1.

Delimitări conceptuale privind contabilitatea

financiară şi contabilitatea de gestiune

Multitudinea nevoilor informaţionale ale diverşilor utilizatori de informaţie contabilă

determină constituirea a două reprezentări ale aceleaşi realităţi: o reprezentare internă şi alta
externă. În plan formal, această reprezentare dualistă îşi găseşte concretizare în existenţa a două
componente în sistemul informaţional contabil al întreprinderii: una care redă îndeosebi imaginea
firmei în exterior - contabilitatea financiară (generală) - şi alta, care descrie procesele interne ale
întreprinderii - contabilitatea manageriala (de gestiune).
Contabilitatea financiară are rolul de a înregistra tranzacţiile întreprinderii cu mediul ei
extern, pentru determinarea periodică şi sistematică a situaţiei patrimoniale şi financiare, cât şi a
rezultatelor operaţiilor efectuate. Informaţiile divulgate de contabilitatea generală se fac publice şi
ele satisfac nevoi de ordin economic, financiar, juridic şi fiscal.
Deşi informaţiile utilizate pentru luarea deciziilor de către manageri sunt furnizate în cea
mai mare parte de contabilitatea de gestiune, contabilitatea financiară produce şi ea informaţii
pentru gestiunea curentă a clienţilor şi furnizorilor şi pentru fundamentarea deciziei de investiţie şi
finanţare. Contabilitatea financiară nu reprezintă numai un sistem de colectare a informaţiilor, ci şi
un instrument de analiză şi sinteză, realizând astfel un control al eficienţei economice.
În plan intern, contabilitatea financiară este instrumentul de informare cu privire la
gestionarea financiară a patrimoniului întreprinderii, iar în plan extern, ea se constituie ca un
instrument care permite informarea terţilor despre rezultatele financiare ale întreprinderii.
Contabilitatea financiară prezintă caracteristici asemănătoare pentru toate întreprinderile,
indiferent de importanţa şi obiectul lor de activitate. În funcţie de specificul întreprinderilor, ea se
poate adapta caracteristicilor proprii ale activităţilor unităţilor, cu respectarea regulilor de
armonizare stabilite la nivel naţional.

Dacă contabilitatea generală îşi află izvoarele în anul 1494, odată cu tratatul de contabilitate
în partidă dublă al lui Luca Pacioli, contabilitatea analitică a apărut mult mai recent, ea datând din
secolul al XIX-lea, în anul 1815 fiind consemnat primul sistem elaborat de calcul al costurilor.
În decursul timpului, principiile şi tehnicile au evoluat sub influenţa noilor realităţi ale
întreprinderii (organizarea ştiinţifică a muncii enunţată de Taylor, generalizarea structurilor
divizionare în anii 1920, dezvoltarea politicilor de gestiune “just-in-time” de la începutul anilor
1980). După această ultimă perioadă se fundamentează modelul actual al contabilităţii de gestiune.
Spre deosebire de contabilitatea generală, ea nu răspunde unei exigenţe exterioare,
codificarea sa nu este supusă unor norme comune tuturor întreprinderilor, iar rezultatele sale nu au
menirea de a fi făcute publice. Satisface numai nevoile de ordin economic.
Integrate într-un mediu concurenţial, cu o multitudine de produse şi procese de producţie,
întreprinderile au simţit nevoia să-şi cunoască mai bine costurile, pentru a determina cu cea mai
mare precizie posibilă preţurile de vânzare şi marjele realizabile pe fiecare produs. Contabilitatea
manageriala este cea care deschide “cutia neagră”, care reprezintă procesul de transformare a
resurselor în rezultate şi detaliază, pe centre de responsabilitate şi pe produse, etapele prin care trec
resursele consumate spre rezultate.
Contabilitatea manageriala, deşi furnizează informaţii utile procesului decizional, nu poate fi
considerată ca o ştiinţă exactă1, unele informaţii putând avea caracter subiectiv şi, ca atare,
reprezintă doar un auxiliar în procesul decizional.

1
Leslie Chadwick: Contabilitate de gestiune, Ed. Teora, 1998
 Particularităţile contabilităţii manageriale şi ale contabilităţii financiare se observă în tabelul
de mai jos:
Criterii de comparare Contabilitate financiară Contabilitate manageriala
Utilizatori de Utilizatori externi (acţionari, Utilizatori interni (managerii diferitelor
informaţii furnizori, investitori, bănci, niveluri de conducere ale întreprinderii)
clienţi, stat) şi utilizatori interni
(personalul şi administraţia
întreprinderii)
Obligativitatea Organizarea ei este impusă de Se organizează numai atunci când
organizării legislaţie administraţia întreprinderii hotărăşte că ea
contabilităţii este necesară. Marile întreprinderi îşi
definesc proceduri stricte şi detaliate
privind organizarea contabilităţii de
gestiune, specificul activităţii şi nevoile de
informare.
Scopul contabilităţii Întocmirea situaţiilor financiare Asigurarea cu informaţii a managerilor în
pentru utilizatori scopurile de planificare, control şi dirijare
a activităţii
Sistemul de În partidă dublă Nu este limitat la partida dublă, poate fi
contabilitate aplicat orice sistem potrivit
Gradul de Reglementată la nivel naţional, Nu este reglementată la nivel naţional
reglementare respectarea obligatorie a
principiilor şi normelor
acceptate de contabilitate
Unitatea de măsură Unitatea valorică Orice unitate de măsură potrivită: valorică
folosită sau naturală
Obiectul evidenţei şi Întreprinderea în ansamblu Diferite subdiviziuni structurale ale
analizei întreprinderii (secţii, sectoare, ateliere)
Evaluarea informaţiei Date cu caracter trecut, istorice Date istorice şi date previzionale
Gradul de exactitate Date exacte Multe date aproximative
al informaţiilor
Frecvenţa Regulat, la intervale mai mari Neregulat, la intervale mici de timp (la
raportărilor de timp (trimestrial sau anual) cerinţa managerilor, decadal, lunar etc.)
Publicarea Informaţii care pot fi publicate Informaţii care nu se publică
informaţiilor

2. Obiectivele contabilităţii manageriale

Contabilitatea manageriala concură la furnizarea informaţiilor privind elementele

constitutive ale costurilor şi rezultatelor, utilizate de management pentru a previziona, planifica,
evalua, controla şi pentru a garanta utilizarea corespunzătoare şi responsabilă a resurselor sale.
Pentru realizarea acestor obiective este importantă obţinerea şi utilizarea unor informaţii operative,
care să permită luarea de decizii fundamentate informaţional.
În baza sa de date, contabilitatea manageriala trebuie să includă şi informaţii fizice privind
concurenţa, precum şi practicile unor întreprinderi care utilizează procese şi acţiuni similare, cu
condiţia păstrării specificităţii, prin identificarea clară a obiectivului: performanţa economică
comparativă2 şi modelarea economică a competitivităţii.
Obţinerea acestor informaţii impune eforturi financiare însemnate pentru crearea şi
dezvoltarea unor sisteme informaţionale proprii, caracterizate prin elasticitate, flexibilitate, precizie

2
L.J. Smith, M.R. Keith - Managerial Accounting, McGraw-Hill Book Company, New York, 1988
şi operativitate.
Obiectivele contabilităţii manageriale sunt diverse şi numărul lor a crescut în ultimul timp.
Astfel, contabilitatea de gestiune permite:
• Cunoaşterea costurilor diferitelor funcţii asumate de întreprindere;
• Determinarea bazei de evaluare a unor elemente patrimoniale obţinute din
producţie proprie (ex. producţia stocată);
• Explicarea rezultatului prin calcularea costului produselor şi compararea lui
cu preţul de vânzare;
• Furnizarea informaţiilor necesare întocmirii şi urmăririi bugetelor
întreprinderii;
• Previziunea, planificarea şi controlul;
• Organizarea şi conducerea contabilităţii analitice a cheltuielilor, veniturilor şi
rezultatelor economico-financiare.
Obiectivele contabilităţii manageriale pot fi regrupate astfel încât să permită: analiza
performanţelor întreprinderii, asigurarea informaţiilor necesare controlului de gestiune şi ajutor în
luarea deciziilor.
a) Analiza performanţelor întreprinderii
Contabilitatea de gestiune are ca obiectiv analiza formării rezultatului global degajat de
contabilitatea financiară pentru a determina contribuţia diferitelor activităţi sau produse la acest
rezultat, în mod analitic.
Prin descompunerea, cu ajutorul contabilităţii de gestiune a rezultatului global, se poate
determina un diagnostic şi se pot lua decizii corecte, răspunzând astfel întrebărilor pe care orice
manager şi le pune: “Care sunt sectoarele de activitate care funcţionează de o manieră satisfăcătoare
şi care sunt cele responsabile pentru diminuarea rezultatului?” sau “Care sunt produsele sau grupele
de produse care contribuie la ameliorarea rezultatului şi care sunt cele care îl deteriorează?”.
O reală contabilitate se bazează pe analiza relaţiei “costuri - performanţă”.
b) Asigurarea informaţiilor necesare controlului de gestiune
Administrarea eficientă a unei întreprinderi presupune utilizarea cât mai bună a resurselor
disponibile pentru atingerea obiectivelor stabilite, între care obiectivul rentabilităţii este privilegiat.
Pentru a atinge obiectivele asumate trebuie luate decizii, urmărindu-se în acelaşi timp ca ele
să ofere rezultatele scontate, conform reprezentării:
Obiective → Decizii → Acţiuni → Rezultate

În practică, rezultatele obţinute nu coincid adesea cu obiectivele, din cauză că întreprinderea

trebuie să înfrunte un “mediu”, adică un ansamblu de agenţi socio-economici, care, la rândul lor, îşi
urmăresc propriile interese. Desigur, se încearcă anticiparea acţiunilor acestor agenţi (deseori firme
concurente), contabilitatea de gestiune stabilind previziuni traduse în bugete. Dar este necesar,
pentru a stăpâni situaţia, de a implementa un sistem de control, capabil să determine abaterile ce pot
apărea între previziuni şi realizări, să le studieze şi ia măsurile corective care se impun. În această
optică se poate considera contabilitatea de gestiune ca un instrument al controlului de gestiune.
c) Ajutorul în luarea deciziilor de gestiune a devenit finalitatea contabilităţii de gestiune,
pentru că managerii îşi fundamentează studiile şi analizele ce permit luarea deciziilor care vizează
viitorul întreprinderii pe baza informaţiilor degajate de contabilitatea de gestiune. Aceste informaţii
sunt indispensabile pentru o gestiune previzională, care presupune cunoaşterea costurilor din
perioadele trecute pentru previzionarea costurilor viitoare, în funcţie de nivelurile de activitate
reţinute. Gestiunea bugetară permite studierea mai multor variante posibile şi luarea deciziilor în
funcţie de rezultatele estimate.
Conform pct. 105 din Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr.82/1991,
“contabilitatea manageriala este destinată, în principal, pentru înregistrarea operaţiilor privind
colectarea şi repartizarea cheltuielilor pe destinaţii, respectiv pe activităţi, secţii, faze de fabricaţie
etc., decontarea producţiei, precum şi calculul costului de producţie al produselor fabricate,
lucrărilor executate şi serviciilor prestate, inclusiv al producţiei în curs”.
 Utilizarea contabilităţii manageriala devine tot mai necesară şi de perspectivă, fiind
indispensabilă pentru diagnostic, simularea efectelor probabile uneia sau alteia dintre opţiuni, luarea
deciziilor şi controlul eficienţei realizării lor.

3. Conţinutul şi structura
generală a cheltuielilor care formează costurile

Costul reprezintă expresia valorică a resurselor consumate pentru realizarea şi desfacerea

produselor obţinute, lucrărilor executate şi serviciilor prestate.
Cheltuiala este sinonimă cu o plată, în sens financiar. Factorul determinant care hotărăşte
dacă o cheltuială (plată), în sens financiar constituie sau nu un element de cost este consumul, adică
legătura ei nemijlocită cu o activitate productivă şi nu cu darea de bani.
În costuri se cuprind numai o parte a cheltuielilor care pot fi efectuate de o întreprindere, şi
anume, numai acelea care reprezintă cheltuieli de producţie, respectiv cheltuieli de desfacere.
Aşadar, expresia valorică a tuturor resurselor consumate pentru producerea şi desfacerea bunurilor
materiale, executarea de lucrări şi prestarea de servicii reprezintă costul de producţie.

SCHEME PRIVIND CLASIFICAREA CHELTUIELILOR

I. Cheltuielile se particularizează în funcţie de specificul celor trei sectoare principale ale

economiei naţionale - sectorul economic, sectorul social-cultural şi sectorul bancar - şi după
natura, mărimea şi varietatea lor astfel:
• În sectorul agenţilor economici predomină cheltuielile de aprovizionare, producţie, desfacere,
administraţie etc., precum şi în mică măsură, cheltuielile social-culturale şi cheltuielile
financiare.
• În sectorul instituţiilor publice ponderea principală o au cheltuielile social-culturale privind:
învăţământul, sănătatea, cultura, administraţia, apărarea ţării etc.
• Pentru sectorul bancar sunt specifice cheltuielile financiare, care asigură desfăşurarea normală a
circulaţiei monetare, creditului şi decontărilor.

II. În funcţie de momentul efectuării, corelat cu momentul exigibilităţii lor, de deosebesc:

cheltuieli curente, cheltuieli anticipate şi cheltuieli preliminate.
a) Cheltuielile curente se efectuează şi sunt exigibile în perioada de gestiune curentă, în sensul că
ele se efectuează şi se includ în costurile aceleaşi perioade de gestiune;
b) Cheltuielile anticipate se efectuează în cursul perioadei de gestiune curente şi se includ în
costuri în cursul perioadelor de gestiune viitoare;
c) Cheltuielile preliminate privesc activitatea economică din perioada de gestiune curentă, dar se
vor efectua în cursul perioadelor de gestiune viitoare.

III. În funcţie de conţinutul unui cost, acestea pot fi costuri complete sau costuri parţiale.
a) Costurile complete sunt acele costuri care iau în considerare toate cheltuielile efectuate pentru
obţinerea unui produs, unei lucrări sau unui serviciu; în teoria contabilităţii acest cost mai este
cunoscut sub denumirea de cost contabil.
b) Costurile parţiale reprezintă costurile care reunesc numai o parte din cheltuielile efectuate, şi
anume, acele cheltuieli având anumite caracteristici, cum sunt variabilitatea în raport cu volumul
producţiei sau desfacerii (cost variabil) sau relaţia cu produsul, lucrarea sau serviciul (cost
direct).
• Costul direct de producţie delimitează cheltuielile care, fără a fi nevoie de calcule
intermediare, pot fi individualizate sau atribuite direct produsului, lucrării sau serviciului, în
momentul efectuării lor. Astfel de cheltuieli sunt: cheltuieli cu remunerarea muncii, prestată de
muncitorii de bază din secţiile de bază; consumuri de materii prime.
• Costul variabil cuprinde acele cheltuieli care sunt proporţionale sau cvasiproporţionale cu
un anumit nivel al producţiei (de exemplu, consumurile de materii prime).

IV. Din punctul de vedere al momentului de calcul al costului, se disting două tipuri de
costuri: costuri reale şi costuri prestabilite.
a) Costurile reale sunt acele costuri care se stabilesc pe baza cheltuielilor efective care au avut loc
într-o perioadă de timp anterioară momentului calculului, de aceea ele se mai regăsesc în
literatura de specialitate şi sub numele de costuri istorice, constatate, efective sau postoperative.
b) Costurile prestabilite individualizează acele costuri al căror nivel de referinţă este stabilit
anterior desfăşurării faptelor care le generează. Ele servesc drept bază de comparaţie pentru
costurile reale obţinute, urmărindu-se permanent încadrarea acestora în nivelul lor prestabilit,
determinarea abaterilor şi, în funcţie de nivelul acestora, adoptarea operativă a măsurilor de
corecţie care se impun.

V. Grupând costurile în funcţie de câmpul lor de aplicare, se disting:

a) Costuri pe funcţii economice (pe sfere de activitate):
• Costurile de achiziţie cuprind toate cheltuielile legate de activitatea de aprovizionare
(cheltuieli cu procurarea şi stocarea materiilor prime şi materialelor ce se vor regăsi în produsul,
lucrarea sau serviciul obţinut);
• Costurile de producţie reunesc cheltuielile determinate de activitatea de exploatare sau de
prelucrare a materiilor prime şi materialelor în produse finite;
• Costurile de desfacere cuprind ansamblul cheltuielilor legate de distribuţia sau
comercializarea producţiei obţinute (cheltuieli realizate din momentul încheierii procesului de
fabricaţie până în momentul sosirii produsului la client).
b) Costuri pe mijloace de exploatare ( uzină, atelier sau loc de muncă, birou, magazin, raion
etc.)
c) Costuri pe activităţi de exploatare (stadiu de elaborare a unui produs, unitate de produs,
set de produse, ansamblu etc.).

VI. Din punctul de vedere al dependenţei costurilor de volumul producţiei se identifică

costuri variabile şi costuri convenţional - constante sau fixe.
a) Costurile variabile sunt formate din costurile directe şi costurile generale variabile. Ele
înglobează cheltuielile care îşi modifică volumul în acelaşi sens cu modificarea volumului fizic
producţiei. Deci, ele sunt proporţionale sau cvasiproporţionale cu un anumit nivel de producţie. De
exemplu: consumul de materii prime, consumul de materiale de bază, costul energiei electrice
consumate de utilaje, apă, aburi, salariile de bază ale muncitorilor direct productivi.

b) Costuri fixe apar indiferent de volumul producţiei şi ele sunt determinate de capacitatea
de producţie a întreprinderii.
În categoria costurilor fixe intră cheltuielile cu asigurarea imobilelor, cu chiria, cheltuieli cu
plata sumelor prevăzute în contractele de întreţinere, salarii personal TESA, furnituri de birou,
telefon, telex, radio etc.
Costurile fixe totale rămân constante, indiferent de volumul producţiei. Pe unitate de produs
însă, aceleaşi costuri manifestă o tendinţă de scădere, pe măsură ce nivelul producţiei creşte,
căpătând un caracter variabil; astfel, se reduce cota-parte ce revine pe unitate de produs. Dacă se
înregistrează o scădere a nivelului producţiei, implicit cota de costuri fixe pe unitate de produs se
majorează.
c) Alături de aceste costuri variabile şi fixe, există şi o categorie distinctă de costuri numite
costuri semivariabile. Aceste costuri reprezintă au un caracter complex, ele reprezentând o
combinaţie de costuri fixe şi variabile (de exemplu: suma fixă plătită drept chirie pentru un utilaj,
plus o sumă variabilă achitată în funcţie de gradul de utilizare a acestuia).
 VII. O altă clasificare împarte costurile în două categorii: costuri vizibile şi costuri ascunse.
a) Costurile vizibile reprezintă costurile ce deţin simultan trei proprietăţi:
au o denumire precisă, normalizată, recunoscută; 2) sunt măsurate după reguli precise şi cunoscute;
3) fac obiectul unei supravegheri regulate, periodice.
b) Un cost este ascuns atunci când el nu posedă una din cele trei caracteristici specifice
costului vizibil. Costurile ascunse, ce reprezintă costuri invizibile pentru contabilitatea analitică
tradiţională, pot fi încorporate sau nu în costurile vizibile si constituie o consecinţă economică a
unei disfuncţionalităţi în întreprindere (de exemplu: timpul pierdut cu reparaţii, calitatea
defectuoasă a unui produs care determină pierderea clientelei, absenteism, accidente de muncă,
rotaţie de personal, deteriorarea imaginii de piaţă etc.).

4. Formule privind costurile

1. Costul de producţie. Costul de producţie este calculat la ieşirea din ateliere sau servicii
de fabricaţie, se aplică produselor finite şi se stabileşte pe baza formulei:
Costul (preţul de achiziţie) al materiilor prime şi materialelor consumate
+ Alte cheltuieli directe de producţie
+ Cota de cheltuieli indirecte de producţie determinate raţional ca fiind legate de fabricaţia
acestuia
+ Dobânzile la creditele bancare contractate pentru producţie, cu ciclu lung de fabricaţie,
aferente perioadei
= Cost de producţie

Nu sunt incluse în costurile de producţie: costurile de subactivitate pentru cheltuielile

indirecte incluse de producţie (întrucât cheltuielile indirecte de producţie sunt, în cea mai mare
parte, cheltuieli fixe, repartizarea în funcţie de gradul de activitate se poate face global, fără
împărţirea prealabilă în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe), cheltuielile generale de administraţie,
cheltuielile de desfacere, cheltuielile de cercetare şi dezvoltare care nu îndeplinesc condiţiile de a fi
incluse în categoria imobilizărilor necorporale, alte cheltuieli neeficiente (pierderi din rebuturi,
consumuri neraţionale etc.)
În anumite întreprinderi există, la începutul perioadei de calcul (considerată, adesea, luna) şi
la sfârşitul acestei perioade, producţie în curs (neterminată), caracterizată prin faptul că nu este nici
vandabilă (ca produsele semifinite), nici utilizabilă (ca produsele intermediare) în starea în care se
găseşte la finele perioadei. Cunoaşterea valorii producţiei în curs de la începutul şi de la sfârşitul
unei perioade este necesară pentru determinarea costului de producţie efectiv al produsului, care se
exprimă relaţional astfel:

Cost de producţie efectiv Producţie în curs + Cheltuieli de producţie - Producţie în curs

al perioadei = de la începutul ale perioadei de la sfârşitul
perioadei perioadei

2. Costul complet reprezintă costul unui produs în stadiul final şi este suma:
 costului de producţie al produselor vândute
 cheltuielilor directe de desfacere
 cheltuielilor indirecte de desfacere tratate în centre de analiză, apoi imputate acestor
costuri
 cheltuielilor indirecte de administraţie generale
 cheltuielilor numite “Alte cheltuieli de acoperire”, în urma unui calcul de repartizare

3. Costul variabil este suma cheltuielilor variabile ocazionate de fabricarea fiecărui produs,
lucrare sau serviciu. Cheltuielile fixe delimitate sunt considerate costuri ale perioadei şi ele se
decontează integral asupra rezultatului exerciţiului.

Pentru determinarea costului pe unitatea de produs, structurile de costuri şi în special cele

directe şi indirecte se dezvoltă pe articole de calculaţie astfel:
• costul producţiei neterminate le începutul şi sfârşitul perioadei;
• cheltuieli înregistrate în avans;
• cheltuieli directe de producţie (CD):
⇒ materii prime şi materiale directe;
⇒ remuneraţii directe;
⇒ asigurări şi protecţie socială aferente remuneraţiilor directe;
⇒ cheltuieli specifice de fabricaţie.
• cheltuieli indirecte de producţie:
⇒ cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor (CIFU)
⇒ cheltuieli generale ale secţiei (CGS)
• cheltuieli (indirecte) generale de administraţie şi conducere (CGA);
• cheltuieli (indirecte) de desfacere (Cdesf).

În funcţie de aceste articole de calculaţie putem distinge următoarele categorii de costuri (pe
stadii de fabricaţie), potrivit structurii costuri directe - costuri indirecte:

Cheltuieli
(pe articole de calculaţie)
DIRECTE
1. Materii prime şi materiale directe
2. Remuneraţii directe
3. Asigurări şi protecţie socială aferente salariilor directe
4. Alte cheltuieli directe
= TOTAL COSTURI DIRECTE (I) =1+2+3+4
INDIRECTE
5. Cheltuieli comune ale secţiei (CCS)
• Cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor (CIFU )
• Cheltuieli generale ale secţiei (CGS)
= COST DE SECŢIE (DE PRODUCŢIE) (II) = (I)+5
6. Cheltuieli generale de administraţie şi conducere (CGA)
= COST DE UZINĂ (III) = (II)+6
7. Cheltuieli de desfacere (Cdesf)
= COST COMPLET (COMERCIAL) (IV) =(III) + 7

5. Procedee de repartizare a cheltuielilor indirecte

de producţie asupra purtătorilor de cost

Procedeul folosit pentru repartizarea cheltuielilor comune (indirecte) pe

purtători (produs, lucrare, serviciu), sectoare sau activităţi este cunoscut sub
numele de procedeul suplimentării, care se regăseşte în două forme:
• forma clasică
• forma cifrelor relative de structură
Utilizand oricare dintre cele doua procedee, rezultatul repartizarii cheltuielilor
indirecte este acelasi.
 A. Procedeul suplimentării - forma clasică presupune parcurgerea
următoarelor etape:

a. alegerea unei baze (chei) de repartizare comună ca natură tuturor

produselor, dar diferite ca mărime pentru fiecare dintre ele (BRj), j =
purtător de cost (produs);
b. determinarea coeficientului de suplimentare (Ks), prin raportarea
cheltuielilor supuse repartizării asupra sumei bazelor de repartizare,
conform relaţiei:
Ks = Cheltuieli de repartizat / ∑BRj
c. determinarea cotelor de cheltuieli comune ce revin pe purtători sau pe
sectoare (CotaChj), prin înmulţirea coeficientului de suplimentare cu baza de
repartizare, potrivit relaţiei:
CotaChj = Ks * BRj
Intre baza de repartizare şi cheltuielile de repartizat să existe un raport
de cauzalitate, de interdependenţă;

SAU

B. Procedeul suplimentării - forma cifrelor relative de structură

constă în parcurgerea următoarelor etape:
a. alegerea unei baze (chei) de repartizare (BRj);
b. determinarea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei baze a purtătorilor de
cost în suma bazelor de repartizare, conform relaţiei:
gj = BRj / ∑BRj
c. determinarea cotelor de cheltuieli comune ce revin pe purtători sau pe
sectoare (CotaChj), prin înmulţirea greutăţii specifice cu mărimea cheltuielilor
supuse repartizării, potrivit relaţiei:
CotaChj = gj * Cheltuieli de repartizat