Sunteți pe pagina 1din 14

MINORITĂŢILE DIN BANAT ASTĂZI

(CU PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA MINORITĂŢII SÂRBE)

1. Înainte de a vorbi de structura etnică a populaţiei din Banat, considerăm că este oportun să
prezentăm sumar această regiune în accepţiunea sa geografico-istorică. Banatul este o provincie
istorică, un vechi leagăn de cultură şi civilizaţie, al cărei teritoriu (28.526 km²), conform Tratatului de
pace de la Trianon, a revenit României (18.966 km²) [Creţan 1999: 8], Serbiei (iniţial Regatul
Sârbilor; Croaţilor şi Slovenilor) (9.776 km² [Popović 1955: 7] / 9.276 km² [Creţan 1999: 8]) şi
Ungariei (284 km²) [vezi harta 1 Cadrul natural al Banatului]. Ne vom referi în această lucrare doar la
teritoriul Banatului care a revenit României.
Majoritatea geografilor consideră că Banatul românesc ocupă teritoriul cuprins între Dunăre la
sud, Mureş la nord, Tisa la vest şi Munţii Carpaţi la est. În delimitarea Banatului mai persistă încă
păreri divergente cu privire la limita nordică a regiunii. Deşi majoritatea geografilor şi istoricilor
contemporani consideră Mureşul drept graniţa dintre Banat şi Crişana, considerăm întemeiată teza
acelor specialişti care susţin, argumentat, că limita nordică a Banatului cuprinde şi un mic teritoriu la
nord de Mureş. În stabilirea limitelor provinciei bănăţene, în special a celei nordice, trebuie ţinut cont
de mai mulţi factori: economic, social-uman, cultural, fizico-geografic, geo-demografic, lingvistic etc.
Dintre aceştia, după părerea noastră, cel mai important este factorul uman, adică cel care relevă
existenţa conştiinţei de „bănăţean” şi la o bună parte a populaţiei din zona situată la nord de râul
Mureş. Astfel, în toate enciclopediile, dicţionarele şi tratatele geografice din perioada interbelică se
afirmă că Aradul şi chiar întreg judeţul fac parte din Banat, iar în perioada 1950-1968, conform legilor
(Legea 5/06. 09.1950) şi a decretelor (Decretul 231/27. 09. 1952 şi 12/1956) privind reorganizarea
teritorială a României, în regiunea Banat a fost inclus în întregime actualul judeţ Arad. Potrivit unei
anchete sociale efectuate în municipiul Arad şi în alte localităţi de la nord de Mureş (Nădlac, Macea şi
Radna), s-a constatat că aproximativ 40% dintre arădeni şi majoritatea populaţiei din localităţile
anchetate (până la aliniamentul localităţilor Sânmartin, Macea, Şiria şi mai departe, pe cumpăna de
ape a Munţilor Zarandului) se consideră bănăţeni [Creţan 1999: 9]. Desigur, judeţul Arad trebuie,
totuşi, considerat ca zonă de interferenţă a elementului bănăţean cu cel ardelean şi crişan, ca o zonă de
tranziţie dintre Banat şi Crişana, iar Aradul şi împrejurimile sale – un teritoriu cu mentalitate
bănăţeană.
Luând în considerare toţi factorii enumeraţi mai sus, punctele extreme ale Banatului sunt
următoarele: în nord – satul Sânmartin (jud. Arad), în sud – cotul Dunării în punctul Iuţi, lângă
Sviniţa, la vest – Beba Veche, iar în est – vârful Gugu (2238 m). În concluzie, bănăţeni se consideră
locuitorii judeţelor Timiş, Caraş-Severin, parţial cei din Arad (la sud şi nord de Mureş), Hunedoara
(satele Pojoga şi Sălciua) şi Mehedinţi (ţinutul situat la vest de localitatea Vârciorova) [Creţan 1999:
8].
2. Banatul este astăzi cunoscut ca o regiune multietnică, în care convieţuiesc paşnic
numeroase etnii. Această plurietnicitate este însă o caracteristică mai nouă a Banatului, ce datează din
secolul al XVIII-lea, mai precis, după alungarea turcilor şi instalarea administraţiei habsburgice în
Banat (1718).
2.1. În evul mediu timpuriu, Banatul era locuit de români şi slavi, fapt acceptat de lingvişti şi
istorici români de renume, printre care amintim doar câţiva: O. Densuşianu, I. Iordan, Al. Rosetti, G.
Ivănescu, E. Petrovici, I. Pătruţ, C. Giurescu, D. Giurescu [vezi Radan 2000: 216217]. După cum se
ştie, poporul român s-a format pe teritoriul Daciei (inclusiv în Banat) prin romanizarea dacilor şi,
ulterior, în urma convieţuirii cu populaţia sud-slavă, aşezată în secolele V-VII în Balcani, Dacia şi
Panonia şi în cea mai mare parte romanizată pe teritoriul României (unii autori consideră că slavii au
locuit în Banat încă din secolele II sau III [vezi Pejin 2003: 3-7]). Aşa cum reiese din diferite
documente şi izvoare istorice, dar şi din toponimia bănăţeană, este o certitudine faptul că, în momentul
venirii ungurilor în Câmpia Panoniei (896), Banatul era locuit de români şi slavii de sud [Popović
1955: 15]. Conform părerii majorităţii cercetătorilor (A. Bárány, L. Böhm, I. Csaplovics, Fr. Czoernig,
Fr. Pesty, I. Zeremski, Y. Radonitch, R. Simonovici, J. Erdeljanović, L. Niderle, A. Ivić, V. Ćorović,
D. J. Popović [Popović 1955: 17; Creţan 1999: 141]), aceşti slavi sudici din Banat erau, de fapt, triburi
sârbeşti (timocenii, severanii/severţii, bodricii, branicevţii) [Popović 1955: 17-18; Pejin 2003: 8-9] şi,
în număr mic, bulgari (este vorba de casta militară şi feudalii care stăpâneau provincia). Elementul
etnic maghiar îşi face apariţia în Banat după înfrângerea lui Ahtum de către primul rege al Ungariei,
Ştefan I, când această provincie intră în stăpânirea coroanei ungare (1030). După această dată, în
Banat se stabileşte un număr mic de maghiari, cu precădere în oraşe, această populaţie reducându-se,
practic, la clasa nobililor şi la slujitorii acestora. Ocuparea Banatului de către turci a dus la reducerea
numărului maghiarilor din Banat, deoarece nobilimea şi o parte din maghiarii de la sate se retrag în
Ungaria [Creţan 1999: 114].
Grosul populaţiei din Banat îl formau în epoca medievală, până la 1718, românii şi sârbii.
Elementul etnic sârbesc şi românesc din Banat s-a consolidat, începând din secolul al XV-lea până în
secolul al XVIII-lea, prin stabilirea în această provincie a imigranţilor sârbi din sudul Dunării şi
români din alte provincii istorice româneşti. Mai multe au fost cauzele care au generat migraţiile
sârbilor şi românilor în evul mediu, principala cauză însă a constituit-o invazia otomană în Balcani şi
subjugarea statelor feudale balcanice. Astfel, începând din secolul al XV-lea, în Banat şi în Câmpia
Panonică se refugiază emigranţi sârbi din provinciile sârbeşti din sudul Dunării, ocupate de turci, sau
care deveniseră teatrul luptelor dintre otomani şi oştirile despoţilor sârbi. Tot aşa, în Banat sosesc şi
români emigraţi fie din Oltenia, fie din Ardeal. Afluxul de populaţie românească spre Banat, mai ales
înspre cel de câmpie, a fost mai intens în decursul secolului al XVIII-lea [Popović 1955: 16; Cerović
1997: 53; Ţinta 1972: 17, 73-75, 135, 151; Popoviciu 1904: 337; Moldovan 1935:5-6; Creţan 1999:
52-53 ş.a.]. Datorită acestei stări de fapt, în documentele care se referă la această provincie în secolul
al XVI-lea, în special cele maghiare, Banatul de câmpie, vestic, cu populaţie predominant sârbească,
era denumit Ráczvilág, Ráczszág sau Ráczország „ţara rascienilor (sârbilor)” [Acsadi 1886: 50;
Popović 1955: 36; Ţintă 1972: 35], iar partea muntoasă, estică, cu populaţie majoritar românească, era
denumită Oláhszág „ţara v(a)lahilor (românilor)” [Szentkláray 1879: 10, 82; Popović 1955: 36; vezi şi
Fermendžin 1892: 321, 326].
2.2. Structura etnică a populaţiei din Banat se va modifica radical în secolul al XVIII-lea, după
ce Banatul devine o provincie a Coroanei, subordonată direct Curţii vieneze.
2.2.1. Imediat după eliberarea Banatului de sub dominaţia otomană şi instalarea administraţiei
austriece în Banat, Curtea de la Viena a dorit, pe de o parte, să transforme această provincie într-o
puternică citadelă catolică de apărare a Imperiului habsburgic, iar pe de altă parte, să dezvolte
economia bănăţeană, care să contribuie la ridicarea nivelului de trai al populaţiei şi, implicit, să aducă
venituri mai substanţiale Curţii de la Viena. Pentru realizarea acestor obiective politico-militare,
economice şi religioase, Curtea vieneză a hotărât sporirea populaţiei în Banat, ceea ce se putea realiza
rapid prin aducerea de colonişti din alte regiuni ale Europei. În vederea realizării acestui scop, Curtea
de la Viena şi Administraţia bănăţeană au luat măsuri pentru întoarcerea şi stabilizarea populaţiei
rurale care a părăsit regiunea în timpul războaielor austro-turce (1683-1699 şi 1716-1718) şi au
întocmit un plan de colonizare a Banatului, pe care l-au pus în aplicare imediat după eliberarea
Timişoarei (1716). Colonizările habsburgice în Banat s-au derulat, practic, pe tot parcursul secolului
XVIII, în trei etape: carolină (1716-1740), tereziană (1745-1772) şi iosefină (1782-1787), continuând,
practic, până la izbucnirea Primului război mondial.
În această perioadă a fost adus un număr însemnat de colonişti, cu precădere de religie
catolică. Dintre aceştia, cei mai numeroşi au fost coloniştii germani (din provinciile vestice ale
Imperiului Romano-german şi din Austria, cca. 80.000 de suflete [Ţintă 1972: 8]), şi, în număr mic,
italieni, francezi, spanioli, bulgari, cehi, slovaci. Au fost aduşi şi colonişti de religie ortodoxă, mai ales
români, dar şi alte neamuri (armeni, sârbi ş.a.), însă în număr mai mic [Ţintă 1972: 83-152; Cerović
1997: 52, 110-111; Popović 1955: 78-79]. Deoarece priorităţile autorităţilor austriece erau repararea şi
întărirea cetăţilor bănăţene, dezvoltarea mineritului şi agriculturii, au fost aduşi mai ales meşteşugari,
mineri, ţărani, dar şi negustori, funcţionari ş.a. Coloniştii aduşi în Banat au contribuit la dezvoltarea
mai accelerată a economiei bănăţene şi, implicit, la ridicarea nivelului de trai, cultură şi civilizaţie în
această provincie. De o mare importanţă economică a fost faptul că aceşti colonişti au introdus în
Banat cultura orezului, creşterea viermilor de mătase, practicarea pe scară largă a diferitelor
meşteşuguri etc.
2.2.2. După ce Banatul provincial a fost pus sub administraţia camerală ungară (1778), în
special în secolul al XIX-lea, în Banat au fost aduşi mulţi colonişti maghiari şi un număr mai mic de
colonişti germani, cehi, slovaci [Cerović 1997: 111; Ţintă 1972: 7].
2.3. În concluzie, dacă până în anul 1716 populaţia Banatului era constituită din români, sârbi
şi un număr foarte mic de maghiari [Ehrler 1982; Griselini 1984; Creţan 1999: 44], după această dată
structura etnică a Banatului se schimbă radical, provincia devenind plurietnică.
3. Primele numărători ale populaţiei din Banat au fost realizate încă din secolul al XVIII-lea,
doar în scopuri fiscale. Unele din acestea conţin informaţii despre naţionalitatea locuitorilor (de
exemplu, contribuţiile /Contribution/ pentru anii 1743 şi 1753), dar, în general, datele acestea sunt
relative. Printre primele informaţii mai concrete referitoare la starea numerică şi structura populaţiei
din Banat le găsim în studiul lui J. Ehrler, date care se referă la anul 1774:

Români Sârbi şi greci Germani Unguri şi bulgari Evrei Total


220.000 100.000 53.000 2.400 340 375.740

Primele recensăminte în adevăratul sens al cuvântului au fost efectuate după revoluţia din
1848, respectiv în anii 1850 şi 1857, dar aceste două recensăminte nu conţin date analitice pe
localităţi. Pentru a avea o privire de ansamblu asupra structurii etnice a populaţiei bănăţene şi a
evoluţiei numerice a fiecărei etnii, dăm tabelul de mai jos, care se referă la perioada 1900-2002 (nu am
inclus aici secolul al XIX-lea pentru faptul că dispunem de puţine date statistice veridice pentru
această perioadă):

Evoluţia numerică a românilor şi a minorităţilor naţionale în Banat (1900-2002)

ANUL 1900 1930 1956 1992 2002


TOTAL 1.162.072 1.227.728 1.195.871 1.438.231 1.472.870
100% 100% 100% 100% 100%
Români 596.309 665.818 54,2% 768.650 1.168.759 1.237.550
51,3% 64,3% 81,3% 84,02%
Maghiari 140.918 164.788 13,4% 147.427 120.340 8,4% 106.679
12,1% 12,3% 7,24%
Germani 290.210 275.414 22,4% 173.733 46.318 3,2% 25.264 1,71%
25,0% 14,5%
Sârbi, croaţi 55.986 4,8% 52.420 4,3% 44.683 3,7% 32.065 2,2% 20.495 1,39%
Croaţi 3.995 0,27% 6.694 0,45%
Caraşoveni 2.697 0,18% 207 0,01%
Cehi, slovaci 26.123 2,3% 24.285 2,0% 20.780 1,7% 14.645 1,0% 10.873 0,73%
Ţigani * 9.820 0,8% 10.726 0,9% 31.892 2,2% 41.867 2,84%
Ucrainieni 3.310 0,3% 4.702 0,4% 4.825 0,4% 11.108 0,8% 12.660 0,85%
Bulgari 10.673 0,9% 9.946 0,8% 9.350 0,8% 7.670 0,5% 6.436 0,43%
Evrei 10.635 0,9% 19.054 1,6% 12.784 1,1% 986 0,1% 684 0,04%
Alte etnii 27.907* 1.481 0,1% 2.913 0,3% 4.548 0,3% 2.306 0,15%
2,4%

Notă:
1. Datele pentru recensămintele din anii 1900, 1930, 1956 şi 1992 sunt preluate din Creţan
1999: 39. Referitor la numărul sârbilor recenzaţi în 1992, credem că în cifra de 32.065 au fost incluşi
şi caraşovenii, ori este o greşeală. Conform calculelor noastre, în Banat a fost recenzat în anul 1992 un
număr de 28.140 de sârbi.
2. Datele pentru anul 2002 au fost preluate din statistica recensământului pentru acest an, cu
menţiunea că am luat în calcul întreaga populaţie din judeţele Arad, Caraş-Severin şi Timiş. În plus,
dacă la minoritatea sârbă se adaugă sârbii din judeţul Mehedinţi (Sviniţa), obţinem cifra de 21. 676 de
sârbi (1,47 %), iar în întreaga Românie – 22.518 (1,52 %). Mai precizăm, de asemenea, că din 10.873
de slovaci şi cehi, 2.923 sunt cehi.
3. La recensământul din anul 1900, ţiganii au fost trecuţi la alte etnii*.
4. La ultimul recensământ (2002) nu şi-au declarat etnia 506 persoane (0,03 %).

3.1. Minoritatea maghiară. Am arătat mai sus că populaţia maghiară îşi face apariţia în Banat
încă din secolul al XI-lea, dar într-un număr mic, fiind reprezentată în cea mai mare parte de nobili şi
slujitorii acestora, precum şi de funcţionari, care se stabilesc cu precădere în oraşe. Ocuparea
Banatului de către turci a însemnat lichidarea clasei feudale maghiare, care se va refugia în Ungaria,
stare relevată de documentele vremii, care nu atestă nici o localitate maghiară.
Abia după 1700 maghiarii apar din nou în extremitatea nordică a Banatului (la nord de
Mureş), iar după 1790 – la sud de Mureş. Majoritatea localităţilor maghiare din Banat iau fiinţă, însă,
în perioada 1867-1913, ca urmare fie a colonizărilor realizate de stat, fie prin colonizări făcute de
nobilii maghiari pe propriile moşii. Aceşti colonişti au fost aduşi din mai multe regiuni: câmpia dintre
Dunăre şi Tisa, nord-vestul şi, sporadic, vestul Câmpiei Tisei, precum şi din ţinuturile maghiare de
dincolo de Dunăre [Creţan 1999: 115]. Din cele trei judeţe bănăţene, judeţul Caraş-Severin a avut şi
are şi în prezent numărul cel mai mic de etnici maghiari. Remarcăm că din anul 1900 până pe la 1970
maghiarii reprezentau, după germani, a doua minoritate a Banatului, devenind, însă, principala
minoritate după 1970, chiar dacă numeric ea scade constant, ca şi celelalte minorităţi (exceptând
ţiganii şi ucrainienii). Maghiarii din Banat sunt, de regulă, de confesiune romano-catolică (peste 80%),
reformată (calvină) şi baptistă. Centrele lor culturale sunt Aradul şi Timişoara, unde au teatru de stat,
ziare, reviste, licee şi şcoli generale. Şcoli generale în limba maghiară există şi în localităţile rurale.
După 1990, majoritatea electorilor maghiari au votat reprezentanţii UDMR.
3.2. Minoritatea germană. Germanii au fost colonizaţi în Banat după anul 1716, când, după
alungarea turcilor, această provincie a revenit Austriei. Mai multe cauze, în special militare şi
religioase, şi, în primul rând, nevoia stringentă de întărire a noii graniţe sud-estice şi de creare a unei
mase de populaţie catolică care să constituie un sprijin sigur pentru monarhia habsburgică, au
determinat colonizarea masivă a Banatului preponderent cu populaţie germană, dar şi de alte
naţionalităţi (italieni, spanioli, francezi, bulgari etc.). Aceste colonizări au fost efectuate mai ales în
secolul al XVIII-lea, când acest proces s-a desfăşurat cu maximă intensitate şi când au luat fiinţă cele
mai multe localităţi germane, dar au continuat şi în secolul următor, însă în măsură mult mai mică.
Germanii bănăţeni sunt cunoscuţi sub numele de şvabi, datorită faptului că o bună parte din ei sunt
originari din Suabia Bavareză şi Wurttemberg şi vorbesc un dialect şvăbesc. După 1918 apar în Banat
şi saşi (originari din Saxonia), veniţi aici din Transilvania.
Cercetătorii care au studiat colonizările habsburgice din Banat au constatat că în secolul al
XIX-lea numărul etnicilor germani din Banat a crescut substanţial, fapt datorat nu atât noilor
colonizări, care au fost de mai mică amploare, cât sporului natural al populaţiei germane şi migraţiilor
interne care au dus la întărirea elementului german în satele cu populaţie mixtă [Creţan 1999: 88]. S-a
constatat, de asemenea, că, începând cu anul 1890, numărul germanilor bănăţeni este în scădere ca
urmare a emigrării lor în Germania şi SUA, cea mai mare parte din ei nerevenind în Banat. Totodată,
trebuie menţionat faptul că până prin anul 1970 germanii reprezentau cea mai numeroasă minoritate a
Banatului. Conform recensământului din anul 1900, cea mai însemnată prezenţă o înregistrau în
comitatul Torontal (95.795 persoane = 47,5%), dar numeric au fost mai concentraţi în Timiş (peste
137.000 persoane = 38,4%), urmează apoi Caraş-Severinul (55.256 pers. = 12,5%) şi la urmă Aradul
(21.035 pers. = 11,8%) [Creţan 1999: 88]. De menţionat că dintre toţi coloniştii aduşi în Banat,
germanii au contribuit în cea mai mare măsură la dezvoltarea economică a provinciei.
În perioada 1930-1941 continuă să scadă numărul germanilor, el reducându-se cu 14.000 de
persoane, iar în anul 1944 emigrează din Banat în Germania şi Austria câteva mii de germani.
Scăderea numerică continuă, accentuându-se după anul 1970 şi atingând apogeul în ultimul deceniu al
secolului XX, prin emigrarea etnicilor germani în Germania. Din punct de vedere numeric, conform
rezultatelor ultimului recensământ (2002), germanii formează azi abia a patra populaţie a regiunii,
după români, maghiari şi ţigani (în 1992 erau a treia populaţie).
Şvabii din Banat au fost cu precădere agricultori, crescători de animale, meşteşugari,
muncitori în industrie etc. Ei au obiceiuri şi port popular specifice (variantele portului popular sunt
expuse în muzeul din Liebling), dansurile lor tradiţionale sunt valsul, polca, leandler-ul. Au
învăţământ propriu, astăzi cea mai reprezentativă instituţie şcolară a lor fiind Liceul german N. Lenau
din Timişoara, o Catedră de limba şi literatura germană în cadrul Facultăţii de Litere, Istorie şi
Teologie de la Universitatea de Vest din Timişoara, ziare, reviste, teatru în limba germană la
Timişoara. Germanii din Banat au dat câteva personalităţi culturale de marcă, printre care amintim pe
poetul Lenau, compozitorul Limmer, istoricii Bohm, Milleker ş.a. Cei mai mulţi germani bănăţeni sunt
de religie romano-catolică şi, într-un număr mai mic, baptistă sau evanghelică (de confesiune
augustană). Din punct de vedere politic, reprezentanţii germanilor sunt reuniţi în FDGR (Forumul
Democrat al Germanilor din România).
3.3. Minoritatea sârbă. Dintre minorităţile existente azi, sârbii sunt cei mai vechi în Banat, o
bună parte din ei fiind descendenţi ai slavilor sudici stabiliţi în această provincie în secolele V-VI d.
Hr. Trebuie să menţionăm că o mare parte din aceşti slavi a fost asimilată de români pe parcursul
convieţuirii, care a durat câteva secole. Cealaltă parte sunt urmaşii emigranţilor sârbi din sudul
Dunării, care s-au refugiat în Banat în secolele XV-XVIII, datorită expansiunii otomane în Balcani.
Imigranţii sârbi din această perioadă vor întări elementul etnic sârbesc din Banat.
Existenţa sârbilor pe meleagurile bănăţene până în secolul al XIV-lea este confirmată atât în
toponimia Banatului, cât şi în scrierile istoricilor maghiari, ruşi şi alţii, care vorbesc de influenţa mare
pe care au avut-o sârbii bănăţeni la curtea ungară în secolele XII-XIII, unde au avut un cuvânt greu de
spus în politica maghiară şi în luptele dinastice pentru ocuparea tronului [Popović 1955: 23]. Un
argument în plus îl reprezintă mănăstirile sârbeşti Baziaş şi Zlatiţa (precum şi Mesici, în Banatul
sârbesc, lângă Vârşeţ), întemeiate, după toate probabilităţile, în anul 1225, înainte de declanşarea
prigoanei regilor maghiari împotriva creştinilor bănăţeni de rit ortodox (români şi sârbi) [Popović
1955: 23-25; Szentkláray 1908: 47]. În secolul al XV-lea vor fi construite de feudalii sârbi imigraţi în
Banat mănăstirile Sf. Gheorghe (pe Bârzava), Partoş, Şemliug, Hodoş (Bodrog) şi Bezdin. De
menţionat că de la creştinarea lor până în prezent sârbii bănăţeni au avut o organizare bisericească
solidă. Numărul populaţiei şi al aşezărilor sârbeşti din această perioadă creşte, Banatul vestic, de
câmpie, fiind preponderent sârbesc. Încă în ultimele două decenii ale secolului al XVII-lea şi mai ales
în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, un număr însemnat de sârbi bănăţeni părăsesc Banatul,
migrând în Bačka, în regiunile sudice şi centrale ale Ungariei (1683-1699) şi, în număr foarte mare, în
Rusia. La aceste emigrări se adaugă un număr considerabil de morţi din cauza ciumei (1708-1709 şi
1738) sau în războaiele austro-turce, toate acestea contribuind substanţial la scăderea populaţiei sârbe
în Banat, care va fi depăşită numeric în cursul secolului al XIX-lea, mai întâi de germani şi apoi de
maghiari. Trebuie amintit faptul că mulţi sârbi bănăţeni au emigrat la începutul secolului XX în
America, iar în perioada 1950-1990 mulţi au trecut frontiera ilegal, stabilindu-se în ţările din vestul
Europei, în America sau în Australia. Declinul numeric al sârbilor bănăţeni, declanşat în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea, n-a mai fost oprit niciodată, acesta accentuându-se după Primul
război mondial. Acest fapt este ilustrat de datele statistice ale recensămintelor (de stat sau bisericeşti)
reproduse în tabelul de mai jos (după 1905, datele se referă la numărul total al sârbilor din România):

Anul 1900 1905 1920 1924 1930 1940


Nr. sârbilor 47 679 49 884 49 035 44 078 44 413 43 405
Anul 1956 1966 1977 1988 1992 2002
Nr. sârbilor 46 517 44 236 41 929 26 272 29 080 22 518

Alte cauze importante care au contribuit la scăderea numerică a sârbilor după anul 1960 sunt: 1.
Migrarea masivă a populaţiei rurale spre marile oraşe (Timişoara, mai ales) unde, izolaţi fiind de
ceilalţi membrii ai comunităţii, îşi vor pierde mult mai repede identitatea fiind, de regulă, asimilaţi de
români; acest proces a fost mult înlesnit şi de căsătoriile mixte, mai numeroase cu românii, care sunt
de aceeaşi religie; 2. Natalitatea scăzută.
Din punct de vedere teritorial, sârbii sunt grupaţi astăzi în următoarele zone: 1. Zona Mureşului
(localităţile din sudul şi nordul Mureşului – Sânpetru Mare, Gelu, Variaş, Cenad, Sânicolaul Mare,
Mănăştur, Saravale, Felnac, Satu Mare, Arad, până nu de mult – Nădlacul şi Turnu); 2. Zona
Banatului central şi vestic (Cenei, Deta, Denta, Rudna, Peciu Nou, Soca, Ivanda, Foeni, Gad, Diniaş,
Sânmartinul Sârbesc, Giera, Beregsău Mic, Becicherecu Mic, Ciacova, Dejan, Sângeorge); 3. Zona
„Muntenegrului bănăţean” (Petrovaselo, Stanciova, Cralovăţ, Lucareţ, Recaş); 4. Zona sud-vestică a
Banatului, denumită şi „Poljadija” (Radimna, Lescoviţa, Zlatiţa, Câmpia, Pârneaura, Socol); 5. Zona
Clisurei Dunării (Divici, Belobreşca, Pojejena, Măceşti, Moldova Veche, Moldova Nouă, Liubcova,
Sviniţa); 6. Zona caraşoveană (Caraşova, Clocotici, Lupac, Rafnic, Vodnic, Nermet, Iabalcea). O
populaţie sârbă numeroasă este azi concentrată în Timişoara, dar şi în alte oraşe ca Aradul, Reşiţa etc.
(peste 50%).
Din punct de vedere lingvistic, graiurile sârbeşti din Banat aparţin mai multor dialecte
sârbeşti, fiind împărţite în câteva grupe: 1. Graiul bănăţean (aparţine dialectului şumadiano-
voivodinean, cu unele trăsături ale dialectelor smederevo-vârşeţean şi kosovo-resavian); 2. Graiurile
clisurene (dialectul kosovo-resavian); 3. Graiul din Recaş (dialectul smederevo-vârşeţean, cu anumite
trăsături şumadiano-voivodinene); 4. Graiul Muntenegrului bănăţean (dialectul smederevo-vârşeţean,
cu anumite trăsături şumadiano-voivodinene); 4. Graiul svinicean (dialectul prizreno-timocean); 5.
Graiurile caraşovene (dialectul kosovo-resavian, cu unele trăsături prizreno-timocene) [Živković
1961]. Cele mai arhaice sunt ultimele trei grupe [Radan 2003].
În cadrul minorităţii sârbe din Banat există două comunităţi de religie romano-catolică, dar cu
trăsături etnolingvistice incontestabil sârbeşti: caraşovenii şi „şocţii” din Recaş.
Până nu de mult, caraşovenii, o enclavă etnică de cca. 7000 de suflete, în parte descendenţi ai
slavilor sudici din ramura sârbă [Radan 2000: 211-222], nu se considerau din punct de vedere etnic ca
fiind sârbi sau croaţi, ci, pur şi simplu, caraşoveni. În recensămintele de după 1945 ei erau automat
catalogaţi drept croaţi, deoarece erau catolici. Frământările etnice apar după 1990, când unii se declară
croaţi, alţii sârbi, iar alţii, aproape jumătate – caraşoveni. Întrucât statul croat a depus după 1990
eforturi considerabile pentru a-i convinge pe caraşoveni că sunt de origine croată, deşi nu avea
argumente în acest sens, iar o mare parte a populaţiei nu accepta această opţiune, Croaţia reuşeşte,
după anul 1995, printr-o propagandă asiduă şi prin măsuri concrete, cum ar fi acordarea dublei
cetăţenii (paşaport croat, cu care se putea călători în Europa fără vize), să determine cea mai mare
parte a caraşovenilor să se declare croaţi, fapt ilustrat şi de datele statistice ale recensămintelor din
1992 şi 2002 [vezi şi Radan 2004: 177-190; Creţan 1999: 168]. Graiurile şi obiceiurile arhaice ale
caraşovenilor, reprezintă indicii clare că ei sunt de origine sârbă. Există, de asemenea, indicii cum că
strămoşii caraşovenilor au fost de religie ortodoxă şi că au fost nevoiţi la un moment dat (în secolele
XIII – XIV sau XVII) să treacă la catolicism [Radan 2000: 35-43; Creţan 1999:165].
O situaţie asemănătoare găsim în Recaş, unde există o populaţie sârbă de religie romano-
catolică, numiţi de sârbii ortodocşi šokci (şocţii). Mai demult, aceştia se considerau sârbi, fapt care se
poate vedea, de exemplu, din datele recensământului din anul 1900, când 1300 dintre şocţi s-au
declarat sârbi; astăzi, însă, cei care îşi mai păstrează conştiinţa etnică, puţini la număr, se declară
croaţi [Creţan 1999: 143,148].
Centrul social şi cultural al sârbilor a fost şi a rămas oraşul Timişoara. Sârbii bănăţeni au o
veche şi bogată tradiţie în domeniul publicistic, ale cărei începuturi datează din anul 1827. Astăzi se
editează în limba sârbă săptămânalul „Naša reč” şi revista trimestrială de literatură „Književni život”,
există o emisiune în limba sârbă la Radio Timişoara (1 oră zilnic) şi o emisiune la TVR Timişoara (1/2
oră săptămânal). După al doilea război mondial viaţa literară a cunoscut un mare avânt, comunitatea
sârbă remarcându-se, raportat la numărul populaţiei, printr-un număr mare de scriitori, unii din ei fiind
remarcaţi şi apreciaţi în Serbia. În prezent există două şcoli generale cu limba de predare sârbă şi un
liceu (Liceul teoretic sârbesc „Dositej Obradovici” din Timişoara, cl. I-XII), două secţii de limba şi
literatura sârbă la universităţile din Bucureşti şi Timişoara (limba sârbă se mai studiază ca a doua sau a
treia limbă la Universitatea „Ovidius” din Constanţa). Sârbii din Banatul românesc au dat şi ei câţiva
importanţi oameni de cultură: Dositei Obradovici, scriitor, filozof şi pedagog, cea mai marcantă
personalitate a iluminismului şi raţionalismului sârb, născut la Ciacova, apoi Dimitrie Tirol, Iovan
Steici, N. Alexici, D.Rujici, S. Descaşev şi mulţi alţii.
După trasarea frontierei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, întrucât o
parte din credincioşii sârbi ortodocşi erau până atunci subordonaţi Eparhiei sârbe din Vârşeţ, iar
ceilalţi – Eparhiei din Timişoara, se înfiinţează la Timişoara Vicariatul ortodox sârb, sub jurisdicţia
căruia vor intra toate parohiile ortodoxe sârbeşti din Banatul românesc. Organizarea bisericească
cuprinde 43 de parohii, 11 filii, grupate în trei protopopiate tradiţionale: Arad, Timişoara şi Socol.
Vicariatul are cinci mănăstiri – Baziaş, Cusici, Zlatiţa (Caraş-Severin), Sângeorge (Timiş) şi Bezdin
(Arad), toate fiind declarate monumente istorice.
Încă la începutul anului1990, sârbii şi caraşovenii au înfiinţat Uniunea Democratică a
Sârbilor din România (UDSR), care din anul 1992 până în 1996 se va numi Uniunea Democratică a
Sârbilor şi Caraşovenilor (UDSCR), iar din 1996 – Uniunea Sârbilor din România (USR). Sârbii au
participat la toate alegerile de după 1989, având reprezentanţi la toate nivelurile comunităţii social-
politice, de la administraţiile locale (consilieri, primari) până la Parlamentul României (1 deputat).
3.4. Minoritatea ţiganilor (romilor). Din punct de vedere istoric, ţiganii sunt prezenţi în Banat
mai devreme decât etniile venite în această provincie cu prilejul colonizărilor habsburgice din secolul
al XVIII-lea. Ei au ajuns în Europa odată cu migraţiile popoarelor din ţinuturile asiatice. Deşi încă nu
se ştie cu certitudine originea lor, conform ultimelor cercetări se pare că ar fi originari din India, din
provincia Punjab. Spre deosebire de celelalte etnii, n-au conservat în memoria colectivă cultul unei
patrii, a unei vieţi organizate, nu au avut şcoli şi nici biserici. Au un stil de viaţă aparte, respectând cu
sfinţenie şi trăind prin tradiţia familiei, cu obiceiurile, moravurile şi credinţele lor. Se disting de
celelalte etnii prin însuşiri antropologice, felul de a vorbi, modul de alimentaţie, printr-un
comportament şi mod de viaţă aparte, printr-o viaţă supusă unor legi proprii (vezi judecata sau
căsătoria ţigănească) şi o conştiinţă specifică. Data venirii lor în Banat nu s-a stabilit cu exactitate.
Conform părerii lui I. H. Schwiecker ei ar fi ajuns aici prin secolul al XIII-lea, iar ţiganii olteni (din
zona Tismanei) s-au stabilit pe aceste meleaguri după 1918 [Creţan 1999: 132]. Înainte îi caracteriza
viaţa nomadă, unii dintre ei menţinând încă anumite forme de viaţă cvasinomadă şi, parţial, sedentară.
De regulă, casele lor sunt grupate şi amplasate la marginea localităţilor. Se ocupă în principal cu
meşteşugurile (fierari, rudari, lingurari, spălători de aur etc.) sau lucrează ca zilieri la diferite munci, în
special la muncile câmpului. S-au remarcat în timp ca buni muzicanţi şi comercianţi. Puţin sunt aceia
care au sau îşi doresc un loc de muncă stabil.
În documente sunt menţionaţi în secolul al XVIII-lea circa 5000 de ţigani în Banat; se crede,
însă, că numărul lor a fost mai mare. De obicei, ei adoptă religia comunităţii în care trăiesc, uneori
preluând obiceiurile, portul şi chiar limba etniei majoritare. Conform recensământului din anul 1900,
au fost recenzaţi 6.203 ţigani, cei mai mulţi locuind în vestul şi sud-vestul Banatului. Datorită
natalităţii ridicate şi a migrărilor din Transilvania şi Oltenia spre Banat, la recensământul din 1930
numărul ţiganilor va creşte cu peste 2000 de suflete [Creţan 1999: 135-139], iar la ultimele două
recensăminte s-au declarat ţigani (sau romi) 31.892 /2,21%/ (1992), respectiv 41.867 de persoane /
2,84%/ (2002), cu menţiunea că numărul lor este, cu siguranţă, mai mare, întrucât o parte din ei s-au
declarat români, sârbi sau maghiari. Din punct de vedere al repartiţiei geografice, se constată o
concentrare a ţiganilor în zonele de contact ale câmpiei cu dealurile, la poalele munţilor şi în satele
bogate de la câmpie.
În final, trebuie remarcat că minoritatea ţiganilor este singura care realizează din 1900 încoace
un spor demografic substanţial şi constant, ajungând, după ultimul recensământ, din punct de vedere
numeric, a doua minoritate, după cea maghiară, în Banat.
3.5. Alte minorităţi naţionale. În această categorie au fost incluse minorităţile a căror pondere
variază între 0,1-1%, şi anume: ucrainienii (rutenii), cehii şi slovacii, croaţii, bulgarii şi evreii.
3.5.1. Ucrainienii (rutenii). Sub numele de ruteni erau cunoscuţi ucrainienii din Austro-
Ungaria (< germ. Ruthene). Aceştia ajung în Banat din Maramureş abia la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului al XX-lea, fiind aduşi de magnaţii maghiari în zonele forestiere (Dealurile
Pogănişului şi Munţii Poiana Ruscăi), pentru exploatarea lemnului. Tot în acelaşi scop, un grup mai
numeros se stabileşte în Banat şi în perioada 1970-1975. După al doilea război mondial, grupuri mai
mici de ucrainieni se stabilesc în Câmpia Banatului (în localităţile Gelu şi Variaş), în zona Lugojului
şi a Caransebeşului.
Astăzi ucrainienii sunt majoritari în 10 sate din Banat, iar în 24 de sate depăşesc 10% din
populaţie. Toţi sunt bilingvi, vorbind şi limba română, şi de religie ortodoxă. Portul popular este
păstrat doar de ucrainienii stabiliţi în zonele de deal şi de munte. Excedentul demografic se datorează,
în primul rând, faptului că ucrainienii din Maramureş, mereu în căutare de lucru, vin constant în
grupuri mici sau individual şi se stabilesc în Banat.
3.5.2. Slovacii au ajuns în Banat relativ recent, după anul 1760, ca urmare a colonizărilor
realizate de autorităţile habsburgice sau de câţiva nobili maghiari. Iniţial, ei au fost aduşi din Slovacia
şi aşezaţi în fostul judeţ Cenad, cu centrul pur slovăcesc la Bekescsaba. Ulterior, pe la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, au fost strămutaţi pe moşiile baronilor maghiari la Nădlac, unde au creat cel
mai puternic centru slovac din Câmpia de vest şi unde formau majoritatea populaţiei. O parte din ei s-
au răsfirat apoi prin satele de pe Valea Mureşului – Semlac, Pecica, Şeitin, fără a atinge aici
majoritatea absolută.
Din punct de vedere al repartiţiei teritoriale, se remarcă o concentrare a slovacilor în colţul
sud-vestic al judeţului Arad. În ultima sută de ani, slovacii (şi cehii) au scăzut numeric foarte mult. La
ultimul recensământ s-au declarat slovaci 7.954 de persoane. Numărul lor scade de la nord-vest spre
sud-est, astfel: 5.761 persoane în jud. Arad, 1.845 în Timiş, 344 în Caraş-Severin, 4 persoane în
Mehedinţi. Principalele zone de repartiţie ale slovacilor sunt: 1. Oraşul Nădlac – cel mai vechi şi cel
mai populat centru cu elementul slovac din Banat; 2. Zona Peregu Mare – Fântânele (localităţile
Peregu Mare, Fântânele, Pecica, Mănăştur ş.a.); 3. Zona sud-estică a Câmpiei Banatului şi Dealurile
Lipovei (Butin, Vucova, Brestovăţ, Topolovăţul Mare, Teş, Iosifălău, Şipet, Gătaia ); 4. Zona Fizeş-
Vermeş (Berzovia, Scăiuş, Vermeş şi Fizeş).
Nădlacul este localitatea în care este concentrată activitatea socio-culturală a slovacilor
bănăţeni. Tradiţiile folclorice se mai păstrează încă în localităţile rurale în care slovacii deţin o
pondere mai însemnată (peste 40%). Slovacii sunt de religie evanghelică (protestanţi) sau romano-
catolică. Slovacii şi cehii au o organizaţie unică – Uniunea Democrată a Slovacilor şi Cehilor din
România (UDSCR).
3.5.3. În perioada „marilor colonizări habsburgice” (sec. XVIII), puţini cehi au ajuns în Banat.
Marea majoritate a cehilor au sosit în Banat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Pentru că sunt
originari din Boemia, bănăţenii îi numesc pemi. Au fost aduşi ca lucrători la minele din jurul Aninei şi
Reşiţei. În sudul Banatului au fost aduse câteva grupuri ca muncitori forestieri, acolo astăzi formează
majoritatea populaţiei. La recensământul din 2002 au fost recenzaţi 3688 de cehi (160 în jud. Arad,
2.477 în Caraş-Severin, 765 în Mehedinţi, 286 în Timiş). Numărul cehilor s-a redus continuu de-a
lungul anilor; dintre cauze menţionăm natalitatea scăzută şi bilingvismul (majoritate fiind şi vorbitori
de germană, mulţi au fost asimilaţi de germani sau maghiari). Cele mai importante localităţi rurale în
care trăiesc cehii, amplasate în zona sud-estică a Banatului, sunt următoarele: Gârnic, Sf. Elena,
Eibenthal, Baia Nouă, Ravensca, Bigăr, Şumiţa, Zlatiţa (com Socol). În mediul urban, cehii sunt
concentraţi mai mult în judeţul Caraş-Severin – Moldova Nouă, Reşiţa, Caransebeş, Anina, dar şi în
Orşova, Timişoara şi Arad. Cehii din Banat nu au un port specific, în general purtând îmbrăcăminte
orăşenească. Ocupaţiile lor de bază sunt şi astăzi, preponderent, cele industriale (minerit, metalurgie,
prelucrarea lemnului). Sunt de religie romano-catolică.
3.5.4. La începutul secolului al XIX-lea, mai precis în anul 1801, pe proprietatea episcopului
de Zagreb, în localităţile Checea şi Cenei (localităţi cu populaţie mixtă – români, sârbi, unguri şi
croaţi), au fost colonizaţi croaţi nobili din zona Donje Pokuplje, în schimbul grănicerilor români din
Checea Română strămutaţi în Croaţia [Krpan 1983: 17, 36]. Sunt romano-catolici şi vorbesc un grai ce
aparţine dialectului kaikavian, dialect exclusiv croat. Croaţii din Checea şi Cenei sunt singurii croaţi
veritabili din Banatul românesc.
La recensământul din anul 1900, au fost recenzaţi 1.277 de croaţi, din care 279 în comitatul
Caraş-Severin (dintre aceştia, 120 în zona Lugojului), 293 în Timiş (din care 121 în Timişoara şi 75 în
zona Recaş), 610 în Torontal (din care 591 în zona Checea-Cenei) şi 95 în comitatul Arad (45 în
oraşul Arad). De asemenea, au fost amintite în statistici câteva familii croate risipite în partea centrală
şi estică a Banatului (Peşter, Gherteniş, Nădrag, Făget, Susani Doclin, Jupa ş.a.). Se pare că o parte din
aceşti croaţi sunt descendenţi ai caraşovenilor ortodocşi din zona Lipovei, care au coborît spre Lugoj şi
Reşiţa [Creţan 1999: 167]. Deoarece la recensământul din anul 1930 croaţii au fost recenzaţi împreună
cu sârbii şi slovenii, nu ştim exact numărul lor, dar se estimează că ar fi fost circa 400 de persoane,
scăderea numerică drastică a croaţilor din Checea şi Cenei datorându-se atât pierderilor din Primul
război mondial, cât şi faptului că o parte din populaţie a emigrat după 1918 în Regatul Sârbilor,
Croaţilor şi Slovenilor (în 1926, în Checea erau 309 croaţi) [Krpan 1983: 174-175]. La recensământul
din anul 2002 s-au declarat croaţi 396 de persoane, în trei judeţe: Arad – 15, Timiş – 379, Mehedinţi –
2. De menţionat că între aceştia o bună parte sunt „şocţii”(sârbii) din Recaş şi caraşovenii, risipiţi în
cele trei judeţe. În judeţul Caraş-Severin s-au declarat croaţi 6.300 de persoane, marea majoritate din
rândul caraşovenilor, sumar prezentaţi mai sus (3.3.). Croaţii din Checea-Cenei şi ceilalţi care se
consideră croaţi activează în cadrul Uniunii Croaţilor din România (UCR), iar din anul 2000 au şi
reprezentant în Parlamentul României.
3.5.5. Bulgarii:
Vin în Banat pe la mijlocul secolului XVIII din Oltenia, unde au trecut din sudul Dunării în
sec. XVII (în urma răscoalei de la Chiproveţ – 1688). Bulgarii bănăţeni provin din două regiuni din
Bulgaria: zona Chiproveţ (chiproviceni) /ocupaţii: oieritul şi mineritul/ şi zona Şiştov, de lângă
Nicopole (pavlicheni) /agricultori/. Şi unii, şi alţii sunt romano-catolici, dar vorbesc dialecte diferite.
Repartiţia geografică: 1. Zona Dudeştii Vechi: Dudeştii Vechi (Beşenova Veche) – cel mai
mare centru bulgar din Banat, Cheglevici, Colonia Bulgară ş.a.; 2. Zona Denta: Breştea, Denta (Deta ,
Timişoara); 3. Localitatea Vinga.
Ocupaţiile de azi: legumicultura şi creşterea animalelor.
Organizaţia: Uniunea Bulgarilor Bănăţeni din România (UBBR).
3.5.6. Evreii:
Sunt amintiţi încă în sec. XVII (1660) de călătorul turc Evlia Celebi, ca negustori şi zarafi.
Izvoare din 1739 vorbesc de două comunităţi: sephardă şi ashkenazim (în Timişoara); la sfârşitul
secolului al XVIII-lea existau şcoli evreieşti în Timişoara, Lugoj şi Arad.
Populaţia: în 1716 erau 144 de evrei în Banat; Conscripţia din 1774: 300 de evrei; 1900: circa
20.000 de evrei, din care circa jumătate locuiau în Timişoara şi Arad; 1930 – 18.073.
În timpul dictaturilor lui Carol al II-lea (1938) şi Antonescu (1942) au fost discriminaţi şi
deportaţi. În perioada 1948-1970 majoritatea migrează în Israel.
3.5.7. Minorităţi de origine asiatică: secuii (152 de persoane în 1992), ceangăii /catolici/ (38),
turcii (233 în 2002, în cele patru judeţe), tătarii (34).
3.5.8. Minorităţi de origine slavă: ruşii-lipoveni (239), polonezii (159), slovenii (152).
3.5.9. Alte minorităţi: aromâni (181), macedoromâni (86), greci (242), armeni (42), găgăuzi.
3.5.10. Alte etnii: 2350 (în cele 4 judeţe).
3.5.11. Etnia nedeclarată: 527 (în cele 4 judeţe).

Hărţi referitoare la cadrul istorico-geografic,


la structura etnică şi administrativă Banatului

Cadrul natural al Banatului


Ungaria

România
Serbia

Provincia istorică Banat

Structura etnică a Banatului în 1910


Judeţele Banatului în 1886