Sunteți pe pagina 1din 3

Basmul, ca opera de creatie literara, reprezinta, asa cum spunea George Calinescu in lucrarea

“Estetica basmului”, “o oglindire a vietii in moduri fabuloase”, in actiunea caruia se regasesc intotdeauna
fiinte himerice, antrenate in confruntarea dintre fortele binelui si fortele raului. Nu exista basm in afara
acestei confruntari, care isi gaseste finalizarea prin triumful binelui.
Basmul este un izvor nesecat de invataminte. El are – dupa cum a fost subliniat – un puternic
caracter educativ, care reiese cu precadere atat din atitudinea eroilor, cat si din reflectiile personajelor – si
nu de putine ori ale povestitorului. Daca comparam, de exemplu, basme culese din Muntenia, Moldova si
Transilvania, precum si din celelalte regiuni ale tarii, in ele vom recunoaste un fierbinte imn inchinat
dragostei de tara, setei de libertate, muncii cinstite, iubirii sincere, pornite dintr-un adanc si curat sentiment
uman. Basmul a aparut initial in epica populara, ulterior patrunzand si in literatura culta (sec. al XIX-lea, in
perioada de afirmare a esteticii romantice) sub forma basmului cult. Acesta isi are originea in basmul
popular, de la care autorul preia tiparul narativ, dar reorganizeaza elementele stereotipe conform viziunii
sale artistice si propriului sau stil, adaugand astfel semnificatii si efecte specifice literaturii culte. Basmul cult,
desi pastreaza anumite trasaturi ale celui popular, cum ar fi caracterul moral (lupta dintre bine si rau,
incheiata cu victoria binelui; promovarea starilor umane unanim acceptate: curaj, omenie, istetime, iubire),
caracterul mitic si catacterul initiatic, se desprinde de literatura populara prin caracterul sau scriptural,
individual, avand un autor cunoscut, prin sincretismul diminuat si mai ales prin originalitate, aceasta ultima
trasatura fiind de altfel cea care constituie fundamentele unei astfel de creatii.
In literatura universala sunt cunoscute basmele lui Perrault si Anderson, iar la noi cele ale lui
Eminescu, Caragiale, Slavici, Delavrancea si altii, insa o capodopera a geniului romanesc ramane in
aceasta privinta basmul “Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creanga.
Acestea fiind spuse, vom urmari in continuare elementele de originalitate ale basmului lui Creanga,
acele aspecte care fac ca opera sa sa ia forma unui basm cult, analizandu-le si evidentiandu-le la nivelul
discursului narativ, la nivel tematic, la nivelul personajelor si la cel al expresiei artistice.
Basmul popular prezinta la nivelul momentelor subiectului o anume stereotipie. Astfel, actiunea
presupune o secventa initiala, de echilibru, un eveniment care instituie un dezechilibru, mai multe secvente
in care un erou intreprinde niste actiuni reparatorii, cu scopul readucerii echilibrului, momentul refacerii
acestuia si secventa de final, a celebrarii eroului. Basmul lui Creanga se abate intrucatva de la aceasta
structura si incepe cu o situatie de dezechilibru, in care putem recunoaste motivul folcloric al imparatului fara
mostenitori in linie masculina. Imparatul Verde, deoarece avea numai fete, ii scrie fratelui sau, crai intr-o tara
foarte indepartata, sa-i trimita unul dintre feciori pentru a-i lasa mostenire imparatia, dupa moartea sa. Acest
eveniment care instituie dezechilibrul se situeaza in afara textului si nu este cuprins in actiune. Dubla
interdictie pe care o primeste fiul cel mic, cel care se dovedeste a fi cel mai vrednic, trecand peste proba
pregatita de tatal sau pentru a-i testa curajul, cat si nerespectarea acestor sfaturi parintesti au ca rezultat un
numar mai mare de aventuri eroice, ceea ce constituie un evident element de originalitate. Moartea si apoi
invierea eroului in momentul demascarii adevaratei identitati a spanului reprezinta de asemenea o urma de
originalitate, care nu se intalneste in basmele populare. Secventa celebrarii eroului, nunta acestuia cu fata
imparatului Ros, nu prezinta insa vreun aspect aparte.
Actiunea basmelor se desfasoara intotdeauna intr-un univers spatio-temporal fabulos, unde
supranaturalul se imbina cu miticul si cu fantasticul, iar timpul este vag, neprecizat, fapt care este afirmat
inca din incipit. De asemenea, basmele populare evoca doua taramuri, unul apartinand oamenilor si altul in
care domnesc fortele raului, infernul. In basmul “Povestea lui Harap-Alb”, unde ar trebui sa predomine
miraculosul si irealitatea, se face, de fapt, un amestec de realism si de fantezie. Creanga dramatizeaza
“realistic basmul” dupa cum spunea George Calinescu in “Estetica basmului”, iar “animalele si fiintele
supranaturale sunt la Creanga tarani de-ai lui, incat in cadrul extraordinar al basmului se constituie scenele
unui realism poporal” (Tudor Vianu, Studii de literatura romana moderna). In plin fabulos, dam de scene de
un realism bufon: Gerila, Ochila si celelalte fiinte monstruoase de basm, intrate in casa de arama a
imparatului Ros, se cearta intocmai ca dascalii in gazda la ciubotarul din Falticeni, sau ca Smaranda cu
copiii si cu barbatul. Autorul nu infatiseaza lumi inexistente fara nicio legatura cu realitatea imediata (taramul
celalalt este reprezentat in basm de robia lui Harap-Alb, deci nu este evocat propriu-zis, ci doar la nivel
simbolic). Insasi structura incipitului basmului lui Creanga, “Amu cica era odata”, sugereaza aceasta
diminuare a caracterului fabulos, iar prezenta adverbului “cica” instituie o anumita nesiguranta si pune
actiunea sub semnul zvonului. Finalul, care la basmele populare marcheaza iesirea din universul miraculos,
este in concordanta cu incipitul si evidentiaza, de asemenea, aceeasi diminuare a fantasticului, caci numai
intr-o lume ideala omul isi poate satisface si indeplini toate nevoile si dorintele: “Iar pe la noi, cine are bani
bea si mananca, iara cine nu, se uita si rabda”.
In basmul popular, conflictul este reprezentat de confruntarea dintre fortele binelui si fortele raului,
unde binele triumfa intotdeauna. Se regaseste si in basmul lui Creanga un conflict de acest gen, spanul
putand fi considerat ca reprezentant al fortelor malefice, insa, aici, originalitatea consta in faptul ca nu exista,
pana la un anumit moment de tensiune maxima, o confruntare directa intre Harap-Alb si span. Acesta din
urma este pedepsit, in final, de catre calul nazdravan al feciorului de crai, ceea ce reprezinta, de asemenea,
o situatie atipica.
In ceea ce priveste nivelul tematic, se remarca in basmul “Povestea lui Harap-Alb” un fenomen de
originalitate care poarta numele de “tema initierii”. Astfel, pe parcursul existentei sale, personajul principal
trece prin diferite probe de experimentare a statutului de jos pentru ca, in final, sa ajunga un bun conducator
(proba curajului, proba prieteniei, proba generozitatii, proba focului s..a.; toate reprezinta probe initiatice).
Dincolo de vesnica lupta dintre Bine si Rau, tema tratata de autor este una morala, referitoare la conditia
eroului, care, inainte de a ajunge sa domneasca, trebuie sa cunoasca viata la toate nivelurile ei, tocmai
pentru a invata sa-si inteleaga supusii. Pentru a scapa de statutul dobandit odata cu coborarea in fantana,
care poate fi asociata cu o coborare in infern, Harap-Alb trebuie sa treaca printr-o catabaza. Eroul sufera o
moarte si o inviere ritualica, moment in care el revine la statutul sau initial de mostenitor al imparatiei.
Un alt element de originalitate consta in varietatea si numerozitatea motivelor folclorice intalnite in
acest basm: motivul animalului nazdravan, motivul intalnirii minunate, motivul aparentelor inselatoare,
motivul obiectului magic, motivul metamorfozei, motivul imparatului fara mostenitori in linie masculina,
motivul superioritatii mezinului s.a.m.d.
Aducand in discutie personajele, acestea sunt tipice in cadrul basmului popular, avand un caracter
mai mult sau mai putin conventional. Exista intotdeauna un erou si un raufacator sau un reprezentant al
fortelor raului, cat si personaje auxiliare care, raportate la erou, indeplinesc o serie de functii: antagonistul
(Spanul), ajutoarele (calul, Sf. Duminica, cele 5 fiinte monstruoase), donatorii (craiasa albinelor, furnica;
personajele care dau protagonistului un obiect fermecat). Referindu-ne la basmul lui Creanga, putem vorbi
despre o individualizare psihologica a personajelor, care reiese din replicile acestora, intrucat autorul
foloseste mult mai mult dialogul decat creatorii basmelor populare, imbinandu-l cu naratiunea si descrierea.
Din aceasta individualizare a personajelor putem deduce ca Imparatul Verde era o fire naiva si laudaroasa,
fratele sau, Craiul, dezamagit de neputinta fiilor, spanul – nu doar o intruchipare a fortelor raului, ci o fiinta
umana vicleana, persistenta, nu prea violenta, aflat in ipostaza unui uzurpator, iar Sfanta Duminica, in
aparenta, o batrana pisaloaga. De asemenea, un alt element de originalitate il reprezinta portretul si faptul
ca personajele se pot diferentia intre ele prin capacitatea de a-si formula gandurile si sentimentele (astfel,
Gerila, dihania cu “urechi clapauge si niste buzoaie groase si dezabalate”, pare un vorbitor innascut, fapt pe
care il putem deduce in urma scenei din casa de arama). Se poate spune ca placerea de a vorbi a lui Gerila
este de fapt o caracteristica a autorului, transpusa in basm. Creanga “are placerea cuvintelor si a zicerilor si
mai ales acea voluptate de a le experimenta punandu-le in gura altora [...] Eroii lui nu traiesc din miscare, ci
din cuvant”, spunea George Calinescu in “Ion Creanga”. Alt aspect care denota originalitatea il reprezinta
chiar cele cinci monstruozitati, numite de catre criticul Zoe Dumitrescu-Busulenga “monstri joviali”, intrucat ei
introduc in basm o categorie estetica specifica literaturii culte, si anume grotescul, combinatia intre
monstruos si comic. Harap-Alb rade la vederea acestor fiinte hidoase din punct de vedere fizic, dar
desavarsite sub aspect moral, care sunt niste personificari sau hiperbolizari ale unor senzatii si simturi.
Eroul principal, botezat de span cu numele de Harap-Alb, nume care reprezinta un oximoron (Harap
= slujitor arab/negru) si care ascunde, de fapt, statutul autentic al fiului de crai, nu reflecta aproape deloc
imaginea idealizata si mesiatica a eroului din basmul popular. Harap-Alb nu poseda puteri supranaturale
speficife unui Fat-Frumos tipic,situandu-se la limita umanului. Nu este nici pe departe la fel de curajos ca
ceilalti eroi de basm, nici nu savarseste ceva spectaculos, insa este generos, onest, loial, prietenos si
iertator si cu aceasta atitudine reuseste sa-si aduca de partea sa numerosi prieteni care-l vor ajuta in
actiunile sale. Reprezinta, intr-un cuvant, omul ideal ale carui calitati sunt pretuite de popor. La inceput naiv
si fricos, el constientizeaza greseala facuta si isi asuma toate consecintele, astfel incat calatoria intreprinsa
de el nu mai are valoarea de a confirma calitatile sale exceptionale, ca in basmul popular, ci devine un
traseu de initiere, la sfarsitul caruia dobandeste calitatea de erou si intelepciunea necesara conducerii unei
imparatii. Modalitatile de caracterizare ale acestuia variaza de la cele directe, la cele indirecte si de la cele
clasice la cele moderne. Este portretizat moral de catre narator ca fiind “boboc in felul sau la trebi de aieste”,
de Sf. Duminica drept “slab de inger, mai fricos decat o femeie”, iar Spanul il numeste “fecior de om viclean”
si “pui de vipera”, dupa ce reuseste sa-l supuna prin viclesug. Este prezenta si autocaracterizarea, in
momentul in care eroul regreta ignorarea sfaturilor parintesti: “Asa-i ca, daca n-am tinut sama de vorbele lui,
am ajuns sluga la darloaga”. In procesul sau de formare se disting trei etape: etapa initiala, de pregatire
pentru drum, apoi parcurgerea drumului initiatic si rasplata. Acesta este presarat cu diferite spatii cu valoare
simbolica: podul (simbolizeaza trecea la alta etapa a vietii, atat atunci cand are loc confruntarea cu tatal
deghizat in urs, cat si la intalnirea cu furnicile), fantana (spatiu al renasterii si al regenerarii; scena in care
are loc schimbarea numelui, a identitatii si reprezinta inceputul initierii spirituale, unde va fi condus,
involuntar, de catre span) si padurea (loc al mortii si al regenerarii, care poate fi asociata, impreuna cu taurul
despre care ii vorbeste spanul la ultima intalnire, cu un labirint, facandu-se astfel referire iarasi la mitologie).
Astfel, Harap-Alb nu ilustreaza vreo tipologie standard, el infatiseaza o constructie umana realista, a carei
evolutie nu poate fi anticipata. Mesajul desprins din atitudinea si actiunile sale este acela ca “Nu trebuie sa
fim puternici ca sa ne atingem scopurile” si ca “Un adevarat conducator trebuie sa cunoasca viata la toate
nivelurile ei”.
In basmul sau, Creanga isi centreaza atentia pe starile de spirit ale eroilor, urmareste efectele pe
care faptele le au asupra lor, nu se multumeste doar sa le consemne. Putem afirma, astfel, ca arta povestirii
la Creanga nu este dominata de actiune, ci de observarea detaliului de viata. Astfel, personajele sunt
caracterizate in evolutie sub ochii cititorilor, infruntandu-se direct in secvente cu puternice accente scenice si
dramatice.
Oprindu-ne asupra nivelului expresiei artistice, un alt argument al caracterului de basm cult este
reprezentat de umor si oralitate. Dimensiunea umoristica, care reprezinta o manifestare discreta a autorului
in text, nu exista la basmul popular. In basmul lui Creanga, comicul de situatie nu prea isi face simtita
prezenta, in afara scenei din interiorul casei de arama a Imparatului Ros. Comicul de caracter se manifesta
in cazul lui Gerila datorita infatisarii sale hidoase, dar care starneste rasul. Comicul de limbaj la nivel
sintactic se manifesta prin diferite procedee cum ar fi: relativizarea categoriilor de timp si spatiu (“Numai de
nu i-ar muri multi inainte, sa traiasca trei zile cu cea de alaltaieri”), exprimarea tautologica (“Una-i una si
doua-s mai multe”), falsa coordonare adversativa (“Pana acum ti-a fost mai greu, dar de-acum inainte tot
asa are sa-ti fie”), prima propozitie contrazisa de cea de-a doua (“Fugi de-acolo, Vino-ncoace...”). La nivel
lexico-semantic remarcam utilizarea diminutivelor cu sens augmentativ: “buzisoare”, “bauturica”. In ceea ce
priveste nivelul fonetic, este prezent comicul acustic: “ghijoaca” (martoaga), “dabalazate” (lalai), “tuluc” (de
chica), “inchiorchiosat” (cu ifose). Pe langa toate acestea, se cuvin a fi mentionate ironia (“Doar unu-i
Imparatul Ros, vestit prin meleagurile aceste pentru bunatatea lui nemaipomenita...”), zeflemisirea (“Tare-mi
esti drag!... Te-as vari in san, dar nu incapi de urechi...!”), caracterizarile pitoresti (caracterizarea lui Gerila:
“O dihanie de om, care se parpalea pe langa un foc de douazeci si patru de stanjeni de lemne si tot atunci
striga, cat ii lua gura, ca moare de frig. [...] omul acela era ceva de spariet: avea niste urechi clapauge si
niste buzuoaie groase si dezabalate”), poreclele si apelativele caricaturale (“Buzila”, “mangositi”) si vorbele
de duh si expresiile (“Da-i cu cinstea, sa peara rusinea”).
Pentru creatorul popular, nu exista distinctia oralitatii (nu realizeaza deosebire intre limbajul
basmului si limbajul sau). Insa Creanga are constiinta faptului ca scrie o opera populara, de aceea el
exacerbeaza oralitatea in basmul sau, fenomen numit intentionalitate artistica. Oralitatea este o constanta a
intregii opere lui Creanga, care confera acesteia o tonalitate fireasca, de exprimare vie, autentica.
Intalnim astfel, la nivel fonetic, cacofonia (“ca cuvantul”), rime interioare (“cale lunga sa le-ajunga”,
“ca cuvantul din poveste inainte mult mai este”, “de-ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi”) si asonanta
(“Feciori de ghinda, fatati in tinda”), cat si fenomenul numit evitarea hiatului (“nu-si”, “n-are”) La nivel
morfologic, se manifesta dativul etic (“Si mi ti-l insfaca cu dintii de cap”) si sunt utilizate interjectii
onomatopeice si verbele imitative (“alelei”, “pleosc”, “trosc”, “teleap-teleap”, “a bocani”, “fornaind”, “hat”,
“iaca”, “mor”), formele populare de viitor (“ai sa-l poti alege”, “are sa te scape”, “oi spune”) si diferite
interogatii si exclamatii (“Ce-i de facut?”, “Ce rau s-a spariet!”). Remarcam de asemenea postpunerea
pronumelui posesiv in sintagme de felul: “fratine-sau”. In ceea ce priveste nivelul sintatctic, se observa
frecventa folosire a proverbelor si a expresiilor populare (“vorba ceea”, “si pace buna”, “mila domnului: lac
de-ar fi, broaste sunt destule”, “fiecare pentru sine, croitor de pane”, “Apara-ma de gaini, ca de caini nu ma
tem”, “deal cu deal se ajunge, dar inca om cu om”) si diferite enunturi brevilocvente (“nici da, nici ba”). Din
punct de vedere lexico-semantic, remarcam folosirea augmentativelor cu sens depreciativ si a diminutivelor
cu valoare augmentativa si ironica (“burdahan”, “buzisoare”, “bauturica”). Alte elemente care sugereaza
oralitatea sunt invectivele eufemistice (“al dracului onanie de om”) si repetitiile de interjectii care sugereaza
miscari ritmice: “si odata pornesc ei teleap, teleap, teleap!”).
Basmul “Povestea lui Harap-Alb” este o ilustrare magistrala a genialitatii lui Ion Creanga, un
exemplu de opera culta impregnata de spirit folcloric, avand, dincolo de valoarea estetica dovedita, si o
valoare moralizatoare. “Este in povestile lui Creanga atata jovialitate, atata umor al contrastelor, incat
creatiile sale sunt menite sa nu fie gustate cum trebuie decat de intelectuali. Omul de tara vrea epicul gol,
fara detaliu si observatie, si e doritor de fabulos.”, scria George Calinescu. In alte cuvinte, „Poveste lui
Harap-Alb” este un basm cult ce are ca surss de inspiratie basmul popular, de la care autorul pastrează
motivele (casatoria, incercarea puterii, petitul, probele), personaje fabuloase, ajutoarele venite in sprijinul
binelui, formule tipice si inoveaza pentru basmul cult umanizarea fantasticului prin comportamentul,
gestica, psihologia si limbajul personajelor.