Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
A. Paradigma functionalista
2
marea diversitate a sistemelor normative, care apreciaza in mod diferit caracterul
functional sau disfunctional al unei actiuni. Din punct de vedere stiintific, sustine Merton,
notiunea de disfunctie nu este echivalenta cu imoralitatea, de unde se intelege ca devianta
poate avea caracter functional pentru anumite grupuri sociale si caracter disfunctional
pentru altele;
b) postulatul functionalismului universal – toate activitatile sociale si toate elementele
culturale au, in mod universal, functia de a promova sau mentine sistemul. Merton
subliniaza ca exista atat efecte functionale, benefice pentru sistem, cat si efecte
disfunctionale care ii ameninta echilibrul. Ambele efecte au un caracter manifest orientat
ca atare, sau un caracter latent, determinat de consecintele involuntare ale unor actiuni
sociale, de unde rezulta ca actiunile deviante pot fi consecinta, fie a unor disfunctii
manifeste, fie a unor disfunctii latente;
c) postulatul indispensabilitatii functiilor – toate activitatile sociale si toate elementele
culturale sunt indispensabile pentru unitatea functionala a sistemului. Merton apreciaza ca
pot exista activitati sau elemente ale caror functii lipsesc sau sunt indeplinite de o serie de
alternative functionale cu caracter echivalent numite “substitute functionale”. Devianta
poate fi astfel un substitut functional pentru actiunile anumitor grupuri sociale care nu pot
accede la succes, bunastare economica sau pozitii privilegiate in societate, pe cai
obisnuite.
Indiferent de versiunile sale, traditionale sau moderne si de amendamentele aduse de
Merton, paradigma functionalista este criticabila, intrucat pleaca de la premiza eronata ca
societatea este bazata pe consens valoric, ceea ce presupune, obligatoriu, ca orice
actiune devianta submineaza ordinea sociala a sistemului social. In consecinta, devianta
este apreciata in mod exclusiv din punct de vedere al exigentelor de ordine si nu al
motivatiilor personale ale indivizilor.
In pofida criticilor, functionalismul sau structural- functionalismul are o permanenta
vitalitate, supravietuind in sociologia contemporana.
3
In sociologia deviantei, paradigma conflictului social a fost dezvoltata ca urmare a
criticismului radical din sociologia americana a deceniului sapte, care a desfasurat
ample dezbateri asupra inegalitatii sociale. Printre reprezentantii cei mai semnificativi
ai paradigmei conflictului in sociologia deviantei se numara Richard Quinney, Paul
Walton, Anthony Platt, Austin Turk s.a.
Richard Quinney considera ca legea este instrumentul clasei dominante si
apreciaza ca sistemul juridic capitalist are ca scop transformarea oricarei conduite care
ameninta privilegiile si proprietatea claselor favorizate intr-un comportament ilegal.
Quinney a efectuat o tipologie a crimelor (infractiunilor) in functie de diferentele de
putere existente intre clasele dominante si cele defavorizate:
a) crime “pradalnice”, printre care se numara spargerile, talhariile (jafurile), comertul
cu droguri si contrabanda, comise de catre indivizii fara resurse in scopul asigurarii
necesitatii de supravietuire intr-un mediu dominat de inegalitate sociala;
b) crime cu caracter particular, intre care pot fi mentionate omorul, atacul inarmat si
violul, savarsite, mai ales, de acei indivizi care sunt abrutizati de conditiile dure ale
capitalismului;
c) crime de rezistenta (opozitie), printre care actele clandestine de sabotaj economic
si munca facuta de mantuiala, caracterizeaza clasa muncitoare, care alege aceste
mijloace pentru a se impotrivi capitalismului;
d) crime de dominare, comise de catre corporatii, printre care fixarea artificiala a
preturilor, incalcarea legislatiei financiare, poluarea mediului etc., care au ca scop
mentinerea sistemului existent;
e) crime ale puterii executive(acte de coruptie), savarsite in diferite scopuri, toate
avand ca motivatie mentinerea pozitiilor de putere, prestigiu si bunastare materiala.
Teoreticienii conflictului apreciaza ca, in toate formele ei, devianta a devenit un
raspuns adaptativ la conditiile de viata ale capitalismului contemporan, iar
sanctionarea ei are loc in functie de pozitia de clasa, urmarind ordinea sociala
inegalitara a sistemului social.
4
e) plasarea sociologului in perspectiva actorului social care exercita actiunea, adica
convertirea semnificatiilor reale intr-o lume alternativa celei cotidiene, care cuprinde
interpretarea interpretarilor subiective ale actiunii.
Adoptarea unei asemenea perspective interpretative a permis constituirea mai
multor curente cu caracter fenomenologic:
5
d) din punctul de vedere al deviantilor insisi, conduita lor este perfect normala ( este “ asa
cum trebuie sa fie” in sensul postulat de E. Durkheim). Abia dupa ce are loc procesul
de etichetare din afara, apare devianta ca atare, denumita “devianta secundara”.
Indivizii etichetati ca devianti adopta o conduita conforma cu aceasta eticheta, cautand
compania unor persoane care au aceesi identitate si impartasesc acelasi stil de viata;
e) procesul de etichetare este realizat de catre agenti de control social care au puterea de
a stigmatiza, de a supune pe indivizii nonconformisti ununi ritual de degradare, de a-i
sanctiona si de a-i obliga sa se resocializeze pentru a reveni la identitatea considerata
“normala” de catre societate.
Ca orice conceptie fenomenologica, teoria etichetarii are si limite:
- reduce explicatia sociologica la o simpla interpretare de semnificatii, ignora
determinantele structurale ale conduitelor umane;
- identifica devianta cu anormalitatea, ignorand faptul ca devianta este un fenomen
social, iar anormalitatea este un fenomen psihopatologic;
- ignora cauzele primare ale deviantei in favoarea consecintelor secundare
determinate de etichetare;
- nu ia in considerare devianta cu caracter secundar sau nedetectat, cum sunt
actele de coruptie a acelor care detin puterea , care de cele mai multe ori nu sunt nici
stigmatizate, nici etichetate.
Teoria etichetarii a avut un impact puternic asupra miscarii de umanizare a mediilor
carcerale, prin semnalarea pericolelor institutionalizarii, ale dependentei prelungite fata de
institutiile de control social (mai ales in cazul detinutilor infractori sau al pacientilor din
spitalele de psihiatrie) si a oferit , totodata, o descriere mai adecvata a modului de
desfasurare a unor “cariere deviante” determinate de mecanismele etichetarii.
Tezele fenomenologice au dat nastere in deceniul sapte unui nou model de teoretizare
a fenomenelor de infractionalitate si bolilor psihice, model aplcat in criminologie pentru a
descrie cu precadere relatiile intre “stigma” (eticheta) atasata individului criminal si evolutia
ulterioara a conduitei sale infractionale, in directia recidivarii faptelor pentru care a fost
incriminat.
Ratele inalte de recidivism al actelor criminale evidentiaza faptul ca tratamentul
corectional aplicat in locurile de detentie nu face altceva decat sa intareasca
comportamentul criminal si fiind departe de a indeplini functia de sanctiune, intimidare si
reabilitare, inchisoarea devine un gen de “scoala” pentru infractori care invata noi tehnici
ale crimei.
Sociologi, cum ar fi Jack P.Gibbs, Don Brown sau Maynard L. Erikson, au aratat ca
exista o corelatie pozitiva intre severitatea pedepsei si recidivarea infractiunilor comise,
adeziunea fata de normele si valorile subculturilor criminale fiind mai puternica decat
amenintarea aplicarii unor sanctiuni.
O serie de cercetari intreprinse asupra tinerilor delincventi au evidentiat faptul ca
80% dintre cei care au savarsit delicte cu caracter grav au devenit, ulterior, infractori adulti
cu conduite criminale structurate si persistente.
Erving Goffman considera inchisorile ca fiind “institutii totale” care isi asuma
responsabilitatea deplina pentru toate aspectele de viata ale indivizilor privati de libertate.
6
“O institutie totala, sublinia Goffman, poate fi definita ca un loc de rezidenta si de munca in
care un mare numar de indivizi, care au o situatie identica, fiind despartiti de societatea
exterioara pentru o perioada de timp apreciabila, duc impreuna un ciclu de viata ingradita
si administrata in mod formal. Inchisorile servesc ca un exemplu clar in aceasta privinta,
permitandu- ne sa apreciem ca ceea ce se intampla intr-o inchisoare poate fi gasit si in
institutiile ale caror membri nu au incalcat nici o lege”, adica in aziluri pentru batrani,
orfelinate, spitale psihiatrice, scoli militare, lagare de concentrare etc.
Atat Erving Goffman, cat si Bruce Jackson au aratat ca resocializarea membrilor
institutiilor totale presupune privarea de fostele lor statusuri si supunerea la un tratament
restrictiv, vizibil in programul disciplinar, taierea parului, portul aceleiasi uniforme s.a., in
raport cu normele, valorile si stilul de viata al institutiei respective.
Alaturi de cultura oficiala a institutiei exista o cultura paralela “azilara” ca consta in
norme si mijloace specifice rezistentei controlului oficial, in favoarea mentinerii ajutorului
reciproc intre membri.
Bruce Jackson observa ca “un penitenciar este similar unui lagar de concentrare :
oficialii reprezinta inamicul, iar detinutii constituie prizonierii”.
Exista si un alt aspect important care caracterizeaza viata in institutiile totale,
subliniat de criminologii fenomenologi, si anume dependenta indivizilor internati de stilul de
viata si de constrangerile culturii institutionale si lipsa capacitatii de revenire la modul
normal de existenta ce defineste societatea exterioara.
Se dezvolta astfel “personalitati institutionale”, care isi gasesc identitatea si
afirmarea numai in mediul organizational in raport cu care sunt in deplina securitate si
siguranta.