Sunteți pe pagina 1din 43

„Politica industrială în Uniunea Europeană.

Concluzii pentru
Republica Moldova”
Prezentul studiu a fost realizat cu scopul de a analiza politica industrială a
Uniunii Europene, ca unul din modelele politicii industriale utilizate în lume, pentru a
putea cunoaşte mai bine această politică (obiective, instrumente de implementare,
tendinţe), ca în final să putem elabora unele recomandării privind politica
industrială a Republicii Moldova ce trebuie să asigure dezvoltarea economică.

Dacă analizam situaţia actuală din industria Republicii Moldova vom observa că ea nu
este favorabilă, dezvoltării unor produse competitive, ce ar putea concura pe piaţa internaţională.
Ponderea industriei în PIB este de 17,5% (2000), (în Germania 23,9%, Spania 21%, Portugalia
25,7% în 1998. ), însă valoarea adăugată brută pe cap de locuitor este mult inferioară decât în
U.E, în acelaşi timp populaţia ocupată în ramura industriei a fost de 19% (2000), procentaj
apropiat de cel al unor ţări din UE (Franţa 20% în 1994, Germania 25,0% în 1998) [4]. Acest
raport ponderea în PIB/populaţia ocupată în industrie, este datorat productivităţii scăzută şi
neutilizării tehnologiilor performante.
Deasemenea nu există un program coerent de dezvoltare a industriei în
actualele condiţii de globalizare a economiei mondiale. În prezent Republica
Moldova nu a elaborat o politică industrială, care ar stabili priorităţile dezvoltării
industriale. Faptul că Moldova rămâne în continuare o ţară preponderent agrară,
fără dezvoltarea industriei, nu poate asigura o creştere economică.

Politică industrială a Uniunii Europene (şi nu numai, putem prezenta ca


exemplu Japonia, SUA, ş.a. care au o politică industrială foarte dezvoltată) are ca
obiectiv principal consolidarea competitivităţii pe plan internaţional, oferind
totodată clienţilor săi produse de calitate la preţuri competitive, protejând în acelaşi
timp şi mediul înconjurător. Este clar că marea problemă a Republicii Moldova este
anume lipsa produselor competitive pe piaţa externă, o soluţie pentru redresarea şi
îmbunătăţirea acestei stări de fapt ar fi elaborarea unei politici industriale
compatibile şi comparabile ca realizare şi efect cu cea a U.E.

Elaborarea şi implementarea politicii industriale, precum şi a


managementului corporativ este o măsură esenţială pentru continuarea reformelor
orientate spre consolidarea economiei de piaţă. Pe lângă aceasta, luând în
consideraţie că obiectivul principal al politicii Republicii Moldova, pentru următorii
15-20 de ani, îl constituie integrarea în Uniunea Europeană, este foarte necesar de
a cunoaşte politicile U.E. în diverse domenii, deoarece ele în cazul lansării
procesului de aderare vor deveni capitole de negocieri. Pentru a reduce în viitor
problemele şi perioada de negociere a acestor capitole, dar şi pentru a elabora o
politică industrială proprie ce va permite realizare mai multor obiective (care vor fi
menţionate mai jos) este necesar acest studiu, ce va prezenta în principal ceea ce
este politica industrială, precum şi posibilităţile de dezvoltare în cadrul acestei
politici.

Definirea clară a politicii economice de către Guvernul Republicii Moldova, va


face posibilă identificarea celor mai potrivite măsuri şi acţiuni prin care să se
realizeze adaptarea permanentă a economiei moldoveneşti la economia mondială,
în condiţiile globalizării acesteia.

1
Elaborarea principiilor politicii industriale precum şi a planului de
implementare, ar asigura în acelaşi timp şi implementarea politicilor de promovare
a investiţiilor străine (care sunt foarte necesare pentru asigurarea creşterii
economice), deasemenea va contribui şi la accelerarea procesului de privatizare şi
restructurare a întreprinderilor industriale.

Totodată se va ţine seama şi de creşterea productivităţii muncii, promovărea


produselor şi tehnologiilor “curate”, economisirea de energie, creşterea utilizării
resurselor locale, întărirea mecanismelor de piaţă privind alocarea resurselor,
precum şi dezvoltarea unei infrastructuri regionale eficiente.

Toate acestea ne confirmă că procesul de tranziţie nu poate fi lăsat să se


petreacă la întâmplare, din acest motiv Guvernul trebuie să preocupat permanent
de clarificarea şi orientarea bine concepută a proceselor necesare şi benefice. Dar
pentru realizarea obiectivelor propuse sunt necesare şi nişte instrumente de
implimentare, studiul prevede şi prezentarea acestor instrumente fără care
implimentarea politicii industriale ar fi imposibilă.

Analiza politicii industriale al U.E. este o oportunitate de a studia experienţa,


de a face unele concluzii şi de a elabora unele recomandări pentru Republica
Moldova. Aceasta va permite apropierea Moldovei cât mai repede de normele şi
standardele Uniunii Europene, şi va contribui în perspectivă la lansarea procesului
de aderare.

CAPITOLUL I. Ce este politica industrială?


1.1. Definirea politicii industriale
Politica industrială poate fi definită ca o largă gamă de măsuri
guvernamentale menite să promoveze creşterea şi sporirea competitivităţii a unui
anumit sector sau a unor sectoare într-o economie. Deoarece astfel de măsuri
implică tratament preferenţial, este logic să completăm definiţia, cu condiţia, că
celelalte sectoare beneficiază indirect de suportul oferit sectoarelor ţintă (prioritare)
şi nici un sector nu va fi prejudiciat de măsurile acestei politici

O politică industrială „laissez-faire”, de neamestec şi neimplicare a guvernului, este


caracterizată prin atenţia fundamentală ce o acordă realizării unui mediu macroeconomic stabil şi
previzibil pentru industrie, investind în infrastructură şi capital uman, evitării "stabilirii
companiilor lideri", menţinerii deschiderii pieţei şi a politicii privind investiţiile străine directe,
utilizând un regim antitrust procompetitiv şi susţinând Cercetarea & Dezvoltarea(C&D) la nivel
precompetitiv (cercetări fundamentale şi implimentarea rezultatelor pentru realizarea
prototipurilor non-comerciale)
Politica industrială agresivă sau dirijată ce cuprinde spectrul, de la economia
de comandă, de tip sovietic, ce încerca să elaboreze şi să adopte practic toate
deciziile ce guvernau relaţiile economice, până la modelul indicativ-planificat a
Franţei sau Japoniei, bazat pe consensul între industrie şi Guvern. Elementele unei
politici dirijabile includ în sine stabilirea sectoarelor ţintă prin acordarea de facilităţi
fiscale (reduceri de taxe), procurări, subsidii şi politici comerciale; suportul C&D ce
tinde să ajungă dincolo de faza precompetitivă şi politică antitrust ce limitează
competiţia.

2
Diferite state au utilizat diferite mixaje ce implicau politica dirijabilă şi
permisivă la diferite etape ale dezvoltării. În SUA, care se consideră o economie de
piaţă fără planificare, programul de achiziţii militare din perioadele anilor ′ 50 şi ′ 60
a fost un stimulent important pentru industria americană de calculatoare şi al
aviaţiei civile. În Japonia, orientările pe un puternic aparat de planificare centralizat
nu a spulberat posibilitatea structurii de subcontarctare în industria de automobile.
În Europa, politicile industriale naţionale fluctuau pentru a face faţă condiţiilor
economice, de la politica de neimplicare a lui Thatcher până la politică excesiv de
dirijată în Franţa anilor ′ 60. Mai mulţi cercetători în domeniu au demonstrat că, în
timp ce valorile politice şi culturale sunt importante în explicarea de ce politica
industrială a unui stat a evoluat diferit de la celelalte, factorii situaţionali sau
obiectivi (nivelul dezvoltării economice; structura instituţională, financiară şi legală;
alocare de resurse şi perspectiva mediului de afaceri) sunt la fel de importanţi.
Statele aflate în perioada de evoluţie spre o economie dezvoltată au tendinţa de a
aplica politică industrială mult mai intervenţionistă decât statele cu o economie
dezvoltată. Un alt factor cheie este relaţia dintre Guvern şi comunitatea oamenior
de afaceri, care poate fi duşmănoasă, exemplu poate servi Marea Britanie în
perioada guvernării lui Thatcher, dar şi situaţia actuală din Moldova, până la una de
colaborare fructuoasă în Franţa şi Germania. Ambele elemente (factori obiectivi şi
relaţia Guvern-oameni de afaceri) explică în mare măsură evoluţiile politicii
industriale europene.

În timp ce Tratatul CECO (Tratatul instituind Comunitatea Europeană a


Cărbunelui şi Oţelului) şi Tratatul Euratom (Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice) pot fi privite ca stând la baza politicii referitoare la
doua sectoare industriale de importanţă majoră, Tratatul CEE (Tratatul instituind
Comunitatea Economică Europeană sau Tratatul de la Roma), care acoperă toate
sectoarele economice, nu face nici o referire la politica industriala. Cu toate
acestea, Tratatele conţin multe prevederi pe care se poate întemeia o politică
industrială comună. Totuşi numai prin Tratatul de la Maastricht [Articolul 130] a
fost oferită baza legală pentru realizarea unei politici industriale comune, permiţând
Comisiei să propună măsuri de îmbunătăţire a competitivităţii industriei europene.
Cu toate acestea, Comisia trebuie sa beneficieze de susţinerea unanima a
Consiliului pentru a putea desfăşura activităţi ce ţin de politica industrială.

În cazul Uniunii Europene, până în prezent, politica industrială este


structurată pe două nivele diferite de activitate. Primul nivel reprezintă politicile
industriale naţionale, iar al doilea este politica industrială comună a UE. Fiecare stat
adoptă propria politică industrială, dar toate prevederile lor trebuie să corespundă
legislaţiei comunitare. Politicile industriale naţionale luptând cu efectele pieţei unice
susţin propriile sectoare industriale împotriva competitorilor străini. Pentru a limita
aceste tendinţe acelaşi Articol 130 al Tratatului de la Maastricht (Tratatul privind
Uniunea Europeană - TUE) specifică, că „există condiţiile necesare pentru
asigurarea competetivităţii industriei europene”.

Pentru a realiza o industrie europeană competitivă, TUE tot în acest, specifică că politica
industrială poate fi implementată „ prin politici şi activităţi adoptate de Comunitate respectând
alte reglementări ale Tratatului CE.” După părerea lui Bourgeois şi Demaret [1] aceste
reglementări ce se conţin în TUE sunt următoarele : Articolele 85 şi 86 (reglementarea
concurenţei ); Articolele 92 şi 93 (controlul ajutorului statului); Articolul 99 (armonizarea

3
fiscală); Articolul 100 (prevederi referitoarele la piaţa internă); Articolele 101 şi 102 (măsurile ce
distorsionează competiţia, adoptate de state); Articolele 112 şi 113 (politica comercială);
Articolul 123 (adaptarea socială la schimbările industriale); Articolul 129b (reţelele
transeuropene); Articolul 130a (coeziunea economică şi socială); Articolul 130f (cercetare şi
dezvoltare tehnologică); Articolul 130r (mediul).
O altă dimensiune a politicii industriale o constituie concurenţa şi existenţa,
încă de la începuturile construcţiei comunitare, a unei politici concurenţiale comune.
După mai bine de 40 de ani de funcţionare, această politică continuă să fie o
condiţie necesară atât unei economii de piaţă viabile, cât şi unei pieţe comune ce
asigură libera mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor.

După cum am prezentat mai sus politica industrială a Uniunii Europene este o politică
foarte complexă care reprezintă un set de politici în diferite domenii, tangente cu industria, dar
fără aceste politici o politică industrială ar fi imposibilă.
Principalul obiectiv al politicii industriale a UE, rămâne până în prezent,
consolidarea poziţiilor industriei europene, prin asigurarea competitivităţii industriei
europene pe plan internaţional, asigurând o creştere economică continuă, oferind
totodată clienţilor săi produse de calitate la preţuri competitive, protejând în acelaşi
timp şi mediul înconjurător.

In sens restrâns, politica industriala a Comunităţii se referă la măsuri specifice pentru


anumite sectoare industriale şi la resursele acordate în acest scop. Comunitatea s-a implicat în
anumite sectoare industriale ale Europei din pricina performanţelor lor relativ slabe la nivelul
pieţei mondiale. Dificultăţile cauzate de concurenţa tot mai acerbă, atât în ramurile industriale de
înaltă tehnologie, cât şi în cele tradiţionale nu mai pot fi rezolvate de politicile industriale
naţionale. Astfel, procesul de restructurare industriala este strâns legat de fenomenul
interdependenţei economice.
1.2. Acţiuni şi instrumente utilizate pentru realizarea
PI
La semnarea Tratatului de la Roma (1957) se considera că existenţa pieţei
unice va regla automat, prin mecanismele ei, producţia industrială şi desfacerea
acesteia pe piaţă. Principala preocupare era de asigurare a unui climat concurenţial
propice creşterii economice, astfel încât să fie descurajată crearea marilor
monopoluri naţionale.

O revizuire a acestei viziuni a apărut necesară la începutul anilor '80, în faţa


concurenţei tot mai crescute din partea marilor firme americane şi japoneze. Fără a
face deviere de la politica sa în domeniul concurenţei, Uniunea Europeană a început
să se preocupe de formularea unei politici industriale care să încurajeze
parteneriatele între firmele europene, să promoveze cooperarea în domeniul
cercetării, pentru creşterea pe termen lung a competitivităţii UE pe piaţa mondială.

Instrumentele tradiţionale ale politicii industriale combină în sine politici


macroeconomice şi fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achiziţii, suport pentru C&D,
proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de îmbunătăţire a instruirii şi a
infrastructurii, regim antitrust favorabil, susţinerea exporturilor, precum şi dezvoltarea politicilor
de promovare a produselor industriale pe pieţele externe şi bineînţeles atragerea investiţiilor.
Analizând toate posibilităţile şi luând în consideraţie schimbările ce sau
produs pe plan mondial, în 1994 Comisia formula cele patru acţiuni prioritare
menite să conducă la creşterea competitivităţii industriei UE [3]:

4
1. Îmbunătăţirea cadrului regulatoriu;

2. Asigurarea unei concurenţe eficiente;

3. Promovarea investiţiilor intangibile;

4. Dezvoltarea cooperării industriale şi în domeniul cercetării.

ÎMBUNĂTĂŢIREA CADRULUI REGULATORIU


Îmbunătăţirea cadrului regulatoriu are la bază linii directoare adoptate la 16 ianuarie
1996. Acestea vizează în primul rând:
• consolidarea, actualizarea şi simplificarea reglementărilor existente în
industrie;

• desfăşurarea unei analize cost-beneficii înainte de a introduce orice noi


reglementări;

• luarea în calcul a factorilor de risc legat de sănătatea publică sau de protecţia


mediului;

• orice nouă reglementare trebuie să fie simplă, ieftină şi în interesul sănătăţii publice şi al
protecţiei mediului.
ASIGURAREA UNEI CONCURENŢE EFICIENTE
Sfârşitul anilor '90 aduce schimbări în politica concurenţială a Uniunii
Europene. Cele mai semnificative sunt propunerile de lichidare a unor monopoluri
de stat, cum ar fi cele din sectoarele: poştă, telecomunicaţii, energie, etc. Deşi
funcţia socială a acestor servicii este evidentă, nu se mai justifică monopolul de stat
asupra lor atunci când această poziţie dominantă duce la costuri foarte ridicate
pentru populaţie şi la pierderi de productivitate în sectoarele respective.

Consiliul de Miniştri a mandatat Comisia să urmărească punerea în practică a


calendarului de liberalizare a telecomunicaţiilor, astfel încât până la sfârşitul lui
1998 sa ajuns la o deplină liberă concurenţă în acest domeniu.

Liberalizarea serviciilor poştale se face foarte încet, întrucât lipseşte


consensul necesar între statele membre. Aceasta se datorează în parte rolului cheie
pe care aceste servicii îl joacă mai ales în comunităţile rurale ale Uniunii Europene.

În sectorul energiei, obiectivul este crearea unei pieţe unice care să asigure
transparenţa, eficienţa, siguranţa, concurenţa şi respectul pentru mediul
înconjurător.

PROMOVAREA INVESTIŢIILOR INTANGIBILE


Competitivitatea unei firme în secolul 21 va depinde tot mai mult de puterea
sa de inovaţie în ceea ce priveşte procesele de muncă, organizarea muncii şi
implementarea rapidă a noilor tehnologii. De aceea, investiţiile în cercetare-
dezvoltare, proprietatea intelectuală, specializarea forţei de muncă, asigurarea
sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă, procesarea datelor etc., devin domenii
cheie ale viitorului. Se prevede formularea şi implementarea unor strategii specifice
de dezvoltare a unor industrii precum electronica, informatica, biotehnologia,
textilele.

5
DEZVOLTAREA COOPERĂRII INDUSTRIALE
Uniunea Europeană a creat cadrul legal şi mecanismele de sprijinire a
cooperării între firme din diferitele sale state membre. O atenţie deosebită se
acordă întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) care sunt mai ezitante în realizarea unor
activităţi de cooperare care să depăşească graniţele statului unde sunt înregistrate.
Ele reprezintă însă 99% din numărul firmelor înregistrate în UE, oferind 70% din
locurile de muncă existente în sectorul particular. Pentru a impulsiona şia încuraja
cooperarea au fost create un şir de instituţii specializate, cele mai importante fiind
cele prezentate mai jos.

Gruparea Europeană a Interesului Economic este o structură legală,


creată în iulie 1989 şi recunoscută de toate statele membre. Ea are rolul de a
facilita cooperarea pe proiecte, a partenerilor din mai multe state membre, în
domenii precum cercetarea-dezvoltarea, aprovizionarea, producerea şi desfacerea
produselor de diferite tipuri. La această grupare se poate afilia orice firmă publică
sau privată, ce doreşte să beneficieze de avantajele punerii şi folosirii în comun a
resurselor umane şi financiare.

Centrul de Cooperare în Afaceri este o altă structură ce se ocupă de


difuzarea informaţiilor privind propunerile de cooperare înaintate de firme mici din
mai toate ramurile industriale.

Reţeaua Cooperării în Afaceri pune în legătură consultanţii pe probleme


de cooperare din statele membre. Sute de oferte şi cereri de cooperare se întâlnesc
şi îşi găsesc soluţionare prin intermediul acestei reţele.

Programul Europarteneriat organizează de două ori pe an întâlniri directe


între conducători de firme. Scopul programului este de a încuraja cooperarea şi de a
promova înţelegeri de afaceri între IMM-uri din regiuni mai puţin dezvoltate ale UE şi
firme din alte ţări europene sau mediteraneene.

DEZVOLTAREA COOPERĂRII ÎN DOMENIUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Faţă în faţă cu competitorii americani şi japonezi, Uniunea Europeană a trebuit să-şi


dezvolte o politică de cercetare-dezvoltare care să-i permită menţinerea competitivităţii
internaţionale. Uniunea Europeană sprijină parteneriatele între cercetătorii, laboratoarele şi
oamenii de afaceri din diferitele state membre. Cooperarea la nivel european este o condiţie a
finanţării de care acestea pot beneficia în cadrul numeroaselor programe comunitare create
anume. Subvenţiile comunitare acoperă de regulă 50% din costul proiectelor.
Aceste programe sprijină mobilizarea resurselor umane, financiare şi tehnologice
necesare cooperării în domeniul cercetării. Ele oferă de asemenea stimulente întreprinderilor
mici pentru a participa în programe de cercetare-dezvoltare:
• finanţarea studiilor de fezabilitate pentru determinarea beneficiilor participării la
programe de cercetare;
• sprijinirea întreprinderilor, în special a celor mici, în valorificarea maximă a rezultatelor
cercetării (programul Value);
• facilitarea transferului de tehnologie între firmele europene (prin programul
Sprint);

6
• încurajarea firmelor mici în împărţirea costurilor legate de contractarea cercetărilor de
care au nevoie (programul Craft).
• sprijinirea designului de produse noi, ce pot fi plasate rapid pe piaţă (programul Eureka).

Domeniile prioritare ale programelor comunitare de cercetare-dezvoltare


sunt: tehnologia informaţiilor şi comunicării, tehnologia industrială şi a materialelor,
mediul înconjurător, energia, resursele umane şi mobilitatea acestora.

Un rol deosebit revine protecţiei proprietăţii intelectuale, prin sistemul


patentelor, care permite firmelor să-şi recupereze investiţiile în cercetare-
dezvoltare.

CONCLUZII

Obiectivul general al politicii industriale îl constituie creşterea competitivităţii


şi în general a performanţelor industriei în vederea întăririi capacităţii de adaptare a
economiei la cerinţele pieţei internationale, în condiţiile globalizării economiei
mondiale.

Transformarea economiei şi orientarea ei spre o dezvoltare durabilă, în


concordanţă cu interesele naţionale, având ca obiectiv integrarea în Uniunea
Europeană, necesită, elaborarea unui document distinct şi global de politică
industrială.

Creşterea competitivităţii industriei, ca obiectiv general, se bazează pe


utilizarea unui ansamblu de instrumente considerate ca eficiente de Uniunea
Europeană şi folosite aici, cum ar fi:

 îmbunătăţirea cadrului regulatoriu;


 asigurarea unei concurenţe eficiente;
 promovarea investiţiilor intangibile;
 dezvoltarea cooperării industriale.
De asemenea sunt utilizate şi instrumentele tradiţionale ale politicii
industriale care combină în sine politici macroeconomice şi fiscale, subsidii,
programe guvernamentale de achiziţii, suport pentru C&D, proceduri de elaborare a
standardelor tehnice, programe de îmbunătăţire al instruirii şi al infrastructurii,
regim antitrust favorabil, promovarea exporturilor, precum şi legat de exporturi,
dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale pe pieţele externe şi
bineînţeles atragerea investiţiilor.

În funcţie de evoluţiile extrne şi interne utilizarea acestor instrumente poate


fi extinsă sau redusă, dar toate ele trebuie să fie utilizate căt mai eficient pentru
realizarea obiectivului final, competitivitatea industriei.

CAPITOLUL II. Analiza politicii industriale al UE


2.1. Evoluţia politicii industriale a Uniunii Europene
7
1958 – 1975 Politici industriale naţionale

Politica industrială la nivelul Uniunii Europene a parcurs mai multe faze


începând cu semnarea Tratatului de la Roma. Însă, nici chiar prevederile Tratatului
nu determină o politică industrială comună, dar lasă dreptul statelor membre de a
desemna “companiile lideri”. Tratatul a stabilit temelia pentru viitoarea lărgire a
politicii comunitare prin adoptarea mai întâi a viziunii unei pieţe unice guvernată de
legile competiţiei (Tratatul de la Roma art. 85,86,92-4) făcute să scape de aspectele
negative ale dirijării industriei.

În timp de 20 de ani, după semnarea Tratatului de la Roma, politică


industrială europeană nu a fost subiectul unor dezbateri şi analize semnificative.
Statele membre erau libere să urmeze politica industrială pe care au adoptat-o.
Trecerea de la Uniunea Vamală la piaţa unică în 1968, a fost amânată, în scurt timp,
prin eşecul de a trece de la votul unanim la votul majoritar în Consiliul de Miniştri.
Ca rezultat, legislaţia ce trebuia să creeze piaţa unică şi să accentueze necesitatea
unei politici industriale comune a fost nesolicitată ani de zile. Politicile industriale
naţionale în această perioadă au fost determinate de valorile culturale şi
conjunctură. Franţa şi Germania, impulsionate de ameninţarea dominării americane
în sectorul tehnologiilor înalte (high technology sectors) a început să susţină
companiile naţionale avansate prin subsidii, prin politici de achiziţii
guvernamentale, cote la import şi bariere netarifare. Pe parcursul acestei perioade,
ţările europene au început să colaboreze la proiecte importante în aviaţie
(Concorde şi Airbus), beneficiind de substanţiale subvenţii guvernamentale ce
acopereau dezvoltarea produsului şi chiar producerea. Chiar şi în Marea Britanie,
guvernul labourist a simţit necesitatea fondării Organizaţiei Naţionale pentru
Dezvoltare Economică, principalul obiectiv al cărei era creşterea competitivităţii
industriei britanice.

1975 – 1985 Politica industrială intervenţionistă a Comunităţii Europene

Ca urmare a şocului crizei petroliere din 1973, industria europeană a plonjat într-o
perioadă de zece ani de recesiune economică, caracterizată printr-o perioadă de stagnare, inflaţie
şi şomaj. Acest interval de timp a fost numit "Eurosclerosis", anume atunci Comunitatea
Europeană a intervenit pentru prima dată cu acţiuni specifice politicii industriale, menite să
completeze eforturile statelor membre de a readuce companiile lideri industriali la creştere şi
prosperitate.
Aceste acţiuni au reprezentat eforturile de readucere la viaţă a industriilor slăbite
(oţelului, chimică, construcţii navale) cu ajutorul subsidiilor, pentru a diminua consecinţele
dureroase în urma redimensionării, modernizării şi restructurării. Deasemenea Comisia a utilizat
competenţa sa în domeniul comerţului pentru a negocia acorduri bilaterale ce restricţionau
exporturile de textile din ţările în curs de dezvoltare spre Comunitatea Europeană. În sectoarele
înaltelor tehnologii, precum ar fi electronica şi telecomunicaţiile, Comunitatea, care avea deja
fondat un nou Directorat General pentru Afaceri Industriale (DG III), a început să promoveze
finanţarea proiectelor comune în C&D.

1985 – 1990 Începuturile pieţii unice şi redresarea economică

La începutul anilor ′ 80 Comisarul pe Industrie Etienne Davignon a convocat


un grup al industriaşilor europeni ( Masa Rotundă Europeană sau ERT) pentru a
discuta suportul comunitar pentru colaborarea transfrontalieră în industrie.

8
Conducerea companiilor industriale europene au realizat că politicile industriale
naţionale au eşuat în dezvoltarea companiilor competitive la nivel mondial şi au
insistat asupra unui suport şi ajutor din partea Comunităţii pentru dezvoltarea
companiilor lideri europeni în industrie. Între timp, grupul dat a canalizat toate
abilităţile de la eforturile de lobby pentru creşterea ajutorului comunitar pentru
C&D, spre o forţă puternică ce insista asupra implimentării conceptului de piaţă
unică lăsat uitării. Încurajată de presiunile din partea oamenilor de afaceri, Comisia
a făcut un efort final determinant pentru lansarea pieţii unice.

Cartea Albă din 1985 schiţează în jur de 300 de masuri legislative necesare
pentru asigurarea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului
pe tot teritoriul Comunităţii. Apelând la procedurile de renunţare la regulile
naţionale ce reglementau comerţul, programul pieţei unice a încercat să permită ca
regulile pieţei libere să pătrundă şi în industrie. Competiţia rezultată, din aceste
reguli, trebuia să grăbească consolidarea, reducerea costurilor şi prin asta creşterea
competitivităţii. Politica a fost creată pentru a dezvolta mai degrabă companii lideri
la nivel european decât la nivel naţional. Pentru realizarea acestor idei curajoase
erau necesare schimbări majore în Tratatul de Roma.

Actul Unic European (AUE) semnat în 1986, intrat în vigoare din 1987, a schimbat
regulile şi a permis votul majoritar pentru ceea mai mare parte a legislaţiei ce ţinea de piaţa
unică. AUE a acceptat Cartea Albă şi a stabilit termenul de implementare 31 Decembrie 1992. O
altă consecinţă a fost angajarea Comunităţii în întărirea bazei ştiinţifice şi tehnologice europene
prin intermediul “programelor cadru” multianuale. În perioada 1985 – 1990 a fost adoptată
marea majoritate a legislaţiei ce reglementează piaţa unică. În acelaşi timp, AUE a specificat
foarte clar că subsidiile naţionale (ajutoarele din partea statului) pentru industriile aflate în declin
vor fi revăzute capital. Aceasta nu a însemnat, însă, abaterea de la principiile Tratatului de la
Roma.

1990 - Primele dezbateri importante privind politica industrială europeană

În 1990, a fost clar că Europa a ieşit din recesiune, şi că programul creării pieţei unice
combinat cu o competiţie reală şi destul de dură, a dovedit că este un puternic furnizor de
mecanisme pentru politica industrială. Aceste evoluţii au polarizat opiniile despre viitoarea
formă a politicii industriale europene ce va prelungi perioada actuală a expansiunei economice.
Existau în Europa forţe destul de puternice (în special în ERT) ce susţineau în continuare ideea
de susţinere a sectoarelor strategice fie din partea Comunităţii, fie din partea statelor membre.
Împotriva lor erau acei care pledau pentru continuarea politicii de neregulare şi de neimplicare
totală în politica industrială. Făcând un efort de a soluţiona discuţiile, determinând cauzele
recesiunii economice, Comisia a identificat următorii factori:
1. Politicile fiscale şi economice consistente, moderate şi susţinute reciproc din
perioada 1985 – 1990 au contribuit la reducerea inflaţiei, creşterea beneficiilor
şi a profiturilor din investiţii, precum şi au stimulat crearea noilor locuri de
muncă;
2. Crearea pieţei unice şi efortul de demontare a barierelor a fost un puternic şi
pozitiv stimulent pentru mediul de afaceri.

1990 – 1994 – Documentele politicii industriale

După analiza tuturor argumentelor, Comisia a prezentat propria poziţie în


legătură cu viitoarea politică industrială europeană, care a fost catalogată ca una
nedirijată şi „...orice, dar nu una permisivă” [2]. Comisia a decis că nu trebuie să

9
existe o planificare centralizată în noua politică şi a pledat pentru acceptarea
principiului subsidiarităţii (soluţionarea problemei la cel mai de jos nivel posibil).
Comisia a identificat patru provocări pentru industria europeană (globalizarea,
costurile crescânde ale forţei de muncă şi capitalului, necesitatea de a răspândi
inovaţiile tehnologice, importanţa îmbunătăţirei capitalului uman), şi cinci condiţii
necesare al politicii industriale ce ar permite asigurarea în continuare a creşterii
economice, şi anume:

o asigurarea un mediu competitiv – prin eliminarea concentraţiei excesive a


industriilor şi a subsidiilor nejustificate;

o continuarea politicilor macroeconomice previzibile şi orientate spre


stabilitate;

o promovarea formării continue a capitalului uman;

o promovarea convergenţei economice şi a coeziunii sociale;

o asigurarea unui înalt nivel în protecţia mediului.

Deasemenea raportul din 1990 punctează şi catalizatorii necesari pentru


realizarea schimbării:

• definitivarea procesului de constituire a pieţei unice, aceasta fiind cel mai


important instrument al politicii industriale. Elaborarea unor standarde unice
europene pentru produse, deplina implementare a directivelor ce prevăd
liberalizarea achiziţiilor guvernamentale, abolirea tuturor cotelor naţionale
restrictive, promovarea unei legislaţii coerente în afaceri, promovarea
dezvoltării reţelelor paneuropene în transport, energetică, telecomunicaţii;
• promovarea unei politici comerciale deschise dar vegilente, bazate pe
respectarea regulilor internaţionale;
• promovarea politicilor ce vor ajuta la accelerarea proceselor ce ţin de,
promovarea C&D şi a invenţiilor, transferul rapid al know-how-ului;
• îmbunătăţirea programelor de formare, programe orientate spre suportul
întreprinderilor mici şi mijlocii, utilizarea mai eficientă a resurselor umane;
• deschiderea şi extinderea pieţei pentru servicii în afaceri.

Tratatul de la Maastricht (TUE), din 1992, reafirmă capacitatea UE de a


extinde politica industrială a statelor membre la nivel comunitar, dar limitează
posibilităţile Uniunii Europene de a lansa politica industrială, pentru aceasta fiind
necesar votul unanim al Consiliului Uniunii Europene pentru măsuri specifice al
acestei politici.

Cartea Albă “Creşterea, competitivitatea şi ocuparea forţei de muncă drept


repere pentru acţiunea Uniunii Europene“, lansată de Comisie în 1993, a accentuat
importanţa creării unei temelii pentru o societate informaţională şi a dezvoltării
reţelelor de infrastructură multinaţionale pentru a face faţă concurenţei.
Documentul următor referitor la politica industrială, elaborat la fel de Comisie în
1994, reafirmă abordarea orizontală a politicii industriale susţinute de programe
orientate spre suportul cercetării şi instruirii, de politică concurenţială agresivă şi un
concept riguros şi neutru faţă de ajutorul statului. În 1995 Comisia a fondat Grupul
Consultativ al Competitivităţii format din industriaşi, savanţi şi foşti lideri politici.

10
Responsabilitatea grupului este de a elabora rapoarte la fiecare 6 luni privind
situaţia curentă a competitivităţii.

1994 – 2001 Noile viziuni asupra politicii industriale

Un nou comunicat a fost prezentat de Comisie în 1999 “Competitivitatea întreprinderilor


europene în faţa globalizării – Cum poate fi stimulată”. Acest raport prezintă realitatea industriei
europene şi provocările globalizării, menţionând că „globalizarea este o oportunitate, nu o
ameninţare” [4]. În acelaşi timp punctează măsurile ce trebui luate pentru a profita cât mai mult
şi pentru a asigura realizarea obiectivului final – competitivitatea industriei europene. Măsurile
principale sunt:
- promovarea competitivităţii la nivel global (facilitarea asumării riscului,
redirecţionarea ajutorului întreprinderilor din partea statului spre investiţii
intangibile, dezvoltarea capitalului uman, etc.);
- promovarea accesului pe piaţa mondială (utilizarea la maxim a avantajelor
oferite de piaţa unică, asigurarea competiţiei eficiente, continuarea
liberalizării serviciilor publice);
- promovarea consensului mondial şi a regulilor de joc universale (stabilirea
unui cadru competiţional mondial, monitorizarea înăspririi regulamentelor,
susţinerea poziţiei europene, promovarea intereselor utilizatorilor şi
consumatorilor, etc.)

În 2000, la Consiliul European de la Lisabona, a fost adoptată o nouă concepţie de


dezvoltare a UE „Locuri de muncă, reforme economice şi coeziune socială – pentru o Europă
bazată pe informaţie şi cunoaştere”, care a fost numit mai târziu Strategia de la Lisabona.
Această Strategie prevede transformarea economiei UE „în cea mai dinamică şi competitivă” din
lume până în 2010.
Au fost prevăzute măsuri şi termene limite pentru realizarea lor, pentru a ridica creşterea
economică anulă la un procent de 3% şi crearea a 20 de milioane de locuri de muncă, într-o
perioadă ce zece ani. Scopul final fiind aducerea economiei europene pe locul întâi în lume,
depăşind SUA.
Odată cu creşterea bunăstării, domenii precum dezvoltarea durabilă şi siguranţa au
devenit din ce în ce mai importante pentru cetăţenii europeni. Aceste tendinţe au fost reflectate
prin adoptarea la Consiliul European de la Goteborg din 2001, a Strategiei de Dezvoltare
Durabilă, care a punctat realizarea simultană a obiectivelor prevăzute de cei trei piloni –
economic, social şi ecologic – care reprezintă temelia acestei strategii. Aplicarea efectivă a
strategiei necesită o coerenţă deplină intre politicile respectivilor piloni.

Realitatea politicii industriale europene la sfârşitul secolului

Raportul din 1990 a sugerat modificarea radicală a poziţiei Comisiei în politica


industrială, respingând intervenţia sectorială în favoarea competiţiei deschise.
Toate comunicatele ce au urmat până în 2001, au prezentat soluţii derivate din
obiectivele propuse atunci, confirmând importanţa lor.

În ciuda raportării la principiul subsidiarităţii, noua politică a limitat brusc


domeniul politicilor industriale naţionale. Această situaţie a fost descrisă bine de
Gaster în 1992, care a scris “ Politica reprezintă o cale de mijloc între filosofia
accentuării dreptăţii (intervenţia în reglarea pieţei pentru protejarea unor interese )
şi eficienţă (o piaţă liberă şi integrată).” [10] Acest punct de vedere este întărit şi de

11
rezultatele unei analize a politicilor de comerţ şi de promovare a investiţiilor străine
din acea perioadă.

Este evident că, influenţată puternic de interesele economice, UE a continuat


să susţină sectoarele strategice, precum ar fi electronica, printr-un amalgam de
programe ale politicii industriale, în special susţinerea acordată C&D, chiar Comisia
a acordat suport utilizând instrumente ale politicii comerciale precum aplicarea
măsurilor antidumping (de exemplu tarife majorate la semiconductoarele
importate) şi prevederile regulilor de origine. Această politică comercială a permis
Europei, spre deosebire de SUA, de a păstra capacităţile de producere a circuitelor
semiconductoare mari, calculatoarelor şi a electronicii de uz casnic. Majoritatea din
cele mai eficiente unităţi de producţie sunt firme japoneze, americane sau koreene,
care au realizat că e bine să înfiinţezi uzine în Europa pentru a evita barierele
comerciale. În ciuda poziţiei puternice a Directoratului Concurenţei a Comisiei,
Uniunea Europeană a utilizat într-o oarecare măsură selectiv politica ajutorului
statului din 1990, ocazional permiţând statelor membre să ajute companiile
aeriene, oţelăriile, producătorii auto şi şantiere navale slabe.

2.2. DEZVOLTAREA ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI


MIJLOCII
Întreprinderile mici sunt coloana vertebrală a economiei europene. Ele
reprezintă o sursă esenţială de noi locuri de muncă şi o pepinieră a ideilor de
afaceri. Baza legală pentru o politică europeană în acest domeniu o constituie
Articolul 157 al TCE.

Criteriile de definire a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii (IMM) diferă considerabil de la un


Stat Membru la altul şi nu există nici o înţelegere oficială privind o definiţie comunitară.
Conform recomandării Comisiei din 1996, o întreprindere poate fi clasificată drept IMM dacă
are cel mult 250 de angajaţi, cifra de afaceri anuală nu depăşeşte valoarea de 40 milioane € şi
are, în final, independenţă economică. Această definiţie, face distincţia între micro-întreprinderi
(0-9 angajaţi) şi micile întreprinderi (10-49 angajaţi), pe de o parte, şi întreprinderile de mărime
medie (50-249 angajaţi), pe de alta, precum şi întreprinderile mari (> 250 angajaţi). În anul 2000,
în Europa-19 (UE, Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia), conform raportului Observatory
of European SME’s din 2002 , existau peste 20 de milioane de întreprinderi (99% reprezentau
IMM), unde erau angajaţi în jur de 120 de milioane de oameni (66% în sectorul IMM) [12].
Prin urmare, eforturile Europei de a pune bazele unei noi economii vor fi
încununate de succes numai dacă micile întreprinderi vor fi considerate ca prioritate
a agendei de lucru. Existenţa IMM este necesară pentru funcţionarea armonioasă a
economiei moderne, acestea fiind prezente în toate sectoarele industriei şi
serviciilor. Aceste întreprinderi sunt cele mai sensibile la schimbările intervenite în
mediul de afaceri. Ele sunt primele afectate de povara exceselor birocratice. De
asemenea, tot ele sunt primele care prosperă în urma iniţiativelor de eliminare a
birocraţiei şi de promovare a recompensării succesului cu ajutorul instrumentelor
fiscale, adaptându-se mult mai uşor schimbărilor survenite in condiţiile economice
şi sociale actuale. Ele operează în special la nivel naţional, însă sunt afectate de
legislaţia comunitară privind taxele şi impozitele, concurenţa, legislaţia societăţilor
comerciale, politicile sociale şi regionale şi formalităţile vamale. Ca urmare, politica
Comunitaţii în acest domeniu constă în măsuri menite să promoveze interesele IMM
şi să elimine discriminările care le pot bloca accesul pe piaţa. Din 1986, Uniunea
Europeană are un Comisar însărcinat cu politica privind IMM.
12
Politica industrială europeană face referire la acest sector în perspectiva
creşterii competitivităţii şi transferului de tehnologie, precum şi a accesului la C&D.
Pe parcursul anilor ′ 90 Comunitatea a adoptat mai multe decizii care erau orientate
spre susţinerea dezvoltării IMM-lor. De asemenea au fost elaborate şi adoptate
documente complimentare pentru acest sector. Astfel în mai 1998 a fost prezentat
organelor europene Raportul BEST (The Business Environment Simplification
Task Force), la elaborarea căruia au participat experţi din partea comunităţii
oamenilor de afaceri şi a autorităţilor publice din statele membre. Acest raport
conţinea 64 de recomandări privind măsurile ce trebuie adoptate de Comisie,
Consiliu, Parlamentul European şi statele membre. În septembrie 1998, Comisia
adoptă un comunicat „Promovarea antreprenoriatului şi a competitivităţii –
răspunsul Comisiei la raportul BEST şi recomandările lui”, ce a inclus „Planul de
acţiune pentru promovarea antreprenoriatului şi a competitiviţăţi” care prevedea o
serie de măsuri ce trebuie adoptate la nivel comunitar şi naţional pentru realizarea
obiectivelor propuse.

Consiliul European a stabilit, la Lisabona în martie 2000, obiectivul de a face


economia Uniunii Europene cea mai competitivă şi mai dinamică pe plan mondial,
bazată pe acumularea de cunoştinţe, capabilă de o creştere economică durabilă şi
care să asigure locuri de muncă mai multe şi mai bune şi o mai mare coeziune
socială. Întreprinderile mici sunt privite ca principale promotoare ale inovaţiei şi
ocupării forţei de muncă, precum şi ale integrării europene sociale şi locale. Prin
urmare, a fost stabilită necesitatea creării unui mediu optim pentru întreprinderile
mici şi iniţiativele antreprenoriale. Următorul pas a fost adoptarea de către Consiliul
European în iunie 2000 a „Cartei Europene a Întreprinderilor Mici” care confirmă
importanţa acestui sector şi stabileşte direcţiile de acţiune prin acordarea atenţiei
cuvenite IMM-lor. Direcţiile, în mare măsură, corespund celor stabilite de Comisie în
planul de acţiune şi sunt următoarele:

I. Educaţia şi instruirea întreprinzătorilor, prin:

 cultivarea spiritului antreprenorial şi noilor aptitudini încă de la un stadiu


incipient;
 predarea cunoştinţelor generale de afaceri şi antreprenoriat la toate
nivelurile de învăţământ. Modulele specifice ale instruirii în afaceri trebuie să devină
o componentă esenţială a programelor de învăţământ la nivel preuniversitar şi
universitar;
 încurajarea şi promovarea iniţiativelor antreprenoriale ale tinerilor, prin
programe corespunzătoare de pregătire a managerilor din întreprinderile mici.
II. Iniţierea mai puţin costisitoare şi mai rapidă a afacerilor prin:

 reducerea cheltuielilor de înfiinţare a companiilor către nivelul cel mai


competitiv pe plan mondial;
 încurajarea ţărilor cu procedurile cele mai lente şi dificile de înregistrare a
noilor companii pentru a ajunge din urmă statele mai avansate;
 creşterea accesului la procedurile de înregistrare on line.
III. Legislaţie şi reglementări mai bune

 evaluarea legislaţiilor naţionale cu privire la faliment în lumina bunelor


practici;

13
 analizarea noilor reglementări naţionale şi comunitare în vederea evaluării
impactului lor asupra întreprinderilor mici şi întreprinzătorilor;
 simplificarea pe cât posibil a reglementările naţionale şi cele ale UE;
 simplificarea, de către Comisie, a legislaţiei referitoare la concurenţă,
pentru a reduce dificultăţile întâmpinate de întreprinderile mici în procesul de
conformare cu aceste prevederi legale.
IV. Asigurarea calificării necesare, prin:

Dezvoltarea cu ajutorul instituţiilor de instruire şi programelor interne de


pregătire ale companiilor a abilităţilor adecvate, adaptate necesităţilor
întreprinderilor mici şi a serviciilor de instruire şi consultanţă permanente.

V. Îmbunătăţirea accesului online, prin:

Sporirea volumului de comunicaţii electronice între autorităţile publice şi


sectorul întreprinderilor mici. Astfel, companiile vor avea posibilitatea să înainteze
cereri, să primească asistenţă, să depună declaraţii fiscale sau să obţină simple
informaţii online, mult mai rapid şi la costuri mai reduse.

VI. Extinderea pe multiple pieţe prin:

 continuarea reformelor în vederea constituirii în cadrul Uniunii a unei pieţe


interne unice, accesibilă întreprinderilor mici;
 îndreptarea reformelor către unele sectoare esenţiale pentru dezvoltarea
IMM, cum ar fi comerţul electronic, telecomunicaţiile, utilităţile, achiziţiile publice şi
sistemele de plăţi transfrontaliere.

VII. Perfecţionarea sistemul fiscal şi a aspectelor financiare, prin:

Adaptarea sistemelor de impozitare în scopul de a recompensa performanţa,


a încuraja întreprinderile start-up, a favoriza extinderea întreprinderilor mici şi
înfiinţarea de locuri de muncă şi a facilita crearea de întreprinderi mici şi
continuitatea lor.

Îmbunătăţirea accesului întreprinderilor mici la serviciile financiare prin:

• identificarea şi înlăturarea obstacolelor care stau în calea formării unei pieţe


de capital pan-europene şi a implementării Planului de acţiune pentru
serviciile financiare şi a Planului de acţiune pentru capitalul de risc;
• îmbunătăţirea relaţiilor dintre sistemul bancar şi întreprinderile mici cu
ajutorul crearea unor condiţii corespunzătoare de acces la credite şi la
capitalul de risc;
• îmbunătăţirea accesului la fondurile structurale şi încurajarea iniţiativelor
Băncii Europene de Investiţii de creştere a fondurilor, inclusiv instrumentelor
de capital, disponibile pentru întreprinderile start-up şi pentru întreprinderile
de înaltă tehnologie.

VIII. Consolidarea capacităţii tehnologice a întreprinderilor mici, prin:

14
 consolidarea programelor existente care au ca scop promovarea
implementării tehnologiei în întreprinderile mici, precum şi capacitatea
întreprinderilor mici de a identifica, selecta şi adapta tehnologii.
 încurajarea cooperării şi schimbului tehnologic între întreprinderile de
orice dimensiuni, mai cu seamă între micile întreprinderi europene,
dezvoltarea programelor de cercetare mai eficiente, îndreptate către
aplicarea comercială a cunoştinţelor şi tehnologiei, conceperea şi adaptarea
sistemelor de calitate şi certificare în întreprinderile mici.
 stimularea cooperării între întreprinderile mici şi companii mari la nivel
local, naţional, european şi mondial, precum şi cooperarea între
întreprinderile mici şi instituţiile de învăţământ superior şi cercetare.

IX. Utilizarea modelelor e-business de succes şi asigurarea unei asistenţe


de calitate pentru întreprinderile mici, prin:

 încurajarea micilor întreprinderi, de către Comisia Europeană şi Statele


Membre, în scopul aplicării celor mai bune practici şi adoptării modelelor de afaceri
eficiente care să le dea posibilitatea să se bucure de un progres real în noua
economie;
 coordonarea activităţii Comisiei şi a statelor membre în vederea creării
unor sisteme, reţele şi servicii informaţionale şi de sprijinire a afacerilor care să fie
uşor de accesat şi de înţeles şi care să răspundă necesităţilor întreprinderilor.
 asigurarea, la nivelul întregii Uniuni Europene, accesului la consiliere şi
sprijinului din partea mentorilor şi membrilor reţelei Business Angels, inclusiv prin
intermediul paginilor de Internet şi al Observatorului Europen al Întreprinderilor Mici
şi Mijlocii.

X. Dezvoltarea unei reprezentări mai puternice şi mai eficiente a


intereselor întreprinderilor mici pe plan naţional şi la nivelul Uniunii
Europene, prin:

 coordonarea politicilor naţionale referitoare la IMM;


 utilizarea programului Multianual pentru Întreprinderi şi Antreprenoriat,
procedura de la Cardiff pentru reformele economice, procedura de la Luxemburg
referitoare la politicile privind ocuparea forţei de muncă şi alte programe şi iniţiative
comunitare;
 monitorizarea şi evaluarea anuală a sectorului IMM, prin raportare la
nivelurile cele mai ridicate înregistrate pe plan mondial pentru a îmbunătăţi
cunoştinţele, adopta practici mai bune în toate domeniile care influenţează
întreprinderile mici în scopul sporirii performanţelor noastre.

Implimentarea măsurilor respective va fi efectuată conform unei strategii


coerente şi coordonate acceptată de Comisie şi de statele membre. Scopul final al
acestor măsuri ce sunt realizate atât la nivel comunitar cât şi la cel naţional, este
creşterea economică şi creşterea competitivităţii, acestea fiind şi principalele
obiective ale politicii industriale europene.

2.3. POLITICA INDUTRIALĂ ŞI DEZVOLTAREA


DURABILĂ

15
După ce Consiliul European a trasat la Lisabona noile obiective strategice ale
UE, să devină cea mai competitivă şi dinamică economie din lume capabilă la o
creştere economică durabilă cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, şi coieziune
socială. La Stockholm Consiliul European a hotărât că startegia UE de dezvoltare
durabilă trebuie să conţină şi să dezvolte în contextul acestei politici şi o direcţie de
mediu. Ceea ce confirmă faptul că, pe termen lung, creşterea economică, coeziunea
socială şi protecţia mediului trebuie să meargă mână în mână, adică mecanismele
de aplicare ale politicilor în domeniile respective vor fi interdependente.

Dezvoltarea durabilă şi noile necesităţi sociale


Creşterea standardului de trai în Europa a adus după sine creşterea cerinţelor
faţă de protecţia mediului, calitatea muncii, responsabilităţii sociale comune şi
protecţia consumătorului şi a sănătăţii populaţiei. Instituţiile publice au obligaţia să
răspundă la preocupările societăţii. Această atitudine a fost reflectată în decizia
Consiliului European de la Gothenburg în 2001, care a stabilit dezvoltarea durabilă
ca un obiectiv cheie al politicii industriale. Dezvolarea durabilă are trei piloni, de
bază, economic, social şi de mediu (mai bine zis protecţia mediului). Aceste
provocări necesită o modificare a politicii industriale spre creşterea importanţei
vectorilor sociali şi ecologic. Mediul de afaceri, la fel, trebuie să joace un rol
important pentru a răspunde acestor necesităţi. Componenta socială şi ecologică
fiind în mijlocul dezbaterilor privind responsabilitatea socială comună. Progresul
pozitiv înregistrat în tendinţele producţiei industriale din UE, precum şi scăderea
unor emisii poluante dovedesc, o dată în plus, că, înalta competitivitate şi protecţie
a mediului poate fi obţinută de industrie cu suportul unui mixaj adecvat de politici.

Cerinţele ridicate faţă de siguranţă, sănătate, protecţia socială şi a


consumatorului, reprezintă într-o mare măsură consecinţa temerilor populaţiei de
efectul asupra mediului, sănatăţii publice precum şi unele implicaţii morale a unor
tehnologii noi (produse modificate genetic, clonarea). Pe lângă aceasta există şi o
teamă, că globalizarea ar conduce la pierderea identităţii culturale, creşterea
competiţiei cu ţările cu costuri de producţie mici, sau subminarea structurilor
economice. Ca rezultat aceste îngrijorări reflectă necesitatea de a revedea modul
de conducere, control şi orientare a întreprinderilor.

Necesităţile societăţii pot crea deasemenea noi oportunităţi de afaceri. Astfel,


axarea pe protecţia mediului a permis companiilor europene să fie vârvul de lance
în tehnologiile de mediu şi le încurajează să dezvolte producţie durabilă bazată pe
analiza ciclului de viaţă. Apropierea de necesităţile consumatorilor ,în special a
calităţii produselor alimentare şi a cerinţelor de siguranţă, au creat noi nişe pe
piaţă.

Politica industrială trebuie să realizeze echilibrul, pentru ca scopurile


ambiţioase de la Lisabona şi Goteborg să fie realizate. O creştere economică
puternică oferă resurse pentru realizarea necesităţolir sociale şi ecologice
crescânde, în special când înbătrânirea populaţiei europene crează cerinţe sociale
suplimentare.

Promovarea structurii durabile în producţia industrială


Necesitatea industriei europene de a realiza o structură mai dezvoltată a
producţiei a devenit o forţă motrică a creşterii economice şi productivităţii, cum a

16
fost menţionat în raportul Summit-lui Mondial privind Dezvoltarea Durabilă din
Johannesburg. Companiile cu viziuni de viitor, chiar şi IMM, pot obţine profituri şi
“valoare durabilă”, utilizând proiectarea şi inovaţia pentru a crea produse mult mai
prielnice din punct de vedere ecologic, dar şi pieţe de desfacere ce sunt din ce în ce
mai solicitate de consumatori.

UE dezvoltă şi întăreşte politica de producţie de durată pentru a realiza


angajamentele asumate la summitul de la Johannesburg, privind producţia durabilă
şi standardele de consum. Această consolidare va fi realizată bazânduse pe
iniţiativele deja existente şi în corelare cu ele. De asemenea, acestă politică se va
realiza de comun acord şi după consultări cu reprezentanţii industriei şi marii
acţionari pentru a asigura implicarea lor şi a încuraja activităţile de voluntariat.
Elementele esenţiale pentru realizarea acestei consolidari sunt:

- încurajarea răspândirii pe o scară cât mai largă a implementării practicilor


reuşite, pentru îmbunătăţirea eficienţei ecologice în folosirea resurselor şi
creşterea utilizării resurselor regenerabile;
- promovarea industriei de reciclare viabile din punc de vedere comercial şi a
implementării practicilor avansate;
- implementarea conceptului de “ciclul de viaţă” pentru politica produselor
integrate (IPP) prin acorduri benevole, standarde şi declaraţii pentru produse
ecologice;
- încurajarea dezvoltării şi distribuirii tehnologiilor curate prin ridicare barierilor în
implimentarea lor şi încurajarea interacţiunii public-privat în C&D;
- extinderea utilizarii schemelor managementului ecologic, luând în consideraţie
caracteristicile specifice ale IMM, şi promovare în continuare a responsabilităţii
sociale comune.
În plus, promovarea unei structuri durabile al producţiei industriale va implica de asemenea
dezvoltarea capacităţilor de promovare, stăpânire şi anticipare a schimbărilor în procesul de
organizare a muncii.
2. 4. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI
Una din cheile succesului integrării în Europa Occidentală o constituie
existenţa, încă de la începuturile construcţiei comunitare, a unei politici
concurenţiale comune. După mai bine de 30 de ani de funcţionare, această politică
continuă să fie o condiţie necesară atât unei economii de piaţă viabile, cât şi unei
pieţe comune ce asigură libera mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalului şi
persoanelor.

Principalul beneficiar al unei politici a liberei concurenţe este cetăţeanul, în


tripla sa calitate: de consumator (concurenţa liberă conduce la o paletă mai largă a
ofertei, cu scăderea corespunzătoare a preţului de vânzare); de participant pe piaţa
forţei de muncă (concurenţa liberă obligă la inovaţie continuă, atât a produselor, cât
şi a procesului de producţie); şi de acţionar (concurenţa liberă conduce la eficienţă
crescută, şi deci şi la profituri ridicate).

Politica în domeniul concurenţei interzice practicile de:


- acordare de ajutoare publice care crează distorsiuni în relaţiile de concurenţă dintre
agenţii economici;
- stabilire a preţurilor prin înţelegeri prealabile între producători sau furnizori;
- creare de carteluri care să-şi împartă piaţa, astfel încât să nu se concureze între ele;
- abuz al poziţiei dominante pe piaţă;

17
- realizare de fuziuni care distorsionează libera concurenţă.

Baza legală a acestor prohibiţii este stabilită în Tratatul de la Roma şi


anume:

• art. 85 şi 86 interzic orice înţelegeri între întreprinderi, care ar afecta


libera concurenţă în interiorul pieţei comune, cum ar fi:

 împărţirea pieţei, a canalelor de aprovizionare sau distribuţie


 aplicarea de condiţii inegale la parteneri ce prestează servicii
echivalente
 condiţionarea încheierii de contracte de prestaţii suplimentare, ce nu au
legătură cu obiectul contractelor
 impunerea de preţuri sau alte condiţii de comercializare neechitabile
 limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnice, cu afectarea
intereselor consumatorilor
• art. 90 interzice abuzul poziţiilor dominante deţinute de unii operatori
pe piaţă. Acestea se pot traduce fie în dictarea condiţiilor de tranzacţie, fie în
împiedicarea pătrunderii altor competitori pe piaţă

• art. 92 (1), cu privire la subvenţii, interzice sprijinirea sub orice formă


de către stat sau din resursele statului a unor întreprinderi sau a unor produse,
conducând astfel la îngrădirea concurenţei; în paragrafele 2 şi 3 al articolului sunt
stabilite derogările de la această regulă:

 subvenţii pe durată limitată acordate firmelor ce necesită


restructurarea;
 subvenţii pentru privatizare;
 subvenţii pentru sprijinirea unor regiuni rămase în urmă din punct de
vedere economic şi social, cu grave probleme de şomaj;
 subvenţii orizontale, pentru sprijinirea cercetării-dezvoltării;

Pentru atingerea celor două obiective ale politicii concurenţiale, funcţionarea


economiei de piaţă şi funcţionarea pieţei unice, două condiţii trebuie îndeplinite:

1. Regulile de concurenţă trebuie aplicate universal, atât întreprinderilor de


stat, cât şi celor particulare; este de neconceput o piaţă integrată în care
să existe reguli diferite de concurenţă între cele două tipuri de
întreprinderi;
2. Autoritatea de implementare a regulilor concurenţiale trebuie să aibă
capacitatea de a impune penalităţi, constând în amenzi suficient de mari
pentru a descuraja încălcarea legii.

Tratatul de la Roma acordă puteri executive Comisiei Europene. Aceasta


adoptă (cu o majoritate de voturi) decizii cu valoare de lege în toate statele
membre, rolul acestora din urmă fiind numai unul consultativ. În implementarea
acestei politici există o diviziune a muncii între Comisia Europeană şi statele
membre. Comisia se ocupă doar de concentrările de mari dimensiuni, în care sunt
implicate companii care îşi desfăşoară o parte semnificativă din activităţi pe
teritoriul mai multor state membre UE.

18
O parte majoră a politicii concurenţiale este reprezentată de monitorizarea
concentrărilor economice. O importantă dezvoltare în acest domeniu a fost
introdusă în 1988 prin propunerea unui cod al fuziunilor, care, printre altele,
schimba posibilitatea de acţiune a Comisiei din „a posteriori“ în „a priori“. Conform
codului, Comisia trebuie să dea un răspuns în privinţa legalităţii unei fuziuni în două
luni de la notificarea acesteia, plus cel mult patru luni, când este nevoie de o
anchetă mai laborioasă.

Comisia are puteri largi de investigare. Personalul ei poate face vizite


inopinate la firme suspectate de încălcarea liberei concurenţe, având acces la toate
documentele acestora. Firmele găsite vinovate de practici concurenţiale ilegale
(practici concertate sau abuzul poziţiei dominante) pot fi sancţionate cu amenzi de
până la 10% din fondurile lor (cea mai mare amendă a fost dată în 1992, fiind în
valoare de 75 de milioane de ECU). Firmele amendate pot face apel la Curtea de
Justiţie, care poate decide reducerea amenzii.

Confruntată cu un caz de înţelegere între firme, înţelegere suspectă de


încălcarea liberei concurenţe, Comisia Europeană are următoarele posibilităţi:

• să declare înţelegerea legală, prin decizie formală, întrucât în urma


investigaţiilor a rezultat că nu distorsionează libera concurenţă, sau are efecte
sociale, de mediu, etc. care contracarează pierderea în termeni concurenţiali;

• să dea o „scrisoare de confort“ care permite înţelegerii operarea pe piaţa


comunitară, întrucât sunt operaţii fără un impact semnificativ, din punct de vedere
legal, economic sau politic;

• să accepte operaţiunea de înţelegere numai cu îndeplinirea anumitor condiţii


pentru a garanta respectarea liberei concurenţe;

• să declare înţelegerea ilegală.

Comisia poate începe o anchetă asupra unei firme/grup de firme la cererea


acestora (pentru a obţine aprobarea de operare), în urma unor plângeri depuse de
terţe părţi, sau din proprie iniţiativă.

CONCLUZII
Uniunea Europeană încearcă să împlementeze o politică industrială menită să asigure o
poziţie de lider mondial pentru economia europeană, asigurând în acelaşi timp o creştere
economică de durată, reducând numărul şomerilor şi realizând coeziunia socială. Având în
vedere fuziunile intense în care sunt implicate întreprinderile mari şi efectele pe care le prezintă
acest proces, inclusiv şomajul în creştere, UE îşi canalizează eforturile spre promovarea în
societate a antreprenoriatului şi a inovaţiilor care trebuie să rezulte în creşterea numărului de
întreprinderi mici şi mijlocii, care sunt cel mai important creator de locuri de muncă.
Măsurile menite să realizeze acest obiectiv sunt detaliate în Programul
Multianual pentru Întreprinderi şi Antreprenoriat pentru anii 2000-2005. Orientarea
spre o continuă decentralizare a economiilor ţărilor membre, precum şi spre
generarea iniţiativelor „de jos în sus”, adică care pornesc din mediul economic şi
care au nevoie de sprijinul politic, pentru a-şi atinge obiectivele.

19
Alte priorităţi sunt de a realiza o colelare şi o interacţiune între politica
industrială şi dezvoltarea durabilă care, bazându-se pe cei trei piloni – economic,
social şi ecologic, trebuie să asigure o dezvoltarea a acestor piloni. Respectând
aceste obiective politica industrială trebuie să asigure o creştere stabilă şi adecvată
a economiei UE.

De asemenea reglementările privind concurenţa trebuie să fie foarte clare şi


eficiente pentru asigurarea dezvoltării întreprinderilor medii şi să nu permită
constituirea monopolurillor.

Confruntată însă cu schimbările pe plan mondial şi viitoarea extindere


Uniunea Europeană a fost nevoită să-şi revadă politica industrială adoptată în 1990.
Pentru a acorda prevederile politicii industriale cu realităţile existente, Comisia
alansat o discuţie pe marginea noului Concept al politicii industriale.

CAPITOLUL III. Politica Industrială într-o Europă


extinsă
Din cele prezentate în capitolele precedente este cert că Uniunea Europeană
are o direcţie bine determinată în ceea ce priveşte Politica Industrială, pentru ţările
membre cu o economie avansată. Dar apare o întrebare firească, ce se va întâmpla
după 1 iulie 2004, cănd la Uniune vor adera încă 10 ţări? Pentru a asigura o
continuitate a politicii industriale şi după extindere la 16 decembrie 2002 Comisia a
lansat dezbateri publice pe marginea Comunicării sale „Politica industrială într-o
Europa lărgită”.

Această Comunicare a Comisiei Europene este începutul unui proces de analiză pentru a
vedea în ce măsură politica sa industrială este pertinentă şi echilibrată. Competitivitatea
industriei producătoare europene este unul din scopurile ambiţioase pe care şi le-a propus
Uniunea Europeana la întâlnirea de la Lisabona a Consiliului European în primăvara anului
2000. Uniunii Europene îi revine sarcina de a menţine şi dezvolta competitivitatea industriei
producătoare pe fundalul interdependenţei industriei cu serviciile şi a unei aparente reduceri a
producţiei. La etapa actuală există trei factori-cheie pentru realizarea unei industrii competitive
în următorii ani: cunoştinţele, inovaţiile şi antreprenoriatul.
• Noile cunoştinte din educaţie, formare şi cercetare trebuie puse la dispoziţia
industriei. Sau, prin alte cuvinte, noile tehnologii, inclusiv tehnologiile de informare
şi comunicare, biotehnologia şi nanotehnologia, trebuie să se dezvolte în paralel cu
dobândirea de noi priceperi şi cunoştinţe în utilizarea lor.
• Fiecare sector al industriei trebuie să devină mai inovator, iar condiţiile de
stimulare a inovaţiei trebuie sa fie prezente şi asigurate printr-o politică adecvată.
• Europa trebuie să-şi dezvolte capacitatea antreprenoriala şi să-şi asume
riscuri pentru afaceri noi şi de mai mare anvergura. Şi acest lucru este susţinut de
rezultatele unor studii care menţionează că europenii par că resping riscul
antreprenorial, mulţumindu-se cu o creştere limitată a afacerilor lor şi că nu sunt
dispuşi în a recunoaşte şi a recompensa contribuţia socială a celor care riscă.

În acest sens, Comisia, prin analizele sale şi prin monitorizarea concurenţei în


sectoarele industriei, va asigura un echilibru între politicile care influenţează
concurenţa: politica în domeniul concurenţei, piaţa internă, cercetarea şi
dezvoltarea, educaţia, comerţul şi dezvoltarea durabila.

20
Instrumentele, precum cele de tipul evaluării impactului sau a analizei cost-beneficiu,
sunt deja parte a politicii Comisiei, sunt dezvoltate şi rafinate în practică pentru a se asigura că
intervenţiile politicii industriale sunt cele care răspund necesităţilor şi ca rezultatele pot fi
previzibile. De exemplu, politica industrială viitoare trebuie să fie ea insăşi inovatoare şi să
creeze instrumente de normare noi şi mai puţin deranjante, centrate mai mult pe rezultate decât
pe mijloacele folosite, şi să lase industria să-şi găsească singură soluţiile.
Consultaţiile publice pe marginea acestei Comunicări au rolul de a promova
căt mai mult posibil diversele probleme şi politici comunitare. În primul rând,
Comunicarea "Politica industrială într-o Europă lărgită" reprezintă o invitaţie
adresată şi altor instituţii ale Comunităţii pentru a participa la discuţii. În al doilea
rând, îşi propune să treacă în revistă modul în care principalele politici comunitare
se interferează cu concurenţa în industrie. În al treilea rând, Comisia, pornind de la
faptul că politica industrială nu este realizată în cea mai mare parte a sa la nivelul
UE ci de către Statele Membre, invita Statele Membre să-şi analizeze propria politică
industrială în lumina acestei Comunicări. Metoda deschisă a coordonării, stabilită de
către Consiliul European de la Lisabona, oferă un context în care performanţa
politicii naţionale poate fi discutată, dezvoltată şi îmbunătăţită.

În cele ce urmează se va încerca o succintă prezentare a acestei Comunicări, o viziune a


Comisiei care poate fi completată şi îmbunătăţită cu propunerile venite din partea tuturor celor
interesaţi, ca la sfărşitul anului Comisia să prezinte un raport.
În prefaţă este specificat că datorită schimbărilor petrecute în perioada care s-a scurs de la
adoptarea Politicii Industriale a UE în 1990, este nevoie de o revizuire şi reaşezare a
principalelor prevederi ale acestei politici. Politica Industrială va juca un rol important pentru ca
Uniunea Europeană să realizeze obiectivele trasate la Lisabona şi Goeborg. Pentru aceasta este
necesar ca potenţialul industrial să fie consolidat cu ajutorul unor politici speciale, iar
întreprinderile să-şi asume responsabilitatea pentru atingerea gradului înalt de competitivitate.
Industria este sursa prosperităţii europene, iar o industrie competitivă va putea susţine şi
creşte această bogăţie, ceea ce va conduce la realizarea ambiţiilor europene pe plan mondial. S-a
petrecut o schimbare a structurii de producţie, astfel partea sectorul serviciilor în producţie a
crescut de la 52% în 1970 la 71% în 2001, în aceeaşi perioadă partea fabricării efective a scăzut
de la 30% la 18%. Interdependenţa între sectrorul de producţie şi servicii a crescut în toată
perioada respectivă [8].
Comisia consideră că industria europeană este modernă şi competitivă în multe privinţe.
Confruntate cu competiţia mondială, multe din sectoarele industriei europene au făcut eforturi
notabile pentru a îmbunătăţi infastructura şi a integra noi forme de organizare a producţiei. Prin
investiţii capitale în utilaje şi în cercetare a fost posibil ca sectoarele (textile, alimentare,
mobilier, chimice, etc.) care erau considerate slab tehnologizate să ajungă la un nivel înalt de
tehnologie, ca acum să utilizeze tehnologii avansate şi inovaţionale în producţie. Ceea ce a
condus la creşterea necesităţilor faţă de resursele umane, care au devenit mai calificate.
Investiţiile considerabile în protecţia mediului, tehnologii ecologic pure şi în procesul de
producţie nepoluant a facut posibil ca industria europeană să ia în consideraţie şi dimensiunea
dezvoltării durabile, mcşorând legătura dintre producţie şi poluare.
Industria europeană rămâne o forţă dominantă în comerţul internaţional. Deşi
prezenţa unor noi parteneri pe piaţa mondială a redus cota Uniunii Europene în
comerţul mondial, această scădere nu a fost semnificativă precum a fost pentru
SUA sau Japonia. Astfel, cotă UE în comerţul mondial a scăzut de la 19,3% în
1991/95 la 18,4% în 2002, în timp ce la SUA a scăzut de la 15,1% la 12,1%, iar în
cazul Japoniei şi mai semnificativ de la 12,2% la 8,2% [8]. Mai mult decât atăt în
unele sectoare precum ar fi construcţia de autovehicule, aeronave şi unele
echipamente pentru telecomunicaţii, companiile europene deţin întâetatea.

21
Dar cu toate acestea Comisia constată că industria europeană suferă de
lenta creştere a producţiei industriale, comparativ cu Statele Unite. Astfel în
perioada 1996-2000 creşterea producţiei în UE a constituit 3,2% comparativ cu
5,5% al SUA [8]. Pentru întreaga economie a UE creşterea este şi mai mică decât
pentru sectorul de producţie separat, ceea ce reflectă performanţa relativ slabă a
sectorului serviciilor. Aceasta evoluţie prezintă o periculoasă deteriorare a
potenţialului de creştere a UE şi un risc evident pentru competitivitatea industriei.
Rapoartele Comisiei din 2001 şi 2002 prezintă o insuficienţă a activităţii de inovare
şi o slabă distribuire a acestora ca un factor cheie a performanţelor slabe în
creşterea productivităţii.

De asemenea, lenta creştere a productivităţii poate fi explicată şi prin


probleme structurale nesoluţionate. Acestea includ fragmentarea anumitor pieţe de
produse şi servicii, precum şi unele obstacole în mobilitatea geografică şi lipsa de
cunoştinţe la multe categorii de muncitori.

Un alt subiect analizat de Comisie sunt IMM-le, care sunt numite coloana
vertebrală a industriei UE. Reţeaua IMM-lor în dezvoltare a amplificat legătura între
sectoarele aparent neimportante a economiei, precum şi între diferite regiuni şi ţări
din Uniunea Europeană. În acelaşi timp foarte puţini europeni doresc să devină
antreprenori, de asemenea doar câteva întreprinderi micro- şi mici ajung până la
dimensiunea critică necesară pentru a putea concura sau a intra pe piaţile externe.
La rîndul său Uniunea Întreprinderilor Mici, Mijlocii şi Meşteşugăreşti (UEAPME),
consideră că deşi Comisia a punctat precis noile provocări cu care se va confrunta
Europa lărgită şi anume creşterea competitivităţii, Comunicarea prezintă IMM-le ca
subcontractori sau parte a business clusterului. În acest fel consideră UEAPME este
neglijat complet rolul specific şi autonom în ceea ce priveşte inovarea, crearea de
slujbe şi acordare de servicii profesionale.

Comisia prezintă şi o analiză a impactului extinderii asupra industriei. Este


menţionat faptul că un progres semnificativ dar neuniform a fost realizat. În pofida
efortului considerabil făcut de ţările candidate în ceea ce priveşte reformele
structurale, există diferenţe semnificative în structura industriei producătoare în
ţările membre şi cele candidate. Astfel, în ţările candidate industria era mai puţin
specializată şi concentrată în sectoare slab tehnologizate (industria alimentară,
textile, metalurgie), dar lucrulile au început să se schimbe cu ajutorul fondurilor de
preaderare, investiţii străine, transfer de tehnologie.

Unele sectoare vor avea nevoie de o atenţie specială. Cu toate că industria


statelor candidate este gată să concureze într-o Europă lărgită, integrarea mai
profundă va crea unele probleme izolate. În primul rând va fi necesară continuarea
procesului de restructurare, în primul rând sectorul metalurgic şi marile
întreprinderi neprivatizate din sectoarele tradiţionale. De asemenea sectorul IMM-lor
şi antreprenoriatului se dezvoltă foarte încet în ţările candidate, datorită mai multor
factori cum ar fi: lipsa know-how-lui managerial, organizaţional şi tehnologic;
accesul dificil la finanţe; insuficienţa instituţiilor ce oferă suport şi dificultatea de a
se integra în reţeau de producţie.

Comisia a identificat următoarele provocări a politicii industriale într-o Europă


lărgită.

22
- Globalizarea – odată cu procesul de globarizare se deschid noi pieţe pentru
produsele şi serviciile europene, acest fapt va contribui la creşterea
competitivităţii. Un rol important îl vor juca şi cunoştinţele şi calificarea forţei
de muncă. De asemenea într-o lume integrată, instabilitatea se poate
răspândi repede, de aceea politica industrială trebuie să fie capabilă să
răspundă promt şi repede evoluţiilor imprevezibile.
- Schimbări organizaţionale şi tehnologice – globalizarea a fost asistată de
schimbări tehnologice, cele mai importante sau petrecut în tehnologiile
informaţionale şi de comunicare (ICT). ICT în combinaţie cu tehnicele noi de
organizare şi dirijare, precum şi forţă de muncă calificată oferă posibilitate de
a îmbunătăţi semnificativ competetivitatea. Problema cea mai importantă va
fi asigurarea adoptării şi utilizării pe scară largă a ICT, în toate ramurile
industriei, inclusiv în cele considerate tradiţionale. Schimbările tehnologice
nu trebuie limitate doar la ICT, sunt şi alte tehnologii ce trebuie dezvoltate:
biotehnologia, nanotehnologia, energie curată, precum şi domeniul noilor
materiale.
- Rolul de bază al inovaţiei şi antreprenoriatului – crearea continuă de
firme noi şi extinderea celor existente este esnţială pentru ajustarea la noile
oportunităţi ale pieţei, atingerea creşterii productivităţii şi realizarea
inovaţiilor, mai cu seamă în perioada progreselor tehnologice rapide.
Competitivitatea şi creşterea economică creşte tot datorită inovaţiilor, iar
cunoaşterea este miezul activităţilor inovatoare. În prezent Uniunea
Europeană cheltuieşte pentru Cercetare & Dezvoltare 1,9% din PIB, mai puţin
decât competitorii săi SUA şi Japonia [7]. Ca rezultat, productivitatea
investiţiilor europene în cercetare este joasă, sistemul inovaţional al UE nu
are capacitatea necesară pentru a transforma noile cunoştinţe într-un
rezultat – crearea noilor sau îmbunătăţirea celor existente produse, servicii şi
procese.
- Dezvoltarea durabilă şi noile cerinţe ale societăţii – politica industrială
trebuie să răspundă la solicitările sociale şi ecologice tot mai pronunţate,
companiile de asemnea trebuie să participe la asigurarea acestor solicitări
prin responsabilitatea socială corporativă. Progresele realizate în ultimul timp
au arătat că competitivitatea sporită şi protecţia mediului pot fi obţinute
datorită unor mixaje adecvate de politici. Cererea societăţii în ceea ce
priveşte securitatea, protecţia, mediul pot crea noi oportunităţi de afaceri.
Aceasta oferă posibilitatea companiilor europene de a fi primele în ceea ce
priveşte tehnologiile de mediu şi producţie durabilă bazată pe analiza ciclului
de viaţă. Dar unele din obiectivele propuse pot fi soluţionate doar prin
crearea unui cadru instituţional internaţional. Astfel de structuri sunt create
în ceea ce priveşte comerţul, dar în ceea ce priveşte mediul şi protecţia
socială există multe lacune pe plan mondial.

Comisia a elaborat şi propuneri pentru o nouă politică industrială a Uniunii Europene,


unde este revăzută calea UE spre politica industrială.
Politica începe cu prezentarea factorilor ce sprijină competitivitatea şi creşterea
economică, precum şi măsurile ce trebui luate pentru îmbunătăţirea acestor factori precum şi
dezvolatera altora. Astfel valorile cele mai importante pe care se sprijină competitivitatea şi
creşterea UE sunt următoarele:
- mediu macroeconomic şi politic stabil, unde domneşte legea, ceea ce permite planificarea
sigură a invesţiţiilor şi dezvoltării;
- piaţă unică;
- nivelul înalt al coeziunii sociale şi un grad înalt de calificare al forţei de muncă;
- experienţă largă în domeniul dialogului social între parteneri;
- servicii garantate de înaltă calitate şi la un preţ rezonabil;

23
- reţelele de telecomunicaţii, aprovizionării cu energie şi de transport, care totuşi trebuie
consolidate în special în statele candidate.
Pe lângă îmbunătăţirea permanentă a acestor facori trebuie dezvoltaţi în ritm mai rapid şi
factori care au fost stipulaţi ca importanţi în Strategia de la Lisabona.

Promovarea inovaţiei, cunoştinţelor şi cercetării


Pentru realizarea obietcivului stabilit la Consiliul European de la Barselona, că investiţiile
în Cercetare & Dezvoltarea trebuie să constituie 3% din PIB spre 2010, Comisia a subliniat
necesitatea creării unor condiţii ce ar contribui la orientarea investiţiilor private în C & D,
precum şi asigurarea unei utilizari mai efective a finanţelor publice [7]. De asemenea a fost
lansată iniţiativa Spaţiului European de Cercetare (ERA), ce va permite depăşirea fragmentării
activităţii de cercetare.
De asemenea trebuie stimulate investiţiile intangibile şi în capitalul uman, pentru a
permite utilizarea eficientă a cunoştinţelor obţinute şi răspândirea lor. Încurajarea apariţiei
grupurilor şi reţelelor de inovaţie, trebuie să devină o altă prioritate. Politicile ce formează cadrul
regulator pentru companii, facilităţile fiscale şi fondurile de finanţare pot fi utilizate ca
instrumente de susţinere a inovaţiei.

Antreprenoriatul
Mediul de afaceri trebuie să fie favorabil pentru crearea, creşterea şi dezvoltarea IMM-lor
şi a antreprinoriatului în general. Activitatea de inovaţie a IMM-lor poate fi îmbunătăţită prin
cooperarea şi interacţiunea mai bună între statele membre. Spiritul de antreprinoriat trebuie
dezvoltat şi promovat în sistemul educaţional cu ajutorul trainingurilor începând cu scoala
generală.
Antreprinoriatul este un obiectiv, ca şi politica inovaţională, care necesită efortul
concentrat al mai multor politici din diferite domenii precum educaţia, piaţa internă, serviciile
financiare, training şi politica fiscală. Viitoarea Carte Verde al Antreprinoriatului va relansa
dezbaterile privind o Europa mai antreprinorială.

Promovarea dezvoltării durabile în producţia industrială


Pentru a realiza obiectivele lansate la summitul de la Johannesburg privind
modelul de producţie şi consum durabil, Uniunea Europeană trebuie să consolideze
politica de producţie durabilă. Elementele unei consolidări ar trebui să cuprindă
următoarele.

- încurajarea adoptării pe scară largă a practicilor de succes pentru


îmbunătăţirea eficienţei ecologice în utilizarea resurselor şi mărirea gradului
de utilizare a resurselor regenarabile;
- promovarea industriilor de reciclare viabile şi adoptarea practicilor de succes;
- implementarea „ciclului de viaţă” corespunzător politicei produsului integrat
(Itegrate Product Policy) prin înţelegeri binevole şi adoptarea standardelor
produselor ecologice;
- încurajarea dezvoltării şi răspândirii tehnologiilor curate şi a cooperării
public-privat în C & D;
- extinderea utilizării managementului ecologic luând în consideraţie
caracteristicile IMM-lor şi promovarea în viitor a responsabilităţii corporative.

În cele ce urmează va fi prezentat punctul de vedere revăzut asupra politicii industriale


şi anume ceea ce ţne de cadrul regulator şi instrumentele utilizate pentru a evalua efectul acestor
condiţii asupra competitivităţii şi de a determina posibilile viitoarele îmbunătăţiri.

24
Importanţa condiţiilor cadrului regulator
Companiile europene concurează pe piaţa mondială, dar condiţiile de afaceri
din piaţa internă sunt acelea care influenţează gradul de competitivitate, dezvoltare
şi posibilitatea creării locurilor de muncă. Multe din aceste condiţii depind de
instituţii şi structuri, care pot fi publice, semi-publice sau privat. Toate aceste
elemente şi inteacţiunea între ele reflectă funcţionalitatea sistemului, care la rândul
ei influenţează performanţele oamenilor de afaceri.

Pot fi edintificate patru categorii de condiţii a cadrului regulator relevante din


punct de vedere al politicii industriale:

1. Reguli ce stabilesc cadrul general al pieţei (legea companiilor, principii


generale ale contrctului, legislaţia competiţiei şi pieţei interne, legislaţia
socială, drepturile proprietăţii intelectuale, regulamente privind investiţiile,
regulamente privind comerţul internaţional, protecţia consumatorului);
2. Reguli ce sunt aplicate categoriilor specifice de produse şi sevicii direct
(reglementarea plasării produselor pe piaţă, asociată cu noţiuni ca securitatea,
interoperabilitatea, standarde; măsuri de protejare a pieţei tarife vamale şi
măsuri anti-dumping);
3. Instituţii ce asigură funcţionarea pieţei, ce pot fi publice (curţi de justiţie şi
arbitraj, companii de înregistrare, autorităţi ce supraveghează competiţia şi
oficiile de patent), semi-publice sau complet private (instituţii de transfer
tehnologic, organe de standartizare - certificare);
4. Condiţii generale, a căror impact este greu de estimat şi care, destul de
des, sunt mai greu de influenţat îmtr-o perioadă scurtă de timp – cadrul
macroeconomic, valorile societăţii ce influenţează antreprenoriatul şi
stabilitatea politică a ţării.
Din 1990 au fost atinse realizări semnificative a unor politici, precum ar fi uniunea
monetară, monadă unică, piaţa internă în mai multe domenii, care au contribuit la îmbunătăşirea
condiţiilor de funcţionare a industriei. Au fost liberalizate aşa sectoare precum telecomunicaţiile,
aprovizionarea cu energie, transportul crescând competitivitatea industriilor consumatoare.
Dar au rămas şi unele probleme nerezolvate. Barierile regulatorii şi tehnice
împiedică dezvoltarea pieţei interne. Piaţa financiară nu este destul de bine
integrată, iar pe piaţa serviciilor există o mare deferenţă între viziunea europei
unite şi realitatea. Diferenţele în taxarea indirectă poate contribui la fragmentarea
pieţei bunurilor şi serviciilor.

Un număr important de condiţii sunt definite la nivelul UE, unde în ciuda


rezultatelor obţinute, există o sferă largă pentru viitoarele acţiuni, în principal în
domeniul cadrului regulatoriu. În alte domenii, precum ar fi taxarea directă sau
reglementările sociale, Statele membre sunt cele care stabilesc condiţiile cadru.

Abordări sistematice ale UE pentru îmbunătăţirea condiţiilor cadru


Utilizarea instrumentelor politicii industriale sunt strâns legate de obiectivul principal,
îmbunătăţirea mediului de activitate a companiilor. Politica industrială poate fi defenită ca
aplicaţie a instrumentelor politici întreprinderilor în sectorul industrial.
Uniunea Europeană a abordat de mai multe ori îmbunătăţirea cadrului în care
funcţionează companiile. Eforturile au fost orientate pe două direcţii principale.

Nivelul comunitar, s-au laut măsuri pentru dezvoltarea noilor abordări a


regulamentelor pentru a le face mai accesibele şi mai simple pentru oamenii de
afaceri. Printre acestea se numără noua abordare a politicii produsului, care
limitează reglementarile la principalele cerinţe de siguranţă şi interoperabilitate;

25
stimularea instituţiilor de standartizare pentru dezvoltarea standardului unic
european.

În 2002 Comisia a lansat un plan de acţiune pentru „simplificarea şi


îmbunătăţirea mediului regulator”, acest plan în conformitate cu Startegia de la
Lisabona stabileşte unele măsuri ce trebui adoptate pentru îmbunătăţirea
pregătirilor pentru deciziile UE, cum ar fi: reducerea şi simplificarea aquis-lui
comunitar (până la 25% în 2004), facilitarea alegerii instrumentelor adecvate şi
eficiente, inclusiv aşa numitele instrumente „alternative”, cum ar fi co-reglarea şi
auto-reglarea şi nu în ultimul creşterea respectului faţă de regulile europene.

Un alt punct ar fi ca reglementările să nu fie o povară inutilă pentru oamenii


de afaceri, aici sunt două componente, care pot fi îmbunătăţite. Afacerile au nevoie
de timp pentru a se acomoda cu noile reglementări şi aceste reglementări nu
trebuie să fie modificate prea des.

Competenţa statelor membre, UE a elaborat noi abordări privind cuantificarea şi


compararea impactului asupra concurenţei a condiţiilor cadrului regulator individual
şi utilizarea lor pentru îmbunătăţirea condiţiilor generale. Această metodă este
cunoscută ca metoda deschisă de coordonare. Aceasta a permis UE de a juca un rol
pozitiv în realizarea unor creşteri competitive în unele domenii.Instrumentel care
pot fi utilizate sunt următoarele:

- analiza profundă a situaţii susţinută de măsuri adecvate;


- compararea performanţelor respective a statului membru (cu o terţă ţară) cu
privire la desfăşurarea exerciţiilor de banchmaking şi exploatarea adecvată a
lor;
- identificarea, schimbul şi implementarea practicilor reuşite.
Astfel de abordări au fost dezvoltate, în special, cu privire la factorii negativi
pentru competitivitate din punct de vedere al IMM spre exemplu: procedura de
lansare a afacerii, accesul la finanţe, serviciile de suport a afacerilor, inovarea şi C &
D şi resursele umane. Aceste instrumente ale politicii sunt în permanentă
dezvoltare, aici UE are capacităţi şi posibilităţi mai multe decât statele luate
separat, pentru a îmbunătăţi aceşti factori şi a influenţa competitivitatea.

Îmbunătăţirea integrării politicilor UE cu impact asupra


competitivităţii

Uniunea Europenaă a dezvoltat o serie de politici care sunt deja bine


integrate cu politica industrială şi care influenţează pozitiv competitivitate, după
cum urmează:

 politica comercială;
 politici referitoare la piaţa unică;
 politicile în transport şi sectorul energetic;
 politica în C & D;
 politica concurenţei;
 politica regională.
Alte politici care au apărut ca rezultat al cerinţelor din partea societăţii,
reflectă provocările mai recente. Prin urmare interconexiunea lor cu politica
industrială poate fi îmbunătăţită considerabil. Această interdependenţă se poate

26
realiza pe deplin prin Strategia de Dezvoltare Durabilă a UE, care urmăreşte
simultan obiective ale celor trei piloni constitutivi – economic, social şi ecologic.

De asemenea, politica socială şi a locurilor de muncă, precum şi


instruirea vocaţională, joacă un rol important în promovarea competitivităţii.

Protecţia consumatorului şi sănătatea publică este o precondiţie pentru


încrederea consumatorilor, care asigură un nivel de calitate.

Protecţia mediului poate reduce sau chiar interzice unor tehnologii sau
material, ce ar putea creşte preţurile într-o perioadă scurtă de timp. Pe o perioadă
lungă însă poate creşte competitivitatea companiilor europene la nivel mondial şi
crearea pieţelor noi a produselor şi tehnologielor curate.

Uniunea Europeană trebuie să asigure unechilibru între măsurile adoptate


pentru realizarea diferitor politici. În aceste sens Comisia consideră că nu există
soluţii miraculoase pentru găsirea acestui echilibru. Totuşi UE a început să dezvolte
o gamă de instrumente ce pot fi utlizate în funcţie de situaţie.

Reacţia la nevoile speciale a industriei ţărilor candidate


Extinderea oferă oportunităţi noi şi progres a competitivităţii în sectorul industriei. Unele
instrumente ale politicii industriale pot fi adaptate pentru a răspunde efectiv nevoilor specifice
ţărilor candidate.
Acţiuni îndreptate spre crearea unui mediu favorabil pentru antreprenoriat, îmbunătăţirea
cunoştinţelor şi dezvoltarea IMM-lor pot fi implimentate cu o anumită intensitate în ţările
candidate. În aprilie 2002, ţările candidate au acceptat principiile Cartei Europene pentru
Întreprinderile Mici, ca bază pentru dezvoltarea acestui sector.
Alte domenii care necesită o atenţie specială ar fi suportul pentru dezvoltarea serviciilor
de business, promovarea culturii cooperării între firme şi îmbunătăţirea dezvoltării grupurilor
inovaţionale.
Comisia a întreprins acţiuni pentru a asista cazurile speciale unde restructurarea
întreprinderilor este în desfăşurare, în special în sectorul metalurgic. Toate ţările sunt
monitorizate pentru a atinge standardele UE până la aderare.

Eforturi pentru îmbunătăţirea cadrului regulator global


Eficienţa politicilor europene în domeniul competitivităţii depinde într-o
măsură oarecare de succesul implimentării unor reglementări şi reguli la nivel
mondial. În domeniul concurenţei s-au obţinut unele progrese, spre exemplu
Uniunea Europeană participă activ la constituirea Reţelei Internaţionale a
Concurenţei, o organizaţie compusă din peste 70 de instituţii naţionale antitrust. În
alte domenii precum ar fi protecţia mediului, siguranţa consumatorului, standarde
sociale şi de muncă, elaborarea unor principii mondiale trebuie intensificată. Aceste
progrese ar permite UE să realizeze obiectivele ce sunt chemate să soluţioneze
probleme globale. Dezvoltarea standardelor mondiale trebuie să asigure că
costurile legate de aplicarea acestor standarde nu vor afecta mediul de afaceri al
UE.

Dialogul între autorităţile Uniunii Europene şi ţările terţe va juca un rol


important pentru a stabili la nivel global reglementări ce ar permite dezvoltarea
unui mediu mai siplu şi mai transparent pentru comerţ şi investiţii.

27
Mai mult decât atât, UE trebuie să susţină iniţiativele de acest gen în relaţiile
cu ţările din vecinătatea apropiată, după extinderea Europei. Crearea până în 2010
a spaţiului de comerţ liber euro-mediteranean, precum şi Acordurile de Stabilizare şi
Asociere cu ţările din Balcanii Vestici şi dezvoltarea relaţiilor strânse cu Rusia şi alte
ţări din fosta URSS, pot oferi noi oportunităţi pentru dezvoltarea acestui subiect.

Importanţa sectorială a abordărilor revizuite

Analiza profundă şi monitorizarea permanentă a competitivităţii din diferite


sectoare va permite Comisiei să asigure elaborarea unor politici mixte adecvate. De
asemenea un rol important va fi jucat de acţionari care pot contreibui la elaborarea
acestor politici.

Faptul că politica aplicată va trebui să ţină cont de specificul sectoarelor


industriale nu va afecta nici într-un caz politica industrială, din contra o vedere de
ansamblu este necesară. Această abordare va garanta că politica industrială
aplicată în sectoarele date răpunde intereselor acestor sectoare.

Mai mult, abordările utilizate şi testate în anumite sectoare pot fi adăugate în gama de
instrumente ale politicii industriale şi folosit ca model pentru alte sectoare ale industriei care se
confruntă cu necesităţi similare. Participarea acţionarilor la analiza şi modelarea politicii, este un
exemplu elocvent. Aceasta include revizuirea legislaţiei farmaceutice şi crearea Grupului
medical de înalt nivel G10 (High Level Group on Innovation and Provision of Medicines) sau
Planul de acţiune în biotehnologie şi ştiinţe naturale. Aceasta oferă un exemplu cum trebuie
politica industrială să satisfacă necesităţile mediului de afaceri.
Concluzii
Politica industrială a UE are o contribuţie de bază pentru realizarea următoarelor
obiective:

- stabililirea minimului necesar fără care îndustria şi antreprenorii nu pot


realiza ambiţiile sale. Scopul fiind stabilirea unui cadru legal previzibil adaptat
necesităţilor politicii;
- asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea şi realizarea potenţialului competitiv
al industriei. Accesibilitatea tehnologiilor, cunoştinţelor, forţei de muncă
calificate, resurse financiare, atitudine pozitivă făţă de cei ce îşi asumă riscuri
şi alte condiţii ce formează adevăratul mediu de afaceri, competitiv şi
inovator, trebuie să fie principală preocupare a politicienilor;
- asigurea capabilităţii de funcţionare a cadrelor legale, instituţiilor şi
instrumentelor necesare mediului de afaceri şi industrie, eficient şi conform
obligaţiilor publice.
Pentru a atinge scopurile stabilite la Lisabona politica industrială a UE trebuie mobilizată
la maximum. Comisia intenţionează în următoarele luni să prezinte o situaţie clară în ceea ce
priveşte interdependenţa între principalele politici şi competitivitatea industriei europene. La
aceste dezbateri trebui să participe toate instituţiile europene, dar şi statele membre şi candidate.
Îmbunătţirea politicii industriale, pentru a sigura stimularea şi susţinerea competitivităţii
industriale a UE, este o precupare a tuturor.
Consiliu Competiţional, creat recent, va juca un rol important în continuarea procesului
de revizuire a politicii industriale. Aceasta va permite trasarea unei direcţei pentru politica
industrilală şi monitorizarea contribuţiei sale la atingerea obiectivelor de la Lisabona. De
asemenea se va asigura o coerenţă între politicile comunitare şi cele naţionale şi se va îmbunătăţi
interacţiunea între ele.

28
CAPITOLUL IV. Politica Industrială în Republica
Moldova
4.1. Evoluţia politicii industriale a RM
Pentru a avea o imagine mai amplă a ceea ce este politica industrială în
Republica Moldova, e necesar de a cunoaşte etapele evoluţiei industriei. Ca şi în
cazul politicii industriale europene, putem împărţit această evoluţie în căteva etape
distincte, care diferă semnificativ de evoluţiile din Uniunea Europeană.

1960 – 1989 INDUSTRIALIZAREA


Procesul industrializării a început în anii ′ 60, în timpul procesului de industrializare a
întregii URSS, când în Moldova a început formarea complexelor de producere integrate
matricial, foarte mult integrate în structura industrială a URSS. Catre anii ′ 80 s-a ajuns la o
structura industrială, în care predominau aşa ramuri ca: electronica, electrotehnica (inclusiv
instituţii de proiectare şi cercetări ştiinţifice), industria constructoare de maşini, care la rândul
său a fost preponderent orientată spre satisfacerea necesităţilor complexului agroindustrial,
industria uşoară cu ciclu de producţie complet – de la prelucrarea bumbacului până la producerea
confecţiilor. De asemenea, a fost dezvoltată fabricarea mobilei, industria materialelor de
construcţie şi termoenergetica care exporta 40% din energia generată.
A fost dezvoltată industria agroalimentară în special producerea zahărului, a produselor
lactate, fabricarea conservelor, industria vinicolă, producerea mezelurilor. Factorul caracteristic
pentru toate acestea era utilizarea unor procese ce necesitau consum sporit al forţei de muncă,
deci cu o performanţă redusă.
Fiind puternic integrată în complexul industrial al URSS, o bună parte a
întreprinderilor industriale erau dependentede centru în ceea ce ţine materia primă
şi comenzile ce trebuiau onorate. În funcţie de provenienţa materiei prime, industria
Moldovei era alcătuită din doua grupe de intreprinderi:

1) care funcţionau pe baza materiilor prime locale – industria agroalimentară şi a


materialelor de construcţie;

2) care functionau pe baza materiilor prime importate – industria constructoare de


masini, industria textilelor, industria mobilei, industria electronică şi electrotehnică.

Putem spune că nu exista o politică industrială a Moldovei, deoarece guvernul


central planifica toate cantităţile de bunuri produse, precum şi repartizarea
resurselor financiare, utilizând un fel de politică industrială, care am numit-o
„planificată” cu implicarea statului în cele mai mici amănunte, dar fără o viziune
clară de dezvoltare a produselor competitive.

1989 – 1996 PERIOADA DE TRANZIŢIE


Etapa a doua, care o vom denumi conventional deindustrializarea, a început
odată cu destrămarea imperiului sovietic, ruperea relaţiilor economice între fostele
republici unionale, scumpirea resurselor energetice, dispariţia pieţei comune prin
crearea spaţiilor vamale naţionale pe teritoriul noilor state. În această perioadă se
produce o trecere parţială la economia de piaţă printr-o tranziţie lentă şi
contradictorie, caracterizată printr-o întârziere majoră în elaborarea cadrului
legislativ şi instituţional adecvat economiei de piaţă.

29
Din momentul obţinerii independentei în Republica Moldova nu s-au întreprins
acţiuni pentru elaborarea şi implementarea unei politici industriale. Acest fapt nu
este deloc de mirare, după cum am menţionat mai sus, deoarece politica industrială
ţinea de competenţa instituţiilor de planificare unionale. Acestea dirijau întreg
sistemul economic şi, astfel, la nivel republican nu exista nici conştientizarea şi nici
necesitatea elaborarării unei politici industriale. Fiind entuziasmati de primele
realizari democratice şi dorind crearea cît mai rapidă a unei economii de piaţă,
utilizând necorespunzător mecanismele acesteia, factorii de decizie de atunci au
lasat totul ce ţinea de economie în afara controlului statului, fără stabilirea unor
priorităţi. Pierzând toate reperele, economia funcţiona din inerţie, dar într-un ritm
permanent regresiv. În 1993 a fost facută prima încercare de a defini priorităţile
politicii industriale, însa parlamentul de atunci a respins propunerea înaintată de
Uniunea Ştiinţifico-Industrială, invocând că toate ramurile economiei naţionale sunt
prioritare şi necesită a fi dezvoltate în continuare. Concept greşit, din punct de
vedere al politicii industriale, deoarece prin stabilirea sectoarelor prioritare, datorită
suportului acordat acestor sectoare se realizează şi o înviorare a economiei în
întregime. De asemenea nu a fost luat în consideraţie faptul că unele produse nu
puteau concura pe piaţa mondială, iar altele nu mai erau solicitate pe pieţele
tradiţionale.

Anume în această perioadă, în lipsa unei strategii de dezvoltare şi a unor


obiective stabilite de guvern, unele ramuri încep o serie de transformări spontane,
cum ar fi: demararea cooperarii in lohn (companiile străine aduc materia primă şi
ridică produsele finite) la unitatile din industria textila. Deşi această metodă permite
doar acoperirea necesarului de finanţare a cheltuielilor de manoperă, nefiind una
orientată spre o creştere durabilă ea permite menţinerea capacităţilor de producţie
şi doar atât. Ca rezultat, companiile respective nu au avut posibilitatea să
investească în reutilarea capacităţilor de producţie şi implementarea tehnologiilor
noi.

În industria vinicolă se ajungea la vânzarea producţiei utilizând mărci


comerciale aparţinând unor societăţi de distribuţie de pe pieţele externe. Fapt ce a
condus, treptat, la erodarea din constiinta consumatorilor a apartenenţei acestor
produse la o anumită companie, dar şi că aceste produse sunt moldoveneşti in
general.

1996 – 2001 PRIMA POLITICĂ INDUSTRIALĂ


După prima etapă de privatizare contra bonuri patrimoniale în 1994, şi a doua
etapă contra bonuri şi bani din 1995-1996, urmează a treia etapă realizată doar
contra bani în 1997-1998. Dar deoarece a fost efectuată fără un suport legislativ
adecvat privatizarea nu a realizat obiectivele propuse de creştere a productivităţii şi
a calităţii produselor, precum şi atragerea investiţiilor străine.

Un impediment important după cum am menţionat a fost şi este până în


prezent cadrul legislativ care este modificat destul de des şi nu oferă o siguranţă
pentru dezvoltarea afacerilor şi protejează investiţiile făcute. În 1998, de exemplu,
au fost modificate de cel puţin patru ori normele legale ce stabileau facilităţile
acordate investitorilor.

Procesul foarte indelungat de privatizare a întreprinderilor din industria


vinicolă şi tutungerie, datorită unor interese de grup, au condus la deteriorarea lor

30
şi la scăderea valorilor de vânzare, dar şi a fost de cel puţin două ori cauza
întreruperii finanţării externe. Deşi în octombrie 2000 Parlamentul a aprobat lista
întreprinderilor ce trebuie să fie privatizate, procesul a început doar în 2002, şi doar
datorită presiunii FMI şi BM. Pe parcursul acestei perioade de incertitudine nu a
putut fi realizată o creştere a calităţii şi a cantităţilor exportate, ceea ce este un
factor negativ, care nu permite nici creşterea industriilor colaterale.

Astfel, a treia etapă în evoluţia politicii industriale a Republicii Moldova,


începe în anul 1996, când s-a produs o schimbare de atitudine vis-a-vis de problema
politicii industriale, elaborându-se Concepţia politicii industriale a Republicii
Moldova, aprobată prin hotărârea Guvernului nr. 553 din 8 octombrie 1996.

Procesul reformelor în economie, în general, şi în industrie, în particular, a


avut rezultate atît negative, cît şi pozitive. Transferul din proprietatea statului a
multor întreprinderi din sectorul industrial, în proprietate privată, a fost definitivat,
dar din păcate, după cum am subliniat mai sus, privatizarea în baza bonurilor
patrimoniale nu a rezultat într-un sistem competitiv şi eficient. Cadrul legal necesar
a fost elaborat dar este incoerent. În linii mari, economia mai suferă de un decalaj
dramatic între ofertă, cerere şi capacitatea de cumpărare a cetăţenilor.

Sectorul industrial mai are unele deficienţe atât din cauza efectelor negative
ale moştenirii sovietice, cât şi a problemelor tranziţiei, cum ar fi instabilitatea
politică şi economică generală, experimentarea nereuşită, dezvoltarea economică
lentă şi o serie de dezechilibre multisectoriale.

Cu toate acestea, o relansare economică graduală s-a produs în 2000-2001,


prin creşterea de 6,1% a PIB-ului în 2001, datorată în primul rând creşterii
producţiei industriale, care a constituit 7,7% în 2000 şi 13,7% în 2001. Astfel,
principala caracteristică a dezvoltării economice din 2000-2002 a fost apariţia
premiselor necesare pentru o dezvoltare economică durabilă. Important este de a
menţine acest proces prin elaborarea unui nou program sau concept care ar
continua cele începute în 1996.

2001 – MAI MULTE STRATEGII ŞI PROGRAME

După unele rezultate pozitive obţinute, datorită realizării cu succes al unor


prevederi ale concepţiei, era de aşteptat crearea unei noi politici industriale, care
analizând nereuşitele precedente şi îmbunătăţind instrumentele utilizate ar realiza
obiectivul principal – competitivitatea industriei moldoveneşti. Dar guvernul investit
în funcţie în 2001 nu a elaborat un astfel de document. Totuşi, trebuie să spunem
că unele din instrumentele şi obiectivele referitoare la politica industrială sunt
conţinute într-un şir de acte normative după cum urmează:

• Strategia Dezvoltării Social-Economice până în anul 2005;


• Strategia Guvernului privind dezvoltarea sectorului privat pe perioada 2002-
2004;
• Strategia Investiţională a Republicii Moldova;
• Strategia de Promovare a Exportului;
• Programul de Stat de susţinere a micului business pentru anii 2002-2005.

31
Aceste documente, sunt importante, dar sunt destinate unei direcţii anumite. Fac referire
doar la domeniil respective fără a avea nişte conexiuni şi interdependenţe între ele (poate cu
excepţia Strategiilor de Atragere a investiţiilor şi Promovarea Exportului). Politica industrială
trebuie să fie parte componentă a programului de dezvoltare şi trebuie să devină o „umbrelă”
care ar acoperi toate strategiile şi programele menţionate.
În continuare vor fi prezentate caracteristicile Concepţiei politicii industriale şi
strategiilor menţionate.

4.2. Cadrul legal al politicii industriale în Moldova


După cum am văzut în paragraful precedent primul document elaborat în
Republica Moldova referitor la politica industrială, a fost Concepţia politicii
industriale a Republicii Moldova, adoptată în 1996 şi care cuprindea o perioadă
de implimentare de 4 ani până în 2000.

Documentul respectiv pe lăngă stabilirea obiectivelor şi sarcinilor, stabileşte


direcţiile de bază pentru ridicarea competitivităţii industriei moldoveneşti. De
asemenea sunt specificate foarte detaliat măsurile orientate pentru îmbunătăţirea
mediului de afaceri (măsuri orizontale) de asemenea sunt specificate şi programele
cu destinaţie specială.

O simplă privire asupra conţinutului documentului ne sugerează că este


vorba de o politică, care se bazează pe un mixaj de instrumente şi abordări,
îmbinând măsurile orizontale şi cele verticale.

Obiectivul principal al politicii industriale este stipulat chiar în preambul, şi


anume: „asigurarea viabilităţii industriei, competitivităţii mărfurilor industriale
moldave pe piaţa internă şi externă” [9]. Este un obiectiv mai piţin ambiţios decât
cel stabilit de către Uniunea Europeană, dar corespunde în totalitate realităţilor din
Moldova, în care majoritatea mărfurilor nu sunt competitive, iar viabilitatea
întreprinderilor este, pusă sub semnul întrebării.

Drept obiectiv strategic este mentionat: “formarea unui complex industrial


multiramural, competitiv si de inalta tehnicitate, conform standardelor europene,
care sa asigure dezvoltarea stabila si independenta economica a tarii, venituri
suficiente populatiei si integrarea Moldovei in sistemul de relatii economice
mondiale” [9]. Prin această sintagmă este clar acreditată idea de orientare a
Republicii Moldova spre U.E. Din păcate însă, în perioada vizată, deşi au crescut
schimburile comerciale cu ţările U.E, nu s-a produs o reorientare de proporţii a
economiei Moldovei nici spre Europa, nici spre restul lumii occidentale, majoritatea
schimburilor comerciale fiind orientate spre tarile CSI.

Dezvoltarea preponderenta a intreprinderilor, orientate maximal spre


utilizarea materialelor si resurselor de munca locale (industria alimentara, industria
materialelor de constructie), precum si a ramurilor cu tehnologii avansate si cu un
volum mare de munca din industria de prelucrare (industria usoara, industria
constructoare de masini), predominand orientarea lor spre export - este un alt
deziderat important, dar, totodata putem afirma că industria uşoară şi cea
constructoare de maşini, având utilaje instalate de cel puţin 10 ani şi procesul
investiţional întrerupt, nu puteau fi clasificate drept ramuri cu tehnologii avansate.

32
Dezvoltarea factorului uman, ca un factor important în contextul creşterii
competitivităţii, devine un alt obiectiv important al Concepţiei care prevedea:
”Păstrarea şi dezvoltarea potenţialului tehnologico-ştiintific şi a infrastructurii
complexului industrial, pregătirea şi recalificarea cadrelor pentru industrie” [9]. În
realitate, s-a realizat foarte puţin în această direcţie, o mare parte a oamenilor de
ştiinţă fiind nevoiţi să accepte oferte din străinătate.

Concomitent se propune ridicarea răspunderii sociale a întreprinderilor prin:


“Orientarea activităţii agenţilor economici, în paralel cu obţinerea veniturilor, şi spre
reperele social-economice” [9]. Intenţia este salutabilă, dar nu a fost propus nici un
mecanism, iar relaţia neadecvată întreprindere-stat apărută în urma aplicării
sistemului fiscal, precum şi lipsa unor stimulente efective nu au creat condiţii pentru
întreprinderi de a-şi asuma răspundere socială.

O altă componentă importantă a politicii industriale a fost restructurarea întreprinderilor


privatizate. În viziunea autorilor Concepţiei politicii industriale aceasta urmărea: „...redresarea
financiară, retehnologizarea, reforma structurală a întreprinderilor viabile, reconversiunea,
divizarea sau lichidarea (benevolă sau prin procedură de faliment) a întreprinderilor
nerentabile, fără perspectivă” [9]. Cu concursul Agenţiei pentru Restructurarea Întreprinderilor
şi Asistenţă (ARIA) restructurarea, în cea mai mare parte (71 de întreprinderi), a fost realizată.
Deşi un studiu recent, realizat de Banca Mondială, arată că nu s-a realizat o restructurare
profundă, la întreprinderile asistate de ARIA transformările au fost mai radicale şi mai eficiente.
Un alt obiectiv nu mai puţin important, menţionat de autori, a fost stimularea dezvoltării
sectorului privat în sfera industrială prin susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii. S-a reuţit
foarte puţin, acest sector suferind cel mai mult în urma accesului redus la informaţie, finanţe şi
birocratizarea excesivă.
Îmbunătăţirea sau cum e specificat în Concepţie „optimizarea” mediului economic este
un alt deziderat al politicii industriale prin, optimizarea sistemului fiscal, dezvoltarea concurenţei
şi depăşirea monopolului.
Un obiectiv major este atragerea investiţiilor în industrie, deoarece fără investiţii majore
din străinătate nu este posibilă dotarea întreprinderilor cu utilaje moderne, tehnologii avansate şi
industria Moldovei poate rămâne subdezvoltată. Din nefericire nu s-a reuşit nici până în prezent
crearea unei imagini pozitive a ţării ca o zonă avantajoasă pentru investiţii.

După prezentarea obiectivelor vom trece în revistă măsurile, prezentate de autorii


Concepţiei, ce trebuiau implementate pentru a realiza obiectivele propuse. În principal aceste
măsuri sunt unele caracteristice programelor orizontale, pe scurt ne vom referi la toate.

1. Perfecţionarea cadrului legislativ, politica fiscală şi creditară

La acest capitol sunt propuse măsuri îndreptate spre îmbunătăţirea mediului de afaceri,
care la răndul său ar influenţa pozitiv competitivitatea mărfurilor naţionale pe piaţa
internaţională.
- reducerea cotei veniturilor impozabile, cu suma cheltuielilor utilizate pentru efectuarea
cercetărilor ştiinţifice şi de proiectare-elaborare, precum şi la pregătirea şi reciclarea
cadrelor.
- Scutirea la plata impozitului pe profit în primii trei ani de la împlementarea tehnologiilor
avansate, elaborate în ţară, cu condiţia utilizării acestor mijloace pentru dezvoltarea
producţiei şi stimularea cercetărilor.

2. Politica investiţională şi atragerea ISD

33
Investiţii semnificative sunt necesare în întreprinderile moldoveneşti pentru dezvoltarea
lor precum şi pentru creşterea competitivităţii produselor, prin reducera cheltuielilor de
producere datorită utilizării tehnologiilor avansate şi a utilajului performant.
Ceea ce ţine de promovarea investiţilor interne sau proprii sunt menţionate:
- eliberarea pentru activitatea investiţională a unui volum limitat de credite preferenţiale;
- eliberarea garanţiilor de stat pentru hârtiile de valoare emise de agenţii economici;
- restabilirea imporatnţei amortismentelor, prin intermediul evaluării periodice a valorii
fondurilor fixe, indexarea periodică a defalcărilor de amortizare, majorarea normelor
amortizării.
Primele două măsuri ar pute fi calificate drept nişte măsuri neadecvate, datorită
tratamentului preferenţial al unor întreprinderi ce fac un lobby în structurile de stat, dar datorită
posibilităţilor reduse de finanţare a investişiilor statul trebuie să stabilească nişte limite şi nişte
priorităţi. Problema este că distribuirea acestor credite şi garanţii de stat trebuie să fie cât mai
transparentă şi să asigure realizarea obiectivelor propuse.
În ceea ce priveşte atragerea investiţilor străine directe (ISD) este foarte clar specificat
principalul obiectiv şi anume reducerea riscului investiţional al ţării. Instrumentele utilizate
pentru aceasta ar fi următoarele:
- încheirea şi ratificarea acordurilor cu privire la evitarea dublei impuneri şi protecţia
reciprocă a investiţiilor capitale cu ţările care reprezintă principalii parteneri în relaţiile
comerciale externe;
- aderarea la convenţiile internaţionale de reglementare a litigiilor investiţionale dintre stat
şi persoane fizice şi juridice ale altor state, privind protecţia dreptului asupra proprietăţii
industriale;
- aderarea la principalele organizaţii internaţionale ce se ocupă de protecţia investiţiilor
străine, inclusiv OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului) şi Centrul Internaţional de
Soluţionare a Litigiilor Comerciale;
- perfecţionarea legislaţiei Republicii Moldova, în vederea creării stimulentelor pentru
investitorii străini (facilităţi fiscale, utilizarea terenurilor, taxe vamale, asigurarea
investiţiilor, etc.).
O bună parte a prevederilor a fost realizată semnarea acordurilor, aderarea la OMC în
iulie 2001, facilităţi investitorilor, totuşi contrart eforturilor depuse în perioada vizată are loc o
scădere a raitingului Moldovei privind riscul de ţară, atribuit de Moody′ s de la Ba2 la Caa1.
Această scădere a fost condiţionată de mai mulţi factori care au acţionat în comun, printre
aceştea se numără şi acţiunile incoerente ale reprezentanţilor puterii politice din ţară.
Deşi au fost realizate unele măsuri, în linii mari imaginea investiţională nu a fost
îmbunătăţită.

3. Politica tehnico-ştiinţifică, susţinerea cercetărilor şi inovaţiilor

Prin abordarea acestui subiect guvernul se arată îngrijorat în legătură cu starea de fapt ce
s-a creat în domeniul ţtiinţei aplicate şi a activităţilor de C&D. În acest context este propusă
elaborarea şi împlementarea unui Program de stat în domeniul C&D, care va avea ca obiectiv
principal crearea parcurilor tehnologice, în cadrul cărora se vor putea crea legături strânse de
colaborare între ştiinţa fundamentală, ştiinţa aplicată şi întreprinderile de producţie. Ca rezultat
ultimele realizări în domeniul C&D vor fi implementate în producţie, ceea ce ar trebui să crească
competitivitatea produselor. Cu părere de rău, nu au fost făcuţi păşi în vederea elaborării acestui
plan, deşi intenţiile sunt salutabile.
O altă iniţiativă destul de importantă a fost crearea unui program naţional de calitate,
scopul acestuia fiind certificarea intreprinderilor moldoveneşti confrom standardelor
internaţionale de calitate ISO 9000. Astfel au fost certificate mai multe întreprinderi ce a permis
creşterea calităţii produselor şi a competitivităţii lor pe pieţele externe.

34
4. Promovarea exportului

Guvernul a acordat o atenţie specială promovării exportului, care în primul rând asigură
diversificarea pieţelor de desfacere, creşterea exportului pe pieţele tradiţionale, ceea ce în final
va duce la creşterea volumului de export. În al doilea rând promovarea produselor moldoveneşti
are şi un efect colateral, tot destul de important, cum ar fi promovarea imaginii ţării, iar dacă
produsele sunt de calitate, adică sunt vândute bine, aceasta poate influenţa investitorii străini de a
crea unităţi de producere în Moldova.
Din aceste considerente promovării exportului i s-a acordat importanţă şi al cărui scop
este stabilit prin următoarea sintagmă: ”...stimulând exportul, să se asigure pe de o parte,
pătrundeerea masivă a produselor industriale ale Moldovei pe piaţa mondială, iar pe de alta – să
se promoveze o politică protecţionistă în ceea ce priveşte industria naţională şi protecţia pieţei
interne de consum” [9]. Partea cu protecţionismul intră în contradicţie cu obligaţiile asumate în
cadrul OMC, dar luând în consideraţie că documentul a fost elaborat înainte de aderarea ţării la
această organizaţie putem înţelege acest pasaj.
Pentru a asigura promovarea exportului a fost creată Organizaţia pentru Promovarea
Exporturilor din Moldova (MEPO), cu sprijinul finanaciar al U.E. prin programul TACIS.
MEPO a reuşit promovarea unor produse pe pieţele externe, dar aceasta nu a influenţat deficitul
bilanţei comerciale care a cerscut an de an.

5. Politica antimonopol şi protecţia concurenţei

Pentru a elimina reminiscenţile moştenirii sovietice, când totul era hipercentralizat şi


exista monopolul statului în aproape toate ramurile economiei, precum şi pentru reformarea
economiei şi dezvoltarea unei competiţei reale ca instrument real şi efectiv au fost considerate
măsurile antimonopol. În principal este menţionat cadrul legal existent pentru demonopolizare şi
dezvoltarea concurenţei, legile „Cu privire la protecţia concurenţei”, „Cu privire la antreprinoriat
şi întreprinderi”, „Cu privire la societăţile pe acţiuni”, „Cu privire la restructurarea
întreprinderilor”.
De asemenea este reiterată dorinţa guvernului de a dezvolta şi susţine întreprinderile mici
şi mijlocii, de data aceasta în prisma demonopolizării.
Utilizarea acestui instrument confirmă orientarea strategică a Republicii Moldova, şi
anume Uniunea Europeană, de oarece prevederile legislaţiei cu referire la concurenţă sunt o
componentă importantă al aquis-lui comunitar.

6. Politica utilizării forţei de muncă şi dezvoltarea resurselor umane

Instrumentul dat folosit în domeniul utilizării forţei de muncă şi al


managementului resurselor umane, contribuie la realizarea obiectivelor privind
calitatea forţei de producţie. Instrumentul dat nu a fost utilizat eficient, chiar nici
cadrul legal referitor la relaţiile de muncă nu a fost modificat prin adoptarea Codului
Muncii.

Realizarea acestor obiective se poate efectua prin „organizarea programului


de stat de pregătire a managerilor de toate nivelurile, atât din contul mijloacelor
bugetare, cât şi prin mobilizarea resurselor întreprinderilor şi ale celor din asistenţă
tehnică, acordată de alte ţări şi de organizaţiile internaţionale”.

La acest subiect statul nu a realizat practic nimic, însă unele instituţii


internaţionale au lansat proeiecte privind dezvoltarea resurselor umane: Marshall
Plan (program de dezvoltare a capacităţilor manageriale), programul MBA lansat de
TACIS cu participarea Universităţii din Grenouble (Franţa). Influenţa lor însă a fost la

35
scară redusă dacă ne referim la numărul participanţilor, iar efectul aplicări
cunoştinţelor obţinute în occident la realitatea din ţară nu a fost realizat pe deplin.

7. Politica de mediu (asigurarea securităţii ecologice)

Asigurarea securităţii ecologice devine tot mai importantă. Aceast subiect este stipulat şi
în concepţia politicii industriale, se insistă asupra ecologizării industriei şi adoptării standardelor
necesare în vederea asigurării acesteia, cum ar fi:
- armonizarea normelor şi standardelor ecologice naţionale cu cele internaţionale
(în primul rând, ale Uniunii Europene), inclusiv cu normativele admisibile de poluare a
mediului ambiant;
- întroducerea auditului ecologic al întreprinderilor (producerea,
produsele, pregatirea cadrelor);
- retehnologizarea principalelor procese de producţie, reducerea
resursofagităţii întreprinderilor, reciclarea (neutralizarea) deşeurilor;
- elaborarea şi aplicarea sistemului de certificare ecologică a mărfurilor;
- controlul de către stat a condiţiilor şi securităţii muncii (protecţia
contra radiaţiei, vibraţiilor, zgomotului şi altor factori nocivi).”

Trebuie de menţionat că aceste prevederi sunt foarte necesare şi chiar corespund în mare
prevederilor politicii industriale din Uniunea Europeană. Aceste măsuri trebuie implementate la
cât mai multe întreprinderi şi să existe o monitorizare permanentă în ceea ce priveşte deşeurile,
emisiile poluante şi alţi factori nocivi.
Pe lângă instumentele necesare implementării politicii industriale, autorii
Concepţiei au menţionat şi necesitatea adoptării şi realizării unor programe cu
destinaţie specială.

Reîşind din denumire, acestea prevăd stabililirea direcţiilor prioritare de


realizare a programelor de stat, ce cuprindeau următoarele scopuri:

- reconversiunea productiei intreprinderilor din complexul radioelectronic;


- producerea tehnicii pentru sectorul agroindustrial;
- producerea pompelor electrice;
- producerea te hnicii audio si video si a sistemelor de telecomunicatii;
- producerea masinilor si aparatelor electrice de uz casnic;
- producerea tehnicii medicale si a preparatelor farmaceutice;
- fabricarea productiei pe baza materiilor prime locale.

Este menţionată importanţa programelor la baza căror este reconversiunea


întreprinderilor cu potenţial stienţific mare ale fostului complex militar
(radioelectronică, aparate şi mijloace de automatizăre, etc.), precum şi producerea
utilajelor tehnice pentru complexul agroindustrial.

Tot în acest capitol este vizat şi aspectul regional al politicii industriale,


Moldova fiind caracterizată prin specificul zonal al dezvoltării economice. Se fac
propuneri privind oun tratament diferenţiat în baza preferinţelor regionale, care
urmau să se materializeze în reduceri de impozite, acordarea de subvenţii, credite
preferenţiate.

Un alt instrument ce trebuie utilizat este crearea zonelor economice libere şi


parcurilor tehnologice, luând în calcul specificul regional. A fost lansată ideea creării
zonei economice libere în regiunea Leuşeni-Ungheni.

36
Dezvoltarea zonelor economice libere şi a facilităţilor pentru cei ce vor activa
în ele, ar contribui considerabil la dezvoltarea întreprinderilor atât locale cât şi cu
investiţii străine.

Aplicarea în practică a Concepţiei a oprit declinul industrial în 1997 şi a


rezultat într-o creştere economică a sectorului industrial în 2000 şi 2001. Conform
prevederilor Concepţiei, a fost adoptat un număr semnificativ de acte legislative,
majoritatea referitoare la privatizarea şi restructurarea întreprinderilor industriale.

Concepţia politicii industriale prezentată mai sus a fost elaborată pentru o


perioadă scurtă 1996 – 2000, respectiv după aceasta era necesar de elaborat o altă
concepţie sau un program, dar acest lucru nu a fost făcut.

Au fost elaborate un şir de strategii privind dezvoltarea unor anumite ramuri


ale economiei, de asemenea a fost adoptată Strategia dezvoltării social-economice
până în anul 2005. Vom trece în revistă unele din prevederile acestor strategii ce ar
putea fi utilizate ca instrumente ale politicii industriale, dar care vor fi implementate
fără a avea o politică industrială.

Strategia dezvoltării social-economice până în anul 2005


În viziunea autorilor strategiei obiectivul de bază al politicii industriale a
Republicii Moldova este „...formarea ramurilor industriale, producătoare de mărfuri
competitive şi de înaltă tehnicitate (corespunzătoare standardelor internaţionale şi
europene), care, prin atragerea investiţiilor interne şi externe, împlementarea
tehnologiilor avansate şi a inovaţiilor, restructurarea şi reorganizarea
întreprinderilor, vor asigura o creştere economică stabilă şi majorarea veniturilor
populaţiei” [15].

Sunt enumerate şi instrumentele care vor fi utilizate pentru atingerea


scopului politicii industriale şi anume:

• Continuarea practicii de încheiere a acordurilor-memorandum privitor la


îngheţarea, reeşalonarea datoriilor;
• Acordarea creditelor pe termen lung prin Banca de Investiţii şi Dezvoltare;
• Restructurarea, reprofilarea şi reorientarea întreprinderilor (200 de
intreprinderi industriale, unele cu restructurare forţată);
• Flexibilizarea politicii creditare şi fiscale pentru susţinerea producătorilor
naţionali.

Primul instrument este util în cazul unor întreprinderi viabile, dar dacă sunt
indicate nişte cifre precise „vor beneficia anual circa 100 – 120 întreprinderi” [15],
există posibilitatea că de aceste reeşalonări sau chiar anulări a datoriilor să
beneficieze unele întreprinderi falimentare dar cu acces şi influenţă asupra
factorilor de decizie.

Pentru realizarea obiectivului propus au fost stabilite următoarele priorităţi:


 promovarea şi încurajarea industriilor orientate spre export;
 stimularea asocierii sub diferite forme a producătorilor autohtoni cu parteneri
străini;
 încurajarea procesului investiţional, a transferului tehnologic şi a extensiunii
cunostintelor;

37
 promovarea industriilor ce substituie importul producţiei şi mărfurilor de
consum;
 dezvoltarea abilităţilor manageriale, prin programe locale şi internaţionale de
instruire a managerilor, reformarea structurilor manageriale si de marketing;
 eficientizarea utilizării asistenţei tehnice;
 dezvoltarea în continuare a IMM, fabricarea produselor de calitate conform
standardelor europene, prin împlementarea sistemului de asigurare a calităţii;
 dezvoltarea activităţii de cercetare-dezvoltare nemijlocit în interiorul
întreprinderilor;
 stimularea relaţiilor antreprenoriatului cu instituţiile de învăţământ şi de
cercetare-dezvoltare, crearea parcurilor ştiinţifico-tehnologice, inovaţionale şi
industriale.
Priorităţile au fost stabilite dar nu au fost realizate progrese în ceea ce priveşte adoptarea
unor măsuri pentru asigurarea îndepliniri celor expuse.

Strategia Dezvoltării Sectorului Privat

Un alt document care suplimentează şi susţine Strategia Dezvoltării Social-Economice


este Strategia Dezvoltării sectorului privat pentru anii 2002-2004, elaborată cu suportul
expertilor Băncii Mondiale. Acest document vizează unele aspecte, ce au implicaţii directe
asupra politicii industriale, şi anume :
- simplificarea mediului de afaceri;
- promovarea exporturilor;
- deetatizarea sau privatizarea.
Pnetru realizarea acestor obiective sunt trasate principalile direcţii în care
sunt necesare acţiuni, după cum urmează:

• perfectionarea legislaţiei, vizând activitatea de antreprenor;


• debirocratizarea sistemului public;
• simplificarea fiscalităţii;
• asigurarea stabilităţii politice;
• asigurarea transparenţei în justiţie;
• îmbunătăţirea accesului la tehnologii şi infrastructura tehnologică;
• ameliorarea accesului la finanţare,
• asigurarea accesului la servicii de consultanţă şi asistenţă de afaceri,
• dezvoltarea resurselor umane pentru sectorul privat , în special, pentru IMM-
uri;
• îmbunătăţirea gestiunii corporative prin finalizarea procesului de privatizare.
În cazul realizării efective a acestei strategii competitivitatea economiei
Moldovei va spori considerabil. De asemenea vor fi şi efecte secundare, pozitive,
precum imaginea investiţională mai bună şi creştere economică. Până în prezent
însă măsurile luate nu au fost eficiente, mediul de afaceri fiind foarte nefavorabil
privind iniţierea de noi afaceri sau extinderea celor existente.

Strategia investiţională

Investiţiile reprezintă un factor important în ceea ce priveşte desvoltarea capacităţilor de


producţie a întreprinderilor., prin investirea în noile tehnologii şi C&D. În Republica Moldova
procesul investiţional după 1985 a fost întrerupt, astefl gradul de uzură a utilajelor a atins
alarmanta cotă de 75-85% [16]. Cu astfel de utilaje este greu să realizezi produse competitive.

38
Strategia Investiţională a Republicii Moldova este anume acel plan după care
trebuie mobilizate eforturile statului pentru a atrage investitţii externe şi interne. În
prima parte startegia prezintă un fapt trist şi anume scăderea continuă a
investiţiilor. Pentru prima dată este fectuată o analiză SWOT a situaţiei
investiţionale în Moldova. Ceea ce reprezintă prezentarea punctelor tari (Strengths)
ce trebuie valorificate la maximum, punctele slabe (Weaknessees) care trebuie
minimizate şi/sau eliminate cât mai repede, de asemenea sunt prezentate
oportunităţile (Opportunities) create investitorilor şi sigur că sunt prezentate şi
amenninţările (Threats) ce prezintă riscurile investirii în Moldova.

Pentru a reduce din punctele slabe şi din ameninţări sunt prezentate direcţiile
de cativitate care sunt următoarele:

• ameliorarea cadrului legislativ, instituţional şi organizaţional;


• adaptarea infrastructurilor de transport şi telecomunicaţii la necesităţile
economiei moderne;
• crearea unui sistem de facilităţi pentru investitori.
În partea a patra sunt propuse un şir de măsuri menite să amelioreze climatul
investitional. Printre ele se menţionează reducerea impozitului pe profit (de la 28%
la 15% şi chiar 10%) [15], reducerea sau eliminarea taxelor vamale, vacanţe fiscale,
etc.

Cu părere de rău, recomandările menţionate în Strategie nu au fost


implementate, ci dinpotrivă au fost întreprinse unele măsuri neadecvate, ce au
deteriorat şi mai mult imaginea Moldovei ca ţară sigură pentru investiţii. Aici pot fi
menţionate cazurile Eurofarm, Air Moldova International, Union Fenosa, de
asemenea relaţiile incerte cu organismele financiare internaţionale şi nu în ultimul
rând instabilitatea politică. Probabil că în acestă direcţie vor fi necesare eforturi
foarte mari pentru a recăpăta încrederea investitorilor.

Strategia de export a Republicii Moldova

Un alt document ce completează celelalte Startegii, menţionate mai sus, este Strategia de
promovare a exportului pentru anii 2002-2005, elaborată de către Organizaţia pentru Promovarea
Exporturilor din Moldova şi Ministerul Economiei, cu sprijinul tehnic şi financiar din partea UE
prin intermediul programului TACIS.
Documentul respectiv prezintă o analiză amplă a subiectului care are implicaţii directe
asupra politicii industriale, deoarece stipulează necesitatea creşterii competitivităţii produselor
moldoveneşti prin sporirea calităţii. Tot aici sunt descrise industriile cu potenţial de export,
pieţele acestora sunt prezentate incluzând oportunităţile pe care le oferă şi riscurile posibile.
În viziunea Strategiei de Export industriile prioritare din punct de vedere al
posibilităţilor de export sunt următoarele: industria vinicola, prelucrarea fructelor şi
legumelor, industria produselor lactate şi a cărnii, industria uşoară, sectorul de
fabricare a maşinilor şi echipamentelor şi prelucrarea metalelor, precum şi
serviciile. În ceea ce priveşte exportul serviciilor este prezentat exportul de
software, ce are o importanţă majoră în contextul societăţii informaţionale şi
economiei bazate pe cunoastere.

Sunt prezentate în amănunte pieţele de export ale CSI, UE, Europa Centrală şi
de Est, cu o analiză privind importanţa actuală pentru produsele moldoveneşti,
precum şi sub aspectul oportunităţilor şi riscurilor aferente. Dar cu părere de rău nu

39
sunt prevăzute măsurile ce trebuie luate pentru reorientarea exporturilor spre alte
pieţe decât CSI, cu menţinerea prezenţei acolo.

PROGRAMUL DE STAT DE SUSTINERE A MICULUI BUSINESS


Programul de stat de susţinere a micului business a fost elaborat în
conformitate cu prevederile legii despre Susţinerea şi Protecţia Micului Business, din
20 mai 1994, amendată la 8 noiembrie 2001. Acest program prevede o serie de
măsuri, care pornesc de la percepţia clară a problemelor ce nu permit dezvoltarea
acestui sector şi anume:

• Barierele birocratice-administrative excesive;


• Lipsa mecanismelor eficiente de susţinere creditar-financiară;
• Povară fiscală excesivă;
• Instabilitatea climatului de afaceri;
• Amestecul excesiv al statului in activitatea agentilor economici.
Pe lângă înlăturarea deficienţelor menţionate, Programul propune atragerea
în activitatea antreprenorială a femeilor, tinerilor, pensionarilor, precum şi
dezvoltarea infrastructurii regionale pentru susţinerea IMM. În vederea
perfecţionării cadrului legislativ ce guvernează activitatea micilor afaceri se va
urmări, armonizarea legislaţiei atât cu normele UE, cât şi cu cele din ţările CSI. Este
salutabil faptul armonizării legislative, dar cum va fi posibilă armonizarea cu două
legislaţii ce în mare măsură sunt diferite (UE şi CSI), putem presupune că aceasta
este doar declarativ.

De asemenea, este prevăzut ca actele legislative în proiect să fie discutate cu


asociaţiile de antreprenori, asigurându-se atât transparenţa, cât şi corespunderea
acestora cu necesităţile reale ale întreprinderilor. O alta prevedere, care, odată
împlementată, va facilita mult crearea de noi afaceri, este simplificarea procedurilor
de înregistrare prin aplicarea metodei „ferestrei unice”.

În scopul ameliorării mediului financiar pentru IMM este de mentionat


prevederea, conform careia vor fi create instituţiile de garantare a creditelor.

În încheirea acestui capitol este de menţionat faptul că după adoptarea


Concepţiei politicii industriale a Moldovei pentru perioada 1996-2000, nu a fost
adoptat un alt act normativ care ar stabili priorităţile de dezvoltare a economiei
Moldovei, pentru a creşte competitivităţea pe plan internaţional şi a revitaliza
industria, care trebuie să devină o „locomotivă” a creşterii economice.

CONCLUZII
Evoluţia politicii industriale în Moldova poate fi caracterizată prin prisma celor
patru etape prin care a trecut. Toate aceste etape sa deşfăşurat într-un timp relativ
scurt (cu excepţia primei), dar care au creat evoluţii contradictorii a industriei.

La etapa industrializarii (1960 - 1989) în Moldova au fost edificate complexe


de producere integrate în sistemul industrial sovietic şi care funcţionau atât pe baza
materiei prime proprii, cât şi a celei de import.

Etapa tranziţiei (1989 – 1996) a fost marcată de deindustrializarea economiei.


Îşi reduc activităţile sau sunt oprite întreprinderile ce consumă materie primă

40
importată şi cele din complexul militar. Nu există o viziune clară asupra dezvoltării
industriei.

A treia etapă începe în anul 1996, odată cu adoptarea Concepţiei politicii


industriale pentru anii 1996-2000, primuma doctrină a politicii industriale a
Moldovei. Document realizat cu sprijinul UNIDO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare Industrială), care conţine o serie de prevederi progresive adecvate unei
politici industriale. În acest caz, nu au existat suficiente capacităţi pentru realizarea
obiectivelor Conceptiei politicii industriale.

Ultima etapă analizată începe din 2001. Este adoptată Strategia dezvoltării
social economice până în 2005. Aceasta este urmată de adoptarea unor strategii şi
programe care izvorăsc din strategia dezvoltării, detaliind-o pe compartimente.
Totuşi nu există mecanismul de interacţiune între aceste documente. De asemenea
nu este elaborată o nouă politică industrială care ar corectă sau revedea
prevederile primei Concepţii. Pe lângă problemele instuţionale şi de strategie, există
şi factori negativi care afectează industria propriu zisă. Printre acestea putem
menţiona:

- uzura utilajului tehnologic (75-80%), ce conduce la scăderea calităţii;


- echipamente energofage, care reduc competitivitatea;
- tehnologii depăşite ce nu fac faţă competiţiei;
- managment neadecvat condiţiilor economiei de piaţă;
- investiţii reduse în rethnologizare şi renovare;
- utilizarea redusă a tehnologiilor informaţionale.
Pornind de la cele expuse trebuie să menţionăm că obiectivul general al
politicii industriale trebuie să devină creşterea competitivităţii şi în general a
performanţelor industriei în vederea intăririi capacităţii de adaptare a economiei
ţării la cerinţele pieţei internaţionale, în condiţiile globalizării economiei mondiale.

Prin atingerea acestui obiectiv industria va avea în continuare un rol


important şi o pondere semnificativă în structura economiei naţionale şi va constitui
unul dintre principalii factori ai dezvoltării economice durabile.

Acţiuni pe termen scurt


Principalele acţiuni care trebuie utilizate şi care vor determina o influenţă
majoră în atingerea obiectivului general al politicii industriale sunt:

• consolidarea unui mediu de afaceri viabil şi deschis, bazat pe principiile


liberei concurenţe, pe asigurarea de condiţii egale tuturor agenţilor economici, pe
un cadru instituţional şi legislativ corespunzator, raportat cu cele din UE, se poate
realiza prin:
- stabilizarea treptată a inflaţiei şi reducerea costului creditului ;
- revizuirea şi simplificarea sistemului de impozite ;
- fluidizarea fluxurilor financiare;
- stimularea creşterii fluxurilor de capital străin şi autohton ;
- dezvoltarea capacităţii de absorbţie a inovării în mediul economic;
- reducerea birocraţiei şi combaterea infractionalităţii economico-financiare.
• accelerarea ajustării structurale, restructurarea şi privatizarea întreprinderilor
cu capital majoritar de stat prin:
- închiderea de capacităţi neviabile;
- modernizarea, retehnologizarea şi optimizarea fluxurilor tehnologice;
- accelerarea procesului de privatizare;

41
- modificarea structurii organizatorice.
• atragerea investiţiilor străine prin:
- tratament egal şi nedescriminator investitorilor străini şi locali ;
- înlăturarea obstacolelor întâmpinate de investitorii străini;
- promovarea Moldovei ca destinaţie pentru investiţii;
- crearea unui organ specializat subordonat prim-ministrului.
• promovarea investiţiilor intangibile prin:
- dezvoltarea domeniului C & D;
- implementarea sistemului de management al calităţii ISO 9000;
- investiţii în capital uman;
- promovarea utilizării tehnologiilor informaţionale.
• susţinerea dezvoltării IMM;
- îmbunătăţirea cadrului instituţional şi a dialogului public – privat;
- simplificarea procedurilor de inregistrare si autorizare a firmelor;
- programe de instruire pentru dezvoltarea spiritului antreprinorial;
- susţinerea transferului de tehnologie.
• modernizarea rolului autorităţii publice centrale în domeniul industriei, prin
creşterea capacităţii de elaborare şi împlementare a politicii industriale ;
• asigurarea compatibilităţii cu mediul înconjurător, prin consolidarea unui
cadru organizatoric şi legislativ care să conducă la eliminarea efectelor negative
asupra acestuia, ca instrumente principale se pot utiliza:
- strategii privind tehnologiile şi produsele curate;
- sisteme de management de mediu ISO 14000 ;
- creşterea eficienţei utlizării energiei electrice.

Acţiuni pe termen mediu


• dezvoltarea pieţei concurenţiale prin:
- elaborarea actelor normative privind ajutoarele de stat;
- control riguros privind ajutoarele statului;
- încurajarea alianţelor strategice pe baze tehnologice şi industriale.
• dezvoltarea cererii pieţei moldoveneşti de produse industriale prin:
- dezvoltarea specializării produselor şi apariţia de noi producători;
- creşterea exigenţelor privind calitatea produselor;
- orientarea de perspectiva a achizitiilor publice.
• dezvoltarea cooperării industriale prin:
- promovarea sistemului de subcontractare;
- promovarea proiectelor de engineering financiar;
- identificarea de oportunităţi şi scheme de cooperare industrială.
• promovarea coeziunii sociale ca factor de succes al ajustării structurale şi de
limitare a costurilor şi efectelor negative ale reformei.

42
43