SZILAGYI (MOGYOROSI) EVA REFERAT

FO0LCLOR LITERAR
SPECIALITATEA ROMÂNĂ-ENGLEZĂ
ANUL I

DESCRIEREA ARHETIPULUI

Tipul antonimic
Catrina de tip antonimic reprezintă implicaţia reciprocă a două secvenţe de câte două
versuri dintre care una se instituie ca replica (reversul) celeilalte.
Folcloristul D. Caracostea înclină să creadă că o dualitate caracteristică trebuie sesizată în
orice creaţie a literatutii populare în momentul în care avem nevoie să descoperim criteriul
integrării ei într-o tipologie generală.
Remarcarea unei dihotomii de contrast în cuprinsul catrinei de tip antonimic nu-i descrie
încă în chip satisfăcător alcătuirea internă; tipul presupune o regulă constitutivă mai fină ce
ne obligă să coborâm de la constatarea relaţiei de polaritate a jumătăţilor de catrină la
consemnarea unor relaţii de opoziţie a versurilor înseşi, adică a fiecăruia faţă de un altul.
În exemplul: Când eram la mama fată
Ştiam floarea cim se poartă
Iar acum mă măritai
Floare-n cap nu mai purtai.
fiecărui vers din prima jumătate a textului îi corespunde câte un vers pereche contrastant
din jumătatea a doua, peste tăietura mediană a textului.
În definirea catrinei de tip antonimic vorbim nu doar de coprezenţa relaţiilor de
opoziţie,ci şi de o anume ţesătură tipică a lor dată prin locul bine determinat al fiecărui vers
în cursivitatea poetică. Existenţa unei dispuneri , a unei tipice întreţeseri a versurilor
opozitive, permite o redare abstractă a configurării catrinelor antonimice printr-o formulă
simplă, în care oricare prim vers al întregurilor catrinale de acest fel îl vom desemna prin
simbolul A, oricare al doilea vers prin B, al treilea ( întrucât se opune primului) prin
A¯(non A) şi în sfârşit al patrulea prin B¯ (întrucât se opune lui B). Legăturile celor patru
versuri în ”ecuaţia” globală a catrinei antonimice le vom consemna în următorul mod:
A ~ B
A¯ B¯
unde liniile de fracţie reflectă linia mediană(axa de simetrie) a textului de patru versuri, iar
semnul ~ redă caracterul comparabil, echilibrat una faţă de alta al celor două perechi de
opoziţii, cumva, poeticeşte, substituibile...
Antonimia este un termen ce rezumă confruntări sintagmatice destul de variate ca formă
şi procedură. După John Lyons, antonimele ar fi clasificabile în complementare(de ex.
bărbat vs. femeie), propriu-zise(de ex. mic vs. mare) şi converse(de ex. a cumpăra vs. a
vinde) în vreme ce după doi autori români antonimele “nu trebuie confundate cu opoziţiile
existente între cuvintele aflate în raport de contrast(cf.cauză-efect, esenţă-fenomen, mijloc-
scop)”. După Umberto Eco : "Acelaşi termen poate stabili relaţii diferite atunci când este
inserat în mai multe axe semantice(astfel “holtei” este contrarul lui “fată măritată”, dar
este şi contrarul lui “căsătorit”)". Este poziţia cea mai apropiată de ceea ce se crede că se
întâmplă în corpul catrinelor arhetipale. Poezia îşi asumă iniţiativele sale, iniţiative ce îi
personalizează actul cognitiv, funcţia de comunicare.
Paralelismul confruntărilor alcătuitoare de catrine arhetipale antonimice se înfăţişează în
forma cea mai uşor perceptibilă ca opoziţie a unor cuvinte-cheie de obicei solidare rimelor
textului.
Dincolo de remarcabila potenţialitate structurantă a procedurii discutate, trebuie să
observăm acum un fapt; cercetate concret în cariera ei de soluţie configuratoare a unor
întreguri poetice de câte patru versuri, repetiţia paralelistică antonimică se vădeşte a fi de
cea mai largă uzuanţă în cazul textelor de strigătură. Prezenţa formei A ~ B
A¯ B¯
am privi-o şi recomanda-o mai degrabă ca pe un criteriu general de diferenţiere între
strigături şi zicerile lirice propriu-zise care, în nici un caz nu manifestă o propensiune la
fel de accentuată spre această soluţie de închegare a textului.
Folcloriştii români încearcă să descopere “diferenţa specifică” a strigăturilor în chiar
intimitatea alcătuirii lor, o diferenţă care să permită identificarea în condiţiile în care, nu o
data se produc “alunecări de funcţie”, o strigătură căpătând utilizare de cântec propriu-zis,
sau invers. În cazul strigăturii, cuvântul-cheie este joc , adică:
Cine joacă lîngă mine
Toată vara-i merge bine
Cine joacă lîngă altul
Toată vara-o doare capul.
Pentru textele de cântec liric avute în vedere, “ca semn se distinge sfera terminologică a
faptului erotic, să-i spunem dragoste”...
“...e greu să se facă distincţii între specii ca doină-cântec-horă-strigătură, fapt ce a
făcut, în ultima vreme, pe unii cercetători să manifeste o tot mai mare înclinare în a
şterge graniţile...” (Gh. Vrabie)
Se susţine că tipul de structurare antonimică a catrinelor ar fi cu deosebire o marcă a
strigăturilor. Potrivirea paralelizării contrarii lor la producerea textelor de strigătură se
cuvine nu pur şi simplu s-o constatăm pe vreo cale, ci s-o înţelegem ca decurgând din chiar
funcţionalitatea proprie acestei specii lirice.
Jocul, ca manifestare a vieţii colective, este prin excelenţă un cadru al confruntărilor şi
competiţiei, o scenă tradiţională unde se dispută naturi, calităţi şi atitudini umane, condiţii
sociale, principii moraleş.a.m.d.
Lirica-lirică incumbă o centrare pe starea eului, o unitate a subiectului ce se rosteşte şi a
referinţei sale în afară; strigătura, dimpotrivă, o detaşare(măcar parţială), ce se rosteşte la
distanţă confruntând, comparând, cântărind poziţii, persoane, posturi:
Om urît cu haine bune
Îi ca grîu cu tăciune.
Om frumos cu haine rele
Ca grîu cu floricele.

Tipul de structurare antonimică nu acoperă satisfăcător decât fenomenul configurator al

strigăturilor.
Se subliniază de asemenea calitatea tipului antonimic de a se împlini ca formulă
configuratoare de text (şi deci de a închide textul) după doar patru versuri. Se ştie că prin
natura lor, opoziţiile sînt duale, adică comportă sistematic doi termeni.
Tipul antonimic se relevă a fi o modalitate specific catrinală de constituire a expresiei
lirice. Să-l reţinem ca pe unul ce participă cu drepturi depline la competiţia formelor de
închegare la aceste proporţii a poeziei, trebuind să-l comparăm cu alte posibile forme de
structurare catrinală paralelistică.

09.09.2008