UNIVERSITATEA ROMÂNO – AMERICANĂ

FACULTATEA DE MANAGEMENT-MARKETING

DREPT

CURS PENTRU FACULTĂŢILE

CU PROFIL ECONOMIC
Prof.univ.dr. Florea MAGUREANU

BUCUREŞTI
2009

1
 CUPRINS

Cap. 1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA

DREPTULUI ..................................................... 6
1.1. Aspecte generale .................................. 6
1.2. Definiţia dreptului .................................. 6
1.3. Sistemul dreptului ................................. 7

Cap. 2. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL ............ 9

2.1. Definiţia, rolul, principiile şi delimitarea
dreptului civil ............................................. 9
2.2. Rolul şi importanţa dreptului civil .............. 9
2.3. Principiile dreptului civil ............................ 11
2.4. Normele de drept civil şi clasificarea lor ... 14
2.5. Aplicarea normelor juridice de drept civil:
în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.... 15

Cap. 3. RAPORTUL JURIDIC CIVIL .......................... 18

3.1. Definiţia raportului juridic civil ................... 18
3.2. Caracterele raportului juridic civil ............. 18
3.3. Structura raportului juridic civil ................. 19
3.3.1. Subiectele raportului juridic civil ..... 19
3.3.1.1. Capacitatea civilă a
subiectelor raportului juridic civil ......... 20
3.3.2. Conţinutul raportului juridic civil ...... 23
3.3.2.1. Drepturile subiective ................ 23
3.3.2.2. Obligaţia civilă ......................... 27
3.3.3. Obiectul raportului juridic civil.
Bunurile ................................................. 28
3.2.3.1. Bunurile: definiţie şi clasificare . 29
3.4. Proba raportului juridic concret ................. 32
3.4.1. Clasificarea probelor ........................... 32
3.4.2. Proba prin înscrisuri ........................ 34

2
 3.4.2.1. Înscrisuri autentice .................. 34
3.4.2.2. Înscrisurile sub semnătură
privată ....................................... 35
3.4.3. Proba prin declaraţia de martor ..... 36
3.4.4. Recunoaşterea sau mărturisirea .... 37
3.4.5. Proba prin rapoartele de expertiză. 38
3.4.6. Cercetarea la faţa locului ................ 40
3.4.7. Prezumţiile ...................................... 40

Cap. 4. ACTUL JURIDIC CIVIL ................................. 42

4.1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice
civile ..................................................... 42
4.2. Condiţiile de fond la încheierea actelor
juridice civile.......................................... 45
4.2.1. Capacitatea de a încheia actul
juridic civil ............................................. 45
4.2.2. Consimţământul .............................. 46
4.2.3. Obiectul actului juridic civil............... 47
4.2.4. Cauza (scopul) actului juridic civil ... 48
4.2.5. Forma actului juridic civil ................. 48
4.3. Efectele actului juridic civil ....................... 49
4.4. Nulitatea actului juridic civil ...................... 49
4.4.1.Definiţie şi trăsături caracteristice..... 49

Cap. 5. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ........................ 51

5.1. Definiţia prescripţiei extinctive ................. 51
5.2. Efectul prescripţiei extinctive ................... 51
5.3. Domeniul de aplicare al prescripţiei
extinctive .............................................. 52
5.4. Termenele de prescripţie extinctivă ......... 53

Cap. 6. PATRIMONIUL PERSOANELOR ................. 56

6.1. Noţiunea şi caracterele juridice

3
 ale patrimoniului ................................... 56
6.2. Funcţiile patrimoniului .............................. 59

Cap. 7. DREPTUL DE PROPRIETATE ..................... 60

7.1. Dreptul de proprietate
Caracterizare generală.......................... 60
7.2. Caracterele juridice ale dreptului
de proprietate ....................................... 62
7.3. Atributele (prerogativele) dreptului
de proprietate........................................ 64
7.4. Formele dreptului de proprietate.............. 65

Cap. 8. OBLIGAŢIILE CIVILE ................................... 67

8.1. Noţiune şi elementele structurale
ale raportului juridic obligaţional............ 67
8.2. Clasificarea obligaţiilor civile ..................... 72
8.3. Izvoarele obligaţiilor civile ....................... 75
8.4. Contractul, principalul izvor
de obligaţii civile ................................... 76
8.4.1. Clasificarea contractelor ................. 77
8.4.2. Încheierea contractului .................... 80
8.4.3. Efectele contractului ....................... 82
8.4.4. Actul juridic unilateral - izvor
de obligaţii civile .................................... 83
8.4.5. Efectele obligaţiilor civile ................ 85
8.4.6. Garantarea obligaţiilor civile.
Ipoteca ................................................. 90

Cap. 9. RĂSPUNDEREA CIVILĂ .............................. 96

9.1. Noţiune şi principiile răspunderii civile..... 96
9.2. Modalităţile răspunderii civile................... 98
9.2.1. Răspunderea civilă contractuală ..... 98
9.2.2. Răspunderea civilă delictuală ......... 99

4
Cap. 10. CONTRACTE SPECIALE .......................... 100
10.1. Contractul de vânzare-cumpărare ........ 100
10.2. Efectele contractului de
vânzare-cumpărare ............................. 103
10.2.1. Obligaţiile vânzătorului .................... 103
10.2.2. Obligaţiile cumpărătorului ............. 104
10.3. Contractul de locaţiune ......................... 105
10.3.1. Notiune şi trăsături ........................ 105
10.3.2. Efectele contractului de locaţiune.. 106
10.3.2.1. Obligaţiile locatorului ............ 106
10.3.2.2. Obligaţiile locatarului ............ 107
10.4. Împrumutul de folosinţă, (comodatul) .... 108
10.4.1. Noţiune şi caractere juridice............ 108
10.4.2. Obiectul contractului de comodat.... 109
10.4.3. Efectele contractului de comodat ... 110
10.4.3.1. Obligaţiile comodatarului ...... 110
10.4.3.2. Obligaţiile comodantului ....... 112
10.5. Contractul de transport .......................... 112
10.5.1. Definiţia, trăsăturile caracteristice... 112
10.5.2. Efectele contractului de transport .. 113
10.5.2.1. Obligaţiile cărăuşului ............ 113
10.5.2.2. Obligaţiile expeditorului ........ 114
10.6. Contractul de mandat ............................ 114
10.6.1. Definiţia şi trăsăturile caracteristice. 114
10.6.2. Efectele contractului de mandat .... 116
10.6.2.1. Obligaţiile mandatarului ....... 116
10.6.2.2. Obligaţiile mandantului ........ 117

BIBLIOGRAFIE .......................................................... 120

5
 Capitolul I

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA DREPTULUI

1.1. Aspecte generale

În limbajul juridic, noţiunea „drept” este folosită în mai

multe accepţiuni.
a) ca fiind ansamblul normelor juridice elaborate de
stat în scopul reglementării relaţiilor sociale în cadrul
societăţii, dreptul fiind alcătuit din norme juridice
obligatorii (legi, decrete, hotărâri, ordine, decizii, etc.);
b) desemnează posibilitatea recunoscută de lege
unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la
alt subiect de drept. Astfel, într-un raport juridic de
prestări de servicii, prestatorul are dreptul de a pretinde
preţul lucrării, iar beneficiarul are dreptul de a pretinde
realizarea prestaţiei la timp şi de bună calitate.
c) într-o altă accepţie noţiunea „drept” desemnează
sintagma „ştiinţa dreptului” ştiinţă socială care studiază
legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului,
instituţiile politico-juridice ale statului, formulează
principiile de conducere ale societăţii, analizează
participarea oamenilor la circuitul juridic ca purtători de
drepturi şi de obligaţii, etc.

1.2. Definiţia dreptului

Potrivit unei opinii, dreptul este definit ca fiind

ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat,

6
care au ca scop organizarea şi disciplinarea
comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei
libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi
justiţiei sociale1
În opinia noastră, dreptul reprezintă totalitatea
normelor juridice elaborate sau recunoscute de stat în
scopul reglementării relaţiilor sociale conform voinţei
generale a căror respectare este asigurată la nevoie prin
forţa de constrângere a puterii publice 2.

1.3. Sistemul dreptului

Normele juridice dintr-un stat formează un sistem în

care se reflectă unitatea dintre ele dar şi caracterul lor
diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice.
Sistemul dreptului reprezintă structura internă a
dreptului dintr-un stat care se bazează pe unitatea
normelor juridice şi diviziunea lor în anumite părţi
interdependente, ramuri şi instituţii juridice.
În cadrul sistemului dreptului distingem:
- norma juridică - elementul care stă la baza
sistemului dreptului fiind definită ca regula de conduită
cu caracter general, impersonal şi obligatoriu;
- instituţie juridică - o grupare de norme juridice
care reglementează o categorie distinctă de relaţii

1
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti,1997, pag. 97.
2
A se vedea şi: L. Giosan, Fl. Măgureanu, Drept civil. Curs pentru
facultăţile cu profil economic, Ed. Prounivesitaria, Bucureşti, 2006, p.
16.
7
 sociale, cum ar fi instituţia proprietăţii, instituţia
contractelor ş.a.;
- ramuri de drept – mai multe instituţii juridice, ex.
Ramura dreptului comercial, ramura dreptului civil
ş.a.;
- sistemul unitar al dreptului – totalitatea ramurilor
de drept.

8
 Capitolul II

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

2.1. Definiţia, rolul, principiile şi delimitarea

dreptului civil

Expresia „drept civil” este folosită cu mai multe

înţelesuri:
- ramură a sistemului nostru naţional de drept.
- ramura ştiinţei juridice al cărei obiect de cercetare îl
constituie dreptul civil ca ramură de drept.
- un element al conţinutului raportului juridic civil
(corelativ obligaţiei civile), adică posibilitatea juridică a
subiectului activ de a avea o anumită conduită în temeiul
căreia o parte pretinde o comportare corespunzătoare a
subiectului pasiv, iar, în caz de nevoie, de a recurge la
forţa coercitivă a statului.
Ca ramură a sistemului dreptului românesc, dreptul
civil este acea ramură a dreptului privat alcătuită din
ansamblul normelor juridice care reglementează unele
raporturi juridice patrimoniale, precum şi unele raporturi
juridice nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi
persoane juridice aflate în situaţia de egalitate juridică.
Obiectul reglementării dreptului civil, alcătuit din două
categorii de raporturi juridice civile:
- raporturile juridice patrimoniale - acel raport de drept
care are un conţinut economic şi drept urmare poate fi
exprimat în bani.

9
 - raporturile juridice personale nepatrimoniale -
raportul de drept lipsit de valoare economică, în care se
manifestă individualitatea persoanei cu însuşirile ei
caracteristice

2.2. Rolul şi importanţa dreptului civil

Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat

şi ocupă în această calitate un loc central în sistemul
dreptului român.
Rolul important al dreptului civil poate fi justificat din
cel puţin trei unghiuri de vedere:
- prin normele juridice care îl alcătuiesc contribuie la
ocrotirea valorilor patrimoniale şi personale
nepatrimoniale aparţinând persoanelor fizice şi juridice;
- dreptul civil reprezintă o garanţie a formării unei
conştiinţe juridice corecte, în vederea respectării legilor în
vigoare şi a regulilor de convieţuire socială;
- în sistemul dreptului românesc, dreptul civil ocupă
poziţia de „drept comun„ faţă de alte ramuri ale dreptului.
Acest lucru înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură a
dreptului nu conţine norme juridice proprii, se face apel la
normele dreptului civil care îi împrumută principiile şi
reglementările sale pentru rezolvarea situaţiei de fapt
respective. În acest sens cităm art. 1 C. com. care spune:
„ În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune
se aplică Codul civil”.

10
 2.3. Principiile dreptului civil

Ca ramură componentă a unui sistem unitar de drept,

dreptul civil român are la bază principiile fundamentale ale
sistemului naţional de drept, principii care se regăsesc în
întreaga legislaţie a ţării.
Principiile dreptului civil, idei călăuzitoare ale
dreptului civil, pot fi grupate în două categorii:
- principiile fundamentale ale dreptului civil;
- principiile instituţiilor dreptului civil.

Principiile fundamentale ale dreptului civil

reprezintă regula de bază care acţionează în întreaga
ramură a dreptului civil.
Pot fi considerate ca principii fundamentale ale
dreptului civil român:
Principiul proprietăţii este consacrat în art. 44 şi art.
136 din Constituţia României şi dezvoltat de normele
dreptului civil.
Astfel art. 44 alin. (2) din Constituţie se referă la
protecţia proprietăţii private care prevede că:
„Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod
egal de lege, indiferent de titular”, iar în art. 136
stabileşte că: „Proprietatea publică este garantată şi
ocrotită prin lege şi aparţine statului sau autorităţilor
teritoriale”, „Proprietatea privată este inviolabilă, în
condiţii legii organice”.

11
 Codul civil român reglementează dreptul de
proprietate definind-o în art. 480: „Proprietatea este
dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi de a
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în
limitele determinate de lege”1. Art. 481 C. civ. stabileşte:
„(...) nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară
numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o
dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Alte norme juridice
civile reglementează conţinutul dreptului de proprietate
(posesie, folosinţă şi dispoziţie), precum şi mijlocul
specific de ocrotire a lui (acţiunea în revendicare).
Principiul egalităţii în faţa legii civile îşi găseşte
suportul în principiul fundamental al egalităţii în drepturi a
tuturor cetăţenilor consacrat în art. 16 alin. (1) din
Constituţie.
Pentru persoanele fizice, principiul egalităţii este
consacrat şi de art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954
privind persoanele fizice şi juridice: „Sexul, rasa,
naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu
au nici o înrâurire asupra capacităţii”.
Pentru persoanele juridice, acest principiu trebuie
înţeles în sensul că toate persoanele juridice dintr-o
anumită categorie se supun în mod egal normelor juridice
adoptate pentru reglementarea acelei categorii de
persoane juridice.

1
Prof. univ. dr. GHE. BELEIU, Drept civil român, Casa de
Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1992, p.30.
12
 Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele
generale este consacrat de art. 1 alin. (1) din Decretul
nr. 31/1954 atât pentru persoane fizice cât şi persoane
juridice, care dispune: „drepturile civile ale persoanelor
fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface
interesele personale materiale şi culturale în acord cu
interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire
(...)”.
Executarea drepturilor cu încălcarea acestui principiu
constituie abuz de drept şi se sancţionează conform
prevederilor legale.

Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor

subiective civile este consacrat atât de norme juridice
de drept constituţional, cât şi de norme juridice interne.
Astfel, Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice ale omului la care România a aderat prin Decretul
nr. 212/1974 dispune în art. 26: „Toate persoanele sunt
egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o
ocrotire egală din partea legii”. De asemenea, Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale ratificată de România prin Legea nr.
30/1994 garantează drepturile subiective civile.
Pe plan intern, normele constituţionale garantează
acest principiu [art. 1 alin. (3), art. 18, art. 21 din
Constituţia României etc.], precum şi prevederile exprese
ale art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 31 /1954 potrivit cărora:
„drepturile civile sunt ocrotite de lege”.
În cazul nerespectării drepturilor civile se poate obţine
restabilirea lor pe cale judecătorească.

13
 Principiile instituţiilor dreptului civil
Instituţia juridică reprezintă o grupare de norme
juridice care reglementează o anumită categorie de relaţii
sociale (ex. instituţia juridică a proprietăţii, instituţia
juridică a contractelor, etc.).
Principiile instituţiilor de drept civil sunt acele idei
(reguli) de bază care călăuzesc anumite instituţii ale
acestei ramuri a dreptului şi care sunt concordante cu
principiile fundamentale.
Cele mai importante principii ale instituţiilor de drept
civil sunt:
- principiul forţei juridice obligatorii a contractelor (pacta
sunt servanda);
- principiul consensualismului, privind forma actului
juridic civil;
- principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii
efectelor actului juridic civil, în materia contractelor;
- principiul ocrotirii bunei credinţe, în materia dreptului
de proprietate şi a altor drepturi reale;
- principiul răspunderii civile, în materia actelor sau
faptelor juridice.

2.4. Normele de drept civil şi clasificarea lor

Norma juridică civilă poate fi definită ca fiind regula

de conduită generală şi impersonală care reglementează
conduita subiectelor participante la raporturile juridice
civile.

14
 Normelor de drept civil se clasifică după mai multe
criterii:

a. După caracterul conduitei pe care o prescriu,

normele juridice civile se clasifică în:
- norme juridice dispozitive - acelea care suplinesc
sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient
exprimată a părţilor raportului juridic civil, îngăduind să se
deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind.;
- norme juridice imperative - acelea care impun
subiectelor de drept o anumită conduită sub sancţiune..
b. În raport de câmpul de aplicare, normele juridice
de drept civil se împart în:
- norme generale - dacă se aplică în toate cazurile şi în
orice materie. Norma generală constituie situaţia de
drept comun (ex.: Decretul nr. 31/1954 cuprinde
norme generale referitoare la persoane juridice).;
- norme speciale - îşi găsesc aplicare numai în cazuri
expres stabilite de lege. Norma specială constituie
excepţia de la regula generală. Norma specială
derogă de la norma generală şi se aplică prioritar faţă
de norma generală..

2.5. Aplicarea normelor juridice de drept civil: în

timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

a. cu privire la aplicarea în timp a normei juridice,

norma se aplică în intervalul de timp cât ea este în
vigoare.

15
 Intrarea în vigoare a normelor juridice civile are loc fie
la data publicării lor în Monitorul Oficial, fie la o dată certă
stabilită de legiuitor şi menţionată în cuprinsul lor.
Ieşirea din vigoare a normelor juridice civile se
produce prin abrogarea lor. Abrogarea normelor juridice
poate fi: expresă directă, expresă indirectă şi tacită
sau implicită.
Acţiunea în timp a normelor juridice civile este
guvernată de două principii:
- principiul neretroactivităţii legii civile;
- principiul aplicării imediate a legii civile.

Principiul neretroactivităţii legii civile este regula

potrivit căreia legea civilă se aplică numai situaţiilor care
survin după intrarea ei în vigoare nu şi celor petrecute
anterior.
Acest principiu este consacrat de art. 1 C. civ.:
„Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere
retroactivă” şi de art. 15 din Constituţie care prevede că
„Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii
penale mai favorabile”.
Principiul neretroactivităţii legilor are mare
importanţă, deoarece ocroteşte drepturile subiective
câştigate sub imperiul legilor vechi şi asigură autoritatea
şi stabilitatea ordinii de drept.
De la principiul neretroactivităţii legii civile există
excepţia retroactivităţii acesteia, care este admisă numai
dacă legea civilă nouă o prevede în mod expres.
Principiul aplicării imediate a legii noi este regula de
drept civil potrivit căreia legea nouă se aplică de îndată

16
ce a fost adoptată la toate situaţiile apărute după intrarea
ei în vigoare, cu excluderea legii vechi.

b. aplicarea legii civile în spaţiu

Se întemeiază pe principiul teritorialităţii legii potrivit
căruia legea civilă, de regulă, se aplică pe teritoriul
statului al cărui organ a edictat-o.

c. aplicarea legii civile asupra persoanelor

Persoanele fizice şi juridice pot fi, ele şi numai ele,
subiecte ale raporturilor juridice civile. În consecinţă
legea este adresată persoanelor pentru reglementarea
activităţii acestora.
Principiul care guvernează aplicarea legii civile
asupra persoanelor este egalitatea ei în faţa legii civile.
Acest principiu rezultă şi din textele constituţionale care
garantează egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor ţării
(art. 4 şi art. 16 din Constituţia României).

17
 Capitolul III

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

3.1. Definiţia raportului juridic civil

Raportul juridic civil este relaţia socială, cu caracter

patrimonial sau personal nepatrimonial, reglementată de
norma juridică civilă 1.

3.2. Caracterele raportului juridic civil

a. raportul juridic are un caracter social, respectiv un

raport ce se stabileşte între oameni consideraţi fie în
calitate de subiecte individuale, persoane fizice, fie în
calitate de subiecte colective, persoane juridice.
b. raportul juridic civil are un caracter voliţional care
trebuie privit prin două aspecte: raportul juridic este
reglementat de norma juridică care exprimă voinţa
legiuitorului, expresia voinţei de stat; raportul juridic civil
exprimă voinţa subiectelor de drept participante, atunci când
ne referim la raporturile juridice care iau naştere din actele
juridice civile. În acest din urmă sens, se vorbeşte despre
dublul caracter voliţional al raportului juridic civil.
c. raportul juridic civil are un caracter ideologic care
este dat de faptul că el se naşte şi se desfăşoară în

1
Institutul de Cercetări Juridice, Tratat de drept civil, Vol.1,
Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989.
18
conformitate cu norma juridică care esenţialmente este
de natură ideologică.
d. raportul juridic civil este un raport juridic în care
părţile au o poziţie de egalitate juridică.

3.3. Structura raportului juridic civil

Prin structura raportului juridic civil înţelegem

elementele constitutive ale acestui raport juridic. Aceste
elemente componente sunt:
1. Subiectele sau părţile între care se stabileşte
raportul juridic civil. Acestea sunt persoane fizice şi
persoane juridice care dobândesc drepturi subiective ori
îşi asumă obligaţii civile în cadrul raporturile juridice
încheiate.
2. Conţinutul raportului juridic civil alcătuit din
drepturile subiective şi obligaţiile părţilor care participă la
raportul juridic civil.
3. Obiectul raportului juridic civil care constă în
conduita părţilor participante la raportul juridic civil,
respectiv acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndrituite
sau îndatorate subiectele raportului juridic civil.

3.3.1. Subiectele raportului juridic civil

Subiectele raportului juridic pot fi: persoanele fizice şi

persoanele juridice.
Persoanele fizice sunt oamenii consideraţi în
individualitatea lor, ca titulari de drepturi şi obligaţii civile.

19
 Persoanele juridice (numite şi persoane morale) sunt
subiecte colective de drept civil, titulare de drepturi
subiective şi de obligaţii civile.
În cele mai multe cazuri raportul juridic civil se
stabileşte între două persoane: una ca subiect activ, titular
de drepturi şi alta ca subiect pasiv, titular de obligaţii.
Acesta este un raport juridic simplu, care constituie
regula în materie.
Prin excepţie, există raporturi juridice complexe care
intervin între mai multe subiecte sau, altfel spus cu
pluralitate de subiecte, după cum urmează:
- raporturi juridice cu mai multe subiecte active şi un
singur subiect pasiv pluralitate activă;
- raporturi juridice cu mai multe subiecte pasive şi
numai unul activ pluralitate pasivă;
- raporturi juridice stabilite între mai multe subiecte
active şi pasive pluralitate mixtă.
În asemenea situaţii regula este aceea că drepturile
şi obligaţiile care formează conţinutul raportului juridic se
împarte în atâtea fracţiuni câte subiecte active şi pasive
există.

3.3.1.1. Capacitatea civilă a subiectelor raportului

juridic civil

Capacitatea juridică civilă reprezintă calitatea

persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte de drept civil.
Capacitatea juridică civilă are conform prevederilor
legii în structura sa două elemente componente:
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

20
 Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi
abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a
îşi exercita drepturile şi de a îşi asuma obligaţii civile, prin
încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea juridică civilă a persoanelor fizice
reprezintă „aptitudinea generală şi abstractă a omului de
a avea drepturi şi obligaţii civile”. Legea recunoaşte
tuturor persoanelor fizice fără nici o deosebire,
aptitudinea de a fi titulare de drepturi şi de obligaţii. Nici o
persoană fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de
folosinţă, iar îngrădirea ei nu poate avea loc decât în
cazurile anume prevăzute de lege.
Începutul capacităţii de folosinţă îl constituie
momentul naşterii fiinţei umane, cu completarea potrivit
căreia drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu.
Conţinutul capacităţii de folosinţă îl formează toate
drepturile şi obligaţiile civile cu excepţia celor oprite de
lege.
Încetarea capacităţii de folosinţă are loc odată cu
decesul persoanei fizice când încetează calitatea sa de
subiect de drept. Data morţii este data trecută în
certificatul de deces sau, după caz, data trecută în
hotărârea judecătorească declarativă de moarte.
Drept urmare, capacitatea de exerciţiu deplină se
dobândeşte la vârsta de 18 ani, vârsta majoratului cu
menţiunea că femeia care se căsătoreşte înainte de
această vârstă, dobândeşte prin căsătorie capacitatea de
exerciţiu deplină.

21
 Sunt lipsite în totalitate de capacitatea de exerciţiu:
- minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
- persoanele puse sub interdicţie judecătorească.
Pentru aceste persoane, actele juridice se încheie de
reprezentanţii lor legali (părinţi sau, după caz, tutore).
Minorul între 14 şi 18 ani are capacitatea de exerciţiu
restrânsă. El participă personal la încheierea actelor juridice,
dar având încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanelor fizice
are loc:
- odată cu încetarea capacităţii de folosinţă (adică
odată cu decesul persoanei fizice );
- prin punerea sub interdicţie judecătorească;
- prin anularea căsătoriei înainte ca femeia să
împlinească vârsta de 18 ani.

Capacitatea juridică civilă a persoanelor juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice este
aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea
drepturi şi obligaţii civile.
Dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanelor
juridice are loc la data înregistrării sau la o altă dată
stabilită în distincţiile făcute de lege.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanelor
juridice este determinat de obiectul său de activitate. Art.
34 din Decretul nr. 31/1954 prevede că „Persoana
juridică nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare
sau statut”. Această prevedere legală formează ceea ce

22
se numeşte principiul specialităţii capacităţii de folosinţă
a persoanei juridice.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
are loc fie ca urmare a reorganizării sale, fie ca urmare a
dizolvării persoanei juridice.
Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice se
realizează prin intermediul organelor sale de conducere.
Conform prevederilor art. 35 alin. (1) din Decretul nr.
31/1954 Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanelor
juridice îl constituie momentul înfiinţării persoanelor juridice,
însă, în practică se realizează în mod efectiv odată cu
alegerea organelor de conducere.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanelor
juridice este determinat de două limite:
- capacitatea de folosinţă;
- pluralitatea organelor de conducere.
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice
corespunde încetării capacităţii de folosinţă a acesteia.

3.3.2. Conţinutul raportului juridic civil

Prin conţinut al raportului juridic civil se înţelege

totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile ce
revin părţilor participante la raportul juridic civil.

3.3.2.1. Drepturile subiective

Drepturile subiective formează latura activă a

conţinutului raportului juridic civil. Obligaţiile civile
alcătuiesc latura pasivă a conţinutului raportului juridic

23
civil. Cele două laturi ale conţinutului raportului juridic civil
se află într-o relaţie de interdependenţă deoarece nu
există drept subiectiv civil fără o obligaţie civilă corelativă
şi invers, obligaţie civilă fără un drept subiectiv
corespunzător (ex. în raportul juridic de vânzare-
cumpărare, dreptului vânzătorului de a primi preţul îi
corespunde obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul precum
şi dreptului cumpărătorului de a primi bunul îi corespunde
obligaţia vânzătorului de a îi preda bunul).
Dreptul subiectiv civil ca latură activă a conţinutului
raportului juridic civil reprezintă, în esenţa sa, o
posibilitate (facultate, putere) juridică recunoscută de
lege titularului său care presupune trei elemente:
- posibilitatea subiectului activ de a avea el însuşi o
anumită conduită, în limitele prevăzute de lege;
- posibilitatea subiectului activ de a pretinde în limitele
legii, subiectului pasiv o comportare corespunzătoare
(să dea, să facă sau să nu facă ceva);
- posibilitatea subiectului activ de a recurge la forţa de
constrângere a statului dacă dreptul său este
nesocotit sau încălcat.

Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică a

titularului său de a desfăşura în limitele legii o anumită
conduită, în virtutea căreia poate pretinde subiectului
pasiv o comportare corespunzătoare care la nevoie
poate fi impusă prin forţa de constrângere a statului.

Clasificarea drepturilor subiective civile:

24
 În literatura juridică clasificarea drepturilor subiective
civile se face după mai multe criterii care răspund unor
cerinţe de natură teoretică sau practică.
a. În funcţie de gradul de opozabilitate, drepturile
civile se clasifică în:
- drepturi absolute – sunt acele drepturi în temeiul
cărora titularul său poate avea o anumită conduită, fără a
avea nevoie de concursul altor persoane pentru a-l
exercita.
- drepturi relative – sunt acele drepturi subiective
civile în temeiul cărora titularul său poate pretinde
subiectului pasiv determinat o anumită conduită fără de
care dreptul nu se poate realiza.
b. în funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective
civile se clasifică în:
- drepturi patrimoniale – sunt acele drepturi subiective
care au un conţinut economic şi în consecinţă pot fi
exprimate în bani.
- drepturi personale nepatrimoniale – sunt acele
drepturi subiective civile ale căror conţinut nu poate fi
exprimat în bani, ele fiind strâns legate de persoana
omului.
c. în funcţie de corelaţia dintre ele:
- drepturi principale – sunt acele dreptur care au o
existenţă de sine stătătoare. Majoritatea drepturilor
subiective sunt drepturi principale.
- drepturi accesorii – sunt acele drepturi a căror
soartă juridică depinde de existenţa altor drepturi civile.
d. În funcţie de gradul de certitudine conferit
titularilor:

25
 - drepturi pure şi simple – conferă maximă certitudine
titularului său în exercitarea lor, producându-şi efectele
imediat şi irevocabil.
- drepturi afectate de modalităţi - existenţă şi exerciţiu
lor este afectat de modalităţi, respectiv evenimente
viitoare (termen, condiţie sau sarcină); (de ex. închiriez
spaţiul comercial de la data de 1 mai = termen; îţi
închiriez pensiunea cu condiţia să mi se aprobe plecarea
în străinătate = condiţie).
Exercitarea drepturilor subiective este guvernată de
următoarele principii:
- exercitarea dreptului subiectiv se face potrivit scopului
său economic şi social;
- exercitarea dreptului subiectiv se face numai cu
respectarea legii şi moralei;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună
credinţă.
Încălcarea principiilor de exercitare a drepturilor
subiective constituie abuz de drept.
Modul de sancţionare a abuzului de drept îl constituie
refuzul concursului forţei de constrângere a statului. Altfel
spus, instanţa de judecată sesizată cu judecarea unui
litigiu în care se constată prezenţa unui drept subiectiv
civil:
- nu va admite cererea reclamantului dacă abuzul îi
aparţine;
- va înlătura apărarea pârâtului, dacă exerciţiul abuziv
provine de la acesta.
În situaţia în care exerciţiul abuziv al unui drept
constituie faptă ilicită cauzatoare de prejudicii va atrage

26
după sine răspunderea civilă delictuală potrivit prevederii
art. 998 C. civ.

3.3.2.2. Obligaţia civilă

Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil este

formată din obligaţiile civile care revin subiectului pasiv.
Prin obligaţie civilă se înţelege îndatorirea subiectului
pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită
comportare, corespunzătoare dreptului subiectiv
corelativ, care în caz de nevoie poate fi impusă prin forţa
de constrângere a statului.

Obligaţiile civile se clasifică în funcţie de diferite

criterii:
A. În funcţie de obiectul lor, obligaţiile civile sunt:
a) obligaţii de a da ceva – îndatorirea de a constitui
sau de a transmite un drept real (ex. obligaţia
vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra
lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului).
Transmiterea dreptului real se face în chiar momentul
încheierii contractului.
b) de a face ceva – îndatorirea de a executa o
lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda un bun
(ex. obligaţia prestării serviciului de transport ce aparţine
cărăuşului într-un contract de transport).
c) de a nu face ceva – îndatorirea subiectului pasiv
de a se abţine de la o acţiune.
B. Obligaţii pozitive şi obligaţii negative

27
 a) obligaţiile pozitive - sunt acele obligaţii care implică
o acţiune. În această categorie intră obligaţiile de a da
ceva şi de a face ceva.
b) obligaţiile negative sunt acele obligaţii care
constau dintr-o abţinere, deci sunt incluse în această
categorie obligaţiile de a nu face ceva.
C. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă
a) obligaţiile civile de rezultat (numite şi determinate)
sunt acele obligaţii civile în care debitorul îşi asumă
îndatorirea de a obţine un rezultat determinat în favoarea
creditorului său (ex. într-un raport judiciar de donaţie,
obligaţia donatorului de a da donatarului lucrul ce
formează obiectul obligaţiei).
b) obligaţii civile de diligenţă (numite şi obligaţii de
mijloace sau obligaţii de prudenţă sunt obligaţii civile care
constau în îndatorirea debitorului de a depune toată
diligenţa, toată stăruinţa, în vederea obţinerii unui rezultat,
fără însă a se obliga la însuşi rezultatul preconizat (ex.
obligaţia unui medic de a trata un pacient în temeiul
raportului juridic încheiat).

3.3.3. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile

Obiect al raportului juridic civil îi formează acţiunea

sau inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de
care este ţinut subiectul pasiv.
Obiectul raportului juridic civil nu se confundă cu
conţinutul raportului juridic civil, acesta din urmă
constând din drepturile şi obligaţiile subiectelor

28
participante la raporturile juridice civile care sunt
posibilităţi juridice şi îndatoriri juridice corespunzătoare,
în timp ce obiectul constă tocmai din conduita părţilor
pentru realizarea drepturilor subiective.
În raporturile juridice patrimoniale conduita părţilor se
referă adesea la lucruri materiale, acestea însă nu fac
parte din obiectul raportului juridic civil, ele pot fi
considerate ca un obiect derivat1.

3.2.3.1. Bunurile: definiţie şi clasificare

Definiţia noţiunii de bun. Corelaţia cu noţiunea de

patrimoniu.
Din punct de vedere economic, prin bun se înţelege
orice lucru care este util omului. Drept urmare, aerul
atmosferei, lumina soarelui sunt considerate bunuri, chiar
în starea lor naturală.
Din punct de vedere juridic, un lucru poate fi
considerat „bun” dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
- este util pentru trebuinţele omului;
- are valoare economică;
- este susceptibil de apropiere juridică sub forma
unor drepturi patrimoniale.
Clasificarea bunurilor
În literatura juridică de specialitate s-a făcut clasificarea
bunurilor după mai multe criterii dintre care reţinem:
A. În funcţie de criteriul circulaţiei lor juridice se
disting:

1
Prof. univ. dr. ION DOGARU, Drept civil. Tratat, vol.1, Ed.
Europa, Craiova, 1996, p. 13.
29
 a) bunuri aflate în circuitul civil - sunt bunurile care pot
fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile.
Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de
excepţiile prevăzute de lege;
b) bunuri exceptate circuitului civil - sunt acele bunuri
care nu pot forma obiectul unor acte juridice civile, adică
sunt inalienabile. Intră în această categorie, de exemplu,
teritoriul României (art. 3 din Constituţia României),
terenurile care fac parte din domeniul public (art. 5 din
Legea nr. 18/1991 - Legea fondului funciar);
c) bunuri cu circuit civil condiţionat - sunt acelea care
pot fi deţinute, dobândite şi înstrăinate prin acte juridice
numai cu îndeplinirea unor condiţii expres pretinse de lege.
B. În funcţie de natura bunurilor şi de calificarea
dată de lege:
a) bunuri imobile - sunt bunurile care au o aşezare
fixă şi stabilă, fiind legate de sol;
b) bunuri mobile - sunt acele bunuri care pot fi
deplasate dintr-un loc în altul fie cu ajutorul propriei forţe,
fie cu ajutorul unei forţe străine.
C. În funcţie de modul de determinare şi de voinţa
părţilor:
- bunuri certe - sunt acele bunuri care fie prin natura
lor, fie prin clauzele unui act juridic sunt determinate,
respectiv individualizate cu ajutorul unor însuşiri specifice
(ex. o casă anume individualizată prin localitate, stradă,
număr; unicatul unei lucrări; un autoturism individualizat
prin un număr de înmatriculare etc.);
- bunuri generice - sunt acelea care nu se determină
prin însuşiri proprii, ci cu ajutorul însuşirilor întregii

30
categorii din care fac parte şi care pot fi individualizate
ulterior prin măsurătoare, numărătoare, cântărire. Intră în
această categorie cu titlu de exemplu: banii, alimentele,
cerealele, combustibilul etc..
D. În funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea
înlocuirii:
- bunuri fungibile - sunt acele bunuri care se pot
înlocui unele cu altele cu prilejul executării unei obligaţii. De
regulă, bunurile generice sunt fungibile (ex. bani,
alimente, cereale, combustibil etc.);
- bunuri nefungibile - sunt bunurile care nu se pot
înlocui cu altele pentru a îl libera pe debitor de
executarea unei obligaţii..
E. În funcţie de posibilitatea divizării:
- bunuri divizibile - sunt acele bunuri care prin
împărţire nu îşi schimbă destinaţia economică (ex. o
cantitate de alimente, un cupon de stofă);
- bunuri indivizibile - sunt acele bunuri care, dacă ar fi
împărţite, şi-ar schimba destinaţia (ex. o masă, un
autoturism etc.)..
F. În funcţie de corelaţia dintre ele (determinată de
însuşirile bunului sau de voinţa părţilor), bunurile se
clasifică în:
- bunuri principale - sunt bunurile care pot fi folosite
potrivit destinaţiei lor economice, în mod independent.
Majoritatea bunurilor sunt bunuri principale;
- bunuri accesorii - sunt bunurile care sunt afectate
întrebuinţării altor bunuri (de ex.: vâslă de la barcă, cheia
de la lacăt, beţele de la schi etc.)..

31
 3.4. Proba raportului juridic concret

În sensul larg, prin probă1 înţelegem acţiunea prin

care se stabileşte existenţa sau inexistenţa unui anumit
fapt, mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie
dovedit, ori rezultatul la care s-a ajuns prin folosirea
mijloacelor de probă, în ce măsură acestea au reuşit să
formeze convingerea celui în faţa căruia sunt administrate
probele.
În sens restrâns, prin noţiunea de probă, înţelegem
mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt şi faptul
probator, adică un fapt material care fiind dovedit printr-
un mijloc de probă poate fi folosit pentru dovedirea altui
fapt material, determinat în soluţionarea unei anumite
cauze.

3.4.1. Clasificarea probelor

Probele se clasifică după mai multe criterii:

1
Pentru un examen amănunţit privind probele, a se vedea: GH.
BELEIU - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil. Ed. Şansa, Bucureşti, 1998, ediţia a V-a revăzută şi
adăugită de M. NICOLAE, P. TRUŞCĂ, p. 11-125; M. ELIESCU -
Curs de drept civil, Teoria generală a probelor, Universitatea
Bucureşti, 1950-1951, A. IONAŞCU - Probele în procesul civil, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; E. MIHULEAC - Sistemul probator în
procesul civil, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970; V.M. CIOBANU,
Tratat II, p. 146-216; D. RADU, D.C. TUDORACHE - Sistemul
probator în procesul civil, Ed. Ankarom, Iaşi, 1996; FL.
MĂGUREANU, op.cit. p.235-260; FL. MĂGUREANU - Înscrisurile
mijloace de probă în procesul civil, edi\ia a II-a, Ed. ALL-BECK,
Bucureşti, 1999 p. 10 şi urm.
32
 A. După cum probele se efectuează în faţa
instanţei sau în afara ei:
a. probe judiciare;
b. probe extrajudiciare.
B. După criteriul naturii lor:
a. probe personale - constau în fapte ale omului care
pot fi pozitive (declaraţii de martori), negative sau de
abţinere (distrugerea unui înscris), de raţionament (ex.: în
cazul prezumţiilor legale).
b. probe materiale - lucruri care prin starea lor însuşi
sau particularităţi, dovedesc raportul dedus judecăţii.
C. După cum faptul probator duce sau nu direct la
stabilirea faptului principal:
a. probe directe - sunt acelea care dovedesc prin ele
însele raportul dedus judecăţii (ex.: înscrisul constatator
al actului juridic în legătură cu care s-a născut litigiul);
b. probe indirecte - care dovedesc un fapt vecin şi
conex din a cărui cunoaştere se pot trage concluzii în
legătură cu existenţa raportului juridic aflat în litigiu (ex.:
prezumţiile).
D. După caracterul original sau derivat:
a. probe primare - sau imediate ori nemijlocite, (ex.:
înscrisul original);
b. probe secundare - sunt acelea care provin din a
doua sau a treia sursă (ex.: depoziţia unui martor care a
auzit cele relatate, copie de pe înscris etc.).
E. După modul în care judecătorul percepe
faptele:

33
 a. probe percepute personal de judecător (ex.:
cercetarea la faţa locului, examinarea directă a unui
obiect, etc.);
b. probe constând în perceperea faptelor de alte
persoane (exemplu, depoziţia unui martor).

3.4.2. Proba prin înscrisuri

Prin înscris înţelegem orice declaraţie despre un act

sau fapt juridic, făcută prin scriere de mână, prin
dactilografiere, litografiere sau imprimare pe hârtie sau
pe orice alt material (pânză, lemn, metal, etc.).
Într-o accepţiune mai restrânsă, înscrisul este forma
literală pe care o îmbracă un act juridic.

3.4.2.1. Înscrisuri autentice

Sunt acele înscrisuri făcute cu solemnităţile cerute de

lege, de un funcţionar de stat, care are dreptul de a
funcţiona în locul unde actul a fost realizat.
Înscrisul autentic prezintă mai multe avantaje:
a) face dovada datei până la înscrierea în fals;
b) se bucură de prezumţia de validitate, proba
contrarie revenind celui ce-l contestă;
c) când prin înscris sunt constatate obligaţii şi
acestea ajung la scadenţă, pot fi investite cu formulă
executorie şi puse în executare fără sesizarea instanţei,
având puterea unui titlu executoriu;
d) face dovada, până la înscrierea în fals, cu privire
la constatările personale ale agentului instrumentator
34
făcute în limitele atribuţiilor sale. Menţiunile făcute pe
baza declaraţiilor părţilor fac dovada până la proba
contrarie.

3.4.2.2. Înscrisurile sub semnătură privată

Sunt actele înscrisuri întocmite şi semnate de părţi,

fără intervenţia unui organ de stat.
Condiţia necesară pentru valabilitatea acestor acte
este semnătura părţilor de la care emană.
Înscrisul poate fi scris de mână de una din părţi, de
ambele părţi, de un terţ, dactilografiat, dar aşa cum am mai
arătat, în mod obligatoriu trebuie să prezinte
semnătura realizată de mâna părţilor.
În anumite cazuri, legea cere două condiţii speciale:
„formalitatea multiplului exemplar“ şi menţiunea „bun şi
aprobat“.
a) Formalitatea multiplului exemplar este cerută în
cazul înscrisurilor ce constată convenţii sinalagmatice,
pentru ca în cazul unui litigiu fiecare parte să poată
dovedi existenţa înscrisului. Acesta trebuie să fie realizat
în atâtea exemplare, câte părţi cu interese contrare sunt.
Fiecare exemplar trebuie să aibă menţiune cu privire la
numărul exemplarelor originale.
- când părţile recunosc actul întocmit într-un exemplar,
fie expres, fie tacit (nu se opun la folosirea în instanţă
a actului unic din partea potrivnică).
b) Menţiunea - „bun şi aprobat“ - este cerută în cazul
convenţiilor din care se nasc obligaţii unilaterale, nu şi a

35
celor care produc obligaţii reciproce între părţi [art. 1180
alin. (1) C. civ.].
Actul trebuie să fie scris de cel care îl semnează, sau
să facă menţiunea „bun şi aprobat“, arătând suma sau
câtimea şi să semneze.

3.4.3. Proba prin declaraţia de martor

Martorii sunt persoane străine de proces, care au

recepţionat şi memorat fapte care sunt concludente în
rezolvarea unui proces civil, şi care le relatează în
instanţa de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului.
Mărturia este declaraţia orală prin care o persoană
dezvăluie instanţei de judecată cunoştinţele sale despre
anumite fapte, cunoştinţe ce sunt concludente pentru
delegarea pricinii.
Mijlocul de probă este depoziţia sau mărturia, şi nu
martorul ca persoană fizică.
Articolul 1191 alin. (1) C. civ. instituie interdicţia de a
dovedi cu martori actele juridice a căror valoare
depăşesc 250 lei. Dovada actului juridic de o sumă sau
de o valoare mai mare de 250 lei se poate face prin act
autentic sau printr-un act sub semnătură privată, aceasta
pentru a obliga părţile care încheie acte juridice să-şi
preconstituie proba care să asigure certitudinea şi
stabilirea actelor juridice.
Deci, inadmisibilitatea probei cu martori se aplică la
toate actele juridice indiferent de felul lor, dar nu şi cu
privire la faptele juridice, excepţie făcând stările de fapt în
care operează prezumţiile legale (ex.: naşterea, moartea,

36
care în principiu nu pot fi dovedite cu martori, ci numai
cu mijloace de probă).
Regula nu se aplică în materie comercială, unde
dovada cu martori este întotdeauna admisibilă, şi în
materia dreptului familiei, cu privire la dovada bunurilor
proprii în relaţiile dintre soţi [art. 5 alin. (1) din Decretul nr.
32/1954].
La art. 1191 alin. (2) C. civ. se instituie interdicţia de
a dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui
înscris, chiar dacă valoarea acestuia este mai mică de
250 lei.

3.4.4. Recunoaşterea sau mărturisirea

Mărturisirea este recunoaşterea unui fapt ale cărui

efecte juridice se răsfrâng împotriva declarantului.
Într-o altă opinie, prin mărturisire înţelegem
recunoaşterea pe care una din părţi o face cu privire la
temeinicia pretenţiei sau apărării părţii adverse, ori cu
privire la existenţa sau inexistenţa unui fapt pe care se
sprijină adversarul său din proces în dovedirea pretenţiei
sau apărării sale.
Mărturisirea se caracterizează prin:
a) fiind o recunoaştere a afirmaţiei sau pretenţiilor
celeilalte părţi, valorează ca un act unilateral de voinţă.
Această voinţă nu trebuie să fie viciată, aşadar trebuie
să fie conştientă şi liberă, fiind în acelaşi timp irevocabilă.
b) este un mijloc de probă împotriva autorului ei,
favorabil celui care îşi întemeiază pretenţiile pe faptul
mărturisit. c) este un act personal al celui ce

37
mărturiseşte şi, ca urmare, nu poate fi făcut decât de
titularul dreptului sau de mandatar cu procură specială.
d) nu poate fi dedus din tăcerea părţii, fiind un act
expres. Art. 225 C. proc. civ. prevede o excepţie de la
acest caracter, apreciind că instanţa poate socoti refuzul
nejustificat de a se prezenta la interogatoriu sau a nu
răspunde la interogatoriu ca o mărturisire deplină, sau ca
un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.

3.4.5. Proba prin rapoartele de expertiză.

Expertiza este deci mijlocul de probă prin care se

aduce la cunoştinţă organelor judiciare opinia unor
specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a
căror lămurire sunt necesare cunoştinţe deosebite.
Se poate recurge la expertiză ori de câte ori, pentru
lămurirea unor împrejurări de fapt, este necesar să se
cunoască părerea unor specialişti.
În anumite cazuri însă, expertiza este obligatorie, sub
sancţiunea nulităţii hotărârii:
- expertiza psihiatrică în materia punerii sub
interdicţie (art. 30 din Decretul nr. 32/1954);
- expertiza medico-legală pentru stabilirea vârstei, în
cazul înregistrării tardive a naşterii;
- expertiza preţuitoare în materie de gaj, pentru
stabilirea valorii bunului gajat (art. 1689 C. civ.);
- expertiza privind evaluarea aportului în natură,
avantajele rezervate, fondatorilor, operaţiunilor încheiate
de fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care

38
acesta urmează să le ia asupra sa (art. 38 din Legea nr.
31/1990, republicată);
- expertiza pentru stabilirea aportului în natură, în
cazul majorării capitalului social al societăţii comerciale
[art. 210 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată].
Prin încheiere, instanţa va stabili:
- obiectul expertizei şi întrebările cărora expertul
trebuie să le dea răspuns;
- data la care trebuie depus raportul;
- fixează provizoriu remunerarea expertului.
Dacă problema poate fi lămurită de expert direct în
şedinţă, el va fi ascultat de instanţă în şedinţă, iar dacă
este nevoie de timp, fixează un termen.
Activitatea şi părerea expertului se concretizează
într-un raport de expertiză care se depune la biroul local
pentru verificare şi apoi se înaintează instanţei, cu cel
puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.
Instanţa poate dispune completarea raportului cu un
supliment, sau poate dispune o nouă expertiză.
Fie că sunt admise sau nu concluziile expertizei,
instanţa trebuie să motiveze poziţia sa.
Dacă în cauză au fost administrate expertize
contradictorii, instanţa trebuie să admită motivat una din
ele sau să le înlăture pe amândouă.
Menţiunile făcute în raportul de expertiză fac dovada
până la înscrierea în fals, având în vedere calitatea
expertului.

39
 3.4.6. Cercetarea la faţa locului

Cercetarea presupune perceperea nemijlocită de

către instanţă, a locului cercetat şi a altor mijloace
materiale de probă existente în zonă.
Cercetarea la faţa locului se stabileşte în special în
litigiile locative, procesele de grăniţuire, sau privind
servituţile.
Este un act procesual care are ca scop cercetarea în
afara instanţei a unor probe materiale (imobile şi bunuri
mobile), netrans-portabile în instanţă.
Cercetarea la faţa locului se solicită de părţi, sau se
dispune din oficiu de instanţă, printr-o încheiere, în care
vor fi stabilite şi activităţile ce trebuie desfăşurate cu
ocazia cercetării, aspectele ce se au în vedere să fie
clarificate. Prin încheiere, instanţa va fixa un termen la
care să se facă cercetarea, termen la care vor fi citate şi
părţile.
Cercetarea făcută fără citarea părţilor va fi lovită de
nulitate.

3.4.7. Prezumţiile

Prezumţia este un mijloc de a stabili în direct faptul

pretins (necunoscut) prin intermediul conexiunii acestuia
cu un fapt demonstrabil prin celelalte căi de dovadă.
Într-o altă opinie, prezumţiile sunt consecinţele pe
care legea sau magistratul le trag dintr-un fapt cunoscut
la un fapt necunoscut.

40
 Prezumţiile sunt rezultatul a două raţionamente:
- din cunoaşterea probelor directe, judecătorul induce
printr-un raţionament existenţa în trecut a unui fapt vecin
şi conex cu faptul generator de drepturi;
- din cunoaşterea faptului vecin şi conex, deduce
existenţa faptului generator de drepturi, datorită legăturii
de conexitate dintre aceste două fapte.
În cazul prezumţiilor legale, al doilea raţionament nu
este opera judecătorului, ci este impus acestuia de către
lege.
Prezumţiile sunt elemente ale sistemului probator, şi
nu probe. Prin prezumţii nu se poate stabili direct faptul
care a dus la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin şi
conex cu acesta, din a cărei existenţă se va trage
concluzia cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului
ce trebuie dovedit şi care este necunoscut.

41
 Capitolul IV

ACTUL JURIDIC CIVIL

4.1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

Termenul de „act juridic” este folosit în două

accepţiuni:
a. operaţiunea juridică intervenită între părţile
raportului juridic civil concretizată în manifestarea lor de
voinţă, a subiectelor de drept, accepţiune pentru care se
utilizează formula „negotium juris”.
b. înscrisul constatator al operaţiunii juridice
intervenită între părţi, pentru care se foloseşte expresia
„instrumentum probationis” (ex. înscrisul care atestă
încheierea unui contract de vânzare - cumpărare).
Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a
crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Clasificarea actelor juridice civile se face după mai
multe criterii:
A. În funcţie de numărul părţilor participante,
actele juridice civile se clasifică în:
- acte juridice unilaterale - reprezintă rezultatul
manifestării de voinţă a unei persoane. În această
categorie intră: promisiunea publică de recompensă ş.a.;
- acte juridice bilaterale - reprezintă rezultatul
acordului de voinţă a două părţi. Fac parte din această
categorie contractele civile (ex. contractul de vânzare -
cumpărare, contractul de donaţie etc.).;

42
 - acte juridice multilaterale - reprezintă rezultatul
acordului de voinţă a trei sau mai multe persoane. Un
asemenea act juridic este contractul de societate.
B. În funcţie de scopul urmărit de părţi:
- acte juridice cu titlu oneros - sunt acela prin care o
parte procură celeilalte părţi un folos patrimonial în
schimbul unui echivalent patrimonial (ex. în contractul de
vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăreşte să obţină
preţul, iar cumpărătorul urmăreşte să obţină bunul).;
- acte juridice cu titlu gratuit – sunt acele acte juridice
prin care o parte procură alteia un folos patrimonial fără a
urmări obţinerea unui echivalent. Intră în această
categorie cu titlu de exemplu: donaţia, împrumutul fără
dobândă, depozitul gratuit etc.
C. În funcţie de modul de formare:
- acte juridice consensuale - sunt acela care se
încheie prin simpla manifestare de voinţă a subiectelor
de drept. În dreptul civil român funcţionează regula
consensualităţii actelor juridice, astfel că, majoritatea
actelor juridice se încheie în formă consensuală.;
- acte juridice solemne (formale) - se încheie în mod
valabil prin manifestarea de voinţă a părţilor, însă cu
respectarea unor cerinţe de formă anume pretinse de
lege (ad validitatem sau ad solemnitatem). În această
categorie intră actul de vânzare cumpărare a unui bun
imobil care se încheie în mod valabil numai în formă
autentică la notarul public, actul de donaţie, contractul de
ipotecă etc.
- acte juridice reale – sunt cele care se formează în
mod valabil numai dacă manifestarea de voinţă este

43
însoţită de remiterea (predarea) unui lucru (res, rei). Fac
parte din această categorie contractul de împrumut,
contractul de depozit, darul manual, contractul de gaj etc.
D. În funcţie de conţinutul lor:
- acte juridice patrimoniale – sunt acele acte al căror
conţinut poate fi evaluat în bani. Intră în această
categorie, de regulă, actele juridice care privesc
drepturile reale şi de creanţă (actul de vânzare-
cumpărare, actul de donaţie etc.);
- acte juridice nepatrimoniale - este acela al căror
conţinut nu poate fi evaluat în bani. Cu titlu de exemplu,
un act juridic nepatrimonial este înţelegerea părinţilor
unui copil din afara căsătoriei cu privire la numele pe
care acesta urmează să îl poarte.
E. În funcţie de importanţa lor asupra
patrimoniului:
- acte de conservare - urmăresc menţinerea,
preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Fac
parte din această categorie: întreruperea unei prescripţii
prin intentarea unei acţiuni în justiţie, înscrierea unei
ipoteci, înscrierea unui privilegiu etc.;
- acte de administrare - sunt acelea prin care se
urmăreşte exploatarea normală, firească a unui bun sau
a unui patrimoniu. Ca exemplu pentru această categorie
menţionăm: încasarea veniturilor (chirii, dobânzi),
perceperea fructelor, efectuarea de reparaţii, valorificarea
bunurilor perisabile.;
- acte de dispoziţie - sunt actele de înstrăinare sau de
grevare a unui bun cu sarcini precum gajul sau ipoteca.
Intră în această categorie: contractul de vânzare -

44
cumpărare, contractul de donaţie, contractul de gaj,
contractul de ipotecă)..
F. În funcţie de relaţia existentă între actele
juridice:
- acte juridice principale - acelea care au o existenţă
de sine stătătoare, nefiind legat de alte acte juridice
principale.;
- acte juridice accesorii - existenţa lor este legată de
un alt act juridic (principal). Sunt acte juridice accesorii:
clauza penală, contractul de gaj, contractul de ipotecă,
fidejusiunea etc.

4.2. Condiţiile de fond la încheierea actelor

juridice civile.

- capacitatea de a contracta;
- consimţământ;
- obiect;
- cauză.

4.2.1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se

înţelege acea condiţie de fond care constă în aptitudinea
subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi
obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o
parte a capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice şi
juridice. Aceasta este o premisă a capacităţii de exerciţiu,
cealaltă premisă fiind discernământul.

45
 În legătură cu această condiţie de fond a actului
juridic civil principiul este acela că orice persoană deţine
capacitatea de a încheia acte juridice civile, cu excepţia
acelor declarate incapabile de lege [art. 6 alin. (1) din
Decretul nr. 31/1954].
În ceea ce priveşte persoanele juridice principiul
capacităţii de a face acte juridice este subordonat
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă consacrat
de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia
„Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi
care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut”.
Articolul 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 prevede
şi excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile,
care însă trebuie expres prevăzută de lege.

4.2.2. Consimţământul

Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii

de a încheia un act juridic civil.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să
îndeplinească anumite cerinţe:
- consimţământul trebuie să provină de la o persoană
cu discernământ.
- consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a
produce efecte juridice, adică de a-l angaja juridiceşte pe
autorul său.
- consimţământul trebuie să fie exteriorizat, adică
adus la cunoştinţa celeilalte părţi.

46
 - consimţământul nu trebuie să fie afectat de viciile de
consimţământ.
Viciile de consimţământ care afectează caracterul
liber al consimţământului sunt:
- eroarea - falsă reprezentare a realităţii în
momentul încheierii actului juridic civil.,
- dolul - dolul este acel viciu de consimţământ
care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin
folosirea unor mijloace viclene (dolosive) în scopul de a o
determina să încheie actul juridic civil.
- violenţa - violenţa este acel viciu de
consimţământ care există în ameninţarea unei persoane
cu un rău de natură să-i producă o temere care o
determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.
- leziunea - paguba materială suferită de una
dintre părţi din cauza disproporţiei flagrante de valoare
dintre prestaţii, existentă în momentul încheierii actului
juridic civil..

4.2.3. Obiectul actului juridic civil.

Prin obiect de studiu al actului juridic civil se înţelege

conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil,
respectiv acţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de
care sunt ţinute.
Obiectului trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii:
a. obiectul trebuie să existe.
b. obiectul trebuie să fie în circuitul civil.
c. obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil.
47
 d. obiectul trebuie să fie posibil.
e. obiectul trebuie să fie licit şi moral.

4.2.4. Cauza (scopul) actului juridic civil

Cauza este acea condiţie esenţială de validitate a

actului juridic civil care constă în scopul urmărit de parte
sau de părţi la încheierea actului juridic civil.
Condiţiile cauzei:
- să existe;
- să fie reală;
- să fie licită şi morală.

4.2.5. Forma actului juridic civil

Formă a actului juridic civil, desemnează modalitatea

de exteriorizare a voinţei juridice creatoare, modificatoare
sau extinctive a unui raport juridic concret.
Forma actului juridic civil poate fi cerută pentru:
- însăşi validitatea actului juridic – forma ad
validitatem;
- pentru probarea actului juridic – forma ad
probationem;
- forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă
de terţele persoane.
În înţelesul ei restrâns, ca modalitate de exteriorizare
a voinţei juridice a subiectului de drept, forma actului
juridic civil este guvernată de principiul
consensualismului potrivit căruia simpla manifestare de

48
voinţă este nu numai necesară ci şi suficientă pentru
naşterea actului juridic civil.

4.3. Efectele actului juridic civil

Prin efectele actului civil se înţeleg drepturile

subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care
le modifică sau le stinge un asemenea act.
Principiile efectelor actului juridic civil:
a. principiul forţei juridice obligatorii, potrivit căreia
actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor (acte
juridice bilaterale) sau autorului său (acte juridice
unilaterale) întocmai ca legea;
b. principiul irevocabilităţii, potrivit căruia actului
juridic bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa
numai a uneia dintre părţi, iar actului juridic unilateral nu i
se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă în sens
contrar;
c. principiul relativităţii, potrivit căreia actul civil
produce efecte numai faţă de autorii sau autorul său, el
neputând să profite sau să dăuneze altor persoane.

4.4. Nulitatea actului juridic civil

4.4.1.Definiţie şi trăsături caracteristice.

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care suprimă,

în măsura stabilită de o hotărâre judecătorească, efectele
actului juridic civil încheiat cu încălcarea dispoziţiilor

49
legale referitoare la condiţiile de nulitate ale actului juridic
civil.
Trăsăturile caracteristice ale nulităţii:
- nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept
civil;
- nulitatea priveşte numai actele juridice, nu şi faptele
juridice;
- nulitatea intervine atunci când au fost încălcate
normele juridice care reglementează condiţiile de
validitate ale actului juridic civil.
- nulitatea provine din cauze anterioare sau
concomitente actului juridic civil.
- nulitatea lipseşte actul juridic civil de efectele în
vederea cărora a fost încheiat.

4.4.2. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

A. În raport de natura interesului ocrotit – general

sau individual – prin dispoziţia legală încălcată la
încheierea actului juridic civil, nulitatea este de două
feluri: absolută şi relativă.
B. În raport de întinderea efectelor sale, nulitatea
este totală şi parţială.
C. În raport de modul de consacrare legislativă se
distinge: nulitatea expresă şi nulitatea virtuală.
D. În raport de felul condiţiei de validitate
nerespectate la formarea actului juridic există nulitate
de fond şi nulitate de formă.

50
 Capitolul V

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

5.1. Definiţia prescripţiei extinctive

Prescripţia reprezintă pierderea dreptului de a obţine

o hotărâre judecătorească în temeiul căreia să se poată
efectua executarea silită a obligaţiilor, ca urmare a
neexercitării în termenul prevăzut de lege, a acţiunii în
justiţie.
Articolul 1 din Decretul nr. 167/1958 precizează:
„Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge
prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul
stabilit de lege”.
Prescripţia extinctivă este modul de stingere a
dreptului la acţiune ca urmare a neexercitării
acestuia în termenul prevăzut de lege.

5.2. Efectul prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă stinge:

- dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, sau
- dreptul la acţiune, în sens material, iar nu însuşi
dreptul subiectiv civil.

51
 5.3. Domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive

Prin domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive se

înţelege determinarea sferei drepturilor subiective ale
căror acţiuni în justiţie se sting ca urmare a neexercitării
lor în termenele de prescripţie stabilite de lege.
Drepturile subiective sunt ocrotite prin acţiuni în
justiţie care au diferite denumiri, consacrate de lege sau
practica judecătorească, precum:
- acţiunea în revendicare, când reclamantul este
proprietarul;
- acţiunea negatorie, când reclamantul proprietar se
îndreaptă împotriva pârâtului ce pretinde că este titularul
unui drept real principal altul decât dreptul de proprietate
(uz, uzufruct, habitaţie, servitute, superficie);
- acţiune confesorie, când reclamantul este titularul
unui drept real principal, altul decât dreptul de proprietate
(uzuarul, uzufructuarul, superficiarul etc);
- acţiunea posesorie, care ocroteşte posesia;
- acţiunile personale (acţiuni în pretenţii), care
ocrotesc drepturile de creanţă născute dintr-un act sau
fapt juridic;
- acţiunea în constatarea nulităţii, privind nulitatea
absolută;
- acţiunea în anulabilitate, privind nulitatea relativă a
actului juridic civil;
- acţiunile în restabilirea drepturilor personale
nepatrimoniale, care ocrotesc drepturile personal
nepatrimoniale.

52
5.4. Termenele de prescripţie extinctivă

Termenul de prescripţie reprezintă intervalul de timp

stabilit de lege în care poate fi exercitat dreptul la acţiune
în sens material.
Termenele de prescripţie sunt stabilite prin lege:
Decretul
nr. 167/1958, Codul civil, Legea nr. 31/1990 etc. Părţile
prin voinţa lor nu pot stabili ori modifica termenele de
prescripţie.
Pierderea termenului de prescripţie înseamnă
pierderea dreptului la acţiune.
Termen general de prescripţie extinctivă este acel
termen care îşi găseşte aplicaţie practică ori de câte ori
nu îşi găseşte aplicaţie un termen special de prescripţie
în cazul dat şi este:
- termenul general de 3 ani, aplicabil acţiunilor
personale care însoţesc drepturile de creanţă;
- termenul general de 30 de ani, aplicabil acţiunilor
reale care însoţesc drepturile reale prescriptibile;
3. Termene speciale aplicabile acţiunilor
nepatrimoniale:
- termenul de 6 luni pentru acţiunea în anulare a
căsătorie [art. 21 alin. (2) C. fam.];
- termenul de 6 luni aplicabil acţiunii în tăgada
paternităţii a copilului din căsătorie (art. 55 alin. (1) C.
fam.);

53
- termenul de 1 an aplicabil cererii în stabilire a
paternităţii copilului din afara căsătoriei [art. 60 alin.
(1) C. fam].

54
55
 Capitolul VI

PATRIMONIUL PERSOANELOR

6.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale

patrimoniului

Prin patrimoniu înţelegem totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect
de drept.
Patrimoniul prezintă următoarele trăsături
caracteristice:
a. Patrimoniul este o universalitate juridică. Acest
lucru însemnează că:
a) patrimoniul apare ca o masă de drepturi şi de
obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai multor
mase, având fiecare un regim juridic determinat.
Patrimoniul poate fi format şi dintr-o grupare de mase
de bunuri, fiecare masă având însă un regim juridic
distinct.
b) Drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic,
fiecare în parte, sunt distincte de universalitate, astfel că
schimbările care se produc în legătură cu ele nu
afectează universalitatea patrimoniului, indiferent de
manifestarea de voinţă a titularului de drept.
b. Orice persoană are patrimoniu. Toate
persoanele fizice şi toate persoanele juridice, în calitatea
lor de subiecte de drept civil, au patrimoniu, mai mare

56
sau mai mic, indisolubil legat de ele. Nu este de conceput
un subiect de drept fără patrimoniu.
În cazul persoanelor juridice, patrimoniul este strâns
legat de îndeplinirea scopului pentru care s-au constituit,
indiferent care ar fi acest scop, patrimonial sau
nepatrimonial, existenţa patrimoniului fiind şi o condiţie
esenţială pentru înfiinţarea persoanei juridice (art. 26 lit.
e) din Decretul nr. 31/1954).
c. Unicitatea patrimoniului. Patrimoniul persoanei
este unic. Aceasta înseamnă că fiecare subiect de drept
nu are decât un singur patrimoniu, indiferent de
numărul lucrurilor şi locului unde acestea sunt situate,
indiferent de numărul sau valoarea drepturilor şi
obligaţiilor din alcătuirea patrimoniului. Chiar şi în cazul
societăţilor comerciale cu asociat unic, societatea are un
patrimoniu distinct de cel al asociatului unic care a
constituit societatea; asociatul unic nu are două
patrimonii, cel propriu şi cel al societăţii, ci are un singur
patrimoniu în care intră, în afara drepturilor şi obligaţiilor
sale ca persoană fizică şi dreptul ce-l are asupra părţilor
sociale cu care a contribuit la înfiinţarea persoanei
juridice.
d. Divizibilitatea patrimoniului. Patrimoniul, chiar
dacă este unic, este divizibil în mai multe mase de
drepturi şi de obligaţii (sau cum se obişnuieşte să se mai
spună, în mai multe mase de bunuri) fiecare dintre
aceste mase având un regim juridic bine determinat. De
exemplu: patrimoniul persoanelor fizice poate fi divizat în
bunuri comune şi bunuri proprii sau lucruri mobile şi

57
lucruri imobile etc. Patrimoniul persoanelor juridice este
divizat în fonduri.
În cazul unităţilor administrativ-teritoriale, ca
persoane juridice de drept public, acestea au un
patrimoniu propriu care cuprinde bunuri ce fac parte din
domeniul public de interes local şi bunuri ce fac parte din
domeniul privat al unităţii respective. Distincţia este
importantă deoarece în timp ce bunurile din domeniul
public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile,
cele din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept
comun, dacă prin lege nu se prevede altfel, ca urmare,
pot fi urmărite sau înstrăinate, art. 122 alin. (2) şi art. 123
alin. (2) din Legea nr. 215/2001.
e. Netransmisibilitatea patrimoniului prin acte
juridice
între vii.
Nu este de conceput ca o persoană fizică sau juridică
să rămână fără patrimoniu prin transmiterea acestuia în
timpul existenţei sale, prin acte cu titlu oneros sau prin
acte cu titlu gratuit. Persoana respectivă poate înstrăina
un bun sau o masă de bunuri din cuprinsul patrimoniului
dar nu însă şi patrimoniul, care rămâne legat de
persoana titularului său atâta timp cât aceasta exista.
Transmiterea universală a patrimoniului poate avea
loc la moartea persoanei fizice sau în momentul
reorganizării şi încetării persoanei juridice.
În cazul persoanelor juridice există o situaţie în care
are loc o transmisiune cu titlu universal, atunci când
operează divizarea parţială, când o fracţiune din
patrimoniul unei persoane juridice care-şi menţine fiinţa

58
se desprinde şi se transmite unei alte persoane juridice
care ia fiinţă în acest mod sau care exista.

6.2. Funcţiile patrimoniului

a. constituie gajul general al creditorilor

chirografari.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu
dispun de o garanţie reală (gaj, ipotecă ori privilegiu,
situaţii în care s-ar constitui garanţii asupra unor bunuri
determinate din patrimoniul debitorului), prin care să le fie
asigurată creanţa pe care o au împotriva debitorului.
Aceştia vor putea să-şi satisfacă dreptul lor de creanţă
din întreg patrimoniul privit în ansamblul său, ca
universalitate juridică, indiferent de bunurile individuale
ce intră în cuprinsul său. Această idee este exprimată în
art. 1718 C. civ.: „Oricine este obligat personal, este ţinut
de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile mobile şi
imobile, prezente şi viitoare
b. explică şi permite fenomenul subrogaţiei reale
cu titlu universal şi cu titlu particular.
Termenul „subrogaţie“ semnifică înlocuire. Atunci
când într-un raport juridic o persoană este înlocuită cu
altă persoană, avem de a face cu o subrogaţie
personală. Când este înlocuit un lucru cu alt lucru, avem
o subrogaţie reală (res, rei). Subrogaţia reală poate să
fie: a) cu titlul universal, când sunt înlocuite fracţiuni din
patrimoniu (mase de lucruri); b) cu titlul particular, când
sunt înlocuite lucruri izolate (singulare).
c. explică şi permite transmisiunea universală şi
cu titlu universal.

59
 Decesul unei persoane fizice sau reorganizarea unei
persoane juridice pune problema transmiterii drepturilor
şi obligaţiilor nu privite în mod izolat, ci ca universalitate
juridică. Obiectul transmisiunii, deci, îl constituie însuşi
patrimoniul ce aparţine acelui subiect de drept (indiferent
dacă este o persoană fizică sau juridică) şi nu drepturi şi
obligaţii privite în mod izolat.
Atunci când întreg patrimoniul se transmite
nefracţionat către un anumit succesor, avem de a face cu
o transmisiune universală (ex.: în caz de moştenire
către un singur moştenitor sau în caz de comasare a
persoanelor juridice).
Dacă însă transmisiunea patrimoniului se face
fracţionat, avem de a face cu o transmisiune cu titlu
universal. (ex.: transmisiunea unui patrimoniu pe
fracţiuni către mai mulţi succesori, sau în cazul divizării
persoanelor juridice).

60
 Capitolul VII

DREPTUL DE PROPRIETATE

7.1. Dreptul de proprietate. Caracterizare

generală.

Proprietatea reprezintă forma socială de însuşire

(apropriere) a bunurilor materiale, în vederea satisfacerii
nevoilor fizice şi spirituale ale oamenilor.
Literatura economică defineşte proprietatea ca
„totalitate a relaţiilor dintre oameni în legătură cu
bunurile, relaţii reglate de norme istoriceşte determinate
pe plan social“. Aşadar, proprietatea exprimă raportul
social de însuşire a bunurilor materiale de către individ
sau colectivităţile umane. Proprietatea constituie o
condiţie fundamentală de existenţă a societăţii omeneşti.
Definirea proprietăţii pune în evidenţă conţinutul său
social economic, ca relaţie dintre oameni cu privire la
valorile materiale.
Privită în sens juridic, proprietatea apare ca un
rezultat al consacrării raporturilor economice de
proprietate în normele de drept, îmbrăcând forma
dreptului de proprietate. În acest fel reglementat, dreptul
de proprietate se înfăţişează ca un complex de atribuţii
juridiceşte ocrotite, în virtutea cărora titularul său îşi
poate satisface interesele legate de aproprierea unui
lucru, interese care sunt determinate şi condiţionate de
existenţa relaţiilor economice de proprietate.
În reglementările legale, termenul de „proprietate“ se
confundă cu „dreptul de proprietate“. În acest sens,
menţionăm art. 44 şi 136 din Constituţia României,
61
precum şi titlul II al Codului civil, care foloseşte atât
denumirea de proprietate, cât şi cea de drept de
proprietate, cu înţeles sinonim.

Dreptul de proprietate este acel drept real în virtutea

căruia titularul dreptului, persoană fizică sau juridică, este
îndreptăţit să posede, să folosească şi să dispună de un
lucru în mod exclusiv si absolut, prin putere proprie şi în
interes propriu, în limitele determinate de lege.

7.2. Caracterele juridice ale dreptului de

proprietate

A) Caracterul absolut şi inviolabil.

a. Caracterul absolut al dreptului de proprietate se
manifestă în opozabilitatea sa faţă de toată lumea -
opozabilitatea erga omnes. În consecinţă, proprietarul
are puterea de a-l exercita în plenitudinea atributelor
sale, fără a avea nevoie de concursul altor persoane.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate rezultă
chiar de dispoziţia Codului civil, care precizează acest
lucru: ,,proprietarulunui lucru se bucură şi dispune de
acesta în mod exclusiv şi absolut”. Făcând parte din
categoria drepturilor absolute, dreptul de proprietate
conferă titularului puteri nelimitate în privinţa folosirii
economice a lucrului, precum şi în ceea ce priveste
soarta juridică a acestuia.
Puterea proprietarului asupra lucrului avut în
proprietate se poate manifesta prin două modalităţi:
b. Caracterul inviolabil al dreptului de proprietate
este dat de faptul că nimeni nu poatea aduce atingere
atributelor dreptului de proprietate. Art. 136 pct. 5 din

62
Constituţia României consacră: „Proprietatea privată este
inviolabilă, în condiţiile legii organice.“
B) Caracterul exclusiv.
Caracterul exclusiv este consacrat chiar de textul art.
480 Cod civil care defineşte dreptul de proprietate. În
virtutea acestui caracter, titularul dreptului de proprietate
este îndreptăţit să-şi exercite singur atributele, cu
excluderea tuturor celorlalte persoane de la acest
exerciţiu. Toţi ceilalţi sunt obligaţi a se abţine de la
săvârşirea unor fapte care ar aduce atingere exercitării
acestui drept. De la această trăsătură caracteristică sunt
şi unele excepţii cum ar fi dezmembrămintele dreptului
de proprietate (sau alte drepturi reale), precum şi
proprietatea comună pe cote părţi, situaţii în care datorită
voinţei legiuitorului sau proprietarului, unele atribute ale
dreptului de proprietate sunt exercitate de o altă
persoană (ex.: uzufructul, dezmembrământul în virtutea
căruia posesia şi folosinţa sunt exercitate de
uzufructuar).
C) Caracterul perpetuu şi transmisibil.
Acest caracter are în vedere faptul că dreptul de
proprietate durează atât timp cât există bunul şi nu se
stinge prin neîntrebuinţare. În plus, dreptul de proprietate
este cesibil şi transmisibil, el nu se pierde prin moartea
titularului său. Dacă titularul dreptului de proprietate
moare, sau dacă bunul este transmis către un terţ prin
vânzare, dreptul de proprietate îşi păstrează caracterul
perpetuu, deoarece el apare în patrimoniul moştenitorului
sau cumpărătorului. Prin urmare, transmisibilitatea este o
expresie a perpetuării dreptului de proprietate.
D) Caracterul individual.
Art. 728 Cod civil fixează această regulă prin
reglementarea: „nimeni nu poate fi obligat să rămână în

63
indiviziune“. În consecinţă, caracterul individual al
dreptului de proprietate este regula, coproprietatea fiind o
excepţie.
E) Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate
sunt stabilite de lege.
Art. 41 din Constituţie şi art. 480 Cod civil
reglementează exercitarea dreptului de proprietate în
limitele „stabilite de lege“. Aceasta însemnează că, pe de
o parte, proprietarul se „bucură şi dispune“ de bunul său
în limitele legii, iar pe de altă parte el nu trebuie să
abuzeze de dreptul său ci, dimpotrivă, să asigure un
exerciţiu neconflictual al dreptului.
Îngrădirile sau limitele dreptului de proprietate
confirmă regula executării sale „în limitele legii“ (ex.:
restricţii de interes edilitar şi de estetică urbană,
îngrădirile proprietăţii situate în zona de frontieră, etc).
F. Obiectul si intinderea dreptului de proprietate
Obiect al dreptului de proprietate il poate constitui
orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal.
Dreptul de proprietate asupra unui lucru se intinde nu
numai asupra lucrului propriu-zis, ci şi asupra a tot ce
depinde de el, ca accesoriu, precum şi la tot ceea ce
produce el. De exemplu, în cazul proprietăţii unui teren,
obiectul proprietatii se intinde asupra suprafeţei solului,
asupra plantaţiilor ce ar putea să existe pe aceasta,
precum si a produselor ce se vor realiza pe suprafaţa
respectiva.

7.3. Atributele (prerogativele) dreptului de

proprietate.

Conţinutul juridic al dreptului de proprietate este

format din cele trei atribute sau prerogative în temeiul

64
cărora proprietarul realizează exerciţiul acestui drept.
Atributele dreptului de proprietate sunt:
a. posesia, constă în facultatea titularului dreptului
de proprietate de a stăpâni în fapt bunul, direct şi
nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu,
precum şi în facultatea de a consimţi ca stăpânirea de
fapt a bunului să se facă indirect şi nemijlocit prin
intermediul altei persoane, dar în numele şi interesul
proprietarului. Astfel spus, posesia este „prerogativa
dreptului de proprietate de a stăpâni bunul în
materialitatea sa.
b. folosinţa, constă în facultatea proprietarului de a
utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în
proprietate fructele şi veniturile produse de bun.
c. dispoziţia, constă în facultatea proprietarului: a) de
a consuma bunul sau de a-l distruge chiar fără de folos,
ceea ce însemnează un drept de dispoziţie materială; b)
de a înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui drepturi
reale în favoarea altei persoane, ceea ce însemnează un
drept de dispoziţie juridică (ex.: înstrăinarea bunului prin
contracte de vânzare-cumpărare, donaţii etc.; dreptul de
a-l da în gaj sau a constitui o ipotecă asupra lui.)

7.4. Formele dreptului de proprietate.

a. dreptul de proprietate publică, este dreptul real

principal, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, care
conferă atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie
asupra unui bun, care, prin natura sa sau prin prevederile
legii, este de uz sau de utilitate publică, atribute care pot
fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu
respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice.

65
 b. dreptul de proprietate privată, este acel dreptul
real principal care conferă titularului său atributele de
posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunului apropriat în
formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod
absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor
materiale şi a limitelor juridice.
Deosebirile definitorii existente între aceste forme ale
dreptului de proprietate privesc titularul dreptului, obiectul
şi regimul juridic aplicabil.

66
 Capitolul VIII

OBLIGAŢIILE CIVILE

8.1. Noţiune şi elementele structurale ale raportului

juridic obligaţional.

În cadrul raporturilor juridice care se nasc în procesul

vieţii economico-sociale, un rol deosebit revine
raporturilor juridice, denumite abreviativ „obligaţii civile“.
În terminologia juridică, denumirea de obligaţie este
utilizată în două sensuri fundamentale. În sens larg, prin
obligaţie se înţelege raportul juridic în conţinutul căruia
intră atât latura activă, care este dreptul de creanţă ce
aparţine creditorului, cât şi latura pasivă a raportului,
care este datoria ce incumbă debitorului. În sens
restrâns, obligaţia desemnează numai latura pasivă a
conţinutului raportului juridic, fiind deci sinonimă cu
datoria ce revine debitorului.
Definirea raportului juridic obligaţional poate fi făcută
ţinând cont de ambele sensuri.
În sens larg, obligaţia civilă este acel raport juridic în
conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, denumit
creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor, şi
căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare - de a da, a

67
face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de
stat în cazul neexecutării de bunăvoie 1.
În sens restrâns, prin obligaţie civilă se înţelege
raportul juridic de drept civil în virtutea căruia o persoană,
denumită debitor, este ţinută faţă de altă persoană
numită creditor, fie la o prestaţie pozitivă (a da, a face),
fie la o abstenţiune (a nu face).2
Obligaţia civilă poate fi definită ca fiind un raport
juridic de drept civil în virtutea căruia o persoană
denumită creditor are dreptul de a cere altei persoane,
denumită debitor, să săvârşească sau să se abţină de la
săvârşirea unei acţiuni, adică să dea, să facă sau să nu
facă ceva.
Ca orice raport juridic civil, şi raportul de obligaţie
comportă elementele de structură corespunzătoare.
A. Subiectele raportului juridic de obligaţii;
B. Conţinutul raportului juridic de obligaţii;
C. Obiectul raportului juridic de obligaţii;
D. Sancţiunea

A. Subiectele raportului juridic obligaţional sunt

persoanele fizice sau juridice participante la raportul
juridic.
Persoana titulară de drepturi, care este subiectul activ,
se numeşte creditor.

1
A se vedea, C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, ediţia a III- a, Ed. ALL-BECK, Bucureşti, 2000,
p. 3.
2
T. POPESCU, P. ANCA, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 9.

68
 Persoana titulară de obligaţii, care este subiectul
pasiv, se numeşte debitor.
În raporturile speciale de obligaţii, cel mai adesea fiecare
subiect are deopotrivă calitatea şi de creditor şi de
debitor. Astfel, în raportul juridic de vânzare-cumpărare,
vânzătorul este creditorul preţului şi debitorul bunului, în
timp ce cumpărătorul este creditorul bunului şi debitorul
preţului.
În orice obligaţie civilă există cel puţin un debitor şi
un creditor, dar poate exista şi o pluralitate de subiecte,
adică mai mulţi debitori şi mai mulţi creditori. Părţi sunt
însă numai două: partea creditoare şi partea debitoare.
În cazul unor categorii de obligaţii specifice,
subiectele acestora pot avea denumiri cum ar fi: locator,
locatar, împrumutat, împrumutător, mandant, mandatar
etc.

B. Conţinutul raportului juridic de obligaţie este

format din dreptul de creanţă, aparţinând creditorului, şi
obligaţia corespunzătoare acestui drept, care incumbă
debitorului.
Dreptul de creanţă constă din facultatea creditorului
de a pretinde debitorului executarea unei anumite
prestaţii, adică a da ceva, a face ceva sau a nu face
ceva.
Drepturile de creanţă într-un raport juridic obligaţional
sunt întotdeauna relative, adică drepturi opozabile numai
unei anumite persoane şi anume debitorului.
Drepturile de creanţă sunt întotdeauna patrimoniale.

69
 Drepturile creditorului şi obligaţiile debitorului nu
există independent unele faţă de altele, ci există
întotdeauna împreună, condiţionându-se reciproc.
Dreptul de creanţă se înscrie în activul
patrimoniului, iar obligaţia corelativă este cuprinsă în
pasivul acestuia.
Obligaţia reprezintă îndatorirea de a avea
comportarea pretinsă de creditor adică de a da ceva, a
face ceva sau a nu face ceva, îndatorire care la nevoie
poate fi impusă prin forţa de constrângere a statului.

C. Obiectul raportului juridic de obligaţie îl

constituie prestaţia la care este îndreptăţit creditorul şi de
care este ţinut debitorul. Prestaţia poate fi pozitivă sau
negativă. Prestaţia pozitivă constă în îndeplinirea unei
anumite acţiuni, iar cea negativă constă în abstenţiunea
de la o acţiune.
Prestaţia, în mod concret, constă în a da ceva, a face
ceva (prestaţie pozitivă) sau a nu face ceva
(abstenţiune).
Prin a da ceva se înţelege transmiterea sau
constituirea unui drept real de la debitor către creditor
(ex.: în raportul juridic de vânzare-cumpărare se transmite
dreptul de proprietate către cumpărător). Obligaţia de a da
nu se confundă cu obligaţia de a preda. În exemplul
menţionat, predarea bunului în materialitatea lui constituind
o obligaţie de a face.1 Obligaţia de a da este de regulă,
executată prin însăşi faptul încheierii contractului, ulterior

1
C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 5

70
rămânând obligaţia de predare materială a lucrului
respectiv.
Prin a face ceva se înţelege săvârşirea unei anumite
acţiuni, executarea unei lucrări sau prestarea unui
serviciu (ex.: obligaţia proiectantului de a efectua lucrările
de proiectare în raporturile juridice de proiectare;
obligaţia cărăuşului de a efectua transportul în raportul
juridic de transport).
Prin a nu face ceva se înţelege abţinerea unei
persoane de la săvârşirea unei acţiuni pe care în mod
normal ar fi putut să o săvârşească dacă nu s-ar fi obligat
să n-o facă (ex.: obligaţia asumată de un proprietar de
teren faţă de vecinul său de a nu face o construcţie pe
propriul teren pentru a nu întuneca ferestrele de vedere
ale vecinului; obligaţia unui actor de a nu juca acelaşi rol
şi pe scena altui teatru decât a aceluia cu care a încheiat
contractul).
În această categorie nu intră abţinerile impuse prin
norme juridice prohibitive.

D. Sancţiunea sau constrângerea constă în puterea

pe care legea o recunoaşte creditorului de a sili pe
debitor să-şi execute obligaţia sa, în cazul când acesta
nu o face de bunăvoie.
În general, obligaţiile debitorului sunt executate de
bunăvoie, existând interesul economic al acestuia să
execute obligaţiile asumate. În cazul în care debitorul nu
le execută, creditorul are la îndemână forţa de
constrângere a statului, care se realizează prin

71
intermediul instanţelor judecătoreşti ca urmare a sesizării
lor de creditor cu o acţiune în justiţie1.

8.2. Clasificarea obligaţiilor civile

A. După obiectul lor: obligaţia de a da, de a face

şi de a nu face.
a) obligaţia de a da ceva (dare), care are ca obiect
constituirea sau transmiterea unui drept real (ex.:
obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului
dreptul de proprietate asupra bunului vândut.
b) obligaţia de a face ceva, are ca obiect o prestaţie
pozitivă, alta decât transmiterea unui drept real (ex.:
executarea unei lucrări, prestarea unui serviciu
c) obligaţia de a nu face ceva, are ca obiect
abstenţiunea debitorului de a face un lucru, care, dacă nu
ar fi existat această obligaţie, era îndreptăţit să-l facă.
B. După modalitatea în care se realizează
prestaţia:
a) obligaţii pozitive (obligaţiile de a da şi de a face);
b) obligaţii negative (de a nu face).
C. După finalitatea urmărită de părţi:
a) obligaţii de rezultat (obligaţii determinate) sunt acele
obligaţii prin care debitorul se obligă să obţină un anumit
rezultat concret prin activitatea pe care o desfăşoară (ex.:

1
Pentru un examen amănunţit privind executarea silită, a se
vedea: S. ZILBERSTEIN, V.M. CIOBANU, Tratat de executare silită,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 23 şi urm.; FL. MĂGUREANU,
Drept procesual civil, ediţia a X-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008, p. 401 şi urm.

72
obligaţia antreprenorului de a construi un hotel sau o
pensiune);
b) obligaţii de mijloace (de diligenţă sau prudenţă)
sunt acele obligaţii prin care debitorul se obligă să
utilizeze toate căile, să depună toate diligenţele
(stăruinţa) pentru realizarea unui anumit scop, fără însă
ca atingerea scopului să fie un element al prestaţiei (ex.:
obligaţia medicului de a trata o anumită boală, fără însă a
garanta vindecarea pacientului; obligaţia avocatului de a
depune toate eforturile şi de a face apel la toate
cunoştinţele sale juridice în domeniul obiectului litigiului
pentru a obţine o hotărâre judecătorească favorabilă
clientului său, fără a se angaja că hotărârea va fi cu
certitudine în favoarea acestuia etc.).
D. După sancţiunea lor juridică:
a) obligaţii civile perfecte, care se bucură integral de
sancţiunea juridică în sensul că cel căruia îi sunt
recunoscute drepturile (creditorul), poate apela în caz de
nevoie la forţa de constrângere a statului pentru a
determina pe debitor să-şi execute obligaţia la care s-a
angajat dacă de bunăvoie nu o realizează.
b) obligaţii naturale (imperfecte), care nu se mai
bucură de integralitatea sancţiunii juridice. În privinţa lor
nu se mai poate cere executarea silită, dar de îndată ce
au fost executate, debitorul nu mai are dreptul să ceară
restituirea prestaţiei.
E. După structura lor:
a) obligaţii pure şi simple sunt obligaţiile
caracterizate printr-un singur creditor, un singur debitor,
un obiect şi se execută de îndată;

73
 b) obligaţii complexe. Acestea pot fi:
1) obligaţii cu pluralitate de obiecte – care pot fi:
conjuctive, alternative sau facultative.
2) obligaţiile cu pluralitate de subiecte sunt
obligaţiile divizibile, indivizibile şi solidare.
3) Obligaţiile afectate de modalităţi sunt obligaţiile
complexe ale căror efecte sunt legate de anumite
împrejurări viitoare avute în vedere la naşterea obligaţiilor
şi care pot suspenda sau stinge obligaţia respectivă.
Modalităţile care afectează obligaţiile sunt termenul şi
condiţia.
F. După opozabilitatea lor1.
a) obligaţii obişnuite;
b) obligaţii reale;
c) obligaţii opozabile terţilor.
a) obligaţiile obişnuite – sunt acele obligaţii cărora
le sunt proprii sub aspectul opozabilităţii, toate regulile
care cârmuiesc drepturile relative, adică acele drepturi
subiective civile cărora le corespunde obligaţia
subiectului pasiv, determinată odată cu naşterea
raportului juridic de a da, a face (obligaţia pozitivă) sau a
nu face (obligaţia negativă). În categoria drepturilor
relative intră toate drepturile de creanţă.
b) obligaţii reale – sunt acele obligaţii ce apar ca un
accesoriu al unui drept real, ca adevărate sarcini reale
ce incumbă titularului unui drept real privitor la un bun
oarecare. Exemplu – obligaţia titularilor drepturilor de
proprietate asupra terenurilor agricole de a le cultiva şi de

1
C. BÎRSAN, op. cit., p. 9-10.

74
a asigura protecţia solului (art. 74 din Legea nr. 18/1991
privind fondul funciar).
c) obligaţii opozabile terţilor – se caracterizează
prin aceea că sunt strâns legate de posesia lucrului, încât
creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său
decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să
respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi
personal la constituirea raportului juridic obligaţional.

8.3. Izvoarele obligaţiilor civile

Prin izvoare ale obligaţiilor civile se înţeleg faptele

sau actele juridice care dau naştere raporturilor juridice
obligaţionale.
Izvoarele obligaţiilor civile generează drepturi
subiective şi obligaţii ce corespund acestor drepturi între
subiectele raportului juridic.
Izvoarele posibile de obligaţii:
A. actele juridice
B. faptele juridice

A. Actele juridice
Prin act juridic se înţelege acea manifestare de
voinţă, animată de intenţia de a produce efecte juridice,
adică de a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice
civile.
În această categorie urmează să încadrăm:
1. Contractul;
2. Actul juridic unilateral.

75
 B. Faptele juridice, în înţelesul restrâns al noţiunii,
sunt acele fapte licite sau ilicite, săvârşite fără intenţia de
a produce efecte juridice, efecte însă care se produc în
virtutea legii, independent de voinţa celor care au
săvârşit faptele.
Vom cuprinde în această categorie:
- gestiunea intereselor altuia;
- plata lucrului nedatorat;
- îmbogăţirea fără justă cauză;
- fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (delictul civil).
Prin urmare, izvoare ale obligaţiilor civile sunt:
- contractul;
- actul juridic unilateral;
- gestiunea intereselor altuia;
- plata nedatorată (plata lucrului nedatorat);
- îmbogăţirea fără justă cauză (just temei);
- fapta ilicită şi prejudiciabilă.

8.4. Contractul, principalul izvor de obligaţii civile

Contractul este acordul de voinţă intervenit între

două sau mai multe persoane în scopul de a crea, a
modifica, a transmite sau stinge un raport juridic.
În principiu, încheierea oricărui contract este liberă,
de aceea se vorbeşte despre principiul libertăţii
contractuale care guvernează materia contractelor.
Acest principiu nu trebuie înţeles în sensul unui liber
arbitru, ci în libertatea determinată de viaţa socială.
Voinţa liberă exprimată în contract trebuie să respecte:
- legile în vigoare

76
- ordinea publică, socială şi economică
- regulile de convieţuire socială („de bune moravuri“ -
Codul civil).

8.4.1. Clasificarea contractelor

A. În funcţie de calitatea subiectelor care

participă la contract:
a) contracte de drept comun care se încheie între
persoanele fizice, ori între acestea şi persoanele juridice,
potrivit Codului civil şi legislaţiei civile în general.
Exemple: contractul de vînzare-cumpărare; contractul de
schimb; contractul de mandat; contractul de donaţie etc.;
b) contracte comerciale care se încheie între
persoane care au calitatea de comerciant cu privire la
vânzarea-cumpărarea comercială de mărfuri, executarea
de lucrări sau prestarea de servicii şi care sunt supuse
prevederilor Codului comercial de la 1887 şi normelor din
legi speciale cum sunt: Legea 31/1990 privind societăţile
comerciale, Legea 26/1990 privind Registrul Comerţului,
Legea 58/1998 privind activitatea bancară etc.
B. În funcţie de modul de reglementare,
contractele se clasifică în:
a) contracte numite care au reglementări proprii,
speciale şi distincte în lege ele corespunzând unor
operaţiuni economice determinate precum: vânzarea,
împrumutul, depozitul, mandatul, locaţia etc.
b) contracte nenumite care nu cunosc o
reglementare distinctă şi cărora li se aplică
reglementările generale ale materiei. În virtutea libertăţii

77
de voinţă, părţile pot găsi diferite feluri de contracte
pentru a îmbrăca operaţiile pe care le săvârşesc, fără a fi
nevoite să apeleze la formele de contracte numite.
C. În funcţie de conţinutul lor:1
a) contracte bilaterale (sinalagmatice) caracterizate
prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi
interdependenţa dintre ele (ex.: contracte de vânzare-
cumpărare, contract de furnizare, contract de transport,
etc.), fiecare parte având concomitent atât calitatea de
creditor cât şi pe cea de debitor.
b) contracte unilaterale. Sunt acele contracte în
virtutea cărora numai o parte se obligă faţă de alta, iar
cea de a doua acceptă fără să dea ceva în schimb (ex.:
contract de donaţie, contract de împrumut fără dobândă,
contract de depozit gratuit etc.).
D. În funcţie de modul de formare,
a) contracte consensuale - se încheie prin simplul
acord de voinţă al părţilor, neînsoţite de vreo formă
cerută de lege (ex.: contract de împrumut, contract de
vânzare-cumpărare etc.).
b) contracte solemne (formale). Pentru valabilitatea
acestor contracte este necesară pe lângă acordul de
voinţă al părţilor şi îndeplinirea unei formalităţi cerute de
lege. Forma solemnă (forma ad solemnitatem) reprezintă
un element constitutiv al contractului (ex.: contract de
societate, contract de vânzare-cumpărare a lucrurilor
imobile, care se încheie în mod valabil numai la notarul
public).
1
C.STĂTESCU, C.BÂRSAN, Tratat de Drept Civil, Teoria
generală a obligaţiilor, Editura Academiei, 1981

78
 c) contracte reale – Se încheiate prin manifestarea
de voinţă a părţilor, urmate de remiterea materială a unui
lucru (res, rei). În aceste cazuri, contractele se consideră
perfectate numai dacă se predă efectiv şi lucrul
împrumutat, depozitat sau lăsat în gaj, înţelegerea
prealabilă a părţilor de a contracta având numai valoarea
unei promisiuni cu caracter unilateral sau sinalagmatic,
urmând să fie predat efectiv şi lucrul pentru ca acel
contract să fie valabil.
E. În funcţie de scopul urmărit de părţi:
a) contract cu titlu oneros, în care fiecare dintre
părţi urmăreşte procurarea unui avantaj material (ex.:
contract de vânzare-cumpărare, contract de furnizare,
contract de transport, etc.). Potrivit prevederilor art. 945
C. civ., „Contractul oneros este acel contract în care
fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”.
b) contract cu titlu gratuit, contract în care numai
una dintre părţi urmăreşte procurarea unui avantaj
material (ex.: contract de donaţie, contract de depozit
gratuit, contractul de folosinţă sau comodatul etc.).
Conform prevederilor art. 946 C. civ. „Contractul gratuit
sau de binefacere este acela, în care una din părţi
voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”.
În funcţie de modul de executare:
a) contracte cu executare imediată, cele a căror
executare se produce într-un singur moment (ex.: contract
de vânzare-cumpărare etc.).
b) contract cu executare succesivă, care se
execută treptat, în timp (ex.: contract de furnizare a

79
energiei electrice, a apei potabile, contractul de
asigurare, de locaţiune etc.).
În funcţie de unele corelaţii existente între ele:
a) contracte principale - aceste contracte au o
existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu este
legată de a altor contracte (ex.: contract de vânzare-
cumpărare, contract de furnizare, contract de transport,
etc.).
b) contracte accesorii, contracte care însoţesc
unele contracte principale (ex.: contract de gaj, care
însoţeşte un contract de împrumut, contract de ipotecă,
care însoţeşte un contract de împrumut, contract de
fidejusiune, care însoţeşte un alt contract garantând
executarea prestaţiei de către debitorul preţului etc.).

8.4.2. Încheierea contractului

Contractul fiind un acord de voinţă, încheierea lui

presupune două momente concordante:
a. oferta de a contracta
b. acceptarea ofertei.

a. Oferta de a contracta este manifestarea de voinţă a

unei persoane care propune încheierea unui contract.
Oferta poate fi făcută unei persoane determinate sau
publicului în general (cum ar fi expunerea mărfurilor în
vitrină, spre vânzare).
Pentru ca manifestarea de voinţă să nu constituie o
simplă invitaţie la tratative, oferta trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:

80
 - să fie reală, serioasă şi neechivocă.
- să fie precisă, adică să concretizeze în aşa măsură
clauzele viitorului contract, încât prin acceptare el să se
poată încheia.
- să fie fermă, adică să fie făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice şi nu din simplă curtuazie.
Oferta de a încheia un contract trebuie să fie făcută
cu intenţia de a angaja juridiceşte pe cel ce şi-a
manifestat voinţa.

b. Acceptarea ofertei este manifestarea de voinţă a

unei persoane de a primi, fără rezerve sau propuneri de
modificări oferta ce i s-a făcut privind încheierea unui
contract. Dacă destinatarul ofertei face rezerve sau
propuneri de modificări, manifestarea voinţei nu mai este
o acceptare, ci constituie o nouă ofertă (contra ofertă),
rolul inversându-se.
Acceptarea ofertei poate fi expresă sau tacită care
să rezulte din acte sau fapte concludente că se acceptă
oferta.
Retragerea intempestivă a ofertei atrage răspunderea
ofertantului pentru toate prejudiciile produse prin acest fapt.
Este angajată răspunderea civilă delictuală a ofertantului
pentru faptul de a-şi fi retras oferta (este vorba de fapte
ilicite şi prejudiciabile).
Momentul încheierii contractului este diferit, după
cum contractul se încheie între prezenţi sau între absenţi.
În cazul în care contractul se încheie între prezenţi,
adică între persoane care sunt de faţă - cu care se
asimilează şi încheierea prin telefon -, contractul se

81
consideră încheiat în momentul realizării acordului de
voinţă.
Moment al încheierii contractului, este acela în care
ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare.
Stabilirea momentului încheierii contractului prezintă
interes din numeroase puncte de vedere, din care
reţinem:
- efectele se produc, de regulă, din chiar momentul
încheierii contractului. Aceasta însemnează că momentul
încheierii contractului marchează începutul exercitării
drepturilor şi a îndeplinirii obligaţiilor de către părţile
contractante.
- angajarea răspunderii părţilor pentru îndeplinirea
obligaţiilor asumate în contract.
Locul încheierii contractului este o problemă
conexă care are importanţă din punct de vedere al
efectelor contractului. Distingem următoarele două
situaţii:
- când contractul se încheie între prezenţi, locul
încheierii contractului îl formează locul unde se găsesc
părţile.
- când contractul se încheie între absenţi, locul
încheierii îl constituie localitatea unde ofertantul s-a
întâlnit cu acceptarea.

8.4.3. Efectele contractului

Examinarea efectelor contractului se face în lumina

principiilor care le guvernează:
1. principiul forţei juridice obligatorie a contractului.

82
 2. principiul relativităţii efectelor contractului.

1. Principiul forţei juridice obligatorie a

contractului se întemeiază pe art. 969 C. civ. care
spune: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante”.
Având forţă juridică obligatorie între părţile
contractante, este evident faptul că contractul poate fi
modificat, desfăcut sau desfiinţat, numai prin acordul de
voinţă al părţilor.
2. Principiul relativităţii efectelor contractuale.
Contractul produce efecte numai între părţile
contractante. Faţă de terţi, contractul poate fi invocat
numai ca un fapt juridic, ca o realitate socială pe care
trebuie să o respecte şi să nu împiedice părţile în
executarea obligaţiilor sau valorificarea drepturilor
obţinute din contract.

8.4.4. Actul juridic unilateral - izvor de obligaţii

civile

Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a

unei singure persoane - fizice sau juridice - prin care
aceasta se angajează din punct de vedere juridic,
asumându-şi obligaţia, fără a fi necesară, pentru
naşterea şi validitatea obligaţiei, o acceptare din partea
creditorului.

83
 Deci, actele juridice unilaterale sunt izvorul de
obligaţii civile care constau în voinţa unilaterală a unei
părţi care se obligă.
Elementele esenţiale pentru existenţa actului juridic
unilateral sunt:
- voinţa părţii care se obligă;
- un obiect determinat;
- o cauză (un scop) licită.
Dintre cazurile de acte juridice unilaterale cel mai
frecvent citate ca izvoare de obligaţii civile, menţionăm:
a) Oferta de contract este actul juridic unilateral
care constă în manifestarea unilaterală de voinţă a unei
persoane de a încheia un contract. Ofertantul se obligă
să menţină oferta, fie pe un termen specificat, fie până la
întoarcerea răspunsului destinatarului.
Ofertantul răspunde de neîndeplinirea acestei
obligaţii, respectiv de a menţine oferta până la expirarea
termenului de valabilitate a propunerii de a contracta;
b) Promisiunea publică de răsplată (recompensa)
este actul juridic unilateral care îl obligă pe promitent să
plătească recompensa persoanei care îndeplineşte actul
sau faptul prevăzut în promisiune (ex.: înapoierea
obiectului pierdut);
c) Promisiunea publică de premiere a unei lucrări,
în caz de reuşită la un concurs (publicarea de concurs cu
premii), este actul juridic unilateral care obligă pe
promitent să plătească premiul persoanei a cărei lucrare
sau acţiune merită premierea, potrivit condiţiilor
concursului;

84
 d) Testamentul este actul juridic unilateral prin care
o persoană dispune pentru cauză de moarte, asupra
bunurilor aflate în patrimoniul său;
e) Gestiunea de afaceri (a intereselor altuia) este
actul juridic unilateral prin care o persoană se obligă să
intervină în treburile alteia, faţă de care nu avea nici o
obligaţie prestabilită.
Gestiunea de afaceri o vom studia în mod aparte, ca
izvor separat de obligaţii civile.

8.4.5. Efectele obligaţiilor civile

Efectul obligaţiei civile este dreptul pe care acesta îl

conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine de la
debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care este
obligat.
Efectul obligaţiei se materializează în problema
executării obligaţiilor.
Executarea obligaţiilor se realizează în următoarele
moduri:
A. executarea voluntară: plata obligaţiilor;
B. executarea silită în natură;
C. executarea prin echivalent.

A. Executarea voluntară a obligaţiilor

Plata reprezintă executarea voluntară a obligaţiei de
către debitor, indiferent de obiectul ei.
Dreptul nostru consacră principiul executării în natură
a obligaţiilor. Aceasta însemnează executarea obligaţiei
în natura ei specifică, a prestaţiei însăşi la care s-a

85
obligat debitorul, şi nu plata unui echivalent bănesc în
locul acesteia.
Noţiunea de plată are o sferă largă. Ea se referă la:
- achitarea unei sume de bani;
- transferarea unui bun împreună cu dreptul de
proprietate asupra lui;
- executarea unei lucrări;
- prestarea unui serviciu.
Condiţiile plăţii:
1. Cine poate face plata. Principiul general care
cârmuieşte această materie este acela că oricine poate
face plata.
Potrivit art. 1093 C. civ., obligaţia poate fi achitată de
orice persoană interesată sau chiar neinteresată.
Precizări ce se impun:
- Cel ţinut să facă plata este debitorul. El poate plăti
în mod valabil personal sau prin reprezentant;
- Plata poate fi făcută de o persoană ţinută alături de
debitor (codebitor solidar) sau pentru debitor (fidejusor);
- Plata poate fi făcută de o persoană interesată în
efectuarea ei (ex.: dobânditorul unui imobil ipotecat poate
face plata pentru a evita urmărirea silită în privinţa
imobilului);
- Plata poate fi făcută de orice persoană
neinteresată, de un terţ neinteresat: în numele
debitorului, în cadrul unui contract de mandat; în nume
propriu, atunci când face o liberalitate debitorului.
2. Cui se poate face plata. Art. 1096 C. civ.
precizează persoanele îndreptăţite să primească plata.

86
 - Cel îndreptăţit să primească plata este creditorul.
După moartea acestuia, plata se face moştenitorilor săi;
- Plata poate fi primită de un reprezentant legal
(tutore) sau convenţional (mandatar) al creditorului;
- Plata poate fi făcută unui terţ, desemnat de justiţie a
primi plata. Spre exemplu, unui creditor popritor al
creditului.
3. Obiectul plăţii. Plata trebuie să constea în
executarea întocmai a obligaţiei asumate, adică predarea
unui lucru, executarea unei lucrări, prestarea unui
serviciu, achitarea unei sume de bani.
În principiu, plata este indivizibilă. Creditorul nu
poate fi obligat să primească plata în mod fracţionat.
Există câteva excepţii de la acest principiu:
- prin convenţia părţilor, plata poate fi divizibilă;
- în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi
moştenitori;
- în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie,
datoriile strângându-se până la concurenţa celei mai
mici;
- în cazul în care instanţa acordă debitorului termen
de graţie.
4. Data plăţii. Plata urmează a se face când datoria
a ajuns la scadenţă, adică a devenit exigibilă.
- la obligaţiile cu execuţie imediată, plata trebuie
făcută în momentul naşterii raportului juridic;
- la obligaţiile cu termen, plata este exigibilă la
termenul stabilit de părţi.

87
 În caz de plată cu întârziere, creditorul are dreptul la
despăgubiri pentru prejudiciile pe care le-a suferit ca
urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.
5. Locul plăţii. Plata se face la locul convenit de
părţi. Dacă părţile nu au convenit locul plăţii, art. 1104 C.
civ. prevede că ea trebuie să se efectueze la domiciliul
debitorului (plata este cherabilă şi nu portabilă).
Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina
debitorului. Părţile pot conveni şi alt fel.
Dovada plăţii. Plata are drept efect liberarea debitorului
de obligaţia asumată. Mijloacele de probă vor fi cele din
materia dovedirii actelor juridice.

B. Executarea silită în natură a obligaţiilor

Dacă debitorul nu execută de bună voie obligaţia,

deci nu efectuează plata, creditorul poate valorifica
dreptul său subiectiv patrimonial pe care îl are împotriva
debitorului prin mijloacele pe care legea i le pune la
dispoziţie de a-l sili la executare; în acest caz are loc
executarea silită pe cale judecătorească.
În principiu, executarea silită se face tot în natură,
prin obligarea debitorului să execute în mod efectiv şi
real însuşi obiectul obligaţiei, deoarece numai în acest fel
creditorul primeşte exact prestaţia care va duce la
satisfacerea dreptului său de creanţă.
Atunci când obligaţia debitorului este de a face sau a
nu face ceva, legea pune la îndemâna creditorului,
pentru a-l constrânge pe debitor să execute în natură,

88
anumite mijloace de constrângere care se numesc daune
cominatorii.
Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe
care debitorul este obligat să o plătească pe fiecare zi de
întârziere până la executarea obligaţiei. Cuantumul de
timp sau al sumei daunelor se stabilesc prin hotărâre
judecătorească. Dacă debitorul persistă în a nu-şi
executa obligaţia, instanţa poate mări cuantumul lor.

C. Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea

prin echivalent)
Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul
creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor,
echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a
neexecutării, a executării necorespunzătoare sau a
executării cu întârziere a obligaţiei.
Există anumite situaţii în care executarea în natură a
obligaţiilor nu mai poate fi obţinută, astfel că obligarea
debitorului la plata despăgubirilor prezintă un interes
deosebit pentru creditor. Ele sunt următoarele:
a) în cazul obligaţiilor de a face:
- când obligaţia asumată este intuitu personae (ex.:
obligaţia unui pictor de a picta un tablou);
- când obligaţia trebuie executată într-un termen
considerat esenţial de către creditor, pe care debitorul l-a
lăsat să treacă fără să execute;
b) în cazul obligaţiilor de a nu face, dacă debitorul
nu-şi respectă această obligaţie.
În cazul în care executarea în natură nu mai este
posibilă, creanţa iniţială este înlocuită cu o altă creanţă,

89
anume aceea de despăgubire, care are drept obiect
suma de bani ce reprezintă prejudiciul suferit de creditor.
Aceasta nu înseamnă transformarea obligaţiei într-o
nouă obligaţie.
Condiţiile care se cer pentru acordarea
despăgubirilor:
1. existenţa unui prejudiciu, a unei pagube materiale
suferite de creditor. În măsura în care nu există
prejudiciu, acţiunea creditorului prin care se cere plata
despăgubirilor urmează a fi respinsă ca fiind lipsită de
interes.
2. existenţa faptei ilicite a debitorului care a provocat
prejudiciul şi care constă în:
- neexecutarea obligaţiei;
- executarea necorespunzătoare a obligaţiei;
- executarea cu întârziere a obligaţiei.
3. raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu. Fapta ilicită este cauza. Prejudiciul este
efectul.
4. vinovăţia. Neexecutarea obligaţiilor sau
executarea lor necorespunzătoare sau cu întârziere să
fie imputabilă debitorului.

8.4.6. Garantarea obligaţiilor civile. Ipoteca

Garanţiile sunt acele mijloace juridice, care dincolo

de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest
drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative
suplimentare, constând de regulă, fie într-o prioritate faţă
de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de

90
neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o
altă persoană care s-a angajat să execute ea obligaţia ce
revenea debitorului.

Ipoteca este o garanţie reală imobiliară, care nu

comportă deposedarea celui ce o constituie.
Ipoteca poate fi:
1. ipoteca legală - când ia naştere în virtutea unei
dispoziţii legale;
2. ipoteca convenţională - când ia naştere din
convenţia părţilor.
Caracterele generale ale ipotecilor
- este un drept real accesoriu care însoţeşte obligaţia
pe care o are debitorul faţă de creditor care acordă
titularului său un drept de urmărire a bunului în mâna
oricui s-ar afla acel bun şi un drept de preferinţă pentru
satisfacerea creanţei faţă de alţi creditori ai aceluiaşi
debitor. Fiind un drept accesoriu, ipoteca însoţeşte
obligaţia ce o are debitorul faţă de creditor;
- este o garanţie imobiliară, întrucât numai bunurile
imobile pot fi ipotecate. Pot fi ipotecate numai bunurile
imobile aflate în circuitul civil, nu şi cele care nu se află în
acest circuit;
- ipoteca este supusă principiului specializării, în
sensul că trebuie să fie determinată asupra imobilului
afectat ca garanţie cât şi asupra valorii creanţei
garantate. Este spre exemplu cazul ipotecilor prevăzute
pentru gestionari în considererea eventualelor prejudicii
ce ar putea fi create în gestiunea lor;

91
 - ipoteca este indivizibilă - ea există asupra întregului
imobil, chiar dacă a fost plătită o parte din datorie. Dacă
în cazul partajului imobilul trece în lotul numai al unuia
dintre copărtaşi, va trebui să suporte urmărirea pentru
întreaga datorie, garanţia urmând să apară ca o garanţie
incorporată în imobil1.
Ipoteca legală - este ipoteca care ia naştere în virtutea
prevederilor legale (ex.: ipoteca asupra unor bunuri
imobile proprietatea gestionarului, pentru garantarea faţă
de instituţie - societate comercială; regie autonomă cu
capital integral sau majoritar de stat etc, a acoperirii
pagubelor ce s-ar cauza de gestionar); - ipoteca
constituită asupra locuinţei proprietate personală pentru
garantarea împrumutului de la CEC, luat în vederea
construirii locuinţei; etc.
Ipoteca convenţională - este ipoteca stabilită prin
convenţia părţilor. Pentru aceasta se cere:
- cel ce constituie ipoteca să aibă capacitate deplină
de exerciţiu. Ocrotitorul legal al minorului, părintele sau
tutorele, nu pot garanta cu ipoteca asupra bunurilor
imobile ale acestuia;
- cel ce constituie ipoteca trebuie să aibă calitatea de
proprietar actual al bunului imobil;
- ipoteca trebuie încheiată prin înscris autentic2.

1
C. BÎRSAN, op. cit., p. 417-418.
2
Pentru amănunte privind înscrisurile autentice, a se vedea FL.
MĂGUREANU, Înscrisurile mijloace de probă în procesul civil, Ed.
ALL-BECK, Bucureşti, 1998, p. 45 şi urm.

92
Publicitatea ipotecii
Pentru a fi opozabilă terţilor, ipoteca trebuie supusă
publicităţii. În acest sens, ipoteca se înscrie într-un
registru special, sau după caz, în cartea funciară ce se
găseşte la judecătoria situată în raza teritorială în care se
află imobilul. Ipoteca devine opozabilă faţă de terţi numai
prin înscrierea acesteia, marcând astfel şi rangul de
preferinţă al acesteia (art. 1778 C. civ.). Ipotecile înscrise
în aceeaşi zi, au acelaşi rang. Prin terţi, în cazul ipotecii,
înţelegem creditorii chirografari, ceilalţi creditori ipotecari,
precum şi dobânditorii ulteriori ai imobilului. Dacă sunt
doi creditori cu rang diferit, cel cu rang prioritar va fi cel
care a înscris mai întâi ipoteca şi ca urmare va putea să-
şi satisfacă mai întâi şi integral creanţa faţă de ceilalţi
creditori, chiar ipotecari dar de rang inferior.
Pentru înscrierea ipotecii convenţionale, ambele părţi, în
persoană sau cu procură autentică se vor prezenta la
judecătoria în raza căreia se află imobilul. Judecătoria va
dispune prin încheiere înscrierea ipotecii şi va face
menţiunea pe actul original cu privire la data şi numărul
de ordine al înscrierii. În cazul ipotecii legale, nu este
necesară prezenţa părţilor, fiind suficient ca acel creditor
sau mandatarul acestuia să se prezinte la judecătorie şi
în virtutea titlului său să solicite înscrierea ipotecii.
Stingerea ipotecii.
Ipoteca se poate stinge pe cale principală prin
stingerea raportului de obligaţie garantat (plata datoriei
pentru care s-a instituit ipoteca); prin renunţarea
creditorului la ipotecă; prin prescripţie dacă spre exemplu
imobilul este obţinut prin uzucapiune; anularea actului

93
constitutiv al ipotecii; rezoluţiunea dreptului de proprietate
al constitutorului. Ipoteca se poate strămuta (transfera),
asupra indemnizaţiilor primite în cazul asigurărilor pentru
imobilul care a fost asigurat sau a sumelor obţinute în
urma exproprierii.
Ipoteca poate înceta şi pe cale accesorie dacă obligaţia
principală a încetat. Exemple: plata; remiterea (iertarea) de
datorie; compensaţie etc.
Ipoteca se poate perima prin trecerea unui termen de
15 ani de la data înregistrării, urmând ca pentru a o
menţine, înainte de a se perima, să se facă o nouă
înscriere. Dacă sunt mai mute ipoteci, trebuie să se facă
menţiune cu privire la care ipotecă se reînnoieşte.
Înscrierea ipotecii legale nu se perimă, oricât timp ar
trece de la efectuarea ei. Dacă se impune reînnoirea,
aceasta trebuie să se facă în termen de cel mult un an de
la data la care a încetat cauza care a determinat-o. Dacă
a fost făcută numai parţial plata, ipoteca va fi restrânsă
dar nu va fi radiată.

Efectele ipotecii.
1. faţă de debitor. Debitorul va păstra în continuare
detenţia bunului ipotecat, având dreptul de a culege
fructele.
Debitorul poate, de asemenea, cu unele excepţii în
cazul ipotecilor legale, înstrăina imobilul ipotecat, urmând
să fie strămutată la noul dobânditor.
2. faţă de creditor. Creditorul care a transcris ipoteca
poate urmări bunul respectiv în mâna oricui s-ar găsi,
având un drept de urmărire. De asemenea, se bucură de

94
un drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori pentru
satisfacerea creanţei sale, lundu-se în considerare rangul
ipotecii sale.
3. faţă de terţul dobânditor al imobilului. Acesta poate
să opună dobînditorului bunului ipotecat anumite excepţii
cum ar fi: nulitatea actului de ipotecă, nulitatea ipotecii,
excepţia privind garanţia pentru evicţiune, beneficiul de
discuţiune dacă debitorul mai are şi alte imobile. Terţul
poate de asemenea, să plătească creditorul urmăritor,
situaţie în care se subrogă în drepturile acestuia şi va
putea urmări debitorul din obligaţia principală.

Capitolul IX

RĂSPUNDEREA CIVILĂ

9.1. Noţiune şi principiile răspunderii civile.

95
 Răspunderea civilă este instituţia juridică de drept
civil care cuprinde totalitatea normelor juridice ce
reglementează condiţiile în care o persoană trebuie să
repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa
comisivă sau omisivă.

Principiile răspunderii civile:

A. Principiul legalităţii, în conformitate cu care
răspunderea nu intervine decât în cazul când o persoană a
încălcat o obligaţie care rezultă din lege sau când ea şi-a
asumat-o în conformitate cu legea.
Necesitatea asigurării legalităţii, şi prin consecinţă, a
respectării ordinii de drept, presupune în mod obligatoriu
existenţa răspunderii civile. Violarea legii antrenează
punerea în mişcare a regulilor
răspunderii civile, în vederea restabilirii dreptului
subiectiv încălcat şi ordinii de drept din societate.
B. Principiul reparaţiunii integrale a prejudiciului
Răspunderea civilă are drept consecinţă imediată,
restabilirea raporturilor încălcate, repunerea în situaţia
anterioară, obligând pe cel ce a cauzat un prejudiciu, să-l
repare. Cel care va suporta repararea daunelor produse şi
va trage consecinţele negative ale comportătii sale, va fi
autorul faptului generator de prejudicii.
C. Principiul răspunderii în temeiul culpei
Acest principiu corespunde unui principiu moral de
echitate, având un însemnat rol educativ. Sancţionarea
faptei culpabile creează un sentiment de siguranţă pentru
membrii colectivităţii, ceea ce reprezintă un factor de
echilibru social.

96
 Nimeni nu poate fi tras la răspundere dacă nu este
vinovat. Prin sancţionarea celor care au creat un
prejudiciu printr-o faptă ilicită şi culpabilă, se garantează
drepturile cetăţenilor şi se respectă ordinea de drept din
societate.
Răspunderea civilă, ca instituţie juridică a dreptului
civil, îmbracă două forme:
- răspunderea civilă contractuală;
- răspunderea civilă delictuală.
Răspunderea civilă contractuală provine din
nerespectarea clauzelor contractuale de către părţile
contractante.
Răspunderea civilă delictuală este răspunderea care
izvorăşte din fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii (delicte
civile).
Persoana care este ţinută să repare prejudiciul
suferit de o altă persoană se numeşte persoană
responsabilă civilmente.
Persoana care a suferit un prejudiciu ce urmează să
fie reparat, se numeşte victimă sau persoană vătămată.

9.2. Modalităţile răspunderii civile.

9.2.1. Răspunderea civilă contractuală

Răspunderea civilă contractuală este răspunderea

juridică care provine din nerespectarea unor clauze
contractuale, creând obligaţia de reparare a prejudiciului
cauzat prin neexecutarea, executarea
necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a
angajamentului luat de debitor.

97
 Prin urmare, răspunderea contractuală are un rol de
sancţiune a debitorului şi un rol de reparaţie a
prejudiciului suferit de creditor, amândouă îmbinându-se
în rolul de prevenire. Prin intermediul răspunderii civile
contractuale se urmăreşte în primul rând nu sancţiunea
debitorului, ci despăgubirea creditorului şi stimularea
debitorului la împlinirea corespunzătoare a obligaţiilor.
Perspectiva aplicării răspunderii civile contractuale
trebuie să fie suficientă pentru a determina îndeplinirea
corespunzătoare a obligaţiilor care rezultă dintr-un
contract.
Condiţiile răspunderii civile contractuale
- Existenţa unui contract valabil încheiat între părţi.
- Fapta ilicită.
- Prejudiciul.
- Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu.
- Culpa debitorului.
- Punerea în întârziere.

9.2.2. Răspunderea civilă delictuală

Răspunderea civilă delictuală este răspunderea care ia

naştere din cauzarea de prejudicii ca urmare a săvârşirii
unor fapte ilicite care au adus atingere dreptului obiectiv şi
drepturilor subiective ale persoanei vătămate.
Condiţiile răspunderii civile delictuale
a) să se fi săvârşit o faptă cu caracter ilicit;
b) să existe un prejudiciu;
c) între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de
cauzalitate;
98
 d) autorul faptei să fi fost în culpă;
e) să fi avut capacitatea delictuală în momentul
săvârşirii faptei, adică persoana care a cauzat prejudiciu
prin fapta sa ilicită trebuie să aibă discernământ. Minorii
până la vârsta de 14 ani, alienaţii şi debilii mintali sunt
prezumaţi că nu au discernământ.

Formele răspunderii civile delictuale

- răspunderea pentru fapta proprie.
- răspunderea pentru fapta altuia.
- răspunderea pentru lucrurile aflate în paza sa.

Răspunderea pentru fapta proprie

Pentru faptele cauzatoare de prejudicii răspund
numai cei ce le-au săvârşit cu discernământ. Alienaţii
mintali, debilii mintalii, minorii nu răspund.
Articolele 998-999 C. civ., stabilesc obligaţia de a
repara prejudiciul celui care a săvârşit fapta ilicită. Orice
persoană răspunde pentru faptele sale cauzatoare de
prejudicii, fiind obligat a le repara.
Răspunderea pentru fapta altuia
O persoană răspunde nu numai pentru fapta sa
proprie, ci, în situaţii precis determinate, şi pentru faptele
unor persoane care sunt în supravegherea sa (art. 1000 C.
civ.). Temeiul acestei răspunderi este o prezumţie de
culpă constând în lipsa de supraveghere.

99
 Capitolul X

CONTRACTE SPECIALE

10.1. Contractul de vânzare-cumpărare.

Contractul de vânzare-cumpărare este contractul în

temeiul căruia o persoană, numită vânzător, se obligă să
transmită altei persoane, numită cumpărător, proprietatea
unui bun mobil sau imobil în schimbul unei sume de bani
denumită preţ.

Trăsăturile caracteristice ale contractului de

vânzare-cumpărare:
1. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract
consensual care se încheie, în principiu, prin simplu
acord de voinţă al părţilor. De la această regulă fac
excepţie unele contracte pentru a căror validitate se cere
ca acordul de voinţă al părţilor să fie constatat într-o
anumită formă expres prevăzută de lege şi de către
organele special împuternicite (ex.: contractul de
vânzare-cumpărare a bunurilor imobile se încheie numai
în formă autentică, în faţa Notariatului public).
2. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract
sinalagmatic care dă naştere la drepturi şi obligaţii
pentru ambele părţi.
3. Contractul de vânzare-cumpărare este un
contract translativ de drepturi. Prin contractul de

100
vânzare-cumpărare, vânzătorul transferă cumpărătorului
dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
Elementele contractului de vânzare-cumpărare
Pentru a lua naştere şi a fi valabil, contractul de
vânzare-cumpărare trebuie să îndeplinească anumite
elemente studiate la materia generală a contractelor:
- consimţământul părţilor;
- capacitatea părţilor;
- obiectul (lucrul vândut şi preţul);
- anumite formalităţi în cazuri determinate.
Consimţământul părţilor.
Ca orice fel de contract, contractul de vânzare-
cumpărare nu poate lua naştere decât prin acordul de
voinţă al părţilor. Vânzătorul şi cumpărătorul îşi dau
consimţământul reciproc asupra condiţiilor contractului,
fără îndeplinirea altor formalităţi. De aceea, vânzarea-
cumpărarea este, în principiu, un contract consensual.
Consimţământul, în materia vânzării, urmează
regulile dreptului comun cu privire la vicii. Aşadar
consimţământul poate fi viciat prin eroare, dol şi violenţă.
Capacitatea părţilor
Potrivit art. 1306 C. civ.: „Pot cumpăra şi vinde toţi
cărora nu le este oprit prin lege”. Drept urmare, pot
încheia contracte de vânzare-cumpărare persoanele
fizice şi juridice care au capacitatea de exerciţiu.
Incapacităţilor de drept comun aplicabile şi contractului
de vânzare-cumpărare (minori, alienaţi şi debili mintali,
etc.) li se adaugă câteva incapacităţi speciale:
- debitorul nu poate cumpăra la licitaţie publică
imobilul său urmărit pe cale silită;

101
 - tutorul nu poate cumpăra la licitaţie bunurile
pupilului său;
- mandatarii, însărcinaţi să vândă anumite bunuri, nu
pot să le cumpere în numele lor, căci ar putea fi ispitiţi să
le cumpere la un preţ inferior celui real;
- administratorii bunurilor publice nu pot cumpăra
aceste bunuri (ex. primarul nu poate cumpăra un bun al
comunei);
- străinii nu pot cumpăra imobile rurale;
- magistraţii şi avocaţii nu pot deveni cesionari de
drepturi litigiare care sunt de competenţa instanţei în care
îşi desfăşoară activitatea.
Obiectul vânzării
Contractul de vânzare-cumpărare, fiind un contract
sinalagmatic, dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce
părţilor. Obligaţia vânzătorului are ca obiect lucrul vândut,
iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect plata preţului.
Pentru ca vânzarea să fie valabilă, legea cere ca
lucrul vândut să existe şi să fie în comerţ.
Lucrul vândut trebuie să existe în momentul încheierii
contractului; dacă lucrul a pierit, vânzarea nu poate lua
fiinţă. Se pot vinde în mod valabil lucrurile viitoare
(cerealele, produsele ce urmează a fi fabricate) care nu
există în momentul acordului de voinţă, cu condiţia ca ele
să ia fiinţă.
Lucrul vândut trebuie să fie în comerţ sau în circuitul
civil, adică să fie juridiceşte susceptibil de a fi vândut.
Lucrurile care nu sunt în circuitul civil (ex.: căi ferate,
drumuri, poduri-proprietate publică) nu pot forma obiect
al contractului de vânzare-cumpărare.

102
 Preţul este obiectul obligaţiei cumpărătorului şi
reprezintă valoarea lucrului vândut. Preţul trebuie să fie
determinat (fie prin acordul părţilor, fie determinabil în
ziua plăţii) şi serios, adică să corespundă valorii lucrului
vândut.
Preţul trebuie fixat în bani. În cazul în care preţul e
stipulat în natură, contractul nu ar mai fi de vânzare-
cumpărare, ci de schimb.
Anumite formalităţi în cazuri determinate sunt
cerute pentru validitatea vânzării. Amintim, în acest sens,
vânzarea prin licitaţie publică, al cărei scop este
scoaterea din indiviziune asupra unui bun care nu este
comod partajabil în natură.

10.2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

10.2.1. Obligaţiile vânzătorului:

a) de a transfera cumpărătorului proprietatea bunului
vândut. Acest fapt implică cu necesitate ca vânzătorul să
fie el însuşi proprietarul lucrului vândut, deoarece nimeni
nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el
însuşi.
b) de a conserva bunul până în momentul predării;
c) de a preda bunul cumpărătorului;
Prin predarea bunului se realizează deplasarea
detenţiunii materiale a bunului de la vânzător la
cumpărător.
d) de a garanta bunul;
Obligaţia de garanţie a vânzătorului decurge din
principiul că vânzătorul trebuie să facă tot ce-i stă în

103
putinţă pentru a-i asigura cumpărătorului stăpânirea
deplină şi liniştita posesiune a lucrului vândut.
Obligaţia de garanţie îmbracă două forme:
- garanţia de evicţiune (în latină: evictus-înfrângere);
- garanţia viciilor.

10.2.2. Obligaţiile cumpărătorului:

a) de a plăti la ziua şi locul stabilit în contract. Plata
preţului se face simultan cu predarea bunului. Părţile,
prin convenţie, pot deroga de la acest principiu.
La preţul neplătit sau la restul de preţ, cumpărătorul
datorează dobânzi.
b) de a suporta cheltuielile vânzării (taxa de timbru,
taxa notarială, onorariu de avocat, etc.), dacă nu au
convenit altfel;
c) de a lua în primire lucrul care a format obiectul
vânzării. Dacă nu-şi îndeplineşte această obligaţie,
vânzătorul are dreptul ca după o prealabilă notificare
adresată cumpărătorului şi cu permisiunea justiţiei să
depoziteze lucrul în contul acestuia.

104
 10.3. Contractul de locaţiune

10.3.1. Notiune şi trăsături

Locaţiunea este un contract prin care o persoană,

numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane,
numite locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau
parţială, a unui bun în schimbul unei sume de bani sau
altei prestaţii numite chirie.
Trăsăturile caracteristice ale contractului de
locaţiune:
1. locaţiunea este un contract sinalagmatic
(bilateral) întrucât dă naştere la obligaţii reciproce între
părţi. Locatorul se obligă să asigure folosinţa de către
locatar a bunului închiriat, iar acesta din urmă se obligă
să plătească locatorului preţul locaţiunii;
2. locaţiunea este un contract cu titlu oneros, în
care ambele părţi contractante urmăresc un interes
patrimonial. Dacă folosinţa lucrului s-ar transmite cu titlu
gratuit ar fi un contract de comodat şi nu locaţiune.
3. este un contract comutativ. Existenţa şi
întinderea obligaţiilor nu depinde de hazard, fiind stabilite
de la momentul încheierii contractului;
4. este un contract consensual care se încheie prin
acordul chiar şi tacit al părţilor, nefiind necesare
formalităţi pentru valabilitatea lui. Proba existenţei
contractului se face însă diferit după cum obiectul
contractului îl constituie un bun mobil sau imobil.
5. locaţiunea este un contract cu executare
succesivă, elementul „timp” fiind de esenţa locaţiunii.

105
Locatorul asigură folosinţa bunului până la încetarea
contractului, preţul fiind calculat după durata folosinţei
chiar dacă ar fi achitat ca o sumă globală.
Durata contractului care se stabileşte potrivit voinţei
părţilor, poate fi determinată de la început sau poate fi
nedeterminată. Nu poate fi însă perpetuă (veşnică).

10.3.2. Efectele contractului de locaţiune.

10.3.2.1. Obligaţiile locatorului:

- obligaţia de predare a bunului închiriat. Predarea
se poate cere la termenul stabilit de părţi, sau imediat
dacă nu s-a prevăzut un termen. Lucrul împreună cu
accesoriile trebuie predat într-o stare corespunzătoare
destinaţiei pentru care a fost închiriat, în caz contrar nu
se poate realiza scopul pentru care s-a încheiat
convenţia părţilor.
- obligaţia efectuării reparaţiilor. În lipsa unei
clauze contrare, locatorul are obligaţia de efectua reparaţiile
utile şi necesare folosinţei normale a bunului închiriat chiar
înainte de predarea lucrului. Locatorul trebuie de
asemenea, să realizeze reparaţiile majore necesare în tot
timpul locaţiunii (reparaţii capitale, cele cauzate de vicii
sau cauzate fortuit). Locatorul nu trebuie să realizeze
obligaţiile numite „locative”, care din momentul predării
bunului sunt în sarcina locatarului.
- obligaţia de garanţie. În cazul locatorului, obligaţia
de garanţie se aseamănă cu obligaţia vânzătorului, cu
deosebirea că în cazul vânzării dreptul transmis şi
garantat este dreptul de proprietate şi nu numai folosinţa
liniştită, netulburată a bunului. În virtutea acestei obligaţii,
106
locatorul răspunde pentru tulburările pricinuite din fapta
proprie a acestuia, pentru viciile ascunse ale lucrului,
dacă prin aceste tulburări se aduce o atingere serioasă a
folosinţei lucrului.
- obligaţia de a garanta pentru vicii.
Locatarul este garantat pentru viciile (defectele,
stricăciunile) ascunse ale lucrului care îi împiedică
folosinţa normală a lucrului.

10.3.2.2. Obligaţiile locatarului

a). Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun
proprietar şi potrivit destinaţiei. Potrivit prevederilor
art. 1429 alin. (1). C. civ., locatarul trebuie să
întrebuinţeze lucrul închiriat ca un bun proprietar.
Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar
implică obligaţia de a întreţine lucrul în tot timpul
locaţiunii în stare de întrebuinţare.
Locatarul răspunde, de asemenea, de stricăciunile şi
pierderile provocate de persoanele familiei sale sau de
sublocatari (art. 1434 C. civ.), prin „persoanele familiei”
înţelegându-se nu numai membrii propriu-zişi ai familiei,
dar şi toate persoanele introduse de el în imobil
(persoane tolerate, vizitatori etc.).

b). Obligaţia cu privire la plata chiriei.

Cu privire la plata chiriei, locatarul trebuie să
plătească preţul locaţiunii la termenele stipulate. În lipsă
de stipulaţie contrară, plata se face conform regulilor
generale (art. 1104 C. civ.), la domiciliul debitorului (fiind
cherabilă şi nu portabilă).

107
 c). Restituirea lucrului. După încetarea locaţiunii,
locatarul trebuie să restituie lucrul în starea în care a fost
predat conform inventarului făcut. Prin inventar trebuie să
se înţeleagă orice act de constatare a stării în care s-a
aflat lucrul la predare. În lipsă de inventar, prezumţia este
că locatarul a primit lucrul în bună stare.

d). Răspunderea pentru incendiu. Obligaţia de a

întreţine şi a restitui lucrul în starea primită mai face
răspunzător pe locatarul unei clădiri de toate pagubele
pricinuite clădirii de incendiu, dacă nu va dovedi că
incendiul a provenit din caz fortuit, forţă majoră sau dintr-
un defect de construcţie ori prin comunicarea focului de
la o casă vecină.

10.4. Împrumutul de folosinţă, (comodatul)

10.4.1. Noţiune şi caractere juridice.

Împrumutul de folosinţă (comodatul) este un contract

prin care o persoană, numită comodant, remite spre
folosinţă temporară unei alte persoane, numită
comodatar, un lucru determinat cu obligaţia pentru
acesta din urmă de a-l restitui în natură, în
individualitatea sa.

108
 Caractere juridice.
a. Comodatul face parte din categoria contractelor
reale, pentru încheierea lui fiind necesară atât realizarea
acordul de voinţă, cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului
care formează obiectul contractului. Obligaţia de
restituire nu se poate naşte câtă vreme lucrul nu a fost
efectiv predat.
b. Este un contract esenţialmenle gratuit. În cazul în
care s-ar stipula o valoare pentru folosinţa lucrului
împrumutat, contractul ar dobândi caracteristicile unuia
pentru folosinţa lucrului. Ca urmare, comodatarul nu este
obligat să plătească o sumă de bani pentru uzura
normală a lucrului, însă pentru această uzură părţile pot
conveni plata unui echivalent, în cazul lucrurilor
susceptibile de uzură prin folosinţă.
c. Comodatul este un contract unilaleral, deoarece,
din moment încheierii, naşte obligaţii numai pentru
comodatar. Şi în cazul în care ulterior încheierii
contractului se nasc obligaţii şi în sarcina comodantului
(obligaţii post contractuale), datorită unui fapt posterior şi
accidental, care nu derivă din voinţa comună a părţilor
(de exemplu, cheltuielile de conservare a lucrului), ci
dintr-o cauză extracontractuală cum ar fi gestiunea de
afaceri, îmbogăţirea fără just temei, delictul civil.

10.4.2. Obiectul contractului de comodat.

Comodatul poate avea ca obiect numai lucruri individual

determinate (mobile sau imobile, dacă nu sunt interzise a
fi împrumutate), întrucât urmează să fie restituite în

109
natură, în individualitatea lor. Astfel fiind, pot constitui
obiectul contractului lucrurile neconsumptibile a căror
folosire nu implică, consumarea substanţei ori
înstrăinarea lor la prima întrebuinţare. Dacă contractul nu
conţine clauze cu privire la folosirea de către împrumutat
a lucrurilor consumptibile contrar destinaţiei obişnuite, se
prezumă că ele sunt fungibile, deci împrumutul este de
consumaţie. Dacă însă, s-au predat cu titlu de împrumut
lucruri neconsumptibile, contractul nu poate fi decât
comodat. Aşa spre exemplu, dacă autoturismul
împrumutat nu trebuie să fie restituit, ci se înlocuieşte cu
altul, sau cu un alt lucru, contractul nu mai este comodat,
fiind aplicabile regulile specifice contractului de schimb.
Suprafeţele locative pot forma obiectul contractului
de comodat în măsura în care, potrivit legislaţiei locative,
locatarul are dreptul să subînchirieze sau proprietarul să
închirieze şi au dreptul să renunţe la chirie, situaţie în care
contractul dobândeşte caracteristicile comodatului.

10.4.3. Efectele contractului de comodat

10.4.3.1. Obligaţiile comodatarului

a. conservarea lucrului. Comodatarul are obligaţia

de a se îngriji de lucrul împrumutat ca un bun proprietar,
chiar mai bine decât propriile sale bunuri pe care, la
nevoie este obligat să le sacrifice pentru conservarea
bunului împrumutat. Această prevedere se explică prin
aceea că folosinţa bunului este exercitată de comodatar,
în folosul său.

110
 b. folosinţa lucrului potrivit destinaţiei acestuia.
Bunul împrumutat trebuie să fie folosit potrivit destinaţiei
acestuia ori potrivit convenţiei părţilor, în caz contrar
comodatarul va putea să fie obligat la plata daunelor-
interese, să suporte riscul pieirii fortuite a lucrului şi să
repare prejudiciului cauzat dacă se va dovedi că s-a
cauzat un prejudiciu şi valoarea acestuia.
Folosinţa lucrului nu poate fi transmisă altei
persoane, nici cu titlu oneros şi nici cu titlu gratuit, dacă
această posibilitate nu a fost prevăzută în mod expres în
contract.
Lucrul împrumutat poate fi dat în depozit întrucât
depozitul nu contravine intereselor comodantului şi are,
în general, rolul de a conserva bunul, iar depozitarul nu
poate folosi lucrul respectiv.

c. suportarea cheltuielilor de folosinţă. Comodatarul

este obligat să suporte cheltuielile de folosinţă a lucrului
cum ar fi: reparaţiile locative ale casei, alimentarea
autoturismului cu combustibil etc., neavând dreptul să
ceară restituirea cheltuielilor respective (art. 1569 C.
civ.). În caz contrar, contractul s-ar transforma în
locaţiune sau un alt tip de contract.

d. obligaţia de restituire a lucrului împrumutat. La

expirarea termenului pentru care a fost încheiat
contractul, lucrul ce a făcut obiectul acestuia trebuie
restituit în natură. Chiar dacă prin folosirea lucrului
acesta s-a deteriorat dar nu şi-a consumat substanţa,
comodatarul este obligat să-l repare, ori în cazul în care

111
nu poate fi reparat comodatarul va fi obligat la plata
echivalentului bănesc.

10.3.3.2. Obligaţiile comodantului

a. restituirea cheltuielilor de conservare.
Comodantul este obligat să restituie cheltuielile făcute de
comodatar în vederea conservării lucrului, condiţiile fiind
ca acele cheltuieli să aibă caracter extraordinar, să fi fost
necesare şi urgente, temeiul răspunderii fiind acela al
gestiunii intereselor altuia.

b. plata despăgubirilor. Dacă bunul împrumutat are

vicii ascunse şi din cauza acestora au fost cauzate prejudicii
comodatarului, acesta are dreptul să solicite daune-
interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat.

10.5. Contractul de transport

10.5.1. Definiţia, trăsăturile caracteristice.

Contractul de transport este acel contract în virtutea

căruia o parte numită cărăuş se obligă să transporte
bunuri sau persoane dintr-un loc în altul în schimbul unui
preţ.

Trăsăturile caracteristice:
1. Contractul de transport este un contract
consensual care dă naştere la drepturi şi obligaţii prin
simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi însoţit de vreo

112
formalitate specială. Totuşi, pentru ca contractul să poată
produce efecte juridice se mai cere, în afara acordului
părţilor, ca lucrul să fi fost predat în primire cărăuşului.
2. Contractul de transport este un contract
sinalagmatic care dă naştere la drepturi şi obligaţii
pentru ambele părţi contractante.
3. Contractul de transport este un contract cu titlu
oneros, preţul transportului fiind în schimbul prestaţiunii
cărăuşului.
În contractul de transport de persoane participă două
părţi: cărăuşul şi călătorul. În contractul de transport de
mărfuri participă: cărăuşul şi expeditorul.
Destinatarul nu este parte în contractul de transport, deşi
beneficiază de acesta.
În raport de mijloacele de transport prin care se
efectuează transportul, contractul de transport se
materializează în documente care se numesc: scrisoare
de trăsură - în transportul pe cale ferată, conosament - în
transportul maritim, contract de transport aerian - în
transportul cu aeronave, etc.

10.5.2. Efectele contractului de transport

10.5.2.1. Obligaţiile cărăuşului:

a) Cărăuşul este obligat să primească mărfurile spre
transport şi să asigure mijlocul de transport
corespunzător;
b) Pe parcursul transportului, cărăuşul trebuie să asigure
integritatea mărfurilor. El răspunde de orice substituire,
avarie, degradare, denaturare a mărfurilor;

113
 c) Cărăuşul este obligat să efectueze transportul într-
un anumit termen.
La destinaţie este obligat să procedeze la eliberarea
mărfii către destinatar.

10.4.2.2. Obligaţiile expeditorului;

a) de a verifica mijlocul de transport;
b) de a ambala corespunzător marfa;
c) de a indica pe documentul de transport miilocul de
cântărire folosit;
d) de a aplica sigilii proprii pe închizătoarele
miiloacelor de transport;
e) de a plăti preţul transportului;
f) de a răspunde pentru declaraţiile nesincere.
Pentru neexecutarea obligaţiilor înscrise în contractul
de transport, părţile răspund patrimonial.

10.6. Contractul de mandat

10.6.1. Definiţia şi trăsăturile caracteristice.

Contractul de mandat este acel contract în virtutea

căruia o persoană, numită mandatar, se obligă de a face
ceva în numele şi pe seama altei persoane, numită
mandant, de la care a primit însărcinarea.
Deşi mandatul este, în principiu, un contract gratuit,
legea nu se opune ca mandatarul să fie plătit pentru
serviciile prestate.
Contractul de mandat este constatat printr-un act
scris, numit procură, care stabileşte întinderea puterilor

114
conferite mandatarului. În raport de acest lucru, mandatul
poate să fie special şi general. El este special când este
conferit pentru un anumit act sau o categorie determinată
de acte. Mandatul este general când mandatarul este
împuternicit de a se ocupa de toate afacerile
mandantului.

Trăsăturile contractului de mandat:

1. Contractul de mandat este un contract
consensual care ia naştere prin simplul acord de voinţă
al părţilor. Fac excepţie situaţiile în care mandatarul a
fost însărcinat cu încheierea unui act în formă autentică,
când se cere ca procura să fie autentică (exemple:
pentru constituirea unei ipoteci, pentru a încheia un
contract de donaţie, să cumpere sau să schimbe un teren
etc.).
În practică mandatul este constatat de obicei printr-
un înscris numit procură sau împuternicire. Procura este
un act juridic unilateral în care sunt menţionate actele ce
pot fi realizate de mandatar în numele mandantului.
2. Contractul de mandat este un contract
sinalagmatic care naşte obligaţii pentru ambele părţi.
Obiectul mandatului trebuie să fie determinat, posibil şi
licit. Mandatul poate avea ca obiect numai încheierea de
acte juridice de către mandatar sau acte materiale cu
caracter accesoriu (exemplu verificarea bunului ce urmează
a fi cumpărat, preluarea bunului etc.). Actele juridice cu
caracter strict personal (exemplu testamentul), nu pot fi
realizate prin mandatar. Pentru actele de dispoziţie cum
ar fi ipotecarea unui imobil, participarea la o licitaţie în

115
numele mandantului, încheierea unei tranzacţii etc., este
necesar un mandat special pentru fiecare act de
dispoziţie în parte.
3. Contractul de mandat are un caracter strict
personal (intuitu personae). El se bazează pe încrederea
mandantului în capacitatea şi corectitudinea
mandatarului.
Pentru a putea fi încheiat contractul de mandat,
mandantul trebuie să fie capabil de a contracta el însuşi
actele cu a căror îndeplinire îl însărcinează pe mandatar.
Ca urmare, capacitatea mandantului se apreciază în
funcţie de natura actului ce urmează a fi încheiat prin
mandat (acte de conservare, de administrare, de
dispoziţie etc.).

10.6.2. Efectele contractului de mandat

10.6.2.1. Obligaţiile mandatarului:

a) de a executa mandatul în mod corect.
Neexecutarea acestei obligaţii sau executarea
necorespunzătoare, face ca mandatarul să fie
răspunzător nu numai de dol, dar şi de culpa comisă în
executarea mandatului. Mandatarul va fi exonerat de
răspundere dacă va face dovada că depunând toată
diligenţa de care este capabil nu a fost posibilă
încheierea actului.
b) de a da socoteală despre îndeplinirea
mandatului. Măsura răspunderii mandatarului va fi în
funcţie de paguba produsă ca urmare a neexecutării sau

116
a executării în mod necorespunzător a sarcinii
încredinţate de mandant.
c) de a da în primire mandantului tot ce i s-a
predat pe baza actului încheiat. Mandatarul este obligat
să predea mandantului tot ce i s-a predat pentru
realizarea mandatului (bunuri sau documente ori alte
valori). Dacă mandatarul a folosit sume de bani în folosul
său, acestea sunt producătoare de dobânzi din ziua
întrebuinţării, fără a fi nevoie de punerea în întârziere.
Prescripţia dreptului la acţiune pentru predarea de către
mandatar a bunurilor primite pentru mandant de la terţe
persoane, curge de la momentul încheierii contractului de
mandant, fie prin executarea lui, fie prin expirarea
termenului pentru care mandatul a fost încheiat.

10.6.2.2. Obligaţiile mandantului

a) de a dezdăuna pe mandatar pentru cheltuielile

cu îndeplinirea mandatului. Mandantul este obligat să
restituie mandatarului toate cheltuielile făcute de acesta
pentru realizarea mandatului, chiar dacă operaţia pentru
care contractul a fost încheiat nu a putut fi realizată dar
nu din vina mandatarului. La aceste sume mandantul
datorează şi dobânzi, fără punerea în întârziere. Dacă nu
se poate imputa culpa mandantarului, mandantul trebuie
să suporte şi pierderile suferite în timpul executării
mandatului.
b) dacă mandatul este oneros, mandantul este
obligat a plăti mandatarului remuneraţia stipulată,
chiar dacă obligaţia nu a putut fi executată, dacă nu

117
există culpa mandatarului. Mandantul este obligat să
plătească remuneraţia chiar dacă mandatul a fost
executat după împlinirea termenului stipulat în contract,
dar mandantul se foloseşte de actul respectiv. Această
remuneraţie poate fi micşorată sau anulată, dacă
mandatarul a săvârşit o culpă în executarea mandatului.
c) să execute obligaţiile contractate de mandatar
în contul şi în numele său, aceasta însă numai în măsura
în care mandatarul a lucrat în limitele mandatului.
Cel mai important efect al mandatului este de a
transfera asupra mandatului beneficiul actului încheiat
de mandatar în numele lui. Actul încheiat de mandatar
produce efecte juridice directe între terţul contractant şi
mandant.
Stingerea mandatului
Mandatul se stinge în unul din următoarele moduri:
- prin revocarea lui de către mandant, indiferent dacă
mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
Revocarea poate să fie expresă sau tacită, totală sau
parţială şi produce efecte numai pentru viitor.
Contractul de mandat este un contract intuitu
personae, motiv pentru care el poate fi revocat oricând,
mandantul fiind stăpân asupra soartei contractului. Dacă
mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate solicita o
remuneraţie dacă retragerea mandatului este abuzivă.
- prin renunţarea mandatarului care este ţinut să
notifice acest lucru mandantului, putând fi condiţionată de
un preaviz. Renunţarea nu trebuie însă să păgubească
pe mandant, în caz contrar mandatarul fiind ţinut să
răspundă pentru paguba respectivă.

118
 - prin moartea sau punerea sub interdicţie a
mandantului sau a mandatarului, aceasta ca o
consecinţă a caracterului de contract intuitu personae.
În cazul morţii mandatarului, moştenitorii lui trebuie să-l
înştiinţeze pe mandant şi până atunci să continue
îndeplinirea mandatului, dacă au avut cunoştinţă de
existenţa şi persoana mandantului.
În cazul decesului mandantului, mandatarul este obligat
să execute obligaţia asumată prin mandat dacă întârzierea
ar cauza pagube moştenitorilor mandatarului. Obligaţia
mandatarului de a răspunde cu privire la modul în care
şi-a executat obligaţia va fi realizată faţă de moştenitorii
mandantului.
Dispoziţiile referitoare la încetarea mandatului prin
deces nu sunt imperative şi ca urmare, în contract se
poate stipula o clauză de menţinere a mandatului şi
dacă intervenit decesul uneia dintre părţi.
Alte cauze de încetare a contractului pot fi:
insolvabilitatea, reorganizarea judiciară şi falimentul
mandatarului sau mandantului.

119
 BIBLIOGRAFIE

 Constituţia României.
 Codul civil român.
 Codul comercial.
 Codul de procedură civilă.
 Legea nr. 15/1990 privind regiile autonome şi
societăţile comerciale, M.Of. nr. 98/1990.
 Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
M.Of. nr. 126/1990, republicată în M.Of. Partea I,
nr. 33 din 29 ianuarie 1998, cu modificările la zi
 Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi
juridice, M.Of. nr.51/1954.
 Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi
fundaţii, M.Of. Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie
2000.
 L. GIOSAN, FL. MĂGUREANU – Drept civil. Curs
pentru facultăţile cu profil economic, Ed. SYLVI,
Bucureşti, 1998.
 I. ANGHEL, FR. DEAK, M. POPA - Răspunderea
civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
 GH. BELEIU - Drept civil român. Introducere în
dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a V-a
revăzută şi adăugită de M. NICOLAE, P.
TRUŞCĂ, Ed. Şansa, Bucureşti, 1998.
 R. BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU - Drept civil
român, Ed. Socec et. Co., Bucureşti, 1943.

120
 Colectiv - Institutul de cercetări juridice, Tratat de
drept civil, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989.
 Colectiv - Catedra de drept A.S.E., Drept civil, Lito
A.S.E., 1998.
 C. STĂTESCU, C. BÎRSAN - Drept civil. Drepturi
reale, Bucureşti, 1988.
 C. STĂTESCU, C. BÎRSAN - Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti,
1992.
 C. BÎRSAN – Drept civil. Drepturile reale
principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.
 V.M. CIOBANU - Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, vol. I şi II, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1996 şi 1997.
 M. DJUVARA - Teoria generală a dreptului. Drept
raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. ALL,
Bucureşti, 1995.
 FR. DEAK, ST. CĂRPENARU - Contracte civile şi
comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.
 FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte
speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001.
 L. GIOSAN - Drept. Note de curs, Bucureşti,
1992.
 FL. MĂGUREANU - Drept procesual civil, ediţia a
VI, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.
 FL. MĂGUREANU - Înscrisurile, mijloace de
probă în procesul civil, ediţia a II-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999.
 N. POPA - Teoria generală a dreptului, Bucureşti,
1994.
121