Biserica viului Dumnezeu

Apartenenţa la biserica lui Dumnezeu este un privilegiu unic, un privilegiu care satisface
sufletul. Este intenţia Divinităţii să strângă un popor din toate colţurile pământului pentru a-i uni
într-un singur trup – trupul lui Hristos, Biserica – al cărei cap este Însuşi Isus Hristos… Toţi cei
care sunt copii ai lui Dumnezeu în Hristos Isus sunt membri ai acestui trup şi, în această relaţie,
ei se pot bucura de părtăşie unul cu altul şi cu Domnul şi Învăţătorul lor.

În Scriptură, referirea la „biserică” se face prin expresii cum ar fi „biserica Domnului” (Fapte
20,28), „trupul lui Hristos” (Ef. 4,12), „biserica Dumnezeului celui viu” (1 Tim. 3,15). Ultima
expresie a inspirat alegerea titlului pentru acest capitol.

Cuvântul „biserică”, aşa cum este folosit în raportul biblic, are cel puţin două sensuri: un sens
general, care se aplică bisericii din întreaga lume (Mat. 16,18; 1 Cor. 12,28) şi, de asemenea,
un sens particular, care se aplică bisericii dintr‑o localitate sau dintr-o regiune. Observaţi în
textele următoare faptul că bisericile locale sunt menţionate astfel: „biserica din Roma” (Rom.
1,6.7), „biserica din Corint” (1 Cor. 1,2), „biserica din Tesalonic” (1 Tes. 1,1). De asemenea,
notaţi referirile care se fac la bisericile dintr‑o anumită provincie: „bisericile din Galatia” (1 Cor.
16,1), „bisericile din Asia” (1 Cor. 16,19), „bisericile din Siria şi din Cilicia” (Fapte 15,41).

Hristos, care este capul Bisericii şi Domnul ei cel viu, manifestă o profundă dragoste pentru 
membrii trupului Său. El trebuie să fie glorificat prin biserică (Ef. 3,21). Prin ea, El vrea să
dezvăluie „înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Ef. 3,10). Zi de zi, El Îşi hrăneşte
Biserica (Ef. 5,29) şi dorinţa Lui arzătoare este de a o face să ajungă „slăvită, fără pată, fără
zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Ef. 5,27).

Niciun zid de despărţire

Prin normele enunţate şi prin exemplu Său, Hristos a căutat să înveţe adevărul acesta: a fi cu
Dumnezeu înseamnă că nu mai trebuie să existe niciun zid de despărţire între Israel şi celelalte
popoare (Ioan 4,4‑42; 10,16; Luca 9,51‑56; Mat. 15,21‑28). Apostolul Pavel scria: „Neamurile
sunt împreună-moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la
aceleaşi făgăduinţe în Hristos Isus prin Evanghelie”. (Ef. 3,6)

Printre urmaşii lui Hristos nu trebuie să existe vreo deosebire de clasă socială, naţionalitate,
rasă sau culoare, căci toţi sunt din acelaşi sânge, iar dorinţa Domnului Hristos este ca „oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16). Toţi cei aleşi ai lui Dumnezeu sunt
fraţi, sunt o nouă umanitate, pentru că „toţi sunteţi una în Hristos Isus”. (Gal. 3,28)

„Hristos a venit pe acest pământ cu o solie de milă şi iertare. El a aşezat temelia unei religii prin
care iudei şi neamuri, albi şi negri, cei liberi şi cei robi sunt legaţi laolaltă în aceeaşi frăţie,
recunoscuţi ca fiind egali înaintea lui Dumnezeu. Mântuitorul are o dragoste nemărginită pentru
fiecare fiinţă omenească.” (Mărturii, vol. 7, pag. 225)

„Dumnezeu nu recunoaşte nicio deosebire de naţionalitate, rasă sau clasă socială. El este
Creatorul întregii omeniri. Toţi oamenii aparţin – prin creaţie – unei singure familii şi toţi sunt una
prin răscumpărare. Hristos a venit să dărâme orice zid de despărţire şi să deschidă orice
compartiment al Templului pentru ca fiecare fiinţă să aibă intrare liberă la tronul lui Dumnezeu...

1/4
Biserica viului Dumnezeu

În Hristos nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod. Toţi sunt aduşi aproape prin
sângele Lui preţios.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 386)

Obiectul suprem al atenţiei lui Hristos

Cei care sunt în serviciul Său, chemaţi la conducere în biserică, trebuie să îi slujească (1 Tim.
3,5). Ei au datoria să păstorească „biserica Domnului” (Fapte 20,28) şi pe umerii lor stă „grija
pentru toate bisericile”, aşa cum a fost experienţa apostolului iubit al neamurilor (2 Cor. 11,28).
Următoarele pasaje din Spiritul Profetic ilustrează marea dragoste a lui Hristos pentru poporul
Său strâns laolaltă în părtăşia bisericii: „Mărturisesc fraţilor şi surorilor mele că biserica lui
Hristos, aşa slabă şi plină de defecte cum ar putea fi, este singura organizaţie de pe pământ
asupra căreia El Îşi îndreaptă suprema Sa atenţie. În timp ce transmite întregii lumi invitaţia de
a veni la El şi a fi salvată, Isus însărcinează pe îngerii Lui să acorde ajutor divin fiecărui suflet
zdrobit care vine la El în pocăinţă. Prin Duhul Său cel Sfânt, El vine în mod personal în mijlocul
bisericii Sale. ’Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în
picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut. Eu nădăjduiesc în Domnul,
sufletul meu nădăjduieşte şi aştept făgăduinţa Lui. Sufletul meu aşteaptă pe Domnul, mai mult
decât aşteaptă străjerii dimineaţa... Israele, pune‑ţi nădejdea în Domnul, căci la Domnul este
îndurarea şi la El este belşug de răscumpărare! El va răscumpăra pe Israel din toate nelegiuirile
lui’”. (Psalmi 130,3‑8)

Pastori şi întreaga biserică, fie ca acesta să fie limbajul nostru, pornind din inimi care răspund la
marea bunătate şi iubire a lui Dumnezeu faţă de noi, ca popor şi ca indivizi: ’Pune‑ţi nădejdea
în Domnul, Israele, de acum şi până în veac! Voi, care staţi în Casa Domnului, în curţile Casei
Dumnezeului vostru! Lăudaţi pe Domnul, căci Domnul este bun; cântaţi Numele Lui, căci este
binevoitor. Căci Domnul Şi‑a ales pe Iacov, pe Israel, ca să fie al Lui. Ştiu că Domnul este mare
şi că Domnul nostru este mai presus de toţi dumnezeii’ (Ps. 135,2‑5). Fraţilor şi surorile mele,
aveţi în vedere faptul că Domul are un popor, un popor ales – Biserica Sa – pentru a fi a Sa,
proprietatea Sa, fortăreaţa Sa, pe care o păstrează într‑o lume plină de păcat şi de revoltă. El a
intenţionat ca în ea să nu fie recunoscută nicio altă autoritate decât a Sa, şi nicio altă lege decât
propria Sa lege”. (Mărturii pentru pastori, pag. 15,16)

Împotrivirea vrăjmaşului

„Satana are şi el o mare confederaţie, biserica sa. Hristos o numeşte ’sinagoga Satanei’, pentru
că membrii ei sunt copii ai păcatului. Membrii bisericii lui Satana lucrează continuu pentru a da
la o parte Legea divină şi pentru a produce confuzie în ceea ce priveşte deosebirea dintre bine
şi rău. Satana lucrează cu mare putere în şi prin copiii neascultării pentru a înălţa trădarea şi
apostazia la rangul de adevăr şi de credincioşie. În aceste timpuri, puterea inspiraţiei lui
satanice determină pe oameni să ducă la înfăptuire marea răzvrătire începută de el în cer
împotriva lui Dumnezeu.” (Idem,  pag. 16)

"În acest timp, biserica trebuie să‑şi îmbrace frumosul său veşmânt: ’Hristos, neprihănirea
noastră’. Există distincţii clare şi hotărâte care trebuie restabilite, cât şi exemplificate în faţa
lumii, prin înălţarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus. Frumuseţea sfinţeniei trebuie
să apară în toată strălucirea ei originară, în contrast cu diformitatea şi întunecimea celor

2/4
Biserica viului Dumnezeu

necredincioşi, ale celor care s‑au răzvrătit împotriva Legii lui Dumnezeu. Astfel, noi Îl
recunoaştem pe Dumnezeu şi recunoaştem Legea Sa, temelia guvernării Sale în ceruri şi pe tot
pământul. Autoritatea Lui trebuie să fie păstrată în mod distinct şi clar în faţa lumii şi nicio lege
care contravine Legii lui Iehova nu trebuie să fie recunoscută. Dacă, în pofida reglementărilor lui
Dumnezeu, i se permite lumii să influenţeze deciziile şi acţiunile noastre, atunci scopul lui
Dumnezeu nu este atins. Dacă biserica şovăie aici, oricât de credibil ar fi pretextul, în cărţile din
ceruri se scrie în dreptul ei acuzaţia de trădare a celei mai sfinte încrederi şi lipsă de
credincioşie faţă de Împărăţia lui Hristos. Biserica trebuie să ţină la principiile ei cu fermitate şi
cu hotărâre în faţa întregului Univers ceresc şi a împărăţiilor pământului. Credincioşia statornică
în păstrarea onoarei şi sfinţeniei Legii lui Dumnezeu va atrage atenţia şi admiraţia chiar şi din
partea lumii. Văzând faptele bune ale credincioşilor, mulţi vor fi conduşi să-L slăvească pe Tatăl
nostru ceresc. Cei loiali şi devotaţi poartă acreditarea cerului, iar nu pe cea a puternicilor
Pământului. Toţi oamenii vor ajunge să cunoască cine sunt ucenicii aleşi şi credincioşi şi îi vor
recunoaşte atunci când vor fi încoronaţi şi glorificaţi drept cei care au onorat pe Dumnezeu şi pe
care El i‑a onorat, dându-le în stăpânire o greutate veşnică de slavă...” (Idem, pag.16, 17)

Biserica, desăvârşită în Hristos

„Domnul a înzestrat biserica Sa cu talente şi binecuvântări pentru ca ea să fie desăvârşită în El

şi să poată prezenta lumii imaginea propriei Sale desăvârşiri, o continuă reprezentare a unei
alte lumi, lumea veşnică, a unor legi care sunt mai presus de legile pământeşti. Biserica Sa
trebuie să fie un templu construit după asemănarea divină. Îngerul arhitect a adus din cer trestia
de aur de măsurat, pentru ca fiecare piatră să fie cioplită şi dimensionată după măsura divină şi
lustruită pentru a străluci ca o emblemă a cerului, răspândind în toate direcţiile razele
strălucitoare şi clare ale Soarelui Neprihănirii. Biserica trebuie să fie hrănită cu mana din cer şi
să fie păstrată sub paza unică a harului Său. Îmbrăcată cu armura desăvârşită a luminii şi
neprihănirii, ea intră în lupta ei finală. Zgura, material fără valoare, va fi mistuită, şi influenţa
adevărului mărturiseşte lumii despre caracterul lui sfinţitor şi înnobilator... 

Domnul Isus acţionează asupra inimilor omeneşti, prin manifestarea milei şi a harului Său
îmbelşugat. El realizează transformări atât de uimitoare, încât Satana, cu toată lăudăroşia sa
triumfalistă, cu toată confederaţia răului unită împotriva lui Dumnezeu şi a legilor guvernării
Sale, îi priveşte ca pe o fortăreaţă inaccesibilă pentru sofismele şi înşelăciunile lui. Ei constituie
pentru Satana un mister inexplicabil. Îngerii lui Dumnezeu, serafimii şi heruvimii, puterile
însărcinate să coopereze cu agenţii omeneşti, privesc cu uimire şi bucurie faptul că oameni
căzuţi, odată copii ai mâniei, învăţând de la Hristos, dezvoltă caractere după asemănarea divină
pentru a deveni fii şi fiice ale lui Dumnezeu, pentru a îndeplini un rol important în preocupările şi
dorinţele cerului.

Hristos a oferit bisericii Sale înzestrări ample, aşa încât să poată primi o mare recompensă de
slavă din proprietatea Sa cumpărată şi răscumpărată. Biserica, fiind înzestrată cu neprihănirea
lui Hristos, este depozitara Sa, în care bogăţia milei, a iubirii Sale trebuie să fie descoperită pe
deplin. Declaraţia din rugăciunea Sa de mijlocire, cu privire la faptul că iubirea Tatălui faţă de
noi este tot atât de mare cât şi faţă de El Însuşi, Fiul, unicul născut, şi că noi vom fi cu El acolo
unde este El, pentru veşnicie, una cu Hristos şi cu Tatăl, este o minune pentru oştile cereşti şi
constituie marea lor bucurie. Darul bogat, deplin şi îmbelşugat al Duhului Sfânt trebuie să fie

3/4
Biserica viului Dumnezeu

pentru biserică asemenea unui zid de foc împrejmuitor, peste care puterile iadului nu vor putea
trece. Hristos priveşte pe poporul Său, în puritatea lor imaculată şi în desăvârşirea lor fără pată,
ca fiind răsplata suferinţelor Sale, a umilinţei şi a dragostei Sale, completarea gloriei Sale –
Hristos, marele centru de la care vine toată slava. Fericiţi sunt cei chemaţi la ospăţul nunţii
Mielului.” (Idem, pag. 15‑19)

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea susţine principiile unităţii bisericii lui Hristos, enunţate mai
sus. Prin pacea şi puterea pe care le aduce neprihănirea lui Hristos, Biserica este angajată să
învingă orice barieră pe care păcatul a ridicat‑o între fiinţele omeneşti.

4/4