor, care se realizeaza atunci când se cunosc limitele extreme in cadrul
fiecarei grupe:
ƒ limita inferioara a grupei (Giinf);
ƒ limita superioara a grupei (Gisup).unde i =1, … ,g reprezinta numarul de grupe. Un
atribut esential al unei grupe este amplitudinea Ai = Gisup - Giinf ; daca gruparea se
face pe intervale egale si notand cu Gmax limita maxima si cu Gmin limita minima
atunci amplitudinea specifica fiecarei grupe va fi unica A = (Gmax – Gmin)/g.
3. Calcularea frecventei fiecarei grupe, care se face prin alocarea valorilor individuale la una
din grupele definite. Frecventa reprezinta numarul de elemente ale unui fenomen care apartin
de o grupa omogena.
Reprezentarea grafica poate fi subsecventa prezentarii tabelare sau independenta.
Reprezentarea grafica asigura o mai buna transmitere a informatiei, permitând o mai
buna interpretare a comportamentului fenomenului analizat. Pe baza graficelor se permite:
ƒ observarea unor tendinte generale ale fenomenului;
ƒ depistarea eventualelor valori anormale.
Pentru intocmirea corecta a unui grafic se impune respectarea urmatoarelor principii
de constructie:
A. Alegerea scarilor de reprezentare se face potrivit naturii fenomenului studiat si
tipului reprezentarii grafice. Modificarea scarii de valori poate altera considerabil imaginea
unui grafic. Folosind aceleasi unitati de masura pentru alta scara poate comprima sau extinde
graficul, distorsionând imaginea.
B. Scara verticala va contine intotdeauna variabila efecte, trebuind sa porneasca
intotdeauna de la valoarea 0, iar daca domeniul de variatie este prea mare, se poate intercala o
pauza. Eventual o a doua scara verticala trebuie folosit doar când nu mai este alta solutie
(suprapuneri de curbe in scari diferite).
C. Scara orizontala va contine intotdeauna variabila cauza sau timpul.
 D. Curba care reprezinta fenomenul trebuie sa fie clar, evidentiind eventualele variatii
ale ei. Daca se reprezinta mai mute fenomene, fenomenul principal trebuie sa se distinga de
celelalte reprezentari. Totusi graficul nu trebuie aglomerat cu curbe, mai ales in cazul in care
ele se intersecteaza, in acest caz maximul recomandat este de curbe este de 5.
E. Titlul graficului trebuie sa fie cât de scurt posibil si concis, semnificativ pentru
fenomenul studiat.
F. Axele de coordonate trebuie clar etichetate, stabilind domeniile variabilelor si
unitatile de masura;
G. Legenda unui grafic trebuie sa fie scurta si clara;
H. Graficul trebuie insotit de precizarea surselor de date.

1.2.7. Centralizarea

Centralizarea (agregarea) datelor reprezinta procesul care are drept scop obtinerea de
indicatori sintetici.
Dupa criteriul nivelului la care se executa, centralizarea poate fi:
ƒ simpla, atunci cand ea se efectuândueaza la nivelul datelor negrupate;
ƒ pe grupe, atunci cand este efectuata pe grupe, in cazul datelor grupate.
Centralizarea prin aditivitate, are drept scop obtinerea de totaluri. Aceasta operatie
presupune respectarea urmatoarelor cerinte:
- datele individuale agregate, trebuie sa aiba acelasi continut, sa se refere la aceeasi
trasatura calitativa, sa exprime aceeasi categorie de fapte individuale;
- datele agregate trebuie sa aiba caracter primar;
- datele individuale trebuie sa fie exprimate in aceeasi unitate de masura.