Referat despre Teoriile deviantei - Teorii sociologice in domeniul deviantei

Ca deviere de la exigenţele normative pe care orice societate le impune membrilor săi , devianţa reprezintă una dintre cele
mai interesante şi mai articulate domenii de studiu ale sociologiei contemporane. Durkheim afirma că “ nu se poate concepe
sau imagina o societate de sfinţi, un schit exemplar şi perfect”. De la o societate la alta, criteriile de evaluare a
comportamentului deviant diferă şi de multe ori graniţa dintre ceea ce este normal şi ceea ce este patologic este destul de
fragilă .

Acceptarea “normalităţii”este dată în general de standardele culturale specifice societăţii respective( valori, norme, simboluri,
tradiţie, cultură) sau de modele culturale specifice unui grup din cadrul aceleiaşi societăţi. Antropologii susţin ideea că nu
există o societate(sau cultură) mai bună sau mai proastă decât alta, ci doar modele culturale şi stiluri de viaţă diferite. Există
însă o singură constantă: faptul că în toate tipurile de societăţi unii indivizi respectă norma socială şi alţii o încalcă.
Practic,toate studiile care încearcă să explice fenomenul devianţei pornesc de la această întrebare: de ce unii indivizi, spre
deosebire de majoritate, aleg să încalce norma?

Sociologia devianţei are în principal două tendinţe sau orientări: una preocupată de cauze(deterministă) şi una preocupată
de motivaţii (fenomenologică). Fenomenul devianţei a fost definit folosindu-se mai multe criterii:
- criteriul statistic defineşte devianţa ca o abatere semnificativă de la comportamentul omului mediu( Durkheim, Claude
Bernard, Adolphe Quetelet);

- criteriul normativ raportează devianţa la tot ceea ce încalcă normele sociale(Durkheim, Merton, Tarde, Sherif);

- criteriul magnitudinii şi gravităţii actului deviant ce clasează ca deviante actele care se abat în mod semnificativ de la
aşteptările celorlalţi şi prezintă un grad de periculozitate ce presupune intervenţia instrumentelor legale( Erickson,
Durkheim);

- criteriul medical ce subordonează devianţei acele acte dincolo de normalitate ce au loc datorită handicapului fizic sau
psihic al indivizilor, aceştia nefiind răspunzători de faptele lor datorită faptului că se află sub constrângerea bolii;

- criteriul reacţiei sociale stabileşte ca deviante acele acte care stârnesc reacţii de opoziţie din partea publicului, dar se
scapă din vedere că reacţiile sunt sau pot fi total diferite de la o societate la alta, de la un grup la altul.

Orice formă de viaţă socială organizată este caracterizată de relaţia dintre acţiunea umană şi ordinea socială, problemă
centrală pentru sociologia devianţei, fapt pentru care voi prezenta câteva paradigme cu privire la ordinea socială. Problema
centrală a sociologiei devianţei o constituie relaţia dintre acţiunea umană şi ordinea socială ce caracterizează orice formă de
viaţă organizată.

Principalele concepţii teoretice elaborate în istoria sociologiei şi-au propus să răspundă la urmatoarele întrebari legate de
problema ordinii sociale:
-de ce în orice societate există o coordonare a scopurilor individuale?

-în ce condiţii scopurile indivizilor intră în conflict cu exigenţele ordinii sociale?

-ce rol au elementele raţionale si cele iraţionale în acţiunea umană?

În cursul timpului în sociologia devianţei s-au conturat o serie de interpretări şi modele teoretice , prezentându-le aici pe cele
mai semnificative care alcătuiesc de fapt baza teoretică a sociologiei devianţei.

1. Paradigma functionalistă
Reprezentanţii de seamă ai acestei paradigme au fost: Talcott Parsons, Robert Merton si Albert Cohen. Aceştia au elaborat
o interpretare de tip holistic care caută sursele devianţei la nivelul structurilor sociale deficitare. Consideră ca unitate
fundamentală de analiză a sociologului nu individul, ci societatea.

2. Paradigma conflictului social

Reprezentanţii acestei paradigme(Ralf Dahrendorf, John Rex, Richard Quinney)au apreciat că tezele funcţonalismului
reprezintă un sprijin pentru putere justificându-i ideologic autoritatea. De aceeea, concluzionează ei,nu consensul social
este principala condiţie, ci conflictul.

3. Paradigma interacţionismului simbolic(teoria etichetării)

Această paradigmă reprezintă o reîntoarcere la tradiţiile sociologiei europene şi la modelul teoretic weberian cu privire la
semnificaţiile acţiunii umane. Reprezentanţii de seamă ai acestiu model teoretic sunt George Mead, Howard Becker, Edwin
Lemert, Kai Erikson, Erving Goffman, Thomas Scheff.

Caracteristicile principale ale acestei teorii ar fi:

a. împărţirea oamenilor în indivizi normali şi indivizi devianţi ce nu poate fi susţinută deoarece toţi oamenii, la un moment dat
încalcă normele sociale
b. această încălcare a normelor poate fi denumită „devianţă primară”

c. calificarea unui act ca fiind deviant depinde mai puţin de ceea ce face individul ca atare, cât mai ales de definiţiile
elaborate de grupurile investite cu autoritatea de a eticheta devianţa

d. din punctul de vedere al devianţilor, conduita lor este perfect normală şi abia după etichetarea devianţei din exterior apare
devianţa ca atare; indivizii etichetaţi ca devianţi nu numai că ajung să creadă în autoritatea acestei etichete, dar şi adoptă
conduite coforme cu această etichetă

e. procesul de etichetare este realizat de către cei care au puterea redutabilă de a stigmatiza(medici, psihologi, judecători,
organe de control social)
Teoria etichetării a avut un rol important deoarece a semnalat pericolele instituţionalizării şi ale dependenţei prelungite faţă
de instituţiile de control social.
În funcţie de caracterul permisiv sau dimpotrivă represiv al mijloacelor utilizate, controlul social poate fi pozitiv sau negativ.

SOCIOLOGIA DEVIANŢEI ŞI CONTROLULUI

SOCIAL; OBIECTUL DE STUDIU AL
SOCIOLOGIEI DEVIANŢEI
Fenomenul de devianţă socialļ/span>? şi în special cel manifestat sub forma infracţionalităţii, constituie o
problemă socialļ/span>? foarte complexă, rezultată din interacţiunea unor cauze individuale şi sociale şi a
unor condiţii favorizante, a căror cunoaştere şi explicaţie ştiinţifică stau la baza măsurilor de politică penală
şi socialļ/span>?, menite să conducă la prevenirea şi diminuarea manifestărilor antisociale, care cunosc o
amploare fără precedent în lumea contemporană.
Reprezentând obiectul de studiu al mai multor discipline, din unghiuri de vedere diferite: criminologie,
sociologie, drept penal, psihologie judiciară, medicină legală etc. fenomenul de devianţă în general, cel de
infracţionalitate (delincvenţă) în special, prin complexitatea cauzelor şi efectelor sale, impun coordonarea,
coroborarea eforturilor acestor discipline, o abordare interdisciplinară.
Altfel, există riscul unor opinii distincte care nu de puţine ori sunt absolutizante – ale psihologilor,
sociologilor, juriştilor, psihiatrilor, pedagogilor etc. – şi care dau prioritate unor factori specifici domeniului
respectiv de preocupare.
Ca noţiune larg utilizată în sociologia contemporană şi fundamentând un întreg sistem teoretic şi conceptual,
care a dat naştere sociologiei, devianţei ca ramură aparte a cunoaşterii sociologice, noţiunea de deviantă
desemnează în înţelesul său cel mai general, nonconformitatea cu normele sociale. O asemenea
nonconformitate vizează atât actele de încălcare flagrantă a legilor şi regulilor de convieţuire socialļ/span>?
sau acţiunilor care tind să le schimbe şi să le înlocuiască cu altele, cât şi tipurile de comportament care se
abat de la conduita permisibilă social, „medie” sau „normală”.
3
În acest sens, o serie de autori consideră devianţa ca fiind alcătuită din acele comportamente care se abat de
la, sau intră în conflict cu standardele acceptate social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social.
Implicând în mod necesar, conceptul de ordine, după cum arată W.J.H. Sprott, devianţa include „ansamblul
comportamentelor care violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt împărtăşite sau
recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social⼯span>??.
Nu există societate în care aceste acte sau conduite să nu se manifeste. Devianţa, subliniază G.A. şi A.G.
Theodorson, este un fenomen obişnuit în viaţă oricărei fiinţe umane şi este definită, întotdeauna, din punctul
de vedere al unei structuri normative particulare.
Reprezentând o proprietate a grupului, dar şi un punct de referinţă pentru diferitele situaţii sociale, normele
indică ceea ce este greşit, cinstit sau necinstit, stabilind, deci zona de permisivitate a acţiunii şi
comportamentului. Acţionând ca instrumente de control, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ
îşi poate modifica comportamentul fără a risca să fie calificat drept deviant. Ele reprezintă nu atât un punct
sau o linie, ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise şi limite de variaţie, deoarece orice societate acceptă, în
cadrul ei, comportamente „variante” noi sau cel puţin diferite de cele definite în mod instituţional. Când însă
un individ manifestă un comportament care nu se încadrează în limite instituţional şi socialmente acceptabile
este calificat drept deviant.
Devianţa este, deci o abatere de la norme, o violare a acestora.
Ea are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delicvenţa (denumită şi „devianţa
penală”), întrucât include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul
socialmente acceptat şi dezirabil.
Ce înseamnă un comportament acceptat şi dezirabil? Este acesta un comportament universal? Cine
stabileşte criteriile în baza cărora o conduită este considerată „normală” şi alta deviantă?
Realitatea este că nu există criterii sau reguli valabile pentru toate societăţile în baza cărora să fie stabilite
graniţe ferme între ceea ce este normal şi deviant sau patalogic.
Nici măcar în cadrul aceleiaşi societăţi – spune S.M. Rădulescu – nu există grupuri sociale care utilizează
aceleaşi criterii pentru calificarea unei conduite ca fiind normală sau deviantă. Unele grupuri sau unele
societăţi sunt mai tolerante şi mai permisive decât altele în admiterea unor comportamente şi acţiuni ale
membrilor lor. Altele, vor fi dimpotrivă, intolerante, mai puţin dispuse să accepte conduite care în alte grupuri
sau societăţi sunt considerate normale. Exemplu: homosexualitatea şi lesbianismul. În Statele Unite se
manifestă o toleranţă mai mare, dar şi acolo există state ori localităţi ale căror populaţii reacţionează diferit
faţă de aceste practici.