Sunteți pe pagina 1din 4

Oastea Domnului (scurt istoric)

Oastea Domnului, ca mişcare duhovnicească în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, a devenit


o realitate vie a zilelor noastre care, prin existenţa şi roadele sale, a început să se impună
tot mai mult atenţiei opiniei publice. Unii o cunosc mai mult, alţii mai puţin; unii îşi dau
părerea despre ea în cunoştinţă de cauză, alţii numai din auzite, văzând-o încă prin ochelarii
unor prejudecăţi moştenite dintr-o epocă de tristă amintire.

Tertulian – marele scriitor bisericesc – ne avertizează însă, încă din secolul al doilea, în
Apologetica sa, spunându-ne: “Adevărul cere un singur lucru: înainte de a fi osândit, să fie
cercetat.”

1. Necesitatea apariției Oastei Domnului. Fondatorii


După Primul Război Mondial, încheiat în 1918, când jertfele ostașilor noștri au făurit România
Mare, contextul social-economic şi moral-spiritul oferea un tablou ce nu se ridica la înălțimea
eroismului acestui popor şi a destinului pe care Dumnezeu i l-a rânduit aici, la gurile Dunării.
Mai mult, un fenomen nou își făcea simțită prezenţa: apariția unor credințe străine ce
încercau sa pescuiască în aceste ape tulburi. În aceste noi împrejurări se simțea nevoia
acută a unor schimbări radicale, menite sa deschidă drumul pentru consolidarea şi
dezvoltarea României Mari. Şi cum întotdeauna în istoria noastră bimilenară Hristos şi
Biserica Lui ne-au însoțit şi călăuzit în momentele de răscruce, şi de data acesta, tot de aici
trebuia pornit. În 1920 a fost înscăunat ca Mitropolit al Transilvaniei tânărul profesor de
teologie de la Facultatea din Sibiu, dr. Nicolae Bălan. Își luase doctoratul la Universitatea
Oxford din Anglia, ţara în care Biblia era cartea cea mai citita. Însuflețit de gânduri mari şi
de idei înnoitoare, noul ierarh își căută colaboratori la fel de entuziaști şi dăruiți pentru
începerea unei ofensive spirituale în Biserica Neamului, spre a o face capabilă să răspundă
nevoilor prezentului. Unul din cei chemați la aceasta lupta era şi, părintele Iosif Trifa,
cunoscut bine de înaltul ierarh încă din timpul de pe când îi era student la Sibiu. Astfel, în
august 1921, după zece ani de păstorire în Vidra de Sus, e numit, cu data de 1 septembrie,
duhovnic la Facultatea de Teologie, apoi din 1 ianuarie 1922 – odată cu înființarea foii
Lumina Satelor – ajunge redactor al acesteia, rămânând în fruntea ei până în anul 1934.
Ziarul a fost bine primit, în timp de un an câștigându-şi mulți cititori. Dar totuși, preotul Iosif
Trifa simțea ca nu e suficienta doar o inițiativa cultural-religioasă. Plugul Bisericii trebuia să
tragă o brazdă mai adâncă. Era nevoie de crearea unui front mai larg împotriva păcatelor de
tot felul care bântuiau poporul nostru. Noaptea revelionului lui 1923, îl găsește în genunchi,
frământându-se şi cerând ajutor Mântuitorului, pentru a începe o lucrare misionara care să
declare război păcatului sub toate formele sale de manifestare. Astfel, lansează în numărul 1
pe ianuarie 1923 al foii Lumina Satelor acea Chemare către toți cititorii care voiau să se
înroleze în Lucrarea Duhovnicească a Oastei Domnului. Această “chemare” este actul de
naștere al Oastei Domnului. Mitropolitul Nicolae Bălan a binecuvântat inițiativa preotului Iosif
Trifa fără de nici o rezerva, în anii ce-au urmat.

2. Activitatea Oastei Domnului până la instaurarea regimului comunist


Într-o prima etapa, pe termen “scurt”, scopul imediat al mişcării era combaterea
alcoolismului, tabagismului, sudalmei şi a altor abateri de la morala şi de la normele de
conviețuire creştină şi socială. Pe termen lung, în a doua etapă, fără sa se piardă din vedere
obiectivele inițiale, fronturile de luptă s-au lărgit: redescoperirea, păstrarea şi trăirea activă
a credinţei noastre ortodoxe şi a sfintelor ei tradiții mântuitoare, prin dinamizarea clerului şi
a tuturor mirenilor, la toate nivelele. În felul acesta se ajunge la redescoperirea conceptului
de convertire, de naștere din nou (metanoia) prin Taina Pocăinței, având în centru Jertfa lui
Iisus cel Răstignit, adică pe Iisus Hristos cel Euharistic şi pe Iisus Hristos Cuvântul. Însuși
mitropolitul Nicolae Bălan motiva în 1930 apariția acestei mişcări duhovnicești, scoțându-i în
evidenţă şi scopurile: “În faţa vremurilor schimbate ne trebuie o preoție mai activă, ne
trebuie un curent de regenerare religioasa, sufletească. Acest curent l-a făcut Mișcarea
Oastei Domnului, iniţiată şi condusa de preotul Iosif Trifa (…)”. Roadele n-au întârziat să iasă
la lumină: sute de cârciumi închise, numeroși oameni şi-au schimbat viața devenind buni
creștini şi buni cetățeni. Ţărani, muncitori, militari, medici, avocați, notari, primari, elevi,
studenți, învăţători, profesori, preoți, scriitori şi alte categorii de oameni se înscriau în
aceasta mișcare ce promitea sa schimbe întreaga faţă a României, luând sectelor “apa de la
moară” şi demonstrându-le că Biserica Ortodoxa nu a devenit o mamă stearpa ci e capabila,
prin învăţătura şi mijloacele ce le are, să nască fii şi să-i ducă pe toți la mântuire. Desigur, o
astfel de mișcare era ceva nou pentru ţara noastră. Au apărut şi contestatarii. Unii o făceau
dintr-o sincera îngrijorare, temându-se de o evoluție nedorita, alții, pentru că erau loviți
direct în interesele lor (cârciumarii şi fabricanții de spirtoase), iar alții, pur şi simplu, din rea-
credinţă. În apărarea Oastei s-a ridicat arhimandritul Iuliu Scriban, o figură marcantă a
scrisului bisericesc românesc dintre cele două războaie mondiale. Roadele însă erau prea
evidente ca să nu se poată ţine seama de ele. Până în 1935 au apărut peste 37 titluri de
cărţi şi calendare într-un tiraj de 1.032.000 de exemplare, iar foile Lumina Satelor şi Oastea
Domnului, într-un tiraj de 15.580.800 de exemplare. Conflictul apărut între părintele Iosif
Trifa şi ierarhul sau, mitropolitul Nicolae Bălan, consta în unele probleme de ordin
administrativ şi în opoziția neîmpăcată între duhul lumii şi Duhul lui Hristos şi al Evangheliei
Sale. Preotul Iosif Trifa dorea o ortodoxie militantă bazată pe trăirea învăţăturilor
Evangheliei şi ale Sfintei Tradiții, singura cale prin care puteam avea o Biserica vie şi
luptătoare. De fapt, așa o dorea însuși ierarhul sau, dându-i binecuvântarea încă de la
începuturile ei sfinte. Dar, mai târziu, după 1935, sub influenţa unui anturaj nefast, l-a
caterisit tocmai pe acela pe care îl sprijinise mai înainte fără rezerve. În Moțiunea din 12
septembrie 1937, părintele Iosif face o clară precizare a poziției Oastei Domnului faţă de
Biserică şi a rosturilor ei naționale şi spirituale: “Oastea Domnului este un copil al Bisericii.
S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu este altceva mai mult decât
Ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frățietate evanghelică, cu gândul
precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii. Ne trudim sa ieșim doar din
comunul vieții, sa creștem în Domnul pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului
nu are nici o pretenție dogmatica sau canonica, nu avem nimic de adăugat canoanelor.
Oastea Domnului nici nu a vrut, nici nu vrea sa facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar
Oastea Domnului vrea sa trăiască cu toata ființa regulile existente ale Bisericii.” Părintele
Iosif nu voia o reforma a învăţăturii Bisericii, ci a vieții noastre, din temelii, prin Taina
Pocăinței şi a Nașterii din Nou cum menţionam în rândurile precedente. Mulți credeau că
după moartea preotului Iosif Trifa (12 februarie 1938), Oastea Domnului se va dizolva. Ea a
continuat însa, avându-i ca mentori pe învăţătorul Ioan Marini şi poetul Traian Dorz, ambii
decedați (primul în 2 februarie 1947, iar al doilea în 20 iunie 1989). Această Lucrare
duhovniceasca era ceva cu totul inedit pentru ortodoxia româneasca. De aici acceptarea ei
fără rezerve de către unii credincioși şi păstori, sau respingerea ei totala de către alții.

3. Oastea Domnului în anii comunismului


Instaurarea regimului ateu de după 1947 găsește în Oastea Domnului nu un aliat, ci un
“dușman primejdios în calea construirii socialismului şi a comunismului”. Prin însuși statutul
ei, Oastea nu face nici un fel de politica militantă. Aceasta nu înseamnă ca ea nu critica răul
politic de pe pozițiile Evangheliei lui Hristos. Iată de ce din 1948 aceasta Lucrare a fost
scoasă în afara legilor statului comunist. Membrii şi mentorii spirituali ai Lucrării au activat
însa în ilegalitate, conform principiului evanghelic: “Trebuie sa ascultam mai mult pe
Dumnezeu decât pe oameni” (Fapte 5, 29). În consecinţă au preferat sa fie dați afara din
servicii, aruncați în închisori sau supuși la amenzi grele, decât sa dea cezarului şi ceea ce i
se cuvenea lui Dumnezeu. Justiția comunistă le-a aplicat pedepse penale, care au totalizat
sute de ani de închisoare şi amenzi de sute de mii de lei (la valoarea monedei de atunci).
Mulți ostași au murit în închisori sau în lagăre de muncă forţată. Ei n-au renunțat însa la
credința şi la idealul lor creștin. Sub presiunea Departamentului Cultelor şi a politicii de
partid, precum şi din cauza indiferenţei sau a laşităţii anumitei părţi din oficialitatea
bisericească, timp de aproape 40 de ani Oastea a fost identificata cu sectele, sau i s-au pus
în seamă acuzații politice fără nici un temei real.

4. Oastea Domnului după Revoluția din Decembrie 1989


Schimbările petrecute în tara noastră după Revoluție, au avut un efect pozitiv şi asupra
Oastei Domnului, care a fost repusă în drepturile ei. Primul act emanat din partea Sfântului
Sinod, publicat în numărul 1 al ziarului Vestitorul Ortodoxiei din 1990, prevedea ca Oastea
Domnului sa fie cooptata în activitatea misionară a Bisericii. Urmează apoi alte acte
reparatorii: în ședința Sfântului Sinod din 28 septembrie 1990, Oastea este recunoscută ca
un mădular viu şi fidel al Bisericii Ortodoxe, aprobându-i-se şi statutul de funcționare. În
aceeași ședința, părintelui Iosif Trifa îi este ridicata nedreapta caterisire şi i se reabilitează
memoria. Prin sentința civila nr. 1002 din martie1990 a Judecătoriei Sibiu, completată cu
sentința civila nr. 626 a aceleiași Judecătorii, Oastea Domnului devine Persoană Juridica cu
caracter neguvernamental şi non-profit, având centrul actual în Sibiu. Mijloacele de
întreținere provin din donațiile membrilor şi ale simpatizanților ei. Asociația este răspândită
pe întreg teritoriul României, având membri şi dincolo de granițe, în rândurile diasporei
românești. Până în 1994, P.S. Sa Serafim Făgărăşanul a fost delegat din partea Sfântului
Sinod pentru problemele Oastei, iar după promovarea în scaunul de Mitropolit pentru
Biserica Ortodoxa Româna din Europa Centrala şi de Nord, calitatea de delegat i-a revenit
P.S. Sale părintelui episcop Calinic de Argeș. Părintele prof. dr. Vasile Mihoc iar, mai recent,
şi P.S. Sa episcop vicar Visarion Răşinăreanu, răspund din partea Sfântului Sinod de
publicațiile Oastei Domnului. Prin aprobarea Secretariatului de Stat pentru Culte şi a
Ministerului Culturii, se înființează în 1991, la Sibiu Editura Oastea Domnului, de asemenea
cu caracter non-profit şi neguvernamental. În cadrul acesteia apare lunar ziarul Iisus
Biruitorul al Asociației, iar cu 1 ianuarie a.c. devine săptămânal cu mențiunea pe manșeta
ziarului “Apare cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Pentru copii
şi tineret se editează trimestrial, revista Timotheos. În această editură au văzut lumina
tiparului peste șaizeci de titluri de cărţi religioase, folositoare pentru educația crestină a
membrilor ei şi a celorlalți credincioși din Biserica Ortodoxa. Conform statului său juridic şi
duhovnicesc, Oastea Domnului își realizează scopurile sale prin: – participare activă a
ostașilor la serviciile religioase din cadrul Bisericii Ortodoxe; – organizarea de adunări
duhovnicești, în afara serviciilor cultice, în care preoții şi mirenii, care adera la idealurile
acestei Lucrări sau le simpatizează, meditează asupra textelor scripturistice în lumina Sfintei
Tradiții, pentru a pătrunde rostul învățăturilor creștine şi a-şi realiza, prin trăire, idealul lor –
mântuirea; – catehizarea copiilor şi a tineretului; – activităţi cu caracter cultural-creștin; –
lupta împotriva criminalității cauzate prin liberalizarea avorturilor; – protejarea mamei, a
copilului şi a familiei, prin care Dumnezeu Își îndeplinește planurile Sale de mântuire a
neamului omenesc; – combaterea (prin mijloacele pe care le oferă Evanghelia lui Hristos şi
Biserica Sa) sodomiei şi a tuturor abaterilor de la poruncile pe care Dumnezeu le-a rânduit
pentru existenta oamenilor din toate timpurile; – acțiuni de caritate creştină (ajutorarea
săracilor, a bolnavilor şi a handicapaților, evanghelizare în închisori etc.), prin grupuri de
misiune, donații de carte şi ziare religioase, iar pentru frații români din Ucraina, Basarabia,
Iugoslavia şi Ungaria – şi cărți de cult, acolo unde este cazul.
5. Actualitatea Oastei Domnului
În contextul de după 1990, când propaganda prozelitista neoprotestanta este în ofensiva,
scoțând în teren toate “armele” moderne de “evanghelizare”, Oastea Domnului, chiar daca
n-ar fi existat, ar fi trebuit “inventată”. Ea este un braț viu al Bisericii şi, acolo unde păstorii
știu să o prețuiască şi să o pună la lucru, se obțin rezultate spectaculoase. Conform
principiilor Oastei, e necesar sa facem noi, ortodocșii, “evanghelizarea”, să n-o lăsam pe
mâini străine. Credința noastră nu este nici din secolul al XVI-lea, nici de la 1700. O avem
direct de la Mântuitorul, prin Sfinții Apostoli, respectiv prin Sfântul Apostol Andrei. În veacul
de aur al creștinismului, fiecare membru al Bisericii Primare era un misionar, știind să dea
fiecăruia seama de credința pe care o slujește. Numai când fiecare ortodox își va cunoaște
şi-şi va trăi credința, vom obține biruința asupra evanghelizatorilor de pe stadioane.