P. 1
Cartea a Doua2

Cartea a Doua2

2.0

|Views: 240|Likes:
Published by bianca_crut

More info:

Published by: bianca_crut on Nov 16, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/29/2014

pdf

text

original

Referent ştiinţific : Prof.dr.Viorel Arnãutu , Univ.Al.I.

Cuza – Iaşi

BIANCA CRUŢ

APLICAŢII ALE POLINOAMELOR DE INTERPOLARE

2

Cuvãnt înainte

Cartea de faţã prezintã câteva tipuri de polinoame de interpolare cãt şi metode de aplicare a lor în analiza de liceu . Lucrarea conţine proiecte didactice referitoare la aplicaţii de tip numeric în materia menţionatã . De asemenea am conceput programe în Turbo Pascal pentru diverse polinoame de interpolare şi aproximãri ale funcţiilor . In ultima parte am prezentat un model de aplicare a polinoamelor de interpolare în practicã unde se poate vedea legãtura strânsã a matematicii cu alte domenii . Aş dori sã mulţumesc profesorului dr. Viorel Arnãutu de la Universitatea Al.I.Cuza Iaşi pentru îndrumare . Autoarea

3

Programe de aplicare a metodelor numerice pe calculator 4 . volumelor .3 Polinoame ortogonale 1.2 Proiecte didactice 4. 3.lungimii graficului 3.1 Aplicaţii ale integralei definite – aproximare numerică a ariilor .3 Alte polinoame de interpolare 2.1 Polinomul de interpolare Lagrange 2.Interpolare polinomială 2.5 Interpolarea funcţiilor de două variabile 3.1 Diferenţe divizate şi proprietăţile lor 1.Metodele numerice în programa şcolară de liceu .4Cea mai bună aproximare a unei funcţii în raport cu o seminormă 2.2 Polinomul de interpolare Newton 2.4 Interpolare Hermite 2.Cuprins 1.Noţiuni generale 1.2 Diferenţe finite şi proprietăţile lor 1.

. x 4 ] f [x0 . x 2 .... x3 ] f [x3 . x3 . xi .1 Diferenţe divizate şi proprietăţile lor Fie f: [a. xi +3 . x1 . x1 . xi +1 . x 2 ] f [x1 . x3 .. Se numesc diferenţe divizate de ordinul 1 mărimile : f xi . xi + k −1 . n − k Tabloul diferenţelor divizate se construieşte de obicei astfel : xi f( xi ) De ordin 1 f [xi . Se numesc diferenţe divizate de ordinul k+1 mărimile : f [xi −1 . x1 .. x 2 ] f [x0 . xi +1 . x j = [ ] f ( xi ) − f ( x j ) xi − x j ... xi +1 .. x3 ] f [x 2 . n − 1 2. x 2 .. xi + k ] − f [xi −1 .. xi +1 .i = 0. x3 . x 2 . xi + 2 ] De ordin 3 f [xi . xi +3 ] De ordin 4 f [xi . xi +1 . xi + 2 ... x 4 ] x2 f [x 2 . pentru.. x3 ] f [x0 .. pentru i ≠ j ) numite şi noduri de interpolare .Capitolul 1 Noţiuni introductive 1. xi + 4 ] x0 x1 f( x0 ) f( x1 ) f( x 2 ) f( x3 ) f( x 4 ) f [x0 . x1 ] f [x1 . x 4 ] x3 x4 5 . xi . Definiţii : 1. xi +1 ] De ordin 2 f [xi . xi + k ] = f [xi . b] distincte ( xi ≠ x j . xi + k −1 ] xi + k − xi −1 pentru i = 1. x 4 ] f [x1 . x 2 . xi + 2 .b] → R o funcţie cunoscută doar într-un sistem de noduri {xi }in=0 ∈ [a.

.. − xm ) 6 .. xi − x j xi +1 − xi xi +1 − xi Presupunem formula adevărată pentru k = l − 1 şi să arătăm pentru k = l f [xi . xi + l ] − f [ xi .. xi + l −1 ] = (ip.inductiva) = x i + l − xi ⎫ ⎧ ⎪ ⎪ i + l −1 ⎪ ⎪ i +l f (x j ) f (x j ) ⎪ 1 ⎪ = ⋅ ⎨ ∑ i+l − ∑ i + l −1 ⎬= xi + l − xi ⎪ j =i +1 j =i ∏ ( x − xm ) ∏ ( x j − xm ) ⎪ ⎪ ⎪ m =i +1 j m =i ⎪ ⎪ m≠ j m≠ j ⎭ ⎩ ⎧ ⎤⎫ ⎡ ⎪ ⎥⎪ ⎢ i + l −1 ⎪ ⎥⎪ ⎢ f ( xi + l ) f ( xi ) 1 1 1 ⎪ ⎪ = ⋅ ⎨ i +l − i + l −1 + ∑ f ( x j ) ⋅ ⎢ i +l − i + l −1 ⎥⎬ xi + l − xi ⎪ ⎢ ∏1( xi+l − xm ) ∏ ( x j − xm ) j =i+1 ∏ ( x − xm ) ∏ ( x j − xm ) ⎥ ⎪ ⎥⎪ ⎢ m =i +1 j ⎪ m =i + m =i m =i ⎪ m≠ j ⎥⎪ ⎢ m≠ j m≠ j m≠ j ⎦⎭ ⎣ ⎩ Expresia din paranteza pătrată devine : x j − xi − x j + xi + l = ∏ (x m =i m≠ j i +l j − xm ) ∏ (x m =i m≠ j i +l x i + l − xi j ... xi +1 ....(x j − xi + k ) f (x j ) Demonstraţie : Prin inducţie după k . xi + l ] = f [ xi +1 .... xi + k ] = ∑ j =i i+k (x j − xi ). Pentru k = 1 avem f [xi . xi +1 ... xi +1 ...(x j − x j −1 )(x j − x j +1 ). f [xi . xi +1 ] = f ( xi ) f ( xi +1 ) f ( xi +1 ) − f ( xi ) + = ..Proprietăţi ale diferenţelor divizate : P1....

P2. Pentru k=n diferenţa divizată este 1 .. Consecinţe : i) Diferenţa divizată este simetrică în argumentele sale ii) Diferenţa divizată a unei sume de funcţii este egală cu suma diferenţelor divizate a funcţiilor iii)Diferenţa divizată a unui produs dintre un scalar şi o funcţie este egală cu produsul dintre scalar şi diferenţa divizată a funcţiei iv)Coeficientul lui x k din polinomul de interpolare construit pentru funcţia f cunoscută în nodurile x0 .+ k = n − k ∑αx α 0 ⋅ xiα+11 ⋅ . Presupunem că are loc formula : f [xi .. (∀)i = 0.. α i ≥ 0..... să demonstrăm pentru k+1 .. k 7 ... xi + k ] = şi considerăm i α 0 +α1 +.Deci f[ xi .Diferenţa divizată de ordinul k a lui x k pentru x < n este un polinom omogen de gradul n-k ( în argumentele sale ) cu coeficienţii egali cu 1 . xi +1 . Demonstraţie : Prin inducţie după k . x1 . xi +l ]= = f ( x + l) i+l m =i m ≠i +l ∏ (x i +l + f ( xi ) − xm ) ∏ (x m =i m ≠i i +l + i + l −1 j =i +1 i − xm ) ∑ f (x j ) i +l j ∏ (x m =i m≠ j − xm ) =∑ j =i i +l f (x j ) ∏ (x m =i m≠ j i +l j − xm ) ceea ce trebuia demonstrat .... Pentru k>n diferenţa divizată este 0 . ⋅ xiα+kk ... x n este exact diferenţa divizată de ordinul n a funcţiei f.. Pentru k = 1 f [ xi . xi +1 ] = xin+1 − xin = ∑ xiα 0 ⋅ xiα+11 xi +1 − xi α 0 +α1 = n −1 Presupunem adevărată relaţia pentru k.

..+α k +1 = n − k −1 ⎞ ⎟ = cu _ renotare _ de _ exp onenti = ⎟ ⎠ c. xi + k .. f [x0 ........... Observaţie : Se poate folosi şi o altă notaţie pentru diferenţa divizată a unei funcţii atunci când nu există pericol de confuzie ( dacă nu apar şi alte funcţii ) : f [ xi . P3.. xn ]g n j =1 Demonstraţia : Prin inducţie după n . ⋅ xiβ+kk = xi + k +1 − xi ⎛ x α 0 − xiα 0 xiα+11 ⋅ xiα+22 ⋅ .. xi +1 ... ⋅ xiα+kk − i α 0 +α1 +.f [ xi .. ⋅ xiα+kk ⎜ i + k +1 ∑ ⎜ x α 0 +α1 +. xi +1 . b] a.... xi + k ] f = [xi . ⋅ xiα+kk ⋅ xiα+kk++1 1 α 0 +α1 +...... x j +1 .......c..xi + k ] = nu _ conteaza _ ordinea = xi + k +1 − xi f [ xi + k +1 .. xn ] = f ( n ) (ξ ) . xi +1 . xi + k +1 ] − f [ xi .. xi + k +1 ] = = f [ xi +1 . xi +1 .. Pentru n = 2 : 8 ... n! Pentru demonstraţie este necesar să punem condiţii suplimentare pentru funcţie şi pentru noduri .+ = = ∑α k =n−k xiα+0k +1 ⋅ xiα+11 ⋅ .î.....inductiva = xi + k +1 − xi α 0 +α1 +...+α k = n − k ⎝ i + k +1 − xi = ∑ xiα 0 ⋅ xiα+11 ⋅ ..+ k = n − k ∑αxα 0 ⋅ xiα+11 ⋅ .d. x1 . Diferenţa divizată a produsului a două funcţii [x1 .. x j ] f ⋅ [x j .....t... xi + k ] = ip.. xi + k ] = [xi . x n ] f ⋅g = ∑ [x1 . x2 . Legătura dintre diferentele divizate şi derivatele funcţiei : (∃)ξ ∈ [a... x2 ..... xi + k ] − f [ xi . xi + k ] P4.....

xi +1 . xi + 2 . grupăm termenii şi găsim relaţia de demonstrat . xi + 2 ] De ordin 3 f [xi . xi +1 . f ( x 2 ) g ( x 2 ) − f ( x1 ) g ( x 2 ) f ( x1 ) g ( x 2 ) − f ( x1 ) g ( x1 ) + = x 2 − x1 x 2 − x1 [x2 .. xi 0 1 2 3 4 f( xi ) 0 1 1 8 27 64 7 6 19 1 37 9 3 1 0 De ordin 1 f [xi .3.. xi +1 ] De ordin 2 f [xi .. x2 ] f ⋅g = = ( fg )( x 2 ) − ( fg )( x1 ) f ( x 2 ) g ( x 2 ) − f ( x1 ) g ( x1 ) = = x 2 − x1 x 2 − x1 = [x1 . x 2 ] f ⋅ g ( x 2 ) + f ( x1 )[x1 .[x1 .4 . xi + 2 . xi +1 .. Scriem şi [x1 .. x k ] f ⋅ g pentru care sunt valabile formulele corespunzătoare din ipoteza inductivă . xi +3 . xi +3 ] De ordin 4 f [xi . împărţim prin x k +1 − x1 . Exemplu de calcul al diferenţelor divizate pentru f(x)=x 3 şi nodurile 0. x k +1 ] f ⋅g Presupunem relaţia adevărată pentru k ( k ≥ 2 )şi demonstrăm pentru k+1 . scădem termen cu termen cele două inegalităţi .. x 2 ]g .2..1. xi + 4 ] 9 ..

pentru i = 0. Presupunem relaţia adevărată pentru p şi o demonstrăm pentru p+1 : k k Δ p +1 y i = Δ Δ p y = Δ p y i +1 − Δ p y i = ∑ (−1) p − k C p y i + k +1 − ∑ (−1) p − k C p y i + k = k =0 k =0 ( ) p p = notăm k + 1 = j la prima sumă = 10 . Pentru p = 1 . n − 2 .1 Diferenţa finită progresivă Δ . adevărat. n − 1 . Fie f: [a. ( ) Proprietatea (i) k Δ p y i = ∑ (−1) p − k ⋅ C p ⋅ y i + k k =0 p Demonstraţie : Prin inducţie după p.Se numesc diferenţe finite progresive de ordinul 2 : Δ2 y i = Δ(Δy i ) = Δy i +1 − Δy i = ( y i + 2 − y i +1 ) − ( y i +1 − y i ) = = y i + 2 − 2 y i +1 + y i pentru i = 0.1.Se numesc difereţe finite progresive de ordinul p+1 : Δ p +1 y i = Δ Δ p y = Δ p y i +1 − Δ p y i . n − p − 1 Proprietăţi ale diferenţelor finite progresive. ( y i = f ( xi ) ) de data aceasta noduri echidistante xi = x 0 + ih.Se numesc diferenţe finite progresive de ordinul 1 : Δyi = y i +1 − yi . b] distincte .b] → R o funcţie cunoscută în sistemul de noduri {x } n i i =0 ∈ [a. Definiţii : . i = 1. pentru i = 0. n (h>0) . avem Δy i = − yi + yi +1 = y i +1 − yi .2.2 Diferenţe finite şi proprietăţile lor 1.

k k = ∑ (−1) p − j +1 C p −1 yi + j − ∑ (−1) p − k C p y i + k = j =1 k =0 p +1 p = revenim la notaţia k în prima sumă = p +1 p k k = −∑ (−1) p − k C p −1 y i + k − ∑ (−1) p − k C p yi + k = k =1 p k =0 k k = −∑ (−1) p − k C p −1 + C p y i + k + yi + p +1 − (−1) p yi = k =1 k k k = avem _ formula : C p −1 + C p = C p +1 . n − p 11 . xi +1 . xi + p = Demonstraţie : Prin inducţie după p .deci = k p +1 0 = ∑ (−1) ( p +1) − k C p +1 y i + k + (−1) ( p +1) −( p +1) C p +1 yi + ( p +1) +(−1) ( p +1) −0 C p +1 y i + 0 = k =1 k = ∑ (−1) p +1− k C p +1 y i + k k =0 p +1 p [ ] adică formula de demonstrat pentru p + 1 Proprietatea (ii) Δ (Δ p yi ) = Δ p (Δy i ) Demonstraţie : k Δ Δ p yi = Δ p y i +1 − Δ p y i = ∑ (−1) p − k C p y i + k +1 − k =0 k k k − ∑ (−1) p − k C p y i + k = ∑ (−1) p − k C p ( y i + k +1 − y i + k ) =∑ (−1) p −k C p (Δy i + k ) = Δ p ( y i ) k =0 k =0 k =0 p p p ( ) p Proprietatea (iii) : Legătura dintre diferenţele divizate şi diferenţele finite progresive f xi ... avem [ ] Δp yi p!⋅h p pentru i = 0.. Pentru p = 1 ..

... xi + p xi + p +1 − xi [ ] [ ]= Δ p y i +1 Δ p y i − Δ p +1 y i Δ p (Δy i ) p!h p p!h p Δ p y i +1 − Δ p y i = = = = ( p + 1)h ( p + 1)!h p +1 ( p + 1)!h p +1 ( p + 1)!h p +1 ceea ce trebuia demonstrat .2. xi +1 ... xi + p . n 12 .... xi + p +1 = [ ] f xi +1 .. 2. Consecinţe : 1..Se numesc diferenţe finite regresive de ordinul 1 : ∇y i = y i − y i −1 . 1.2 Diferenţa finită regresivă ( ∇ ) În aceleaşi ipoteze ca la Δ . xi +1 ] = Δy i f (xi +1 ) − f ( xi ) = y i +1 − y i = xi +1 − xi 1!⋅h1 Presupunem relaţia adevărată pentru p şi o demonstrăm pentru p + 1 f xi . dăm următoarele Definitii : .. xi + p +1 − f xi . Diferenţa finită progresivă de ordinal n pentru x n este o constantă iar diferenţa finită progresivă de ordin mai mare ca n este 0. pentru i = 1..f [xi . n Se observă imediat că ∇y i = Δy i +1 . Diferenţa finită progresivă a unei combinaţii liniare de funcţii este combinaţia liniară corespunzătoare a diferenţelor finite progresive a funcţiilor. Cu acestea se pot defini diferenţe finite regresive de ordinul 2 prin : ∇ 2 y i = ∇(∇y i ) = ∇y i +1 − ∇y i = ( y i − y i −1 ) − ( y i −1 − y i − 2 ) = = y i − 2 y i −1 + y i − 2 pentru i = 2.

adevărat . cunoscând ∇ p y i . Vom avea : ∇ p +1 y i = ∇(∇ p y i ) = ∇ p y i − ∇ p y i −1 = ipoteza = Δ p y i − p − Δ p y i − p −1 = = Δ(Δ p y i −( p +1) ) = Δ p +1 y i −( p +1) Din proprietăţile deduse la diferenţe finite progresive avem : ∇ p yi = ∑ (−1) j C ip yi − j j =0 p şi p!⋅h p precum şi celelalte consecinţe deduse la diferenţe finite progresive . putem defini ∇ p +1 y i = ∇(∇ p y i ) = ∇ p y i − ∇ p y i −1 Proprietăţi ale diferenţelor finite regresive Proprietatea (i) Demonstraţie : ∇ p yi = Δ p yi− p Prin inducţie după p .În general .. xi +1 .2.. Presupunem relaţia adevărată pentru p şi o vom demonstra pentru p+1 .Pe lângă ipotezele iniţiale n −1 ⎧ ⎫ anterioare se mai consideră şi un sistem de seminoduri ⎨ x 1 ⎬ ∈ [a. f xi . în care funcţia ⎩ i + 2 ⎭ i =0 ⎛ ⎞ este cunoscută y 1 = f ⎜ x 1 ⎟ ⎜ i+ ⎟ i+ 2 ⎝ 2⎠ 13 ..3 Diferenţa finită centrată ( δ ) În unele studii se defineşte diferenţa finită centrată . Pentru p = 1 avem : ∇1 y i = y i − y i −1 = Δy i −1 . xi + p = [ ] ∇ p yi+ p 1.. b] .

xi +1 . n − 1 −δ p y δ p +1 yi = δ (δ p y i ) = δ p y i+ 1 2 i− 1 2 Proprietăţi ale diferenţelor finite centrate Proprietatea (i) δ p yi = Δp y i− p 2 ( presupunând că am definit diferenţa finită progresivă şi diferenţa finită regresivă pe întreg ansamblul de noduri echidistante cu pasul h/2 . Din definiţiile anterioare şi din relaţiile de legătură de mai sus mai putem deduce şi următoarele relaţii : δ p yi = ∇ p y i+ p 2 f xi ... Pentru p = 1 avem δy i = y i+ 1 2 −y i− 1 2 = Δy i− 1 2 . Demonstraţie : Inducţie după p .Definim diferenţele centrate de ordinul 1 prin : δyi = y şi în general i+ 1 2 −y i− 1 2 pentru i = 1. xi + p = p [ ] δ py i+ p 2 p!⋅h p k δ p yi = ∑ (−1) p −k C p y k =0 i+k − p 2 14 .. Presupunem relaţia adevărată pentru p şi o demonstrăm pentru p + 1 : δ p +1 yi = δ p y = Δp y⎛ p⎞ 1 ⎜ i − ⎟+ ⎝ 2⎠ 2 i+ 1 2 −δ p y i− 1 2 = ipoteza = Δ p y = Δ p +1 y i− p +1 2 i− p −1 2 − Δp y i− p +1 2 = − Δp y⎛ p⎞ 1 ⎜ i − ⎟− ⎝ 2⎠ 2 adică are loc egalitatea ..

dacă produsul lor scalar este 0 : (f. Procedeul de ortogonalizare Teoremă .precum şi concluziile trase la celelalte diferenţe divizate .. pe care avem definit un produs scalar ) . normat ... 1. atunci se poate construi un sistem ortonormat g1 . f ) = 1 Sistemul este ortonormat dacă este un sistem ortogonal şi cu elementele normate .Două elemente se numesc ortogonale . 1. g n astfel 15 .g)=0... Dacă ϕ1 . adica f = ( f . Fie H un spaţiu Hilbert ( spaţiu liniar . ϕ 2 .Elementul f ∈ H se numeşte normat dacă f = 1. Polinoame ortogonale . Un sistem ortonormat este întotdeauna liniar independent deoarece are determinantul Gramm egal cu 1 ... ..4 Operatorul de mediere ( μ ) În aceleaşi condiţii avem : μy i+ 1 2 = y y i +1 + y i 2 1 2 μy i = i+ +y 2 i− 1 2 Δp y μΔ y i = p i+ 1 2 + Δp y 2 i− 1 2 şi toate celelalte concluzii . Definiţii : . liniar independent . ϕ n este un sistem de elemente din spaţiul Hilbert H . complet . g 2 .3 .2.

Este clar că dacă schimbăm ponderea p (x ) sau intervalul [a. Aceasta are loc pentru că funcţiile 1. de exemplu ca să avem coeficientul dominant 1 . iar combinaţiile liniare ale lor formează polinoame . x n . b] . Qn unde Qn este polinom de gradul n ... sau ca acest coeficient să fie pozitiv şi norma polinomului să fie 1 . Procedeul de ortogonalizare ne permite să constrium în L 2 ( p )[a.. 1. x1 . x 2 . b] . b] vom obţine diferite sisteme de polinoame ortogonale . adica un sistem de polinoame pentru care au loc relaţiile : a b ∫ p( x)Q a b k ( x)Ql ( x)dx = 0... Aici vom lua drept produs scalar ( f . g ) = ∫ p( x) f ( x) g ( x)dx . Pentru polinoamele ortogonale se stabilesc relaţii de recurentă utile de forma : α n +1 ⋅ Qn +1 ( x) + (α n − x ) ⋅ Qn (x ) + α n −1 ⋅ Qn −1 ( x ) = 0 unde α n −1 = ∫ p(x ) ⋅ x ⋅ Q a b a b n −1 ( x) ⋅ Qn ( x )dx 2 n −1 ∫ p(x ) ⋅ Q (x )dx αn = ∫ p(x ) ⋅ x ⋅ Q (x )dx 2 n a b ∫ p(x ) ⋅ Q (x )dx 2 n a b 16 . atunci sistemul de polinoame ortogonale pe intervalul [a. b] dat şi cu ponderea p ( x ) dată . unde 2 a b p (x ) este o funcţie fixată numită pondere care este pozitivă pe [a. va fi unic cu această proprietate .. spaţiul funcţiilor reale pentru care există ∫ p( x) f (x )dx . şi invers ...încât elementele lui să fie combinaţii limiare de elemente ale sistemului ϕ1 . Dacă introducem condiţii suplimentare asupra polinoamelor ortogonale .1 Sisteme de polinoame ortogonale Luăm drept H = L 2 ( p )[a.. sunt liniar independente pe [a... Se arată că până la înmulţirea cu un scalar acest sistem este unic . pentru _ k ≠ l . Q1 .. ϕ 2 . b ] sistemul de polinoame ortogonale Q0 . ϕ n .3.... b ] .

.k = ∫ p( x) ⋅ x ⋅ Qi ( x) ⋅ Qk ( x)dx . adică expresiile ( x)dx = 1. Qn (x) are pe intervalul [a. iar dacă punem prin convenţie că Q−1 ( x) ≡ 0 .. şi notând cu α i . < x nn +1) sunt rădăcinile polinomului Qn +1 ( x) atunci +1 n n ( ( x1( n +1) < x1( n ) < x 2 +1 < x 2 < .3. a b formula de recurenţă pentru polinoame ortonormate devine α n . pentru n ≥ 1 . α n −1 . Dacă ( ( x1( n ) < x 2n ) < .3...2. < x nn ) < x nn +1) +1 1.α n +1 = ∫ p(x ) ⋅ x ⋅ Q a b a b n ( x) ⋅ Qn +1 ( x )dx 2 n +1 ∫ p(x ) ⋅ Q (x )dx ∫ p( x)Q a b 2 i Dacă Qi (x) este ortonormat .n ( x ) = 0 . b] exact n rădăcini distincte .n − x ) ⋅ Qn ( x ) + α n −1 ⋅ Qn −1. α n +1 se simplifică .n +1 ⋅ Qn +1 ( x) + (α n . 17 . pentru _ i = 0. relaţia de recurenţă are loc şi pentru n = 0 .Ecuaţia diferenţială pe care o verifică polinoamele ortogonale Presupunem că ponderea p(x ) satisface următoarea ecuaţie diferenţ ială : p ' ( x) a + bx astfel încât p( x) ⋅ (c + dx + ex 2 ) să se anuleze în = 2 p ( x) c + dx + ex [a. dispare numitorul .3. b] (limitarea este puternică dar este satisfăcută pentru capetele intervalului principalele polinoame ortogonale ). deci pentru orice n ≥ 0 ..2 Proprietatea rădăcinilor polinoamelor ortogonale ..1.. 1.. α n . < x nn ) sunt rădăcinile polinomului Qn (x) şi ( ( x1( n +1) < x 2n +1) < ..

q ) Γ( p ) = ∫ x p −1 ⋅ e − x dx = ( p − 1)! 0 ∞ şi B( p.Ecuaţia diferenţială pe care o verifică este atunci " ' (c + dx + ex 2 )Qn ( x) + [(a + d ) + (b + 2e )]Qn ( x) − α n Qn ( x) = 0 ( α n se determină prin egalarea cu 0 a coeficientului lui x n ) . β ) ( x) = .3 … n!⋅2 n dx – ortogonale pe [− 1.1. Pentru prezentarea cazurilor particulare de sisteme de polinoame ortogonale avem nevoie de funcţiile Γ( p ) şi B( p.1] cu ponderea (−1) n dn α +n ⋅ (1 − x) −α ⋅ (1 + x) − β ⋅ n (1 − x ) ⋅ (1 + x) β + n . Deci polinoamele lui Legendre sunt : 1 dn ⋅ n ( x 2 − 1) n pentru n= 0. Cazuri particulare de polinoame ortogonale (i)Polinoamele lui Jacobi p( x ) = (1 − x) α (1 + x) β sunt : Pn(α .2.3. cuα .4. Nu insistăm asupra lor decât într-un caz particular şi anume : (ii) Polinoamele lui Legendre sunt cazuri particulare ale polinoamelor lui Jacobi şi anume când α = β = 0 rezultând ponderea p( x ) ≡ 1 . q ) = ∫ x p −1 ⋅ (1 − x) q −1 dx = 0 1 Γ( p ) ⋅ Γ(q ) Γ( p + q ) 1. β > −1 n n!⋅2 dx [ ] Ln ( x ) = [ ] 18 .

L4 ( x) = (35 x 4 − 30 x 2 + 3).. deci cu x < 1 ..... Formula de recurenţă este : (n + 1) Ln +1 ( x) − (2n + 1) ⋅ x ⋅ Ln ( x) + nLn −1 ( x) = 0 Ecuaţia diferenţială pe care o satisfac este : d ⎡ 2 dLn ( x ) ⎤ ⎢(1 − x ) dx ⎥ + n(n + 1) ⋅ Ln ( x) = 0 . L1 ( x) = x. 8 (iii) Polinoamele lui Cebâşev de specia întâi – ortogonale pe .3…......... L3 ( x) = (5 x 3 − 3x)....m ≠ n π 19 .. Dând lui n valorile 0 şi 1 ..... n = m ≠ 0 0 ⎪2 ⎩ 0..... m ≠ n ⎪ Avem : ∫ 1 ⋅ Ln ( x) ⋅ Lm ( x)dx = ⎨ 2 ⋅ Γ(n + 1) ⋅ Γ(n + 1) = 2 .. şi apoi folosind formula de recurenţă obţinem cazurile particulare : L0 ( x) = 1...... L2 ( x) = 1 1 1 (3 x 2 − 1).... dx ⎣ ⎦ Pentru ele are loc formula lui Laplace : Ln ( x ) = (x − π∫ 0 1 π x 2 − 1 ⋅ cos θ ) n dθ .. 8 2 2 1 L5 = (63x 5 − 70 x 3 + 15 x). m = n −1 ⎪ n!⋅(2n + 1) ⋅ Γ(n + 1) 2n + 1 ⎩ 1 Facem observaţia că polinoamele de grad par conţin numai puteri pare ale lui x . pentru n= 0. Avem relaţia : 1 −1 ∫ Tn ( x) ⋅ Tm ( x) 1− x2 ⎧π . iar cele de grad impar conţin numai puteri impare ale lui x . m = n = 0 ⎪π dx = ( x = cos t ) = ∫ cos nt ⋅ cos mtdt = ⎨ ...1..... cu ponderea 1 sunt : p ( x) = 1− x2 Tn = cos(n ⋅ arccos x).....⎧ 0.....2..

2 n −1 care se numesc şi polnoamele cele mai apropiate de zero (deci care se abat cel mai puţin de la 0 ). pentru n=1. cu coeficientul dominant 2n . deci cu coeficientul dominant 1 .3.2. Se observă deci că Tn ( x) este un polinom de grad n .1] (iv) Polinamele lui Cebâşev de specia a doua . k ≠ i ⎪ 1 − x 2 ⋅ U k ( x) ⋅ U i ( x)dx = ( x = cos t ) = ∫ sin( k + 1)t ⋅ sin(i + 1)tdt = ⎨π 0 ⎪2 . n − 1 .… Se obţine relaţia cos(n + 1)θ = 2 cos θ ⋅ cos nθ − cos(n − 1)θ .Formula de recurenţă este : Tn +1 ( x) = 2 xTn ( x) − Tn −1 ( x) . pentru cos(n ⋅ arccos x) = 0 ⇒ n arccos x = (2m + 1) ⋅ ⇒ x m = cos 2 2n Au fost studiate şi polinoamele Tn ( x) = m = 0.1. T1 ( x) = x T2 ( x) = cos(2 arccos x) = cos 2 (arccos x) − 1 = 2 x 2 − 1 celelalte obţinându-se prin relaţia de recurenţă . ele sunt distincte şi din intervalul [− 1. Tn ( x) . Pentru aflarea rădăcinii facem Tn ( x) = 0 adică π (2m + 1)π .… Avem : −1 ∫ 1 π ⎧ 0. n=0.k = i ⎩ Făcând derivata lui Tn+1 ( x) obţinem : 20 . sunt : U n ( x) = sin[(n + 1) arccos x ] 1− x2 . ortogonale pe [− 1.1] şi cu ponderea p( x) = 1 − x 2 . făcând substituţia θ = arccos x .2. Ecuaţia diferenţială pe care o satisfac este : (1 − x 2 )Tn" ( x) − xTn' ( x) + n 2Tn ( x) = 0 T0 ( x) = 1.

Tn'+1 ( x) = (n = 1) sin[(n + 1) arccos x ] ⋅ 1 1− x2 Formula de recurenţă pentru specia a doua este : = (n + 1)U n ( x) ⇒ U n ( x) = 1 Tn'+1 ( x) n +1 pentru n=1... cu α > − 1. Sunt date de relaţia : L(nα ) ( x) = (−1) α ⋅ x −α ⋅ e x Formula de recurenţă este : L(nα+)1 ( x) − ( x − α − 2n − 1) L(nα ) ( x) + n(α + n) L(nα−)1 ( x) = 0 ..1. L2 ( x) = x 2 − 4 x + 2.1.....… dx n ∫e − x2 ⎧ 0. (vi) Polinoamele lui Hermite –ortogonale pe [− ∞.. pentru n=0. ∞ ] . ∞ ] cu ponderea p ( x) = x α ⋅ e − x ....U 3 ( x) = 8 x 2 − 4 x..2. (v) Polinoamele lui Laguerre –ortogonale pe [0.U 1 ( x) = 2 x.3..3… Ecuaţia diferenţială pe care o satisfac este : " ' (1 − x 2 )U n ( x) − 3 xU n ( x) + (n 2 − 4n)U n ( x) = 0 cu : U o ( x) = 1. pe intervalul [0. pentru n=1.2. L1 ( x) = x − 1.. m = n Formula de recurenţă este : H n +1 ( x) − 2 xH n ( x) + 2nH n −1 ( x) = 0 . care sunt : L0 ( x) = 1. pentru n=1.2...… 21 .. ∞ ] .… dx n x L(nα ) ( x) + (α + 1 − x) ⋅ L(nα ) ( x) + nL(nα ) ( x) = 0 Tot polinoame Laguerre se numesc uneori şi cazurile particulare când α = 0 şi deci p( x) = e − x ..2. U 2 ( x) = 4 x 2 − 1.… Ecuaţia diferenţială pe care o satisfac este : d n α +n − x ( x ⋅ e ) ...2. cu ponderea p ( x) = e − x Sunt date de : H n ( x) = (−1) n ⋅ e x Avem : ∞ −∞ 2 2 [ ] " [ ] ' d n − x2 (e ) . pentru n=0.3.3.3.m ≠ n ⋅ H m ( x) ⋅ H n ( x)dx = ⎨ n ⎩2 ⋅ n!⋅ π .

. 2 4 8 1 1 x 5 = (10T0 + 5T3 + T5 ).. Pentru cosx avem dezvoltarea x2 x4 x6 x 2n + − + .. 1 = T0 . avem : cosx ≈ T0 − cosx ≈ 144 44 191 88 2 T0 − T2 . x 4 = (3T0 + 4T2 + T4 ).Ecuaţia diferenţială pe care o satisfac este : " ' H n ( x) − 2 xH n ( x) + 2nH n ( x) = 0 Cazuri particulare : H 0 ( x) = 1.. T1 ( x) = x. Aplicaţii Primele şase polinoame Cebâşev de specia întâi sunt : T0 ( x) = 1.. T5 ( x) = 16 x 5 − 20 x3 + 5 x. H 3 ( x) = 8 x 3 − 12 x.. T6 ( x) = 32 x 6 − 48 x 4 + 18 x 2 − 1. T2 ( x) = 2 x 2 − 1. f ( x) = cos x . x ∈ R 2! 4! 6! (2n)! şi folosind puterile lui x scrise cu polinoamele lui Cebâşev de specia întâi .. Din aceste relaţii se pot scoate uşor puterile lui x în funcţie de aceste polinoame ale lui Cebâşev . luăm funcţia aproximăm printr-un polinom de minimax de gradul 2 .. x = T1 . x 2 = 1 1 1 (T0 + T2 ). H 1 ( x) = 2 x. T4 ( x) = 8 x 4 − 8 x 2 + 1. f : [a. x 3 = (3T1 + T3 ). b] → R. H 2 ( x) = 4 x 2 − 2. de grad n (numit şi polinom de minimax ). x 6 = (10T0 + 15T2 + 6T4 + T6 ). să fie minimă . 16 32 Se demonstrează că dacă f(x) este continuă pe [a.. pe care dorim să o De exemplu . T3 ( x) = 4 x 3 − 3 x. + (−1) n ⋅ + . există un polinom Pn (x) unic. b] . sau cos x ≈ − x 192 192 192 192 22 . avem : cos x = 1 − 1 ⎡1 ⎤ 1 ⎡1 ⎤ ⎢ 2 (T0 + T2 )⎥ + 4! ⎢ 8 (3T0 + 4T2 + T4 ⎥ 2! ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ Neglijând acum pe T4 care contribuie în mai mică măsură la formarea sumei (şi pentru că dorim un polinom de gradul doi ). astfel încât abaterea Δ min max = f ( x) − Pn ( x) .

x. b] . duce [− 1.1] . b−a De exemplu : Să se aproximeze funcţia F ( y ) = y 2 . Aceste transformări sunt : x= 1 [(b − a) x + (b + a)]. cu proprietăţi 23 .1] .1] în [− 1. Rezolvare : Se face transformarea x = 2y-1 . b] în [− 1.99479 .1] . Cea mai bună aproximare a unei funcţii în raport cu o seminormă Obiectivul acestei lucrări este de a expune o serie de tehnici de aproximare a unei funcţii oarecare prin funcţii simple . x cu polinoamele Cebâşev şi avem : 1 ⎡1 4 1 ⎤ 3 f ( x) = ⎢ (T0 + T2 ) + 2T1 + T0 ⎥ = T0 + T1 + T2 4 ⎣2 8 8 ⎦ 8 z= Renunţând la T2 (pentru că dorim aproximarea cu un polinom de gradul unu ) avem : 3 4 3 4 f ( x) ≈ T0 + T1 = + x 8 8 8 8 Revenind la intervalul [0. 8 8 8 1. 191 ≈ 0. se transformă în 1 f ( x) = ( x 2 + 2 x + 1) definită pe [− 1.1] 4 2 Înlocuim din nou 1 . care duce [0. duce [a. b] în [− 1. deci avem o eroare de 0. aproximaţia este 192 Observaţii : Dacă funcţia este definită pe [a. avem : F ( x) ≈ 3 4 1 + (2 y − 1) = y − care este aproximarea cerută .ar trebui făcute mai întâi transformări care să ducă intervalul [a. b] . uşor de implementat în calculator .4.1] .1] .00521 . şi invers . Pentru x = 0 .1] 2 1 (2 x − b − a) .o aproximare destul de bună a funcţiei cos printr-un polinom de gradul doi . iar F ( y ) definită pe [0.1] în [a. cu un polinom de minimax de gradul unu pe [0.

k = 1. polinoame trigonometrice . în timp ce mulţimile de funcţii în care se caută aproximarea . g ∈ X Dacă pe spaţiul X este definită o normă . ∀f ∈ X (4) f + g ≤ f + g . care satisface axiomele : (1) f ≥ 0. în spaţiul de funcţii infinit dimensional este definită o normă sau măcar o seminormă . Astfel problema abstractă care stă la baza acestor tehnici este aceea a aproximării elementelor unui spaţiu infinit dimensional prin reprezentanţi ai unui subspatiu finit dimensional . funcţii polinomiale pe subintervale . 1. 1) Spaţiul funcţiilor continue pe o mulţime compactă D ⊂ R n Se notează cu C(D) şi este înzestrat cu norma lui Cebâşev : f = sup f ( x) . 24 .4. ca fiind o funcţie .. Mulţimea funcţiilor reale este un spaţiu liniar infinit dimensional .Norma induce o convergenţă în spaţiul X : un şir { f k }..bune de regularitate : polinoame algebrice . ∀α ∈ R. etc. Acest rezultat este însă specific spaţiilor finit dimensionale. polinoame trigonometrice de ordin limitat – sunt subspaţii finit dimensionale . În continuare vom enumera principalele spaţii liniar normate care ne vor fi utile . : X → R .2. X este un spaţiu liniar normat .polinoame algebrice de grad limitat. ∀f ∈ X (2) f = 0 ⇒ f = 0 (3) α ⋅ f = α ⋅ f .1 Spaţii liniare normate şi seminormate . b] . Pentru a preciza însă noţiunea de aproximare şi a putea aprecia eroarea care apare dacă înlocuim obiectul aproximării prin elementul aproximant . vom nota spaţiul funcţiilor continue pe un compact cu C[a. într-un spaţiu finit dimensional . Dacă n = 1 şi D = [a.b].. este convergent în norma . ∀f . convergenţa în raport cu o normă implică convergenţa în raport cu orice altă normă . . este necesar să presupunem că . k →∞ Este cunoscut faptul că . în cazul infinit dimensional convergenţa în raport cu o normă nu induce neapărat convergenţa în raport cu altă normă . ∀f ∈ C ( D) x∈D Axiomele normei sunt uşor de verificat în acest caz şi convergenţa în raport cu această normă este convergenţa uniformă a şirurilor de funcţii . toate fiind echivalente cu convergenţa pe componente . este un interval închis şi mărginit pe axa reală . la f ∈ X dacă lim f k − f = 0 . Se defineşte norma pe un spaţiu liniar real X .

b] . ∀a. pentru orice două funcţii f1 . iar D0 f = f . b] .2)Spaţiul funcţiilor de m ori derivabile cu derivatele continue pe o mulţime compactă D ⊂ R n . Convergenţa şirurilor faţă de această este echivalentă cu convergenţa uniformă a funcţiilor şi a derivatelor lor până la ordinul n . şi este înzestrat cu norma : f = max Di f . c ≥ 0.∂ in x n k =1 în care normele derivatelor sunt cele ale lui Cebâşev . b > 0. vom dovedi mai întâi inegalitatea : a p bq 1 1 ab ≤ + . b] acest spaţiu . m 3) Spaţiul L p [a.. care poate fi şi nemărginit . integrabile ( în sens Lebesque ) pe intervalul [a. cu + = 1 p q p q cp 1 + − c. obţinem inegalitatea de mai sus . notăm cu C m [a. i = ∑ ik ∂ 1 x1∂ i2 x 2 . Pentru a dovedi axioma triunghiulară (iv) din definiţia normei . ∫ f ( x) g ( x) dx ≤ ⎜ a ⎟ ⎟ ⎜ a ⎠ ⎠ ⎝a ⎝ Cu ajutorul acestei inegalităţi se poate obţine acum . ţinând seama că (p-1)q =p . f ∈ C m ( D) i =0 n ∂i f Di f = i . b] .. b] şi g ∈ Lq [a. f 2 ∈ L p [a. b= g ( x) g q şi integrând ambii membri de la a la b obţinem inegalitatea lui Hölder : ⎞ q ⎞ ⎛b ⎛b ⎜ ∫ f ( x) p dx ⎟ ⎜ ∫ g ( x) q dx ⎟ . al funcţiilor f de variabilă reală definite aproape peste tot în [a.b] .b] măsurabile şi cu puterile f . Fie acum funcţiile f ∈ L p [a. se poate înzestra cu norma : f = ( ∫ f dx) p a b p 1 p p . b 1 p 1 25 .Luând în inegalitatea de mai sus : a= f ( x) f p . se notează cu C m (D) . care este 0 pentru c = 1 . care devine egalitate pentru a=b .1 ≤ p < ∞ . Dacă n = 1 şi D = [a. şi Luând minimul funcţiei ϕ (c) = p q punând c = ab 1 ( p −1) −1 ( p −1) . b].


a

b

f 1 ( x) + f 2 ( x) dx ≤ ∫ f 1 ( x) ⋅ f 1 ( x) + f 2 ( x)
p a 1 p q ( p −1) ⎛b ⎞ ⎜ f ( x) + f ( x) ⋅ ∫ 1 dx ⎟ 2 ⎜a ⎟ ⎝ ⎠ 1 q

b

p −1

dx + ∫ f 2 ( x) ⋅ f1 ( x) + f 2 ( x)
a

b

p −1

dx ≤
1 q

⎛b ⎞ p ≤ ⎜ ∫ f1 ( x) dx ⎟ ⎜ ⎟ ⎝a ⎠

⎛b ⎞ p + ⎜ ∫ f 2 ( x) dx ⎟ ⎜ ⎟ ⎝a ⎠

1

p

⎛b ⎞ q ( p −1) ⋅ ⎜ ∫ f 1 ( x) + f 2 ( x) dx ⎟ ⎜ ⎟ ⎝a ⎠

de unde urmează inegalitatea lui Minkovski : f1 + f 2 p ≤ f1

Convergenţa unui şir de funcţii în raprot cu norma din L p [a, b] se numeşte convergenţă în medie de ordin p . În cazul p = 2 este vorba de convergenţă în medie pătratică . Este uşor de văzut că un şir de funcţii uniform convergent este şi convergent în medie de orice ordin , dar reciproca nu este adevărată . O clasă importantă de spaţii liniare o formează cele cu produs interior . Într-un spaţiu liniar X se spune că s-a definit un produs interior dacă există o aplicaţie care duce fiecare pereche de elemente f , g ∈ X într-un număr real notat ( f , g ) cu proprietăţile : (a) ( f , g ) = ( g , f ), ∀f , g ∈ X (b) (α 1 f1 + α 2 f 2 , g ) = α 1 ( f1 , g ) + α 2 ( f 2 , g ), ∀α 1 , α 2 ∈ R, ∀f1 , f 2 ∈ X (c) ( f , f ) ≥ 0, ∀f ∈ X (d) ( f , f ) = 0 ⇒ f = 0 Produsul scalar vectorial din R n , ( f , g ) = f1 g1 + f 2 g 2 + ... + f n g n ,este un exemplu

p

+ f2

p

de produs interior. Dacă ( f , g ) = 0 ,se spune , ca şî în spaţiul R n , că cele două elemente sunt ortogonale . Din axiomele produsului interior rezultă că , pentru orice f , g ∈ X şi α ∈ R avem relaţia : (*) 0 ≤ ( f + αg , f + αg ) = ( f , f ) + 2α ( f , g ) + α 2 ( g , g ) de unde

( f , g )2 − ( f , f )(g , g ) ≤ 0, sau ( f , g ) ≤ ( f , f ) 12 ⋅ (g , g ) 12
care este inegalitatea lui Schwarz. Aceasta permite să dovedim că :
f = ( f , f ) 2 , ∀f ∈ X este o normă pe X.
1

Într-adevăr axiomele (1),(2),(3) ale normei rezultă din cele ale produsului scalar cu uşurintă , iar inegalitatea triunghiulară rezultă cu ajutorul inegalităţii lui Schwarz :

= ( f + g , f + g ) = f + 2( f , g ) + g ≤ f + 2 f ⋅ g + g = ( f + g ) Deci am definit o normă , care se numeşte norma indusă de produsul interior . Dacă în inegalitatea triunghiulară de mai sus are loc egalitatea pentru anumiţi f , g ∈ X , g ≠ 0 ,atunci din relaţia (*) găsim :
f +g
2 2 2 2 2 2

26

f + αg şi luând α =
− f

2

= ( f +α g

)

2

, obţinem f + αg = 0 adică f + αg = 0 g În general se spune că o normă este strictă dacă are loc implicaţia :

f , g ∈ X , f + g = f + g ⇒ ∃α 1 , α 2 ∈ R, α 1 + α 2 ≠ 0, α 1 f + α 2 g = 0.

Din cele arătate mai sus rezultă că norma indusă de produsul interior este strictă . − f iar când g = 0 luăm Într-adevăr , dacă g ≠ 0 putem lua α 1 = 1, α 2 = α = g Un exemplu de spaţiu cu produs interior este spaţiul L2 [a, b] definit mai sus . Produsul interior se poate defini în acest caz prin

α 1 = 0, α 2 = 1 .

( f , g ) = ∫ f ( x) g ( x)dx
a

b

Axiomele (a),(b),(c),(d) sunt uşor de verificat , cu observătia că funcţia nulă este aici funcţia egală cu zero a.p.t.(aproape peste tot – adică este nenulă pentu o mulţime numărabilă sau finită de elemente ). Norma definită mai sus în L2 [a, b] este evident norma indusă de acest produs interior . O generalizare naturală a acestui produs este

( f , g ) p ( x ) = ∫ p( x) f ( x) g ( x)dx
a

b

, unde p(x) este o funcţie fixată numită
b

pondere cu proprietăţile : p( x) ≥ 0, ∀x ∈ [a, b]; ∫ p( x)dx > 0 .
a

Norma indusă de acest produs interior este : pentru p( x) ≡ 1 găsim f
2

f

p( x)

= ( ∫ p ( x) f ( x) 2 dx) 2 , iar
a

b

1

.

În teoria aproximării funcţiilor este sufucientă în multe cazuri o ipoteză mai slabă decât cea a existenţei unei norme pe spaţiul X. Vom spune că pe spaţiul X s-a definit o seminormă , dacă există o funcţie . : X → R care satisface axiomele (1),(3),(4) ale normei .Evident că o normă este în acelaşi timp şi seminormă , dar dacă efectiv axioma (2) nu este satisfăcută pentru anumiţi x ∈ X ,vom spune că . este o seminormă proprie. Pentru o seminormă proprie , deşi 0 = 0 ,după axioma (3) , există şi elemente x ≠ 0 care au
x = 0 .Dacă pe spaţiul X este definită o seminormă , se spune că spaţiul X este

un spaţiu liniar seminormat . Exemple de spaţii seminormate vom întâlni în paragrafele următoare . O clasă de seminorme o formează cele induse de semi-produs interior , adică o aplicaţie pe X×X → R , care satisface numai axiomele (a),(b),(c) ale unui produs interior. 27

Inegalitatea lui Schwarz rămâne valabilă şi în acest caz , ceea ce permite demonstrarea inegalităţii triunghiulare . De asemenea , pe aceeaşi cale se arată că o seminormă indusă de un semi-produs interior este strictă , ceea ce înseamnă că are loc implicaţia puţin modificată :
∃f , g ∈ X , f + g = f + g ⇒ ∃α 1 , α 2 ∈ R, α 1 + α 2 ≠ 0, α 1 f + α 2 g = 0.

Din axiomele seminormei urmează imediat inegalitatea : (**) x − y ≤ x − y , ∀x, y ∈ X Dacă Y ⊂ X este un subspaţiu al spaţiului liniar seminormat X, Y la rândul lui este seminormat cu seminorma definită ca restricţie la Y a seminormei date pe X .
1.4.2 Definiţia celei mai bune aproximări

Fie acum pe spaţiul de funcţii infinit dimensionale X , definită o seminormă , . şi fie X m un subspaţiu liniar al lui X , finit dimensional , cu dim X m = m .Să precizăm noţiunea de aproximare a unei funcţii f ∈ X prin funcţii din X m . Pentru fiecare funcţie g m ∈ X m , f − g m ≥ 0 este o măsură a erorii care s-ar face dacă în locul funcţiei f am folosi funcţia g m .Este natural atunci să spunem că g m este o cea mai bună aproximaţie în X m a lui f , în raport cu seminorma dată , dacă are loc egalitatea : (***) f − g m = inf f − g m = d m
g m ∈X m

Din definiţia aceasta nu rezultă că există totdeauna cea mai bună aproximaţie în raport cu o seminormă şi nici că este unică . De aceea existenţa şi unicitatea trebuie studiate pentru fiecare caz în parte . De asemenea o problemă deosebită este şi calculul efectiv al celei mai bune aproximaţii în cazul în care există şi este unică . În anumite situaţii această problemă este ea însăşi o chestiune dificilă care necesită la rândul ei aproximaţii. De importanţă deosebită este şi evaluarea erorii . Dacă seminorma este proprie , marginea inferioară d m din (***) poate fi şi zero , ceea ce înseamnă că

f − gm

nu este o evaluare potrivită a erorii . Mai adecvată este estimarea erorii

punctuale sau restului R( x) = f ( x) − g m ( x) ,adică a erorii într-un punct fixat x.Uneori se pot obţine evaluări într-o normă mai puternică decât seminorma dată . O altă problemă se referă la convergenta aproximării , adică la cercetarea condiţiilor în care , lăsând dimensiunea m a subspaţiului X m să crească la infinit , şirul celor mai bune aproximaţii g m converge la funcţia f pe care o aproximăm , în sensul unei norme pe X . Dacă are loc această convergenţă , de va justifica în practică determinarea unor aproximări g m din ce în ce mai bune odată cu creşterea lui m şi oprirea calculelor atunci când diferenţa a a două aproximări succesive este neglijabilă . Vom lua un exemplu . Fie X spaţiul funcţiilor de n ori diferenţiabile într-o vecinătate a unui punct x0 , pe care definim seminorma :

28

care are pe x0 ca rădăcină de multiplicitate n+1 este polinomul identic nul . Restricţia seminormei de mai sus la acest subspaţiu este o normă . Dacă în plus d m = 0 (pentru o seminormă proprie ). Este ştiut că evaluarea restului într-un punct fixat x poate fi făcută de exemplu . (n + 1)! Convergenţa aproximării lui Taylor când n → ∞ are loc pentru funcţii analitice. cuξ = ξ ( x.4. j = 1. cu dimensiunea m=n+1 . n adică : f − g m = 0 ≤ f − g m .f = ∑ f ( j ) ( x0 ) .. Aceasta este o seminormă proprie pentru (0) că f =0 implică f ( x0 ) = f ' ( x 0 ) = . = f ( n ) ( x0 ) = 0 . g m ( j) ( x0 ) = f ( j ) ( x0 ). R ( x) = f ( x) − g m ( x) = 1. Luând în particular polinomul lui Taylor : f ( n +1) (ξ ) ' g m ( x) = f ( x0 ) + f ( x0 )( x − x0 ) + . ∀f ∈ X .. Deci d m = 0 şi cea mai bună aproximaţie în sensul acestei seminorme este polinomul lui Taylor g m .. pentru fiecare f ∈ X există măcar o cea mai bună aproximaţie în X m . x 0 ) în vecinătatea lui x0 . Atunci .. cea mai bună aproximaţie este unică ..3 Teoreme generale de existenţă şi unicitate Vom prezenta aici două rezultate generale de existentă şi unicitate a celei mai bune aproximaţii care acoperă majoritatea situaţiilor concrete . este o normă ... + ( x − x0 ) . care au pe x0 ca rădăcină de multiplicitate cel puţin n+1 . (n + 1)! avem g m ( x) = f ( x0 ). Să luăm drept spaţiu finit dimensional X m . în raport cu seminorma dată . În această ipoteză : f ( n +1) (ξ ) ( x − x0 ). cu dim X m = m . adică poate avea loc şi pentru funcţii neidentic nule . : X → R definită pe spaţiul X . ∀g m ∈ X n +1 . Teorema 1 Fie seminorma .. cu proprietatea că restricţia ei la subspaţiul X m ⊆ X .3. dacă presupunem în plus diferenţiabilitatea încă o dată a funcţiei şi continuitatea în x0 a derivatei de ordinul n+1 . Demonstraţie : 29 . j =0 n în care f = f iar ceilalţi termeni sunt derivatele lui f . căci singurul polinom de grad cel mult n .2. spaţiul polinoamelor de grad cel mult n .

.obţinem şi continuitatea normei din X . ar rezulta hm = 0 ∈ S m (pentru că în X m restricţia seminormei este normă ) ceea ce este absurd după definitia lui S m de mai sus ...... g m2 ) .. σ (gm 0 1 30 . g m2) .. ⎛ m ( 2⎞ 2 Fie acum g m ∈ X m oarecare ( g m ≠ 0 ) şi să notăm σ ( g m ) = ⎜ ∑ g mi ) ⎟ . evident ∈ S m şi deci : σ (gm ) f − gm ≥ gn − f = σ (gm ) gm − f ≥ σ (g m )ρ m − f .ca funcţie continuă . cum există hm ∈ S m . este mărginită pe S m şi îşi atinge marginile . ⎝ i =1 ⎠ gm Atunci avem .. In particular ... e2 . g mm ) + ε ( n ) ) − ϕ ( g m1) .. Să notăm acum cu S m mulţimea din X m dată de : m m ⎧ ( ( S m = ⎨hm ∈ X m / hm = ∑ hmi ) ei . ( ( ( Fie e1 . Norma ... hm ∈ S m } ≥ 0 De fapt ρ m > 0 .să considerăm funcţia de m variabile : ( ( ( ( ϕ ( g m1) ... deci compactă în spaţiul finit dimensional X m . g m2 ) + ε ( 2) .Aceasta arată că funcţia ϕ este continuă . g mm ) coordonatele în acestă bază a unei funcţii g m ∈ X m . g mm ) ) = f − g m = f − ∑ g mi ) ei n .Pentru a dovedi existenţa vom căuta să aplicăm teorema lui Weierstrass care arată că o funcţie continuă pe o mulţime compactă îşi atinge infimumul ... ∑ hmi ) i =1 i =1 ⎩ 2 ⎫ = 1⎬ ⎭ care este evident mărginită şi închisă . em funcţii care formeză o bază în X m . cu ρ m = hm ..... căci dacă ar fi nulă . e2 . Notând cu g m1) .. din (**) : ( ( ( ( ( ( ϕ ( g m1) + ε (1) . g mm ) ) = ( ( = f − ∑ ( g mi ) + ε ( i ) )ei − f − ∑ g mi ) ei ≤ i =1 i =1 n m ∑ ε ( i ) ei ≤ e ∑ ε ( i ) i =1 i =1 m m unde am notat cu e=max { e1 . em }. Avem atunci : ρ m = inf { hm . g m2 ) . pentru f ≡ 0 .. cu f ∈ X fixată . i =1 Avem .

. g m ... ipotezele de existentă din această teoremă sunt îndeplinite . cu dim X m = m . care verifică Atunci inegalitătile : 0 ≤ g m − g m ≤ f − g m + f − g m = 2d m = 0 . . g m ∈ X m . g mm ) ) . f + dm ρm are loc Notând cu Σ n = {g m ∈ X m / σ ( g m ) ≤ R} . Atunci cea mai bună aproximaţie a oricărie funcţii f ∈ X . să fie o normă . Existenţa celei mai bune aproximaţii are loc şi în condiţii mai generale decât cele din teorema 1 . g m2) .. g m ∈X m g m ∈Σ m Teorema lui Weierstass se poate aplica atunci funcţiei continue ϕ pe mulţimea compactă Σ n şi aceasta asigură existenţa celei mai bune aproximaţii . există şi este unică . astfel încât restricţia ei la subspaţiul finit dimensional X m ⊆ X .. să demonstrăm unicitatea prin reducere la absurd. g m2 ) . g m2 ) ... Deci cea mai bună aproximaţie este unică . în raport cu seminorma dată . demonstrează că g m − g m = 0 şi cum pe X m seminorma este o normă .. contrar presupunerii făcute . Ipoteza d m = 0 care asigură unicitatea nu este însă întotdeauna îndeplinită în cazuruile concrete care vor urma . g mm ) ) = f − g m . Cu aceasta teorema este complet demonstrată . O altă condiţie care asigură unicitatea celei mai bune aproximaţii se referă la un anumit tip de seminormă – seminorma strictă . avem că g m − g m = 0 ..... în X m . Presupunem că ar exista două funcţii condiţia : f − gm = f − gm = dm = 0 . distincte . Dacă d m = 0 .De aici rezultă că pentru toate funcţiile g m ∈ X m cu σ ( g m ) > R = inegalitatea : ( ( ( d m < ϕ ( g m1) . 31 . avem atunci : (1 ( ( ( ( ( d m = inf ϕ ( g m ) . g mm ) ) = inf ϕ ( g m1) . dar în toate cazurile concrete pe care le vom studia . Teorema 2 Fie pe spaţiul liniar X definită o seminormă strictă .

dupa demonstraţia de la teorema 1 la unicitate . g m ∈ X m distincte . α 2 care nu sunt ambele nule astfel ca : (****) α1 ( f − g m ) + α 2 ( f − g m ) = 0 . deci g m = g m .Demonstraţie : Existenţa rezultă din teorema precedentă . Deci în ambele cazuri este contrazisă presupunerea existenţei a două cel mai bune aproximaţii . Atunci din inegalităţile : dm ≤ f − ≤ gm + gm 1 = 2 f − (gm − gm ) ≤ 2 2 1 1 1 1 f − gm + f − gm = dm + dm = dm 2 2 2 2 vom avea : 2 f − (gm + gm ) = f − gm + f − gm . α1 + α 2 ceea ce conduce . rezultă existenta numerelor reale α 1 . Dacă α 1 + α 2 = 0 . g m − g m = 0 . deci avem unicitate . contrazice Vom considera două cazuri posibile . Dacă α 1 + α 2 ≠ 0 . deci din nou se contrazice presupunerea făcută . din (****) rezultă că presupunerea . 32 . Cum seminorma este strictă . împărţind la α 1 + α 2 în inegalitatea (****). Pentru a demonstra unicitatea presupunem că ar exista astfel încât : g m . În cazuri concrete este posibil ca nici una din cele două ipoteze de unicitate prezentate de noi să fie verificate şi să fie necesar să demonstrăm direct unicitatea . f − gm = f − gm = dm . obţinem : 0 ≤ dm ≤ f − α1 g m + α 2 g m = 0 deci d m = 0 .

. n . n Adică un sistem liniar neomogen de n+1 ecuaţii cu n+1 necunoscute (a 0 .. Atunci sistemul devine : ∑a j =0 n j ⋅ x j = y i . . . b].. p k (x) unic determinat astfel încât y i = f ( xi ) = p k ( xi ) .... n adică un sistem liniar neomogen de n+1 ecuaţii cu k+1 necunoscute (a 0 . x ≠ xi . i = 0. iar pe intervalul [a. în funcţie de valorile cunoscute din tabel . Aceasta înseamnă că avem : ∑a j =0 k j ⋅ x j = y i .. i = 0.. a n ) cu determinantul sistemului : n 1 x 1 .. a1 . luăm un distincte . n≥i > j ≥0 n 1 x 1 . continuă .... Dacă n<k sistemul poate fi : compatibil ( dar nu cu soluţie unică ) sau incompatibil . n şi se pune problema aproximării funcţiei f în acest punct x ...Capitolul 2 Interpolare polinomială Considerăm o funcţie sistem de n + 1 noduri {xi }in=0 f : [a.. i = 0.. n adică avem tabelul : xi f ( xi ) x0 =a y0 x1 y1 x2 y2 … … x n −1 y n −1 xn = b yn Se dă un punct x ∈ [a. a1 .. x1n = ∏ (xi − x j ) ≠ 0 . x0 0 1 1 x1 .. Deci acest sistem are soluţie unică şi deci polinomul de interpolare este unic şi de grad n ( dacă a n = 0 va fi de grad < n ) 33 .. b] . a k ) . b] → R . pentru i = 0.. pentru i = 0. x n n determinant Vandermonde ) .. .. pentru că nodurile sunt distincte ( este un . în care cunoaştem valorile funcţiei y i = f ( xi ) . Rămâne cazul n ≥ k şi cum noi dorim să avem k maxim . Problema interpolării polinomiale constă în aproximarea funcţiei f în acest punct x printr-un polinom : p k ( x) = ∑ a j ⋅ x j j =0 k unde k să fie maxim . ambele cazuri sunt neinteresante . alegem k=n .

n . Notăm cu : ω n +1 ( x) = ( x − x0 )( x − x1 ).( x − x n ) = ∏ ( x − x k ) k =0 k ≠i n Pentru a determina şi constanta ci . n ... Teoremă de existenţă şi unicitate Există un polinom unic P de grad cel mult n şi care satisface P( xi ) = f ( xi ) .... unde : ⎧1.. un polinom de i =0 n grad n+1 şi convenim ω 0 ( x) ≡ 1 ( se numeşte polinom fundamental Newton). pentru i = 0.. i ≠ j Cu aceste notaţii rezultă că nodurile x0 .. x n ..( x − x n ) = ∏ ( x − xi ) . pentru orice i = 0..( xi − x n ) ( x − x 0 )( x − x1 ).1...( xi − xi −1 ) ( xi − xi +1 ). x0 . n . de grad cel mult n . care satisface ecuaţia li ( x j ) = δ ij pentru j = 0. x1 ..Polinomul de interpolare Lagrange Fie o funcţie f : [a.. notaţia poate fi şi p n ( f .( x − x n ) li ( x) = ( xi − x0 )( xi − x1 ).. x) .( xi − x n ) = ∏ ( xi − x k ) ⇒ k =0 k ≠i n ci = 1 ⇒ ( xi − x0 )( xi − x1 ). Demonstraţie : Vom demonstra mai întâi că ... x n sunt rădăcini ale lui li (x) .. există un polinom li (x) . b] → R . în care cunoaştem valorile funcţiei y i = f ( xi ) ..( x − xi −1 ) ( x − xi +1 ). xi −1 .. iar pe intervalul [a.. deci vom obţine : 1 = ci ( xi − x0 )( xi − x1 )..( xi − xi −1 ) ( xi − xi +1 )... n . punem condiţia l i ( xi ) ≡ 1 ... 34 .. pentru i = 0... x1 . i = j li ( x j ) = δ ij = ⎨ ⎩0.. luăm un sistem de n + 1 noduri {xi }in=0 distincte oarecare . xi +1 . b] .. 2....Notaţia folosită este p n ( f .( x − xi −1 ) ( x − xi +1 ). continuă .( xi − xi −1 ) ( xi − xi +1 ).( xi − x n ) Acest polinom este polinomul fundamental Lagrange . x) iar dacă nodurile sunt fixate . deci avem relaţia : l i ( x) = ci ( x − x0 )( x − x1 ).

... x n . x) + ω n +1 ( x) ⋅ Q( x) . . x0 . este uşor de demonstrat deoarece luăm Pn ( xi ) = ∑ f ( xi ) ⋅ l i ( x) .( xi − x n ) n = ∑ f ( xi ) ⋅ ∏ i =0 j =0 j ≠i n n x − xj xi − x j Considerând acum polinoamele fundamentale Newton ω n +1 ( x) = ( x − x 0 )( x − x1 )... rezultă că : R ( x) ≡ 0 ⇒ P ≡ Q . i =o n Pentru a dovedi unicitatea acestui polinom . x n .Existenţa unui polinom de grad cel mult n şi care în noduri verifică condiţia P( xi ) = f ( xi ) . x0 . atunci există un punct ξ situat în cel mai mic interval care conţine punctele x. .( x − x n ) 4 3 (n + 1)! 1444 24444 ω n +1 ( x ) 35 .. .. adică mai mare ca n. xi +1 . 2... x1 .1.. avem că : i =0 ω deci Observaţii : ' n +1 ( xi ) = ( xi − x0 )( xi − x1 ).. x0 .. x 0 ...2 Eroarea în interpolarea Lagrange Eroarea cu care este aproximată funcţia f(x) prin polinomul de interpolare este : Rn ( x) = f ( x) − Ln ( f .. de exemplu polinomul : Ln ( f . x1 .. Atunci R=P-Q este ...( x − x n ) ( xi − x0 ).( xi − x n ) n i =0 Ln ( f . astfel încât : Rn ( x ) = f ( n +1) (ξ ) ( x − x0 )( x − x1 ). x1 ..Q de grad cel mult n şi care în noduri satisfac condiţiile de mai sus . x1 .. x n .... Acest unic polinom este polinomul de interpolare Lagrange : Ln ( f .... x) Teoremă : Dacă f ∈ C 2 n+1 ([a. b] . x n .. oricare ar fi polinomul Q(x) .. presupunem că ar exista două polinoame P. b]) şi x ∈ [a.. x) = ∑ f ( xi ) ω n +1 ( x) .( x − x n ) = ∏ ( x − xi ) ... xi −1 . de grad cel mult n şi se anulează în nodurile x0 . x n ..... x) = ∑ f ( xi ) i =0 n ( x − x0 ).. ' ( x − xi )ω n +1 ( xi ) Dacă nu impunem condiţia ca gradul polinomului să fie cel mult n se poate găsi o infinitate de polinoame care au valorile cerute în nodurile date .. x1 ... de asemenea . Deoarece cele n+1 zerouri ale lui R au fost presupuse diferite . dar se obţine atunci un polinom de grad cel puţin n+1 ..

( x − x n ) ⇒ Rn ( x) = ⋅ ω n +1 ( x) (n + 1)! (n + 1)! Observaţii : 1.. iar ca aceste să fie minim ar trebui ca nodurile x0 .b] şi notăm cu M n +1 = sup f ( n +1) ( x ) ...t. deci există un punct ξ ∈ [a. .. unde k este o constantă ce va trebui determinată . ϕ ( n ) ( z ) .b] . până se obţine o aproximare convenabilă în punctul x dat .d.. 3. x fiind punctul în care facem aproximarea. 36 .c. Aplicăm succesiv aceeaşi teoremă funcţiilor ϕ ' ( z ). x n să fie alese ca zerourile polinoamelor Cebâşev .. b]) . ne putem ocupa de ω n +1 ( x ) . prin procedeul AitkenNeville. obţinem : f ( x ) − Ln ( f ..( x − x n ) numitorul este diferit de 0 . ϕ ' ( z ) se anulează de n+1 ori pe [a. a. ( x ≠ xi . f ( n +1) (ξ ) f ( n +1) (ξ ) ( x − x0 )( x − x1 ).. deoarece funcţia este cunoscută doar pe câteva noduri .. b] → R prin ϕ ( z ) = f ( x) − Ln ( f . Din expresia lui ϕ (z ) avem : ϕ ( n +1) ( z ) = f ( n +1) ( z ) − k ⋅ (n + 1)! f ( n +1) (ξ ) Luăm aici z = ξ pentru k : k = (n + 1)! Deci : ϕ ( z ) = f ( x ) − Ln ( f . z ) − c.( z − x n ) = Rn ( z ) − k ⋅ ω n +1 ( z ) . Este evident că ϕ ( x 0 ) = ϕ ( x1 ) = . x ) . = ϕ ( x n ) = 0 şi că este de clasă C n+1 ([a... 2. Dacă f ( n+1) ( x) este mărginită pe [a. deci nu se ştie nimic de funcţie şi mai ales de derivatele ei .. x1 . ϕ " ( z ). Inseamnă că funcţia ajutătoare ϕ (z ) se anuleaza de n+2 ori pe [a..b] în punctele x.i... x0 .b] . În practică se pot calcula valorile diverselor polinoame Lagrange în mod iterativ . x ) ≤ (n + 1)! n+1 Utilizarea practică a acestei relaţii este foarte restrânsă . x n .. f ( x ) − Ln ( f . x1 .b ] M n +1 ⋅ ω (x ) . n) deci Rezultă că : k= ( x − x 0 )( x − x1 ). Să determinăm k astfel încât ϕ ( x) = 0 .. pentru _ i = 1.Demonstraţie : Definim funcţia ajutătoare ϕ : [a. atunci x∈[a .ϕ ( n +1) (ξ ) = 0 .. x ) să fie minimă . rezultă că ϕ ( n+1) ( z ) se anulează o dată pe [a.. z ) − k ( z − x0 )( z − x1 ).. Dacă vrem ca diferenţa f ( x ) − Ln ( f . b]. Conform teoremei lui Rolle .

2..ki ( x) dat de formula (1) este chiar polinomul de interpolare Lagrange pe nodurile x.n + ( xi − x k ) f ( xi ) ⎪ y 012...ki ( x) este polinom de grad k+1 . x1 ..( k −1). (i = 3. Polinoamele de gradul I şi anume y 0i ( x).. Notăm cu y i1i2 .. n)etc..ik ( x) polinomul de interpolare Lagrange pentru funcţia f .. i = k + 1.. i = 1.Procedeul Aitken-Neville Se calculează polinomul de interpolare Lagrange în mod iterativ . xi ..ki ( x k ) = xi − x k ⎪ De asemenea : ⎨ .. xik (k ≤ n).. k − 1 x j − xk y 012.. x0 ....1.( k −1).. n xi − x k Presupunând că y 012.. (i = 2... rezultă din formula de mai sus că y 012.. 37 . y 012i ( x)..2.. pentru j = 0... deja calculate sunt polinoame de interpolare de grad k în (1) y 012. i = 1. cu .3. i = 1.. xi2 ..k ( x) y 01i ( x). n se calculează uşor cu : y 0i ( x ) = Evident y 0i ( x) = f ( x 0 ) x − x0 x − xi f ( x0 ) f ( xi ) xi − x 0 . In plus .k ( x) ..3. avem că . i = k + 1. n Pornind de la aceste polinoame y 0i ( x) se pot construi : ajutorul formulei de recurenţă : x − xk y 012.( k −1) ki ( x j ) = = xi − x k x j − xi f (x j ) f (x j ) = f (x j ) ⋅ x j − xk x j − xi 1 1 = f (x j )(x j − x k − x j + xi ) xi − x k xi − x k = f (x j ) − ( x k − xi ) f ( x k ) ⎧ = f ( xk ) ⎪ y 012. construit pe nodurile xi1 . x k ..k ( x) y 012.ki ( x) = = f ( xi ) ⎪ xi − x k ⎩ Din cauza unicităţii polinomului lui Lagrange de interpolare rezultă că y 012.. n).ki ( x) = x − xi x .( k −1).. n y 0i ( xi ) = f ( xi )..

pentru un x fixat ( x f ) se rezervă în memorie locaţii doar pentru nodurile xi şi valorile funcţiei y i . 3 . x1 = 4. n . i = 1. Grafic avem : xi f ( xi ) x0 y0 x1 y1 x2 y2 x3 y3 y 03 y 013 y 0123 x4 y4 … … … … … … xn yn y0n y 01n y 012 n y 0123n M y 0123.2). x 4 (5. La programarea pe calculator . n − 1 .kn ( x) . 4 .Deci formula de recurenţă (1) ne permite calculul polinoamelor y 012.. în locaţiile y i . ob obţinând în final Ln ( x) = y 012. Să se afle polinomul de cel mai mic grad care trece prin punctele : x1 (0. y 012 . în urma celor n etape . i = k . 3.. i = 0. Exemplu : Dacă nodurile ar fi 1 . i = 1.n care reprezintă de fapt aproximări ale funcţiei f în punctul x f dat .3).1 . n xi − x k Astfel . 6 . În prima etapă a algoritmului se calculează y 0i .. n.1 . i = 0.. x 2 = 1.n y 01 y 02 y 012 y 04 y 014 y 0124 y 01234 Observaţie : Procedeul este şi mai bun dacă nodurile sunt aranjate în ordinea depărtării lor faţă de x f în care se face aproximarea . n vom avea : y 0 . x 4 = 7 Construim astfel polinomul de interpolare Lagrange ... Calculul se poate chiar opri înainte de a ajunge la n . nu matrici . Cu formula (1) se calculează y 012.ki ( x).. n se află y 012. ordinea nodurilor ar fi : x0 = 3. dacă diferenţa dintre două aproximări succesive în modul este mai mică decât un ε fixat de noi . din ce în ce mai bune.147) 38 . în locaţiile y i . astfel : yi = ((x − x0 ) yi − (x − xi ) y 0 ) xi − x0 . k = 1... n Înaintea etapei k . x3 = 6... x 2 (1. x3 (2.. 7 ... y 012. i = k + 1. i = k + 1. n care se păstrează tot în vectorul y. n . deci doar vectori ..ki ( x ) cu i = k + 1.( k −1)i ( x) . Deci la etapa k se pune : ((x − xk ) yi − (x − xi ) y k ) yi = . y 01 . iar aproximarea s-ar cere în 3.12).

. x n −1 ] − f [x0 ..2. x1 ] + ( x − x1 ) f [x. x1 ] − f [x0 .2 Polinomul de interpolare Newton Îl vom prezenta în trei variante .1. x1 ] = f [x0 .xi f ( xi ) Iar polinomul este : 0 2 1 3 2 12 5 147 (x − 1)(x − 2)(x − 5) (x − 0)(x − 2)(x − 5) (x − 0)(x − 1)(x − 5) + 3⋅ + 12 ⋅ + (0 − 1)(0 − 2)(0 − 5) (1 − 0)(1 − 2)(1 − 5) (2 − 0)(2 − 1)(2 − 5) (x − 0)(x − 1)(x − 2) 1 3 + 147 ⋅ = − (x − 1)(x − 2 )(x − 3) + x(x − 2 )(x − 5) − 2 x(x − 1)(x − 5) + (5 − 0)(5 − 1)((5 − 2)) 5 4 L3 ( f . x0 . x n −1 ] = f [x0 . x1 .. x0 ..b] o funcţie f : [a. x0 . x1 ] ⇒ f [x. x1 . x0 . cunoscută doar în sistemul de noduri oarecare şi distincte Construim diferenţele divizate în aceste puncte x.2.. f ( x) − f ( x0 ) ⇒ f ( x) = − f [x.. x0 ..Cu ajutorul diferenţelor divizate Presupunem că avem de aproximat în punctul x din intervalul [a. x) = 2 ⋅ + 49 x(x − 1)(x − 2 ) = x 3 + x 2 − x + 2 20 2. x1 . b] .. 2.. x0 . x0 ] − f [x 0 . x1 ] = f [x...0.. x0 . x n ] 39 .. x0 ]( x 0 − x) + f ( x 0 ) x − x0 f [x. x0 ..x n ] ⇒ x − xn f [x. x1 . intervalul [a. x0 . x1 . x1 .. x1 ... x n din {xi }in=0 ∈ [a. b] → R .. x 2 ] x − x2 f [x... continuă .. x1 ] x − x1 f [x. x 2 ] ⇒ f [x.1. x1 . x 2 ] + ( x − x 2 ) f [x.. x0 ] = f [x.b] . x n ] + ( x − x n ) f [x... x1 .. x n ] = f [x. x0 ] = f [x0 . x0 . x1 . x 2 ] = M f [x..5. x1 .. x0 .

.( x − x n −1 ) + f [x. x n ] Înmulţim a doua egalitate cu ( x − x0 ) . x n ] + ( x − x n ) f [x. x n ] ⋅ ω n +1 ( x) f ( x) = f ( x0 ) + f [x0 ... x0 .. x 2 ] + ( x − x 2 ) f [x. x 2 ] − f [x0 . x1 .( x − x n −1 ) şi adunăm ... x n −1 ] = f [x 0 . x 2 ]( x − x0 )( x − x1 ) + ... x1 . x1 . x1 ]( x − x0 ) + f [x0 .. x n ]( x − x0 )... x1 ]( x1 − x0 ) = f ( x0 ) + = f ( x0 ) + f ( x1 ) − f ( x0 ) = f ( x1 ) = f ( x0 ) + = f ( x0 ) + = f ( x0 ) + = f ( x0 ) + f ( x1 ) − f ( x0 ) ( x1 − x0 ) = x1 − x0 P ( x 2 ) = f ( x0 ) + f [x0 .. x1 ])( x 2 − x1 ) = x1 − x0 f ( x1 ) − f ( x0 ) ⎞ ⎟( x 2 − x1 ) = ⎟ x1 − x0 ⎠ x1 − x0 ) − f ( x1 ) − [ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x2 − x1 ) = = f ( x0 ) + f ( x 2 ) − f ( x1 ) + [ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x2 − x0 + x1 − x2 ) = x1 − x0 40 . x1 ] f ( x1 ) − f ( x0 ) ( x 2 − x0 ) + ( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) = x 2 − x0 x1 − x0 [ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x2 − x0 ) + ⎛ f ( x2 ) − f ( x1 ) − ⎜ [ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x2 − x0 ) + f ( x x1 − x0 x1 − x0 ⎜ ⎝ x 2 − x1 2 f ( x1 ) − f ( x0 ) ( x 2 − x0 ) + ( f [x1 .. x1 ] = f [x 0 .. + Ultima egalitate obţinută este de forma : f ( x ) = P ( x ) + Rn ( x ) unde P(x) este un polinom de grad cel mult n .. x 2 ] − f [x0 . x n . x 0 . ultima cu ( x − x0 )( x − x1 ).. x 0 . x1 . x1 .. n . După reduceri găsim : + f [x0 .. x 0 .. x1 . x 0 ] = f [x 0 . P ( x1 ) = f ( x0 ) + f [x0 . Vom arăta că acest P(x) obţinut este tocmai polinomul de interpolare care ne interesează în nodurile x0 .... x 0 . x1 ] + ( x − x1 ) f [x... x1 . x 0 ]( x − x 0 ) f [x. x1 ] M f ( x) = f ( x 0 ) + f [x. x1 . a treia cu ( x − x0 )( x − x1 ) . Trebuie să verificăm dacă P( xi ) = f ( xi ).. x1 ]( x 2 − x0 ) + f [x0 . … .. x1 .. x 0 . x 2 ] f [x.. x1 . x 2 ]( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) = f [x1 .. i = 0.Am obţinut deci : f [x.. Evident că P( x 0 ) = f ( x0 ) .

Astfel f [x0 . = f ( x0 ) + f ( x 2 ) − f ( x1 ) + [ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x1 − x0 ) = Deci relaţia scrisă anterior este o formulă de interpolare şi anume formula de interpolare Newton. x n ]( x − x0 )( x − x1 ). x0 .. x n ] ⋅ ω n +1 ( x) = . x 0 .... x1 . x n . x0 . x 0 ... 41 . x1 . ca fiind coeficientul lui x n din polinomul de interpolare . x) + f [x. x 2 ]( x − x0 )( x − x1 ) + . x n −1 . etc..x−x = f ( x0 ) + f ( x 2 ) − f ( x1 ) + f ( x1 ) − f ( x0 ) = f ( x 2 ). dar şi resturile coincid .. (n + 1)! dacă am impune condiţia f să fie de clasă C n+1 ([a. x 0 ] = lim f [x0 . x 2 .. x0 + h] = lim k +1ori Cu ajutorul polinomului de interpolare Newton putem da acum o altă definiţie diferenţie divizate de ordin n ... + f [x 0 .. x1 ]( x − x 0 ) + f [x0 . înseamnă că ultimul termen este restul la aproximarea funcţiei cu polinomul de interpolare Newton . x n −1 . + f ( x 0 + h) − f ( x 0 ) = f ' ( x0 ) h→0 h →0 h " f ( x0 ) f ( k ) ( x0 ) f [x0 . x n ] = n! (aşa cum am văzut anterior la legătura dintre diferenţele divizate şi derivatele funcţiei ). x 0 . şi cum polinomul de interpolare Newton coincide cu polinomul de interpolare Lagrange . lucru care se poate demonstra şi altfel : Pn ( f . x n −1 . x1 . deci : f ( n +1) (ξ ) f [x.. Cu ultima relaţie scrisă anterior se poate da un înţeles şi diferenţelor divizate în cazul în care două sau mai multe argumente coincid ... x1 . x0 ] = 14243 4 4 2! k! f [x0 .. x1 .. x1 . x 0 ] = f ' ( x0 ) . x) = f ( x0 ) + f [x0 . x n ..( x − x n −1 ) Relaţia devine : f ( x) = Pn ( f .... f [x0 ... x0 ] = .... b]) . x1 ... x 2 ..... Renunţând la x s-ar obţine că există un punct η în cel mai mic interval ce coţine nodurile aşa că : f ( n ) (η ) f [x0 .. x0 .... x n ] ⋅ ω n +1 ( x) .

x 2 ..... x k −1 ... x) = Rk ( x) . x0 . x0 .( x − x k −1 ) . x) − p k −1 ( f . x 2 . k − 1 Deci : Rk ( x) = a k ( x − x0 )( x − x1 )... relaţia de recurenţă pe care am dat-o la definiţia diferenţelor divizate (în capitolul anterior ) rezultă din relaţia de recurenţă pe care o satisfac polinoamele de interpolare şi pe care o vom da în continuare .. x k .. unde a k este o constantă pe care trebuie să o determinăm . x k ] .. x k −1 ... x1 .. x1 . x k .. x k −1 . x) − 0 = k!⋅ f [x 0 .. x k ... x)⎥ 144424443 ⎥ ⎢ gradul . not Rk (x) este un polinom de grad ≤ k ... x1 .. x k −1 .. Teoremă Polinoamele de interpolare şi diferenţele divizate relative la o funcţie f satisfac relaţia de recurenţă : p k ( f .... x1 . x0 . x 0 .. x) + f [x0 . x k .. x) − p k −1 ( f . x) = p k −1 ( f ..... ∀j = 0.. x) este f [x 0 . şi satisface condiţiile : Rk ( x j ) = 0. x1 . x1 .. x1 ... 42 . x k . x k ...În acest caz ... x0 . adică avem relaţia de recurenţă enunţată în teoremă . x0 . k −1 ⎣ ⎦ (k ) = p k ( f . x k ] .. x0 ... x k . x k ] (k ) = Din cele două relaţii pentru Rk( k ) ( x ) deducem că a k = f [x 0 .... x k ]ω k ( x) Demonstraţie : Ne interesează diferenţa : (1) p k ( f . deoarece coeficientul lui x k din p k ( f ... x1 . x k −1 . x1 . x1 . x1 . Derivăm relaţia precedentă de k ori şi găsim : Rk( k ) ( x) = a k ⋅ k! Derivăm acum şi în (1) şi avem : ⎡ ⎤ Rk( k ) ( x) = ⎢ p k ( f .

. x1 .. care sunt : ω k +1 ( x) = ∏ ( x − x j )... .. x1 .2.. x) = p k −1 ( f .. x 2 ....... x 2 ]( x − x0 )( x − x1 ) + + . x n ... x0 .... x1 .... x n ]( x − x0 )( x − x1 )............2 Cu ajutorul relaţiei de recurentă pe care o satisfac polinoamele de interpolare şi diferenţele divizate relative la o funcţie f Scriem relaţia din aproape în aproape : k = 1. x1 .....3 Cu polinomele fundamentale Newton La polinomul de interpolare Newton se poate ajunge cum am făcut la polinomul de interpolare Lagrange ...n 43 .... x1 .. i = 0.. n p k ( f ........ x 2 ]( x − x 0 )( x − x1 ) = f ( x0 ) ... x) + f [x0 .... x0 . + f [x0 ... x) = p1 ( f ..... x1 ]( x − x0 ) 14243 = f ( x 0 ) + f [x 0 .....k = 0........... x1 . x) + f [x0 ..2... x 0 . x) + f [x 0 .. x k ]ω k ( x) p1 ( f . x) = f ( x 0 ) + f [x 0 . x k −1 .... x1 ]( x − x0 ) + f [x 0 ...... x1 .... x1 ]( x − x 0 ) + f [x 0 .. x k . pornind de la polinoamele fundamentale Newton .( x − x n −1 ) care este formula Newton a polinomului de interpolare . x) = p 0 ( f ..... x k . p n ( f .. x1 . x 0 . x k −1 ... x 2 . 2.2..... n j =0 n ω 0 ( x) ≡ 1.. x 2 ... x0 ... x1 . x 2 ]( x − x 0 )( x − x1 ) p 2 ( f . x1 ...... x0 .... x k −1 ..... x1 ... x 0 ........ (conventie) Aceste polinoame formează un sistem liniar independent şi orice polinom de grad n se va putea scrie ca : p n ( z ) = ∑ ai ⋅ ω i ( z ) i =0 n Rămâne să găsim constantele ai astfel încât f ( xi ) = p n ( xi )...

x1 . xi f ( xi ) 0 0 1 6 1 2 1 2 1 1 0 Facem tabloul diferenţelor divizate : 44 .1] printr-un polinom de gradul trei ... x 2 .. xi ] i ( x) ω i =0 n Exemplu : Să se aproximeze funcţia f ( x) = sin πx pe [0. x 2 .. x) = ∑ f [x 0 . x 2 ]... x 0 ... xi ] ⋅ ω i ( z ) ... vom avea : a n = f [x0 . x n . x1 . x n ].. etc.. x1 .z = x0 ⇒ p n ( x0 ) = f ( x0 ) = a 0 ⇒ a0 = f ( x0 ) z = x1 ⇒ p n ( x1 ) = f ( x1 ) = a 0 + a1 ( x1 − x0 ) = f ( x0 ) + a1 ( x1 − x 0 ) ⇒ ⇒ a1 = f ( x1 ) − f ( x0 ) = f [x 0 . x1 . Adică : p n ( z ) = ∑ f [x0 . x1 ] x1 − x0 f ( x1 ) − f ( x 0 ) ( x 2 − x 0 ) + a 2 ( x 2 − x1 )( x 2 − x1 ) ⇒ x1 − x0 z = x 2 ⇒ p n ( x 2 ) = a 0 + a1 ( x − x0 ) + a 2 ( x − x0 )( x − x1 ) ⇒ f ( x 2 ) = f ( x0 ) + a2 = = = f ( x2 ) − f ( x0 ) f ( x1 ) − f ( x 0 ) − = ( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) ( x1 − x0 )( x 2 − x1 ) ⎡ ⎤ f ( x2 ) f ( x1 ) 1 1 − − f ( x0 )⎢ + ⎥= ( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) ( x1 − x0 )( x 2 − x1 ) ( x 2 − x0 )( x1 − x 0 ) ( x1 − x0 )( x 2 − x1 ) ⎦ ⎣ f ( x0 ) f ( x2 ) f ( x1 ) + + ⇒ ( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) ( x1 − x0 )( x1 − x 2 ) ( x 0 − x1 )( x0 − x 2 ) conform primei proprietăţi de la diferenţe divizate avem : a 2 = f [x0 . x1 ] ⇒ a1 = f [x0 . x1 .... i =0 n care este chiar polinomul de interpolare Newton Pn ( f . Deci ..

xi 0

f ( xi ) 0

Ord1 Ord2 3

Ord3

1/6 1/2 3/2 1/2 1 Avem : 1

-3 -6/5 -21/5

0

-2

1⎞ 6 1 ⎞⎛ 1⎞ ⎛ ⎛ P3 ( f ; x) = 0 + 3( x − 0) − 3( x − 0)⎜ x − ⎟ − ( x − 0)⎜ x − ⎟⎜ x − ⎟ = 6⎠ 5 6 ⎠⎝ 2⎠ ⎝ ⎝ 6 x(6 x − 1)(2 x − 1) x 6 x ⎛ 6 x − 1 ⎞⎛ 2 x − 1 ⎞ 7 x = 3x − 3x 2 + − ⎜ − 3x 2 + = ⎟⎜ ⎟= 2 5 ⎝ 5 ⎠⎝ 2 ⎠ 2 60 7x 7x 6 4 6 11 17 x x = − 3 x 2 − (12 x 2 − 8 x + 1) = − 3x 2 − x 3 + x 2 − = − x3 − x2 + x 2 10 2 5 5 10 5 5 5 care este polinomul dorit .

2.2.4. Polinomul de interpolare Newton progresiv sau ascendent Considerăm nodurile echidistante xi = x0 + ih, i = 1, n; h > 0 pasul . Pn ( f ; x) = f ( x0 ) + f [x0 , x1 ]( x − x0 ) + f [x0 , x1 , x 2 ]( x − x 0 )( x − x1 ) +

+ ... + f [x0 , x1 ,..., x n ]( x − x0 )( x − x1 )...( x − x n −1 ) În relaţia f xi , xi +1 ,...xi + p =

[

]

Δp yi găsită în capitolul anterior luăm i = 0 , şi avem : p!⋅h p

f x0 , x1 ,...x p

[

]

Δp y0 = p!⋅h p

iar cu schimbarea de variabilă x = x 0 + th avem :
45

t t (t − 1) 2 t (t − 1)...(t − n + 1) n Pn ( f ; x 0 + th) = y 0 + Δy 0 + Δ y 0 + ... + Δ y0 , 1! 2! n! care este polinomul de interpolare Newton progresiv ( pentru că se iau nodurile în ordinea x0 , x1 , x 2 ,..., x n ) utilizabil pentru 0 < t <1 , adică dacă x în care se face aproximarea este mai aproape de x0 deci x − x 0 < h .

2.2.5. Polinomul de interpolare Newton regresiv sau descendent Se iau nodurile echidistante în ordinea :
x n , x n −1 = x n − h, x n −2 = x n − 2h,..., x1 , x 0 adica → x n −i = x n − ih, i = 0, n

Scriem polinomul astfel : Pn ( f ; x) = y n + f [x n , x n −1 ]( x − x n ) + f [x n , x n −1 , x n − 2 ]( x − x n )( x − x n −1 ) +

+ ... + f [x n , x n −1 ,..., x 0 ]( x − x n )( x − x n −1 )...( x − x1 ) Dar f [x n , x n −1 ] = f [x n −1 , x n ] =

Δy n −1 , nu contează ordinea la diferenţe divizate : 1!⋅h1 Δ2 y n −2 f [x n , x n −1 , x n −2 ] = f [x n − 2 , x n −1 , x n ] = ,..., 2!⋅h 2 Δn y 0 f [x n , x n −1 ,..., x0 ] = f [x0 , x1 ,..., x n ] = n!⋅h n

Cu schimbarea de variabilă x = x n + th , avem : Pn ( f ; x n + th) = y n + t (t + 1) 2 t (t + 1)...(t + n − 1) n t Δy n −1 + Δ y n − 2 + ... + Δ y0 1! 2! n!

care este polinomul de interpolare Newton regresiv , utilizabil pentru -1 < t <0 , adică dacă x în care se face aproximarea este mai aproape de x n , deci x n − x < h . Deoarece între diferenţele finite Δ, ∇ au loc relaţiile :
Δk y n − k = ∇ k y n , k = 0, n este mai uşor de scris formula polinomului de intrepolare Newton regresiv cu ∇ Si avem :

46

t t (t + 1) 2 t (t + 1)...(t + n − 1) n Pn ( f ; x n + th) = y n + ∇y n + ∇ yn ∇ y n + ... + 1! 2! n! Evident dacă am considera nodurile echidistante :
x0 , x −1 , x − 2 ,...x − n adica → x −i = x0 − ih, i = 1, n polinomul de interpolare Newton regresiv este :

+ ... + f [x0 , x −1 ,..., x − n ]( x − x0 )( x − x −1 )...( x − x − n +1 ) Tinând cont de faptul că : schimbarea de variabilă

Pn ( f ; x 0 , x −1 , x − 2 ,..., x − n ; x) = f ( x 0 ) + f [x 0 , x −1 ]( x − x0 ) + f [x 0 , x −1 , x −2 ]( x − x0 )( x − x −1 ) +

f x0 , x −1 ,..., x − p = f x − p , x − p +1 ,..., x0 =

[

] [

]

Δp y − p p!⋅h p

şi făcând

x = x 0 + th , obţinem :

t t (t + 1) 2 t (t + 1)...(t + n − 1) n Pn ( f ; x 0 + th) = y 0 + Δy −1 + Δ y − 2 + ... + Δ y −n 1! 2! n!

2.3

Alte tipuri de polinoame de interpolare

2.3.1 Polinomul de interpolare Gauss progresiv Fie
f : [a, b] → R , iar pe intervalul

[a,b] sistemul de noduri echidistante

x ±i = x 0 ± ih, i = 0, n, h>0 pasul şi f ( x ±i ) = y ±i .

Luăm nodurile în ordinea x0 , x1 , x −1 , x 2 , x − 2 ,..., x n , x − n .Scriem polinomul Newton de interpolare pe aceste noduri (în număr de 2n+1 ) , adică + f [x0 , x1 , x −1 , x 2 ]( x − x0 )( x − x1 )( x − x −1 ) + ... + P2 n ( f ; x) = y 0 + f [x0 , x1 ]( x − x0 ) + f [x0 , x1 , x −1 ]( x − x0 )( x − x1 ) +

+ f [x0 , x1 , x −1 , x 2 ,..., x n , x − n ]( x − x0 )( x − x1 )( x − x −1 )...( x − x n )

47

. t 2 − (n − 1) 2 2 n −1 t (t 2 − 1).. t 2 − ( n − 1) 2 2 n −1 t (t 2 − 1).. x 2 . x −1 . + 1! 2 2! 3! 2 + t (t 2 − 1).. x − k +1 ..... + P2 n ( f ...Dar ordinea nodurilor nu contează .. x k ] = f [x − k +1 ... t 2 − ( n − 1) 2 (t − n) 2 n y1 + δ δ y0 (2n − 1)! (2n)! 2 k− p 2 ( ) ( ) Ţinând cont de legătura dintre δ şi Δ : δ p y k = Δ p y avem : t t (t − 1) 2 t (t 2 − 1) 3 P2 n ( f . x −2 . x − k +1 . x − k + 2 . x n ]( x − x0 )( x − x −1 )( x − x1 ). x 2 . deci : f [ x0 . x −n ..3... x −1 . x − 2 .. x −1 .. x −1 ...... x1 . x −1 . x0 .. x1 .. x − n . x k ] = δ 2k y0 (2k )!⋅h 2 k δ 2 k −1 y 1 2 (2k − 1)!⋅h 2 k −1 (am introdus formal şi x 1 . x 2 . 2 2 Facem schimbarea de variabilă x = x 0 + th şi polinomul devine : t t (t − 1) 2 t (t 2 − 1) 3 P2 n ( f .. x1 .. x1 . x0 + th) = y 0 + δy 1 + δ y0 + δ y 1 + .. x −k ] = f [ x − k ..... x1 ]( x − x0 )( x − x −1 ) + + f [x0 . x 2 . Deci vom avea polinomul : + f [x0 . x −1 .. x0 .. t 2 − (n − 1) 2 (t − n) 2 n + Δ y − n +1 + Δ y −n (2n − 1)! (2n)! ( ) ( ) care este polinomul de interpolare Gauss progresiv. x − 2 . x0 + th) = y 0 + Δy 0 + Δ y −1 + Δ y −1 + .2. x1 . x −1 ]( x − x0 ) + f [x0 .... x k ] = Iar : f [ x0 ...Polinomul de interpolare Gauss regresiv În aceleaşi ipoteze luăm acum nodurile în ordinea : x0 . x k −1 . x −1 . x k ....... x1 . + 1! 2! 3! t (t 2 − 1)...( x − x − n ) 48 . x1 . x) = y 0 + f [x 0 .. x − 2 ]( x − x0 )( x − x −1 )( x − x1 ) + . x n ( 2n+1 noduri ) . x −1 . x − 2 . 2. y 1 ).

x k −1 ] = Facem schimbarea de variabilă x = x 0 + th şi avem : t t (t + 1) 2 t (t 2 − 1) 3 P2 n ( f .. + − 1! − 2 2! 3! 2 − (2k − 1)!⋅h 1 2 2 k −1 + t (t 2 − 1)... x 2 .... t − (n − 1) t (t 2 − 1). t 2 − (n − 1) 2 (t − n) 2 n + Δ y −n + Δ y −n (2n − 1)! (2n)! ( ) ( ) care estse polinomul de interpolare Gauss regresiv ... x 2 . + 1! 2! 3! t (t 2 − 1).. x0 + th) = y 0 + Δy −1 + Δ y −1 + Δ y − 2 + ... x − k +1 .. x0 .... x −2 ....3. x k ] = Iar : δ 2k y0 (2k )!⋅h 2 k δ 2 k −1 y f [ x0 .. x −1 .. x − k +1 ... x k −1 .. x1 .3. x − k . x1 .. x k ] = f [ x − k ... x k −1 .. x 0 + th) = y 0 + ⋅ 1! δ1 +δ 2 − 1 2 + 2 δ 3 y1 + δ 3 y 1 ( ) ( ) 49 ..... x0 . x1 .. x k ] = f [ x − k .. t 2 − (n − 1) 2 (t − n + t + n) 2 n 2 2 + ⋅ + δ y0 (2n − 1)! 2 (2n)!⋅2 t P2 n ( f . t 2 − (n − 1) 2 2 n −1 t (t 2 − 1). + δ y0 + 2 2!⋅2 3! 2 δ 2 n −1 y 1 + δ 2 n −1 y 1 2 2 2 − t (t − 1).... Polinomul de interpolare Stirling Este semisuma dintre polinomul de interpolare Gauss progresiv şi polinomul de interpolare Gauss regresiv . t 2 − (n − 1) 2 2 n −1 t (t 2 − 1). x −2 . x −1 . x1 . t 2 − (n − 1) 2 (t + n) 2 n y 1+ δ δ y0 − (2n − 1)! (2n)! 2 ( ) ( ) Schimbând δ cu Δ găsim : t t (t + 1) 2 t (t 2 − 1) 3 P2 n ( f . x −1 . − t (t − 1) + (t + 1)t 2 t (t − 1) 2 2 ⋅ + .. x 0 + th) = y 0 + δy 1 + δ y0 + δ y 1 + . x −1 .Acum avem : f [ x0 .. 2.....

pe care va trebui să-l deducem t' t ' (t '+1) 2 t ' (t ' 2 −1) 3 P2 n ( f . t ' 2 −(n − 1) 2 2 n −1 t ' (t ' 2 −1)... x1 + t ' h) = y1 + δy 1 + δ y1 + δ y 1 + ... t 2 − (n − 1) 2 2 n 2 n −1 y0 + δ y0 + ⋅ μδ (2n − 1)! (2n)! ( ) ( ) sau : t t2 t (t 2 − 1) P2 n ( f ... + 3! 1! 2 2! 2 + t ' (t ' 2 −1)..... t ' 2 −(n − 1) 2 (t '+ n) 2 n y1 + δ δ y1 (2n − 1)! (2n)! 2 ( ) ( ) Am făcut transformarea : x = x1 + t ' h . t − (n − 1) t (t − 1). + 1! 2! 3! 2 2 t (t 2 − 1)... x0 + th) = y1 + t −1 t (t − 1) 2 t (t − 1)(t − 2) 3 δy 1 + δ y1 + δ y 1 + . t 2 − (n − 2) 2 (t − (n − 1))(t − n) 2 n −1 t (t 2 − 1).. x0 + th) = y 0 + ⋅ μδy 0 + δ 2 y 0 + ⋅ μδ 3 y 0 + . t 2 − (n − 1) 2 2 n ⋅ μΔ2 n −1 y 1 + Δ y −n −n+ (2n − 1)! (2n)! 2 ( ) ( ) 2... t 2 − (n − 1) 2 t (t 2 − 1). x0 + th) = y 0 + ⋅ μΔy 1 + Δ2 y −1 + ⋅ μΔ3 y 3 + .sau : t t2 t (t 2 − 1) P2 n ( f ..4....3... + − − 1! 2! 3! 2 2 + t (t 2 − 1). + 1! 2! 3! 2 2 2 2 t (t − 1).. Polinomul de interpolare Bessel Este semisuma dintre polinomul de interpolare Gauss progresiv care începe cu x0 (cel dat anterior ) şi polinomul Gauss regresiv începând cu x1 . x − x1 x − ( x0 + h) x − x 0 − h x − x0 Deci : = t' = = = − 1 = t − 1 ⇒ t ' = t − 1 şi îl h h h h înlocuim în P2 n : P2 n ( f . t 2 − (n − 1) 2 (t − n) 2 n y1 + δ δ y1 + (2n − 1)! (2n)! 2 Facem semisuma dintre această formulă şi formula polinomului de interpolare Gauss progresiv de mai înainte şi avem : ( ) ( ) 50 ...

sau .3.. t 2 − (n − 2) 2 (t − (n − 1))(t − ) t (t 2 − 1). t − (n − 1) (t − n) μδ 2 n y + 1 1 (2n − 1)! (2n)! 2 2 ( ) ( ) care este polinomul de interpolare Bessel . altfel scris : 1 1 t (t − 1)(t − ) t (t − 1) 2 2 Δy + 2 Δ3 y + .1 1 t (t − 1)(t − ) t (t − 1) 2 δy + 2 δ 3 y + . + μδ 2 y 1 + P2 n ( f ..5...... x 0 + th) = μy 1 + μΔ y 1 + 0 −1 − 1! 2! 3! 2 2 t− 1 t (t 2 − 1).. t 2 − ( n − 2) 2 (t − (n − 1))(t − ) 2 2 2 2 δ 2 n −1 y + t (t − 1). t 2 − (n − 1) 2 (t − n) 2 n 2 Δ2 n −1 y + μΔ y 1 − n +1 + −n+ ( 2n − 1)! (2n)! 2 ( ) ( ) 2... Diagrama lui Fraser Este un tablou construit cu ajutorul diferenţelor finite . M y −5 y −4 y −3 y −2 y −1 y0 y1 y2 y3 y4 y5 M M Δy −5 Δy −4 Δy −3 Δy −2 Δy −1 Δy 0 Δy1 Δy 2 Δy 3 Δy 4 M M Δ y −5 2 2 2 M M Δ y −5 3 M M Δ y −5 4 4 Δ y −4 Δ y −3 Δ2 y − 2 Δ2 y −1 Δ2 y 0 Δ2 y1 Δ2 y 2 Δ2 y 3 M M Δ5 y −5 Δ5 y − 4 Δ5 y −3 Δ y −2 5 5 5 Δ3 y −4 Δ3 y −3 Δ y −2 3 3 3 3 3 M M Δ6 y −5 Δ6 y − 4 Δ6 y −3 Δ6 y − 2 Δ6 y −1 Δ y −4 Δ4 y −3 Δ4 y − 2 Δ4 y −1 Δ4 y 0 Δ4 y1 Δ y −1 Δ y0 Δ y1 Δ y2 Δ y −1 Δ y0 M M M M M M M 51 .. + P2 n ( f . x0 + th) = μy 1 + 1 1 1! 2! 3! 2 2 2 2 t− 1 t (t 2 − 1)..

.(t + n − 1) n y 0 + Δy −1 + Δ y − 2 + . dar la plecare în sus . μy 1 + −1 0 1 − 1! 2! 3! 2 2 t− 52 .. valoarea iniţială este semisuma elementelor dintre care se pleacă ) 1 1 t (t − 1)(t − ) 2 Δy + t (t − 1) μΔ2 y + 2 Δ3 y + . + Δ y0 1! 2! n! Începând de la y 0 în sus se obţine polinomul Newton regresiv : t t (t + 1) 2 t (t + 1). + Δ y −n 1! 2! n! Incepând de la y 0 şi mergând în zig-zag pe laturile romburilor în sus şi în jos ...Incepând de la y0 în jos se obţine polinomul de interpolare Newton ascendent sau progresiv : t t (t − 1) 2 t (t − 1).... se obţine polinomul de interpolare Gauss descendent : t t (t + 1) 2 t (t 2 − 1) 3 y 0 + Δy −1 + Δ y −1 + Δ y − 2 + . 1! 2! 3! Dacă plecarea este în jos mai întâi şi apoi în zig-zag se obţine polinomul de interpolare Gauss ascendent : t t (t − 1) 2 t (t 2 − 1) 3 y 0 + Δy 0 + Δ y −1 + Δ y −1 + . − − 1! 2! 3! 2 2 Dacă plecarea este dintre y 0 şi y1 şi se merge pe diagonală se obţine polinomul de interpolare Bessel (la plecarea dintre 2 elemente de pe prima coloană .........(t − n + 1) n y 0 + Δy 0 + Δ y 0 + . 1! 2! 3! Dacă plecarea este din y 0 şi se merge pe diagonală se obţine polinomul de interpolare Stirling : t t2 t (t 2 − 1) y 0 + ⋅ μΔy 1 + Δ2 y −1 + ⋅ μΔ3 y 3 + ..

+ a n ( x − x0 ) n + . x nn ) din intervalul [a .b] . polinoamele Lagrange Ln ( f .Deci orice drum în această diagramă Fraser care începe de pe prima coloană este polinom de interpolare construit cu valorile care au stat la baza diagramei ..6... eroarea este mai mică dacă punctul în care se vrea aproximarea este foarte aproape de unul dintre nodurile de interpolare dar nu în afara celui mai mic interval care conţine toate nodurile . Creşterea erorii devine foarte rapidă când ieşim în afara celui mai mic interval care conţine toate nodurile . x) = f ( x) n →∞ atunci se spune că aproximarea prin interpolare este convergentă . Evident . Problema convergenţei aproximării prin interpolare este mult studiată . x1( n ) . este important să ştim cum se comportă polinoamele Lagrange atunci când numărul de noduri tinde la infinit . ( ( ( Dacă pentru orice şir de noduri x0n ) .. acest caz se numeşte caz de extrapolare . 2. serie uniform şi absolut convergentă . dar cel mai cunoscut rezultat se referă la funcţiile analitice .. b] . care trebuie evitat.3.. x) pe aceste noduri satisfac lim Ln ( f .. 53 . O funcţie reală f(x) este analitică dacă se poate dezvolta în serie Taylor în jurul oricărui punct x0 : f ( x) = a 0 + a1 ( x − x0 ) + a 2 ( x − x0 ) 2 + . cu convergenţa uniformă pe intervalul [a. chiar dacă se află în vecinătatea nodului extrem . Restul la interpolare este minim atunci când x se află în vecinătatea mijlocului celui mai mic interval care conţine toate nodurile de interpolare şi creşte odată cu depărtarea de acea vecinătate . x 2n ) ..Convergenţa aproximării prin interpolare La aplicarea practică a interpolării Lagrange ca mijloc de aproximare a funcţiilor .

pentru i = 0. n ω n +1 ' ( xi ) ~ ~ Cunoscând cele n+1 valori H ( xi ) . în care cunoaştem valorile funcţiei f ( xi ) şi valorile derivatei f ' ( xi ) . construim j =0 xi − x j j ≠i polinoamele : Ln ( x ) = ∑ f ( x i ) ⋅ l i ( x ) i =0 n şi n f ' ( x i ) − Ln ' ( x i ) ~ H ( x) = ∑ ⋅ l i ( x) ω n +1 ' ( xi ) i =0 54 . Căutăm polinomul H(x) de grad minim care să satisfacă condiţiile de interpolare Hermite : H ( xi ) = f ( xi ) pentru i = 0. n H ' ( xi ) = f ' ( x i ) Fiind 2n+1 condiţii . unic ~ determinat . continuă şi derivabilă .4. i = 0.1 Construirea polinomului Hermite de interpolare Fie o funcţie f : [a. luăm un sistem de n + 1 noduri {xi }in=0 distincte oarecare . b] . construind polinomul de interpolare Lagrange cu valorile H ( xi ) obţinute .. b] → R . Cu această alegere H(x) satisface condiţiile de interpolare impuse până ~ H ( xi ) = f ( xi ) pentru i = 0. n . Ln (x) ~ polimomul de interpolare Lagrange . vom putea determina în mod unic un polinom de grad 2n+1 cu această proprietate. Avem : Iau ~ ~ H ' ( x) = Ln ' ( x) + ω n +1 ' ( x) ⋅ H ( x) + ω n +1 ( x) ⋅ H ' ( x) x = xi . n . i = 0.4 Interpolare Hermite 2. iar H ( x) îl vom determina din relaţia acum : H ' ( xi ) = f ' ( xi ) .. ~ H ( x) = Ln ( x) + ω n +1 ( x) ⋅ H ( x) Luăm : cu ω n +1 ( x) = ( x − x0 )( x − x1 ). iar H ( x ) un polinom de gradul n care va trebui determinat . putm construi pe H ( x) ca polinom de grad n .2.( x − x n ) polinoamele fundamentale Newton . punem H ' ( xi ) = f ' ( xi ) şi rezultă : ~ ~ f ' ( xi ) = Ln ' ( xi ) + ω n +1 ' ( xi ) ⋅ H ( xi ) + ω n +1 ( xi ) ⋅ H ' ( xi ) = ~ = Ln ' ( xi ) + ω n +1 ' ( xi ) ⋅ H ( xi ) + 0 ⇒ f ' ( x i ) − Ln ' ( x i ) ~ H ( xi ) = . iar pe intervalul [a. n . i = 0. n x − xj Având polinoamele fundamentale Lagrange l i ( x) = ∏ . n .

. ∫ f ( n ) [t n ( x n − x n −1 ) + . x 2 ... Atunci diferenţa divizată pe aceste noduri pentru funcţia f se poate exprima şi prin : (2) f [x0 . 2. + t1 ( x1 − x0 ) + x0 şi y1 = t n −1 ( x n − x n −1 ) + . aşa cum vom vedea în continuare .4. b] şi fie f ∈ C n ([a. Se poate da o schemă mai convenabilă .... x n ] = ∫ dt1 ∫ dt 2 . + t1 ( x1 − x0 ) + x0 ⇒ dy = ( x n − x n −1 )dt n şi notăm : y 0 = t n −1 ( x n −1 − x n − 2 ) + . + t1 ( x1 − x0 ) + x 0 ]dt n 0 0 0 1 t1 t n −1 Demonstraţie : Inducţie după n .... Pentru n = 1 ... x1 ] ceea ce trebuia.Deci polinomul de interpolare Hermite va fi : ~ (1) H ( x) = Ln ( x) + ω n +1 ( x) ⋅ H ( x) = f ' ( x i ) − Ln ' ( x i ) ⋅ l i ( x) ω n +1 ' ( xi ) i =0 i =0 În condiţii mai puternice de regularitate a funcţiei f(x) se poate da un rezultat privind evaluarea restului (fără demonstraţie ) şi anume : = ∑ n f ( xi ) ⋅ l i ( x) + ω n +1 ( x)∑ n Teoremă : Dacă f ∈ C 2 n + 2 ([a.. atunci pentru fiecare x ∈ [a.. + t1 ( x1 − x0 ) + x0 55 .. b]) . astfel încâ să avem : f ( x) − H ( x) = f ( 2 n + 2) (ξ ) ( x − x0 ) 2 ( x − x1 ) 2 . facem substituţia y = t1 ( x1 − x 0 ) + x 0 ⇒ dy = ( x1 − x0 )dt1 şi avem ∫ 0 1 1 f ( x1 ) − f ( x0 ) 1 f '(t1 ( x1 − x 0 ) + x 0 )dt1 = ⋅ ∫ f '( y )dy = = f [x 0 . b] diferit de nodurile de interpolare . b]) . Facem substituţia : y n = t n ( x n − x n −1 ) + .. a < ξ < b .2 Diferenţe divizate pe noduri nedistincte Teoremă : n Fie {xi }i =0 sistemul de noduri distincte din intervalul [a. x1 .( x − x n ) 2 (2n + 2)! Calculul polinomului de interpolare Hermite după formula (1) nu este aşa de convenabil în practică . x1 − x0 x0 x1 − x 0 x Presupunem formula adevărată pentru oricare n noduri şi o demonstrăm pentru n+1 noduri .. există un ξ = ξ ( x).

. x n −1 ] = f [x n ... c.. nedistincte . x n −2 . Proprietăţile diferenţelor divizate pe noduri distincte se pot extinde şi la această diferenţă divizată generalizată .... x n ]... x n ] = f ( n ) (ξ ) n! Demonstraţie : Cum f ∈ C n ([a.Atunci avem : t n −1 ∫f 0 ( n) (t n ( x n − x n −1 ) + . x1 ....t..d ... Ţinând cont de faptul că integralele care apar în formula (2) au sens şi pentru noduri nedistincte . x1 . a ≤ ξ ≤ b astfel încât : f [x0 ... ∫ f ( n −1) ( y 0 )dt n −1 ⎥ = = ⋅ ⎢ ∫ dt1 ∫ dt 2 . x1 . x n ] − f [x0 ... ∫ dt n 0 0 0 0 0 0 1 t1 t n −1 1 t1 t n −1 56 . x n − 2 .. ∫ f x n − x n −1 ⎢ 0 0 ⎥ 0 0 0 0 ⎣ ⎦ = conform ipotezei inductive = 1 ⋅ { f [x0 . x n −1 ] = = x n − x n −1 = f [x 0 . b]) .. x0 .. x1 ... x1 .... x1 . x n −1 ]} = = x n − x n −1 = nu contează ordinea nodurilor = f [x n . x n ] ≤ M n ⋅ ∫ dt1 ∫ dt 2 .. + t1 ( x1 − x0 ) + x0 )dt n = y 1 f ( n −1) ( y1 ) − f ( n −1) ( y 0 ) 1 (n) = ⋅ ∫ f ( y )dy = x n − x n −1 y0 x n − x n −1 Deci intergrala din teoremă (din (2) ) devine : t n −1 tn − 2 t1 1 ⎡ 1 t1 ⎤ 1 ( n −1) ( y 0 )dt n −1 − ∫ dt1 ∫ dt 2 ... diferenţa divizată şi la astfel de noduri . M n = max f ( n ) ( x) ⎪ x∈[a . Teoremă : Pentru diferenţa divizată pe noduri nedistincte definită prin (2) .b ] ⎪ fie ⎨ . x n −1 . x n − 2 .b ] ⎩ Atunci din (2) avem : mn ⋅ ∫ dt1 ∫ dt 2 .c. putem extinde . există ξ .. x0 . în cazul când f ∈ C n ([a....... x n − 2 . x n − 2 ] − f [x 0 . x1 .. definind-o ca în (2).... b]) ⎧mn = min f ( n ) ( x) x∈[a .. x1 . ∫ dt n ≤ f [x0 .

3 Formule Newton-Hermite Să considerăm f ∈ C 2 n + 2 ([a. x n ... + f ( x) = f ( x0 ) + f [x0 ....... x n −1 ' ...d n! Dacă în particular . x1 ' ..... în plus.. se obţin diferenţe divizate cu noduri nedistincte în sensul dat mai sus . x ]( x − x0 )( x − x0 ' ).. x 0 ' . x0 ' . i = 0. x1 ]( x − x0 )( x − x0 ' ) + ne dă + f [x0 . Din continuitatea diferenţelor divizate generalizate ca funcţii de noduri .4. x1 . Pentru aceasta considerăm pe lângă nodurile vecinătatea nodurilor xi şi distincte de acestea . {xi }in=0 şi nodurile xi ' în Formula polinomului de interpolare Newton pentru cele 2n+2 noduri împreună cu restul : + f [x0 .( x − x n )( x − x n ' ) În ipoteza în care în care lucrăm au loc formule de tip (2) pentru toate diferenţele divizate implicate . x n −1 ' . = x n = x . luăm aici x0 = x1 = . la limită găsim : 57 .t.. x1 . x1 ']( x − x0 )( x − x0 ' )( x − x1 ) + . x..( x − x n −1 )( x − x n −1 ' ) + + f [x0 . x1 .. x n ' . rezultă că : f ( n ) ( x) n! Se constată că toate proprietăţile de la diferenţe divizate pe noduri distincte se extind şi la diferenţe divizate pe noduri nedistincte şi . ∫ dt 1 2 0 0 0 1 t1 t n −1 n = 1 ...( x − x n −1 ' )( x − x n ) + + f [x0 .. b] astfel încât : f ( n ) (ξ ) = n!⋅ f [x0 . x1 ' . x1 . x1 ... Astfel . Folosind proprietatea lui Darboux pentru f ( n ) ( x) ⇒ ∃ξ ∈ [a.. c. b]) şi dăm o nouă expresie pentru polinomul lui Hermite (1) . din (2) rezultă şi continuitatea lor ca funcţii de noduri . x n ']( x − x 0 )( x − x0 ' ). x ] = 2.şi cum ∫ dt ∫ dt ... x n . n .c.... x n ] = f ( n ) ( x) .. atunci obţinem : n! mn ≤ n!⋅ f [x0 . x1 . x0 ']( x − x 0 ) + f [x0 . x0 ' ... (3) f [x. x n ] ⇒ f [x0 .... x1 . x n ]( x − x0 )( x − x 0 ' ).. x n ] ≤ M n . rezultă că pentru xi ' → xi . x 0 ' . x n −1 ... x1 ' .. x 0 ' .

... x 0 . adică : f ( x) − H ( x) = f [x0 .. x 2 ] f ( x1 ) − f ( x 0 ) x1 − x0 f ' ( x1 ) 1! x1 f( x1 ) f [x1 . x1 . xi +1 ] De ordin 2 f [xi . x1 . Ultimul termen îl reprezintă restul . Pe coloanele următoare a diferenţelor divizate se foloseşte formula de recurenţă obişnuită de la diferente divizate care a fost extinsă şi în cazul în care nodurile se repetă . x1 . x n ]( x − x0 ) 2 .. x n . x1 ]( x − x0 ) 2 ( x − x1 ) + .. x n . x n .. x n −1 ... x n −1 . x1 ] = f [x1 . x1 . diferenţa divizată de forma f [x0 .( x − x n ) 2 Prin compararea cu formula restului dată anterior se obţine o evaluare a diferenţelor divizate generalizate . x1 . x 2 . x0 ... x ] = f [xi . x0 ] = f [x0 . xi +1 ] se calculează după formula obişnuită . x0 ... x1 . x1 ]( x − x0 ) 2 + + f [x0 ....( x − x n −1 ) n + + f [x0 . + f ( x) = f ( x0 ) + f [x0 . x 0 . în care repetăm de câte două ori fiecare nod şi fiecare valoare a funcţiei . şi anume : f ( 2 n + 2 ) (ξ ) (2n + 2)! Pentru calculul diferenţelor divizate care intervin în formula Newton-Hermite se face un tabel asemănător cu cel făcut la diferenţe divizate pe noduri distincte .. x n . x1 .+ f [x0 . x n . x1 . x1 . Pe prima coloană a diferenţelor divizate de fiecare dată când sunt nodurile egale ... x n ]( x − x0 ) 2 ( x − x1 ) 2 . iar când sunt noduri distincte diferenţa divizată f [x0 . x0 ]( x − x0 ) + f [x0 ... x 0 ... x1 ] = f ' ( x0 ) 1! f [x0 .. x n −1 ..( x − x n ) 2 care este formula Newton – Hermite . x 0 ] se ia după formula (3) .. Avem : xi f( xi ) De ordin 1 f [xi .. x0 . x1 .. x0 . x1 . x ]( x − x0 ) 2 . xi + 2 ] x0 x0 x1 f( x0 ) f( x0 ) f( x1 ) f [x0 . x1 . x 0 . x n . xi +1 . x1 ] f [x1 .. x n .( x − x n −1 ) 2 ( x − x n ) + + f [x0 . x1 ] f [x 0 .. x 2 ] = x2 f( x 2 ) f ( x 2 ) − f ( x1 ) x 2 − x1 58 . x ]( x − x0 ) 2 .

Coeficienţii din formula Newton – Hermite sunt cei de pe primele două locuri în fiecare coloană . Exemplul : Să se construiască polinomul de interpolare Newton –Hermite pentru tabloul : xi f( xi ) 0 1 2 3 793 -2 -1 4 f’( xi ) 1 Avem : xi 0 0 1 1 2 2 3 3 f( xi ) Ord 1 -2 1 -2 1 -1 -3 -1 5 4 77 4 789 793 2329 793 -3 77 2329 Ord 2 Ord 3 Ord 4 Ord 5 Ord 6 Ord 7 0 -4 -4 6 8 64 72 320 712 828 1540 254 128 63 29 33 10 5 12 7 1 Scriem polinomul : p 7 ( x) = −2 + x − 4 x 2 ( x − 1) + 5( x − 1) 2 x 2 + 12 x 2 ( x − 1) 2 ( x − 2) + + 7 x 2 ( x − 1) 2 ( x − 2) 2 + x 2 ( x − 1) 2 ( x − 2) 2 ( x − 3) = = x 7 − 2 x 6 + x 5 − 3x 4 + 2 x 3 + x 2 + x − 2 59 .

H m − n −1 ' ( x n ) = z n ' . În final . H (α n −1) ( x n ) = f (α n −1) ( x n ) Numărul acestor condiţii este α 0 + α 1 + α 2 + . n) . Condiţiile de interpolare . x) este polinomul de interpolare Lagrange pe nodurile xi . tabelul de valori care rămâne este de tip Lagrange . Lui H m − n −1 ( x) îi aplicăm acum acelaşi procedeu . x) + ω n +1 ( x) ⋅ H m − n −1 ( x) unde Ln ( f . n) găsim : f ' ( xi ) = H m ' ( xi ) = Ln ' ( xi ) + ω n +1 ' ( x) ⋅ H m − n −1 ( x) f " ( xi ) = H m " ( xi ) = Ln " ( xi ) + ω n +1 " ( x) ⋅ H m − n −1 ( x) + 2ω n +1 ' ( xi ) ⋅ H m − n −1 ' ( x) . …etc. H ' ( x0 ) = f ' ( x 0 ). şi atunci pentru unicitate polinomul Hermite corespunzător va avea gradul m= α 0 + α 1 + α 2 + . ….. ( j) (α − 2 ) (α − 2 ) 60 . ω n+1 ( x) este polinomul fundamental Newton care are rădăcinile xi . In acest mod am impus condiţiile de interpolare de pe prima coloană a tabelului anterior .Interpolare Hermite generală Interpolarea Hermite se poate defini pentru oricâte derivate cunoscute în fiecare nod . H m − n −1 0 ( x0 ) = z 0 0 α i − 2 în H m − n −1 ( x1 ) = z1 . (i = 0. n) . Vom nota atunci polinomul de interpolare Hermite cu H m (x) şi îl vom căuta sub forma : H m ( x) = Ln ( f . H m − n −1 1 ( x1 ) = z1 1 ……………………………………………………………………… (α − 2 ) (α − 2 ) H m − n −1 ( x n ) = z n . n) . + α n -1 .. …. Prin derivarea succesivă a relaţiei pentru H m (x) în nodurile xi . …. …. H (α1 −1) ( x1 ) = f (α1 −1) ( x1 ) ……………………………………………………………………… H ( x n ) = f ( x n ). H (α 0 −1) ( x0 ) = f (α 0 −1) ( x 0 ) H ( x1 ) = f ( x1 ).2. ….4. H m − n −1 ' ( x1 ) = z1 ' . (i = 0.1. adică vom şti valorile polinomului H m − n −1 ( x) şi ale derivatelor sale până la ordinul xi . H ' ( x1 ) = f ' ( x1 ). se pot da sub forma tabelului următor : H ( x0 ) = f ( x0 ).. H m − n −1 n ( x n ) = z n n unde valorile z i sunt cele găsite mai sus . H ' ( x n ) = f ' ( x n ). nu mai conţine nici o derivată şi aici calculul se încheie . Astfel . polinomul H m − n −1 ( x) este polinomul de interpolare Hermite pentru tabelul de forma : (α − 2 ) (α − 2 ) H m − n −1 ( x0 ) = z 0 . (i = 0.. în general . H m − n −1 ' ( x0 ) = z 0 ' . …. iar H m − n −1 ( x) este un polinom de gradul m-n-1 . (i = 0. + α n .

.. x1 .. x 0 . formulele : f ⎢ 1x.. + ⎡ ⎤ ⎡ ⎤ + f [x0 ......... x0 ]( x − x0 ) α 0 −1 + f ⎢ x 0 .... x 0 ... x ⎥( x − x 0 ) α ( x − x1 ) α .... x n ⎥ ( x − x 0 ) α 0 ( x − x1 ) α1 . .. obţinem evaluarea restului : f ( m +1) (ξ ) f ( x) − H ( x) = ( x − x 0 ) α 0 ( x − x1 ) α1 .. .. x0 . x0 ........ x1 .. + f ⎢ x0 .. x0 ...... x0 ]( x − x0 ) + f [x0 ...... x n ...... x0 ]( x − x0 ) 2 + .( x − x n ) α n (m + 1)! m +1 ipoteza că f ∈ C ([a.( x − x n ) α 2 4 3 4 4 ⎢ 1α24 1α ori3 1 ⎣ 0ori 14 4 ⎥ 2 3 α n ori ⎦ 0 1 ⎡ ⎤ n Calculul diferenţelor divizate pe noduri nedistincte care intervin se fac ţinând cont de ⎡ ⎤ f ( n ) ( x) şi de formulele de recurenţă prezentate anterior .. x1 .... 61 . x1 . x ⎥ = x4 4 . x n ... x1 ⎥ ( x − x0 ) α 0 ( x − x) + 14243 4 4 4 4 4 4 ⎢ 1α2 3 ⎥ ⎢ 1α2 3 ⎥ α 0 ori ⎣ 0ori ⎦ ⎣ 0ori ⎦ ⎡ ⎤ + . x0 ..... x n . iar a < ξ = ξ ( x) < b .Teorema referitoare la rest se extinde şi aici .. x1 ⎥ ( x − x 0 ) α 0 + f ⎢ x 0 ..( x − x n ) α n −1 + 2 4 4 4 4 1 24 ⎥ 4 3 ⎢ 1α2 3 1α ori3 α n ori 1 ⎣ 0ori ⎦ + f ⎢ x 0 . x1 . 23 n! ⎢ n +1ori ⎥ ⎣ ⎦ Exemplu : Să se construiască polinomul de interpolare Hermite pentru : xi f( xi ) f’( xi ) 0 3 1 -3 3 741 -3 -16 1980 -32 - f’’( xi ) 4 Construim tabelul diferenţelor divizate .. unde trebuie făcută Ca mai înainte găsim şi formula Newton-Hermite generală : f ( x) = f ( x0 ) + f [x0 .... b]) ....

y ) de gradul m în x şi de gradul n în y . Să presupunem mai întâi că sunt date valorile funcţiei f ( x. Vom găsi un polinom de interpolare L( x. care are (m+1)(n+1) coeficienţi . Prin analogie cu formulele de la interpolare Lagrange pentru o variabilă acest polinom va fi de forma : (1) L( x. adică un număr egal cu cel al condiţiilor de interpolare . Interpolarea funcţiilor de două variabile Ideea interpolării se poate extinde şi la funcţii de două sau mai multe variabile . În general este greu de scris expresia polinomului de interpolare pentru o dispunere oarecare a punctelor de interpolare .Vom considera două dispuneri particulare a acestor puncte care apar deseori în problemele practice . m. un polinom de x şi y care are aceleaşi valori cu funcţia f într-un număr dat de puncte de interpolare din plan . 2. y ) = ∑∑ X i ( x)Y j ( y ) f ( xi . Astfel vom putea numi polinom de interpolare pentru funcţia f ( x. n . y j ). j = 1. y j ) i =0 j =0 m n 62 .xi 0 0 0 1 1 1 3 3 f( xi ) Ord 1 3 -3 3 -3 3 -6 -3 -16 -3 -16 -3 -372 741 1980 741 Ord 2 Ord 3 Ord 4 Ord 5 Ord 6 Ord 7 2 -5 -3 -7 -10 -6 -16 105 194 305 804 100 37 21 1 12 3 -2 3 3 0 Scriem polinomul : H ( x) = 3 − 3 x + 2 x 2 − 5 x 3 − 2 x 3 ( x − 1) + 3x 3 ( x − 1) 2 + 3x 3 ( x − 1) 3 + 0 ⋅ x 3 ( x − 1) 3 ( x − 2) = = 3 x 6 − 6 x 5 + x 4 − 3 x 3 + 2 x 2 − 3x + 3. y ) . y ) în punctele unei reţele dreptunghiulare de coordonate ( xi . i = 0.5.

x n −1 ....2. y ) + f [x0 . x1 .. y ) = ∑∑ v k ( x) ⋅ w j ( y ) ⋅ f x0 . x1 .. y 0 . y j (4) f ( x... Înlocuind în (3) obţinem : [ ] se obţine prin calculul diferenţelor pe nodurile [ ] + wn +1 ( y )∑ v k ( x) ⋅ f [x0 ... y1 . y ] = k =0 = L ( x... această formulă ne conduce la : + f [x0 .......... x1 . y ]( x − x0 )( x − x1 ) + .. x1 .. x1 . y ) = f ( x 0 . y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x 0 . x m ..... x1 . x n ..( x − x k −1 ) . diferenţele divizate f [x0 .…. x1 . y ] sunt funcţii de cărora formula de interpolare Newton li se poate aplica pe nodurile y 0 . k = 1... w0 ( y ) = 1 .. x k ...( y − y j −1 ). y 0 .2... y ] în care w j ( y ) = ( y − y 0 )( y − y1 ). y 0 . x k −1 .. Lăsând acum să varieze pe y .. i = 0. x 2 . y1 . x k .. obţinând : f [x0 .. y ]( x − x0 ) + f [x 0 . y ] = f ( x0 .. y1 . x1 .... n x − xk xi − x k este un polinom de grad n în y n proprietatea că Y j ( y l ) = δ jl ... x k .... y 0 ... y ) 63 . Pentru y fixat .. j = 0. şi m Y j ( y ).. x k . y1 ... y n ... y ] diferenţele divizate ale funcţiei f ( x. n . x k . y 0 .. m ... y j + + wn +1 ( y ) ⋅ f [x0 . x k . x1 . x k . x k ... x1 .... m este un polinom de gradul m în x . y n . y ] în care k =0 m f [x0 . y1 . y ] . Aşadar : (2) X i ( x) = ∏ k =0 k ≠i şi Y j ( y) = ∏ l =o l≠ j y − yl y j − yl O formă mai avantajoasă a polinomului L( x. y ] = ∑ w j ( y ) ⋅ f x0 ...... + în care am notat f [x0 . x k −1 .... x. y1 . x1 .n + 1... i = 0..m+1 . x1 ... Cu notaţiile : v k ( x) = ( x − x0 )( x − x1 ). cu proprietatea că cu X i ( x k ) = δ ik . x k −1 ...unde X i ( x).. vom scrie pe scurt : (3) f ( x. y ) după x pentru y fixat . y j + k =0 j =0 m m n n [ ] j =0 y 0 . x1 . x k . x1 . y j ale funcţiei de y f [x0 .. iar diferenţele divizate f x0 ... x.( x − x m ) f ( x.. y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x 0 . y ) şi de asemenea o evaluare a restului se pot obţine folosind formula polinomului de interpolare Newton... x k −1 . y ) + R ( x . y n . v0 ( x) = 1 .. y ]( x − x0 )( x − x1 )... x k ... j = 0.. j = 1. y ) = ∑ v k ( x) ⋅ f [x0 . x k −1 . y ) . x m .

y ] + + v m +1 ( x) ⋅ f [x 0 .. y n .. x.. y m −k ..... y n −1 ....cu (5) : R ( x. x1 . y n ... y ) se poate scrie şi altfel dacă folosim formula de interpolare Newton pentru funcţia de x dată de f [x.... y ) este de grad n în cele două variabile simultan : L( x.. y1 . y 0 . y 0 . x1 ...... x k .. y ) = ∑ ∑ bkj x k y j k =0 j =0 m m−k Pentru a determina în mod unic coeficienţii bkj în număr de (m + 1)(n + 1) . y1 . + (m + 1) = f [x0 .. x1 . x m . x m .. y ) = wn +1 ( y ) ∂ n +1 f ( x... y1 .. y 0 .. y n . x. x m .. x... folosind formule cu derivate pentru diferenţele divizate ..1. x1 .. y ] R ( x..m... x m : f [x... y 0 .. x k .2.. x1 . y ] k =0 m Înmulţind-o cu wn+1 ( y ) şi scăzând-o din (5) obţinem pentru rest formula : (6) − v m +1 ( x) wn +1 ( y ) f [x0 .. y 0 .... y ] . x1 .. vom alege punctele de interpolare ( xi . x k −1 . y ] k =0 m Restul R( x... x k . ca funcţii de y .... x1 . y 0 . y 0 .. y ) = wn +1 ( y )∑ v k ( x) ⋅ f [x0 .η ) ⋅ (m + 1)! (n + 1)! ∂x m +1∂y n +1 O altă dispunere a punctelor de interpolare se cere dacă polinomul de intepolare L( x. y 0 . x k . y ] = ∑ v k ( x) ⋅ f [x0 . y n −1 . y ] pe nodurile x0 ...... y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x.. x k . y n . y j ) cu 2 i + j = 0. x1 . y1 .. y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x0 .. y j + + wm −k +1 ( y ) ⋅ f [x0 ... x k .. y n .. y ) = wn +1 ( y ) f [x0 ... x) − + ⋅ (n + 1)! ∂y n +1 (m + 1)! ∂x m +1 (7) − v m +1 ( x) wn +1 ( y ) ∂ m + n + 2 f (ξ . y 0 ... x1 ........ y ] = ∑ w j ( y ) ⋅ f x0 . dar diferenţele f [x0 . y1 . Pentru y fixat formula lui Newton ne dă ca mai înainte expresia (3) ... y1 . x m ...... y1 . x.η ) v m +1 ( x) ∂ m +1 f (ξ .. y n . y n . vor fi interpolate de data aceasta numai pe nodurile y 0 .. y ] − Dacă există derivatele corespunzătoare .. x1 . se poate exprima restul sub forma : R ( x. y m − k : 1 + 2 + . x k −1 ... y ] j =0 m−k [ ] 64 ...

. x1 . y 0 . x1 .. y1 .. se pot obţine orice alte dispuneri ale punctelor . x k ... y j + k =0 j =0 m m−k [ ] + ∑ v k ( x) wm − k +1 ( y ) ⋅ f [x 0 ...Dar cum ordinea nu este esenţială la interpolare . y1 .n. x1 . y ) = ∑ ∑ v k ( x) ⋅ w j ( y ) ⋅ f x0 .…m şi respectiv y j . j= 0.….. Dacă xi .. 65 .. iar celelalte sunt termenii restului . x k .. x. i=0. sunt în ordine crescătoare .. punctele de interpolare sunt dispuse în punctele reţelei dreptunghiulare situate sub diagonală (triunghiul inferior ). y 0 . în caz că există .1.Înlocuind în (3) şi (4) obţinem : (8) f ( x..1.. y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x0 ..... care se pot exprima prin derivate . y m − k .. ca mai sus . x m .. y ] k =0 m Prima sumă (dublă ) din (8) este polinomul de interpolare .

volumelor . In liceu sunt câteva aplicaţii asemǎnǎtoare metodelor numerice şi anume la aproximarea ariei determinate de graficul unor funcţii .1 Calculul ariei unei suprafeţe plane Definiţii : 1) O mulţime E ⊂ R × R se numeşte elementarǎ . Atunci : 66 . 3.1 Aplicaţii ale integralei definite – aproximare numerică a ariilor . împǎrţirea intervalului în mai multe subintervale .1. la calculul volumelor unor corpuri de rotaţie . unde Di i =1 n sunt dreptunghiuri cu laturile respectiv paralele cu axele de coordonate . de fapt . aria este : aria ( E ) = ∑ aria ( Di ) . Teoremǎ : Fie f : [a. ele utilizeazǎ metode specific analizei numerice precum aproximarea graficului (deci a funcţiei ) cu ajutorul reuniunii de segmente (deci prin funcţii de gradul întâi ) . la calcularea lungimii graficului unei funcţii . i =1 n 2) Fie A o mulţime mǎrginitǎ din plan . In acest caz : aria(A) = lim aria ( E n ) = lim aria ( Fn ) . iteraţia etc. În acest caz. dacǎ E = U Di . Spunem cǎ mulţimea A are arie dacǎ : a) existǎ douǎ şiruri de mulţimi elementare ( E n ) şi ( Fn ) astfel încât : E n ⊂ A ⊂ Fn . b] → R o funcţie continuǎ şi pozitivǎ . lungimii graficului În cazul analizei matematice se recurge adeseori la metode de aproximare pentru diverse mǎrimi . dar .Capitolul 3 Metodele numerice întâlnite în programa şcolară de liceu . Considerente metodice 3. iar oricare douǎ dreptunghiuri au în comun cel mult o laturǎ . Aceste aplicaţii sunt date în clasa a XII –a ca fiind aplicaţii ale integralei definite . n →∞ n →∞ def Cu aceste elemente pregǎtitoare vom descrie o metodǎ numericǎ de determinare a ariei unei suprafeţe plane folosind calculul integral . ∀n ∈ N b) şirurile de numere reale pozitive (aria ( E n ) ) şi (aria ( Fn ) ) sunt convergente şi au aceeaşi limitǎ .

mi( n ) ] n Gi( n ) = [ xi(−1) . xi( n ) ]} n f (vi( n ) ) = M i( n ) = sup{ f ( x) / x ∈ [ xi(−1) . xi( n ) ] astfel încât : n f (u i( n ) ) = mi( n ) = inf{ f ( x) / x ∈ [ xi(−1) .b] cu lim Δ n = 0 . xi( n ) ]} n Se considerǎ dreptunghiurile cu baza xi( n ) − xi(−1) şi înǎlţimea mi( n ) respectiv M i( n ) . vi( n ) ∈ [ xi(−1) .b] . f este mǎrginitǎ şi îşi atinge marginile pe fiecare n interval [ xi(−1) . Conform teoremei lui Weierstrass . Se mai iau : n n aria ( E n ) = ∑ mi( n ) ( xi( n ) − xi(−1) ) = ∑ f (u i( n ) )( xi( n ) − xi(−1) ) = σ Δ n ( f . existǎ u i( n ) . xi( n ) ] .. n Avem : Di( n ) = [ xi(−1) . b) Aria este datǎ de : aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx a b Demonstraţie : ( (n) ( Fie (Δ n ) . respectiv Fn = U Gi( n ) . care i =1 def k n verificǎ relaţiile : E n ⊂ Γ f ⊂ Fn (1). u i( n ) ) . n →∞ n Funcţia f fiind continuǎ pe [a. respectiv i =1 i =1 kn kn 67 . Se constituie mulţimile elementare : E n = U Di( n ) i =1 def k n . M i( n ) ] .. xi( n ) ] . < x kn −1 < x kn ) = b) un şir de diviziuni ale n intervalului [a. Δ n = (a = x0n ) < x1( n ) < . este continuǎ pe fiecare subinterval [ xi(−1) . n În consecinţǎ .0 ≤ y ≤ f ( x)} are arie . xi( n ) ] × [0. xi( n ) ] × [0. y ) / a ≤ x ≤ b.a) Mulţimea Γ f = {( x.

f ( x) ≤ y ≤ g ( x)} cuprinsǎ între graficele funcţiilor f.aria ( Fn ) = ∑ M i =1 kn (n) i (x (n) i −x (n) i −1 n ) = ∑ f (vi( n ) )( xi( n ) − xi(−1) ) = σ Δ n ( f .g. y ) / a ≤ x ≤ b.2] ⎩ mulţimea Γ f are arie şi : ⎛ x3 x2 aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx = ∫ ( x − x)dx + ∫ ( x − x )dx + ∫ ( x − x)dx = ⎜ − ⎜ 3 2 ⎝ 0 1 −1 −1 2 0 1 2 2 2 2 ⎞ ⎟ + ⎟ ⎠ −1 0 ⎛ x2 x3 ⎞ ⎛ x3 x2 ⎞ 11 ⎜ ⎟ +⎜ − ⎟ = . Atunci mulţimea Γ f . b]. n →∞ b Din relaţiile (1) şi (2) şi aplicând definitia mulţimii care are arie . x = b .2] → R. x ∈ [−1. b] → R . g : [a. are arie şi : 68 . u i(n ) ) = lim σ Δ n ( f . şi dreptele x = a . Rezolvare : Dupǎ explicitarea modulului avem : ⎧ x 2 − x. se obţine cǎ mulţimea Γ f are arie şi aria (Γ f ) = ∫ f ( x) dx .3] . Funcţia este continuǎ şî pozitivǎ pe intervalul dat . f este integrabilǎ pe [a.1) .b] . (∀)x ∈ [a.3] → R.0] ⎪ f ( x) = ⎨ x − x 2 . x ∈ [1. x ∈ (0. astfel încât f ( x) ≤ g ( x). g = {( x. Sǎ se arate cǎ mulţimea Γ f are arie şi sǎ se calculeze aceastǎ arie . +⎜ − ⎟ ⎜ 3 ⎟ 2 ⎠1 6 3 ⎠0 ⎝ ⎝ 2 1 2 Consecinţǎ la teoremǎ : Fie f . Rezolvare : Funcţia f este continuǎ şi pozitivǎ pe intervalul [0.b] şi astfel : ∫ f ( x)dx = lim σ a n →∞ b Δn ( f . i =1 kn Fiind continuǎ pe [a. vi( n ) ) . vi( n ) ) = aria ( E n ) = aria ( Fn ) (2). deci ⎪ x 2 − x. Rezultǎ cǎ subgraficul Γ f are arie şi : aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx = ∫ 0 0 3 3 2 x + 1dx = ∫ ( x + 1) ⋅ ( x + 1)'dx = ( x + 1) 2 3 0 3 1 2 3 3 = 0 14 . funcţii continue . 3 Exemplul 2 : Sǎ se determine aria mulţimii Γ f pentru f : [−1. f ( x) = x + 1 . f ( x) = x 2 − x . a Exemplul 1 : Fie funcţia f : [0.

g . g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx . g ( x) = − x + 3 . Se observǎ cǎ 0 ≤ f ( x) ≤ g ( x).aria (Γ f . 2)dacǎ 0 ≤ f ( x) ≤ g ( x). Rezolvare : Reprezentǎm geometric graficele celor douǎ funcţii pe acelaşi sistem de axe de coordonate şi obţinem mulţimea Γ f . g ) = ∫ g ( x) − f ( x) dx . g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx = ∫ (− x − x + 2)dx = ⎜ − ⎜ 3 ⎟ 2 ⎝ ⎠ −2 2 −2 −2 Exemplul 2 : Sǎ se calculeze aria mulţimii cuprinse între curbele de ecuaţie y = 3x 2 şi y = 2 x + 1 . putem uşor generaliza formula folosind modulul : aria (Γ f . 1 ⎛ x3 x2 ⎞ 9 − + 2x ⎟ = . iar apoi explicitǎm modulul . a b Observaţie : 1)dacǎ nu ştim ordinea funcţiilor . desfacem în sumǎ a b de integrale (aditivitatea la interval a integralei definite ) şi calculǎm fiecare integralǎ în parte .1]. (∀)x ∈ [a. iar f şi g Rezultǎ cǎ : 1 1 2 sunt continue pe [-2. Rezolvare : 69 . g (zona haşuratǎ ). aria (Γ f .1] . b] atunci aria (Γ f . dacǎ f . f ( x) = x 2 + 1. g ) = aria (Γg ) − aria (Γ f ) . Exemplul 1 : Sǎ se determine aria Γ f . (∀)x ∈ [−2.1] → R. g : [−2.

f ( x) = 3x 2 . g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx = ∫ (−3x 2 + 2 x − 1)dx = x 2 + x − x 3 − 1 3 − 1 3 1 1 ( ) 1 − 1 3 = 32 . Definiţie : Se numeşte corp de rotaţie determinat de funcţia f . ⎝ 3 3⎠ 1 Se considerǎ funcţiile f . 1 Se observǎ cǎ f ( x) ≤ g ( x). Se obţin soluţiile (1. care pentru funcţii corespunzǎtor alese sǎ conducǎ la formulele cunoscute deja . a ≤ x ≤ b}.1.3). g : [− . ⎟ . 27 3. conul etc. Corpul de rotaţie determinat de funcţia f se noteazǎ C f şi este mulţimea C f = {( x. piramida .1] → R. În acest paragraf se va indica o cale de a determina volumul acelor corpuri obţinute prin rotirea subgraficului unei funcţii pozitive în jurul axei Ox folosind calculul integral . ⎜ − . cilindrul . corpul obţinut prin rotirea subgraficului acesteia in jurul axei Ox .+∞) o funcţie pozitivǎ. z ) ∈ R 3 / y 2 + z 2 ≤ f ( x). Rezulta cǎ : 3 aria (Γ f . (∀)x ∈ [− . 70 . b] → [0. g ( x) = 2 x + 1 cu reprezentǎrile 3 geometrice de mai jos .1] .Se determinǎ întâi punctele de intersecţie ale celor doua curbe rezolvând sistemul ⎛ 1 1⎞ format din cele douǎ ecuaţii ale lor . y. Fie f : [a.2 Volumul corpurilor de rotaţie Din studiul geometriei în spaţiu sunt cunoscute o serie de corpuri geometrice pentru care se ştie formula de calcul pentru volum : prisma .

b] în jurul axei Ox . astfel încât f este constantǎ pe fiecare subinterval [ xi −1 .b] . şi generatoarea (înǎlţimea b-a ).2. Se spune cǎ funcţia este constantǎ pe porţiuni .. orice mulţime care se obţine prin rotirea subgraficului unei funcţii constante pe porţiuni în jurul axei Ox. b] → R şi Δ = (a = x 0 < x1 < . Volumul acestei mulţimi elementare este dat de formula : Vol (C f ) = π ∑ ci2 ( xi − xi −1 ) i =1 n Cu ajutorul mulţimilor cilindrice elementare se va define volumul unui corp de rotatie determinat de o funcţie pozitivǎ pe un interval [a. n . i = 1. 71 .. (∀)[ xi −1 .b] .. Fie acum funcţia f : [a. a ≤ x ≤ b}. Se noteazǎ C r = {( x.. xi ]... xi ] adicǎ f ( x) = ci . z ) ∈ R 3 / y 2 + z 2 ≤ r .Cel mai simplu corp de rotaţie se pbţine prin rotirea subgraficului funcţiei constante pozitive f ( x) = r . x ∈ [a. (figura de mai sus din stânga ) Acest corp reprezintǎ un cilindru cu raza bazei r . Definiţie : Se numeşte mulţime cilindricǎ elementarǎ . y. < x n −1 < x n = b) o diviziune a intervalului [a. Se ştie cǎ volumul cilindrului este : Vol (C r ) = πr 2 (b − a) .

(∀)x = xi .+∞) o funcţie continuǎ şi C f corpul de rotaţie determinat de f .b] . vi( n ) ∈ [ xi(−1) . b] → [0.0 ≤ i ≤ k n 72 .1 ≤ i ≤ k n hn ( x ) = ⎨ (n) ⎩ f ( xi ).. xi( n ) ] astfel încât : n f (u i( n ) ) = mi( n ) = inf{ f ( x) / x ∈ [ xi(−1) ... Δ n = (a = x 0n ) < x1( n ) < . existǎ u i( n ) ... a b Demonstraţie : Fie ( ( ) ( (Δ n ).. xi( n ) ] . Corpul C f are volum dacǎ existǎ douǎ şiruri (Gn ) şi ( H n ) de mulţimi cilindrice elementare .......(∀)x = xi ..0 ≤ i ≤ k n n ⎧M i( n ) = f (vi( n ) ).+∞) şi C f corpul de rotaţie determinat de funcţia f .. astfel încât : a) Gn ⊂ C f ⊂ H n . Conform teoremei lui Weierstrass . < x kn−1 < x kn ) = b) n n n →∞ un şir de diviziuni ale intervalului [a. xi( n ) ]} . Teoremǎ : Fie f : [a. hn : [ a...... xi( n ) ).... xi( n ) ]} n f (vi( n ) ) = M i( n ) = sup{ f ( x) / x ∈ [ xi(−1) . asociate funcţiilor constante pe porţiuni g n .b] ... n În consecinţǎ ..Definiţie : Fie f : [a... este continuǎ pe fiecare subinterval [ xi(−1) . xi( n ) ).. n Funcţia f fiind continuǎ pe [a. Pentru fiecare n ∈ N se definesc funcţiile constante pe porţiuni : n ⎧mi( n ) = f (u i( n ) ).. x ∈ ( xi(−1) .. f este mǎrginitǎ şi îşi atinge marginile pe fiecare n interval [ xi(−1) .. În acest caz volumul corpului C f este : vol (C f ) = l . n→∞ n →∞ def Cu aceste elemente pregǎtitoare . cu lim Δ n = 0 . x ∈ ( xi(−1) ... vom descrie o metodǎ oferitǎ de calculul integral şî de metodele numerice iterative pentru determinarea volumului unui corp de rotatie ... Atunci : a) C f are volum b) vol (C f ) = π ∫ f 2 ( x)dx . (∀)n ∈ N b) lim vol (G n ) = lim vol ( H n ) = l .. b] → R . xi( n ) ] .1 ≤ i ≤ k n g n ( x) = ⎨ (n) ⎩ f ( xi ).. b] → [0..

.Corpurile de rotaţie (Gn ) şi ( H n ) generate de cele douǎ funcţii de mai sus sunt mulţimi cilindrice elementare cu proprietǎţile : (1) G n ⊂ C f ⊂ H n . f ( x) = 2 x − 3 . Δ = (a = x0 < x1 < .. (∀)n ∈ N n (2) vol (G n ) = π ∑ f 2 (u i( n ) )( xi( n ) −xi(−1) ) = σ (πf 2 .. a n →∞ n →∞ Din (1). deci integrabilǎ pe [a . u i( n ) ) = vol (G n ) = lim σ (πf 2 .. a b Exemplul 1 Sǎ se calculeze volumul corpului de rotaţie deteriminat de funcţia f : [2. Definiţii : 1)Funcţia i = 1. b] şi π ∫ f 2 ( x)dx = limσ (πf 2 .. < x n −1 < x n = b) o diviziune a intervalului [a. xi − xi −1 se numeşte funcţia poligonalǎ asociatǎ funcţiei f şi diviziunii Δ .. vi( n ) ) = vol ( H n ) (3). rezultǎ cǎ C f are volum şi vol (C f ) = π ∫ f 2 ( x) dx .. n f ( xi ) − f ( xi −1 ) ( x − xi −1 ). i =1 kn Funcţia f fiind continuǎ . i = 1. rezultǎ cǎ şi πf prin urmare : b 2 este continuǎ . f ( xi )).. f Δ : [ a.(3) şî definitia corpurilor care au volum . n .1. u i( n ) ) i =1 kn n vol ( H n ) = π ∑ f 2 (vi( n ) )( xi( n ) −xi(−1) ) = σ (πf 2 . xi ] .. x ∈ [ xi −1 . b] → R f Δ ( x) = f ( xi −1 ) + 73 .2. b] → R o funcţie continuǎ ..b] şi punctele Ai ( xi .3] → R.(2).2. vi( n ) ) .3. ⎛ x3 ⎞ 13π x2 vol (C f ) = π ∫ f ( x)dx = π ∫ (2 x − 3) dx =π ∫ (4 x − 12 x + 9)dx = π ⎜ 4 − 12 + 9 x ⎟ = ⎜ 3 ⎟ 2 3 ⎝ ⎠2 2 2 2 3 3 3 2 2 2 3 3. Lungimea graficului unei funcţii derivabile cu derivata continuǎ Fie funcţia f : [a.

cu ajutorul integralei definite este dat de urmǎtorul rezultat . cu derivata continuǎ . f ( x) = 2x x . a b Exemplul 1 :Sǎ se calculeze lungimea graficului funcţiei f : [3. În aceste condiţii avem : l ( f ) = ∫ 1 + [ f ' ( x)] dx = ∫ 2 3 3 8 8 2 38 1 + x dx = (1 + x) 1 + x = 3 3 3 8 74 . b]} .8] → R. cu derivata continuǎ . i =1 n 3)Graficul funcţiei continue f : [a.2)Numǎrul pozitiv l ( f Δ ) = ∑ d ( Ai −1 . În acest caz . Calculul lungimii graficului unei funcţii derivabile .diviziune[a. Ai ) se numeşte lungimea graficului funcţiei f Δ . numǎrul real pozitiv l ( f ) = sup{l ( f Δ ) / Δ. b] → R o funcţie derivabilǎ . Teoremǎ : Fie f : [a. se numeşte lungimea graficului funcţiei f . b] → R are lungime finitǎ dacǎ existǎ o constantǎ M ≥ 0 astfel încât l ( f Δ ) ≤ M . Atunci : a)graficul funcţiei are lungime finitǎ b) l ( f ) = ∫ 1 + [ f ' ( x)] 2 dx . 3 Rezolvare : Funcţia este derivabilǎ pe intervalul de definiţie . şi derivata sa f ' ( x) = x este continuǎ pe acelaşi interval .

Aplicarea calculului diferenţial sau integral în probleme practice sau specifice unor domenii applicative. Exprimarea calitativă sau cantitativă a variaţiei ariei subgraficului unei funcţii prin determinarea primitivei sau a integralei funcţiei. M1-2. culegere de M. exerciţiul. Grup Şcolar Stefan Procopiu . C. C.1. ∫ f ( x)dx = F (b) − F (a) a b (formula lui Leibniz-Newton). b Notaţia: F (b) − F (a) = F ( x) a (citim:”F(x)luat între a şi b). PII Metode utilizate: explicaţia. 15. C. b] şi F o primitivă a lui f . Numim integrala definitǎ de la a la b a lui f. Verificarea elevilor în ora următoare prin tema pentru acasa. 17. Ganga. Proiectul unitǎţii de învăţare: INTEGRALA DEFINITĂ Competenţe specifice vizate C. Proprietăţi ale integralei definite.2. folosind calculul integral şi compararea cu rezultatele obţinute prin aplicarea unor formule geometrice cunoscute anterior. o funcţie care admite primitive pe [a. Determinarea ariei unui domeniu sau a volumului unui corp. 5-10. problematizarea. Identificarea cu ajutorul tabelelor de derivate a unor primitive uzuale.4. Aplicarea unor algoritmi specifici calculului integral în rezolvarea de probleme practice. culegere pag. C.164. C. conversaţia. Reamintim că : Orice funcţie continuǎ admite primitive. expresia F(b)F(a) şi notǎm Resurse Manual Teora.3. Evaluare Observarea sistematicǎ a elevilor. alocate: 8 ore Conţinuturi ale unităţii de învăţare 1) Integrala unei funcţii continue. Nr. Competenţe specifice vizate Activitǎţi de învăţare Definiţie. descoperirea. conversaţia euristică. Stabilirea unor proprietǎţi ale calculului integral prin analogie cu proprietăţi ale calculului diferenţial. activitǎţi frontale şi individuale.2..3. 1) Proprietatea de liniaritate. C. Aplicaţii.3. aprecierea verbală a activitǎţii lor la clasă.2. Tema pentru acasă: manual pag.Iasi Disciplina: Matematică _ Elemente de Analizǎ Matematică Profesor: Cruţ Bianca Clasa XII. ex. Fie f : [a. Proiecte didactice Acum voi prezenta un proiect al unitǎţii de învǎţare « Aplicaţii ale integralei definite ». b] → R . C.6. 75 .1. ex. C. Formula lui LeibnizNewton. 3h/ sapt.5. Proprietăţi ale integralei definite.

. a a b b a b (proprietatea de monotonie a integralei). b ] → R sunt funcţii continue şi λ ∈ R . C. conversaţia euristică. exerciţiul. 1-4. atunci: a) ∫ [ f ( x) + g ( x)]dx = ∫ f ( x)dx + ∫ g ( x)dx a a a b b b b) ∫ λf ( x)dx = λ ∫ f ( x)dx . •Integrarea prin părţi -Formula de integrare prin părţi.corect area temei la tabla (dacă sunt ex. b] → R şi c ∈ (a. Dacă f . Teoremă. atunci ∫ f ( x)dx ≤ ∫ g ( x)dx . activitǎţi frontale şi Verificarea temei pentru acasǎ prin sondaj. 3) Dacă f . b] → R .c] şi [c. culegere Metode utilizate: explicaţia. man. Dacă a≤b şi f : [a. 164. atunci -Aplicaţii. b] → R sunt funcţii continue cu proprietatea: f ( x) ≤ g ( x). b] → R . 4) Fie f : [a. pag. ∫ f ( x) g ( x)dx = fg ' a b b a − ∫ f ' ( x) g ( x)dx a b (formula de integrare prin părţi) Aplicaţii: calcul de integrale definite utilizând formula de integrare prin părţi Manual. neabordate sau ex. conversaţia. este o funcţie pozitivă şi continuǎ. sunt două funcţii derivabile cu derivate continue. g : [a. a a b b 2) Dacǎ f : [a. ∫ a b f ( x)dx = − ∫ f ( x)dx .2. ∀x ∈ [a. b a 2)Metode de calcul a integralelor definite.C. a c c b (proprietatea de aditivitate la interval). atunci ∫ a b f ( x)dx = ∫ f ( x)dx + ∫ f ( x)dx . b ) . C.3 . problematizar ea. g : [a. atunci ∫ f ( x)dx ≥ 0 .b].Dacă f . abordate greşit) Aprecierea răspunsurilor primate de la 76 . atunci punem prin definiţie: ∫ a a f ( x)dx = 0 . Aplicaţii calcul de integrale ex. b] .C. b] → R este o funcţie continuǎ.6. descoperirea. Definiţie. Dacǎ restricţiile lui f sunt continue pe [a. g : [a.1.

elevi.3.7. Verificarea temei pentru acasǎ prin sondaj.C. Teoremă. exerciţiul. 168. Fise de lucru. conversaţia. Metode utilizate: explicaţia. activitǎţi frontale şi individuale.4 culegere pag.Aplicaţii. problematizar ea. . 1.Dacă f : [a. ex. I interval.2.4. conversaţia. rezolvarea la tablǎ a exerciţiilor care n-au fost abordate sau rezolvate correct. ex. atunci mulţimea Γ f are arie şi aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx . Temă pentru acasă.Calculul ariilor unor suprafeţe plane. Teora Culegere Ganga.4.7. Ex. exerciţiul. ∫ a b f (ϕ (t )) ⋅ ϕ ' (t )dt = ∫ f ( x)dx ϕ (a) ϕ (b ) 4)Integrale definite. culegeri. man.5.C. b] . b]) . 165.corect area temei la tabla (dacă sunt ex. problematizar ea. 1-4/pag. ∀x ∈ [a.1. activitǎţi frontale şi individuale si pe grupe..3 1) f continuă pe I. Metode utilizate: explicaţia. Teoremă.3. explicaţia.1. .C. abordate greşit) Aprecierea răspunsurilor primate de la elevi. Fie ϕ : [a. f : I → R. descoperirea. conversaţia. 43.8/165 man. pag. man.ex. graficul 77 Fişe de lucru (4 modele). descoperirea. două funcţii cu proprietăţile: C.5. descoperirea.ex. 168. Verificarea temei pentru acasǎ prin sondaj.2.6. 5) Aplicaţii ale integralelor in geometria planǎ. Tema.. man. Tema pentru acasǎ Aprecierea rǎspunsurilor primite de la elevi si analiza comparativă a lor. 2. .5. problematizar ea.10/pag.48.6. culegere Ganga Calcul de integrale definite. conversaţia euristică.iar Γ f = ( x.6.6. C. 48.6. conversaţia euristică. y ) ∈ R 2 a ≤ x ≤ b. aprecierea răspunsurilor primate de la elevi. exerciţiul. neabordate sau ex. ( I ⊆ R) . 2) ϕ este derivabilă. Teora Ex. (formula de schimbare de variabilă) Aplicaţii: calcul de integrale definite utilizând formula de schimbare de variabilă. Aplicaţii. a b Observaţii: 1) Dacă f ( x) ≥ 0 . conversaţia euristică. pag. Manual . pag. b] → I . ex.0 ≤ y ≤ f ( x) { } este subgraficul lui f. Teora individuale. cu derivate continuă pe [a. activitǎţi frontale şi individuale. Atunci C. -Formula de schimbare de variabilă. b] → R este o funcţie continuă .1. pozitivă ( f ( x) ≥ 0. 2. 3)••Schimbarea de variabilă.

1. Calculatorul si softul educaţional cu continutul ştinţifiic şi practic aferent temei abordate. 1.5 /169. Metode:proble matizarea. 3) Aplicaţii.C. 2) Dacă f . exerciţiul.man. a b 6) Ariile suprafeţelor plane. 4) Test grilǎ. g = ( x. 7) Calcul de arii C. Activitatea individuală. man.2. conversaţia.1. descoperirea. y ) ∈ R 2 a ≤ x ≤ b.2. atunci mulţimea Γ f .1. 171. C. g ) = ∫ [g ( x) − f ( x)]dx . g : [a.Test de evaluare sumativǎ. explicaţia. exerciţiul. C. Fişe de lucru.con versaţia. conversaţia euristicǎ. ∀x ∈ [a. Teora Ex. b] . activitǎţi frontale şi individuale si pe grupe.C.6. Observarea activitǎţii elevilor . Evaluarea sumativǎ a unitǎţii de învaţare.86.a).3/pag. b ] → R sunt funcţii continue astfel încât f ( x) ≤ g ( x). Calculul ariilor unor suprafeţe plane. f ( x ≤ y ≤ g ( x { are arie şi aria (Γ f . Fişe de lucru. aprecierea capacitaţii elevilor de a parcurge paşii lecţiei. problematizar ea.analiza comparativǎ a rezultatelor primate de la elevi şi aprecierea lor calitativǎ 8) Integrala definitǎ. 2. Test de evaluare sumativă. graficul lui f este situate sub axa Ox ⇒ aria (Γ f ) = − ∫ f ( x)dx .b)/pag.C.lui f este situate deasupra axei Ox ⇒ aria (Γ f ) ≥ 0 .6. 2) Aria determinatǎ de graficul a două funcţii. 2)Dacă f ( x) ≤ 0 .1. Observarea sistematicǎ a elevilor. b a ex. conversaţia euristică. Aplicaţii. pe două variante de subiect. Ex. Lecţie în AEL.3/169. culegere Ganga 1) Aria subgraficului unei funcţii. 78 .6. Metode utilizate: explicaţia.

GRUP SCOLAR Stefan Procopiu -Iasi Profesor: Cruţ Bianca PROIECT DIDACTIC DATA : 22 – III 2007 OBIECTUL: Matematica. prin integrarea cunostintelor din diferite domenii. Elemente de analizǎ matematicǎ CLASA a XIIa C. CG5 Interpretarea rezultatelor unor actiuni concrete exprimabile matematice.Aşa cum se poate observa în proiectul unitǎţii de învǎţare . prin parcurgere de soft educational. 79 . şi anume . CG6 Modelarea matematica a unor situatii concrete. COMPETENTE SPECIFICE CS1 Identificarea cu ajutorul tabelelor de derivate a unor primitive uzuale. TIPUL LECTIEI: Fixare de cunostinte. ariile suprafeţelor plane . COMPETENTE GENERALE CG1 Identificarea corecta a unor date matematice si interpretarea în functie de contextul în care au fost definite. CS3 Aplicarea unor algoritmi specifici calculului integral în rezolvarea de probleme practice. TITLUL LECTIEI: Arii suprafete plane DURATA: 50 min. Voi arǎta mai jos un plan de lecţie AEL cu aceastǎ temǎ . CG4 Exprimarea cu ajutorul datelor matematice a unor situatii concrete si a algoritmilor de prelucrare a acestora. CS4 Exprimarea calitativa sau cantitativa a variatiei ariei subgraficului unei functii prin determinarea primitivei sau a integralei functiei. LOCUL DESFASURARII: Cabinetul de Informatica. CG3 Utilizarea algoritmilor pentru rezolvarea unor probleme practice. Existǎ în pachetul de lecţii AEL . una pentru aplicaţii ale integralelor definite . M1-2 ( 3h/sǎpt. pentru consolidarea cunoştintelor se poate apela cu succes la calculator .) UNITATEA DE ÎNVATARE: Aplicatii ale integralei definite. CS2 Stabilirea unor proprietati ale calculului integral prin analogie cu proprietati ale calculului diferential. CG2 Descoperirea ( alegerea ) algoritmilor optimi care permit prelucrarea datelor matematice.

privirea formelor cuvintelor. E. . TRANSFERUL CONCLUZIILOR – realizarea de conexiuni. .Frontala .Problematizarea .Observatia .Principiul asigurarii progresului gradat al performantei. în vederea informatiilor în programul A. 6)Resurse procedurale: . . convertirea informatiilor în benzi desenate.Explicatia . Stilul auditiv de învatare va fi favorizat de ascultarea altor persoane care redau sau explica informatiile. 2)Metode de învatamânt: .Principiul conexiunii inverse.testul grila cu o singura varianta de raspuns correct.Individuala . întrebari. Stilul vizual de învatare va fi favorizat de vederea informatiilor în forma tiparita. Stilul practic de învatare va fi favorizat de scrierea informatiilor în programul A.Principiul participarii si învatarii active. EXPRIMAREA PROPRIILOR CONCLUZII – generarea de idei si concluzii privind continutul soft – ului educational.Investigatia stiintifica. 4)Forme de evaluare: .Fise de lucru.Pe grupe/perechi. efectelor de animatie.Exercitiul . L. . cunoscute anterior. . în ordinea în care au fost predate.Descoperirea dirijata prin studiu de caz 3)Forme de organizare . E. STRATEGII DIDACTICE 1)Principii didactice .CS5 Determinarea ariei unui domeniu.Aprecierea 5)Resurse materiale : . folosind calculul integral si compararea cu rezultatele obtinute prin aplicarea unor formule geometrice.Conversatia euristica . folosirea culorilor. folosirea simtului tactil în toate actiunile ce deruleaza informatiile cuprinse în programe de calculator. L.calculatorul si soft – ul educational cu continut stiintific specific temei abordate. CS6 Aplicarea calculului diferential dau integral în probleme practice sau specifice unor domenii aplicative.Conversatia .Problematizarea 80 . generalizari.

Rezolvarea de probleme/situatii problema. notat cu Γ f = {( x.0 ≤ y ≤ f ( x )} . adica: aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx a b Se studiaza mai multe cazuri: Punctul A variabil pe axa xx’ si B fix. Punctele C si D. se constata ca aria trapezului ABDC. pe axa xx’( a<b). Comentarii: x2 b2 a2 a) ∫ f ( x)dx = ∫ xdx = (conform formulei Leibnitz – Newton) = − 2 a 2 2 a a b) Mutând pozitiile punctelor A. y ) / a ≤ x ≤ b. cu continut stiintific. Prezentarea situatiei/problema si formularea temei de lucru: Profesorul informeaza elevii asupra continutului soft – ului. 1) Aria subgraficului functiei f(x) = x.variabile ca pozitie pe dreapta: y = x( C si D sunt punctele în care paralele prin A si B. continua si pozitiva. Se dau: Functia f:R → R.0). ETAPELE LECTIEI I. Punctul A fix si B variabil pe xx’. f .0) variabile ca pozitie. este egala cu aria subgraficului functiei f: b c) Fise de lucru. intersecteaza dreapta: y = x) Se va arata ca subgraficul functiei. Reactualizarea Parcurgerea soft – ului educational în sistemul A. cu diviziuni(10 min) o Aria determinata de graficul a doua functii(10 min) o Aplicatie(10 min) o Test final(10 min) III Rezolvarea problemei. B(b. Punctul A se confunda cu originea O a sistemului de axe. are arie. E. Punctul A se confunda cu punctul B. Reperul cartezian xOy. la tema: “Arii suprafete plane” II. b b b 81 . o Aria subgraficului functiei f(x) = x(10 min) o Sume de arii(10 min) o Integrala functiei impare f(x) = sinx(10 min) o Integrala functiei f(x) = sinx. B pe axa xx’ . L.. Punctele: A(a.Observarea sistematica a elevului .

care determina numarul de diviziuni ale intervalului: [0. C pe axa xx’. Reperul cartezian xOy. în care paralelele la axa Oy. B ’ ( a. E si F variabile ca pozitie pe dreapta: y = x. A3(a3. Se dau: Functia f: [.2) Sume de arii. Punctele: D.c] → R.0) fixe pe axa xx’ .0).0) variabile ca pozitie pe axa xOx’. se constata ca aria trapezului ACDF este egala cu suma ariilor subgraficelor trapezelor: ABEF si BCDE. C variabil pe axa xx’. E si F variabile ca pozitie pe dreapta: y = x(sunt punctele. Se va arata ca subgraficul functiei f are arie. sin(a)) fixe. sin a).0). continua si pozitiva. Se dau: Functia f:R → R. 82 . p ] .0) si A5(a5. A2(a2. B variabil pe axa xx’. Punctele: A( a . Punctele A si C fixe. Se dau: Functia f: [a. 0). a ] → R. o functie continua. 3) Integrala functiei impare f(x) = sinx. Punctul A se confunda cu punctul B. adica: aria(Γ f ) = ∫ f ( x)dx = ∫ f ( x)dx + ∫ f ( x)dx a a b c b c Se vor studia mai multe cazuri: Punctul A variabil pe axa xx’ si B si C fixe. Punctele: A1(a1. c) Fise de lucru. Se va arata ca: a −a ∫ f ( x)dx = ∫ [ f ( x) + f (− x)]dx 0 a 0 a a Adica: −a ∫ sin xdx = 0 (deoarece funcţia sinx este imparǎ = ∫ [sin x + sin(− x)]dx = 0 ) −a Verificare: este parǎ) ∫ sin xdx = −cos x a a −a = −(cos a − cos(−a)) = −(cos a − cos a) = 0 (funcţia cos 4) Integrala functiei: f(x) = sinx cu diviziuni. Diviziunea 4 evidentiata. Comentarii: a) ∫ a c f ( x)dx = ∫ f ( x)dx + ∫ f ( x)dx a b b c b) Mutând pozitiile punctelor A. B. continua si pozitiva. B(b. Punctele: A(a.a . Reperul cartezian xOy. A4(a4.0). Punctul A se confunda cu originea O a sistemului de axe. intersecteaza dreapta: y = x).0). Punctele: D. prin A. Reperul cartezian xOy. Punctele A si B fixe. B. 0) si B( a. A ’ ( a. C.0) si C(c.

7374 − 1 = 1. astfel încât: f(x) ≤ g(x).Reperul cartezian xOy. 7) TEST INTERACTIV. şi reprezinta aria suprafetei hasurate . Comentarii: a) Vom aplica Consecinta: daca f. care taie axa Ox în punctele de coordonate: ( 1. f(x) = e x .π Se va arata ca: figura: π a1 ∫ f ( x)dx a a2 este aproximativ egala cu suma ariilor celor 5 trapeze. 5) Aria determinata de graficul a doua functii. astfel încât aria subgraficului functiei f. Se cauta numarul minim de patrate ce trebuie adaugate la grafic. g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx = ∫ g ( x)dx − ∫ f ( x)dx = a −1 −1 1 b 1 1 14 8 6 − = =2 3 3 3 6) Aplicatii: Sa se calculeze ∫ e x dx f olosind metoda aproximarilor.. 0). y ) / a ≤ x ≤ b. g = {( x.g:[a. g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx a b b) Asadar: aria(Γ f . sa fie aproximativ egala cu valoarea exacta a integralei: ∫e 0 1 x dx = e1 − e 0 = 2. b] atunci multimea: Γ f .7374. 1) Daca f:[a. Se cauta aria multimii cuprinsa între graficele functiilor f si g si dreptele paralele la Oy. f ( x) = x 2 + 2 functie continua. + a4 ∫ f ( x)dx . Functia f:R → R. Se dau: Functia f:R → R.b] → R este o functie integrabila negativa. Reperul cartezian xOy. atunci: a) ∫ f ( x)dx ≥ 0 a a 83 . ∀x ∈ [ a. f ( x) = x 2 + 1 functie continua. din π ∫ 0 f ( x)dx = ∫ 0 f ( x)dx + a1 ∫ f ( x)dx + . 0 Se dau: Functia f:R → R. f ( x ) ≤ y ≤ g ( x )} are arie si avem cǎ : aria(Γ f .. 0) si ( 1. g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx = ∫ ( x 2 + 2 − x 2 − 1)dx = x −1 = 1 − (−1) = 2 1 a −1 b 1 c) Sau: aria(Γ f .b] → R sunt functii continue.

0 a −a ∫ f ( x)dx = 0 . (∀)x ∈ [a. (∀)x ∈ [a. b] ⊂ R . a ] → R continuǎ . 5)Aria mulţimii cuprinse între graficele a douǎ funcţii continue este datǎ de : a) aria(Γ f . dacǎ f ( x) > g ( x). b] a b (elevii trebuie sǎ aleagǎ un singur rǎspuns – în funcţie de corectitudine . vor primi punctaj) 84 . g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx . (∀)x ∈ [a. b] a b b) aria(Γ f .b] . g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx . Atunci : a) b) −a a ∫ a f ( x)dx = 2∫ f ( x)dx . dacǎ f este imparǎ. dacǎ f ( x) ≥ g ( x).dacǎ f ( x) < g ( x). a a 2)Se dǎ f : [− a. aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx dacǎ : a a)f continuǎ b)f crescǎtoare 4)Funcţia f(x0=cos x . îndeplineşte condiţia ∫ cos xdx = sin b − sin a dacǎ : a b a)nu este integrabilǎ pentru orice x b)este integrabilǎ pe orice interval [ a. dacǎ f este imparǎ b 3) Γ f subgraficul lui f are arie şi aria sa este egalǎ cu integral lui f pe intervalul [a.b) c) ∫ f ( x)dx = 0 a a ∫ f ( x)dx ≤ 0 . g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx . (∀)x ∈ [a. dacǎ f ( x) ≤ g ( x). g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx . b] a b c) aria(Γ f . b] a b d) aria(Γ f .

de forma Γ f . Se evalueaza capacitatile elevilor de a calcula aria unei suprafete plane cu ajutorul integralei definite si a compara rezultatul obtinut. Se evalueaza capacitatile elevilor de a calcula o integrala definita. corectiv. Se evalueaza capacitatile elevilor de a aplica proprietatile integralei definite. Se evalueaza capacitatile elevilor de a calcula aria subgraficului unei functii. a trapezului dreptunghic). Momentele de evaluare faciliteaza munca profesorului. în conditii precizate. folosind metoda OP1 Daca elevul recunoaste ca integrala unei functii pozitive este un numar pozitiv. 2) Tema pentru acasa. OP4 Când subgraficul unei functii are arie si formula de calcul a ariei subgraficului. este un numar pozitiv. cu ajutorul integralei definite. geometric( cu aria triunghiului. pozitive. permanent. în conditii date. CONCLUZII 1) Se vor face aprecieri individuale si collective asupra activitatii elevilor. Se evalueaza capacitatile elevilor de a calcula aria unei suprafete plane. Se evalueaza abilitatile elevilor în a calcula aproximarilor. OBIECTIVELE TESTELOR - ∫e 0 1 x dx . OP3 Modul în care elevul aplica proprietatile integralei definite. OP2 Daca elevul recunoaste ca aria unei suprafete plane. în realizarea unui feed – back continuu. Se evalueaza capacitatile elevilor de a calcula aria unei suprafete plane. 85 .IV Evaluarea rezultatelor si stabilirea concluziilor: Se evalueaza capacitatile elevilor de a determina subgraficul unei functii continue. OP5 Daca elevul stie formula pentru calcularea ariei unei multimi de forma Γ f . prin/cu diviziuni.

C( 50. Daca restrictiile lui f sunt continue pe: [ a . B( 40. b = 50 . 2) A se confunda cu B: a = b = 10. Cruţ Bianca 86 .0)).B(60. ( A( 10. ce se constata? Prof. C coincide cu B: A(10. 0) ).0).0). B variabil: A(0. 2) a = b = 10. b = c = 30( A fix. B.0). în cazurile: 1) a = 0. · a = 40. 0)) · a = 60. 4) a = 10. 0)). b = 20 .Fisa de lucru – 1 Aria subgraficului functei f(x) = x Determinati aria subgraficului functiei: f : [a. c ) . B( 40.0 ).C(80. [ b . c = 100( A. 0). 0). 0). f ( x ) = x în cazurile urmǎtoare şi verificaţi geometric rezultatul .C( 40.0). b=80 (A(40. C( 100. b= 60. B( 40. b = 40 ( A( 60.0)). C(30. B(30. c = 50 ( A se confunda cu B: A (10. 0)). b = 40 ( A( 20. c= 80( A variabil pe axa xx ’ .0)). C fixe. b=60 (A(40. 5) a =20. B( 10 .0).0). b ] . c = 40 ( A se confunda cu originea: A( 0. b = 20. B ( 10.0).0)).0)) Prof. iar B variabil: a’)a=40 . 0). 3) A fix . ( A( 0.B( 20.0)) a”)a=40 . b = 40 ( A( 40. 0 ).B(60.B(80. c ] → R si b ∈ ( a .0). C fixe: A(20.0). B( 20. B( 50. b] → R.0. 3) a = 0 . 0)). Cruţ Bianca Fisa de lucru – 2 Sume de arii Fie f: [ a .0)) 4) A variabil si B fix: · a = 20. 1) A se confunda cu originea: a = 0.0). c ] avem formula : ∫ a c f ( x)dx = ∫ f ( x)dx + ∫ f ( x)dx a b b c Aplicati formula de mai sus.

readln .readln(DD[i. de puncte de interpolare n=’) . writeln(‘Valoarea în punctul ‘. 1]) . DD :matrice . writeln(‘Punctul în care vrem aproximarea =’) . 1]-DD[ i – j +2 . 2] for i :=2 to n do begin factor : = 1. i + 1] *factor . type matrice=array[1.xint :8 :4. j .readln(xint) .n : integer .readln(n) .yint :9 :5) . end .readln(DD[i. begin clrscr .. for j : = 3 to n + 1 do for i : = j . j-1]-DD[i – 1 .1])/(DD[i . var i .2]) .’]=’) . for j : = i – 1 downto 1 do factor : = factor *(xint – DD[j . write(‘Introduceţi nr. j .1 to n do DD[i . for i :=1 to n do begin write(‘x[‘.factor :real . j] :=(DD[i . 1]) . end.1.i. uses crt . writeln(‘Introduceţi tabelul’) .9] of real .1]) .Capitolul 8 Programe de aplicare a metodelor numerice pe calculator Program Interpolare_Newton . 87 . xint. yint : = yint +DD[i .’]=’) . yint :=DD[1 .10. end .i.’ este ’.. write(‘y[‘.0 .yint.

end . type vector=array[1. j : = 1 to n do begin if (i<>j) then factor : = factor*(xint – x [j])/(x[i] . uses crt . for i :=1 to n do begin write(‘x[‘.readln(x[i]) . readln . yint : = yint + y [i]*factor . begin clrscr .yint. writeln(‘Introduceţi tabelul’) . xint.x[j]) .0 .n : integer .factor :real . end . end. write(‘Introduceţi nr.readln(xint) . 88 .yint :9 :5) . x.y :vector . yint : = 0.i. var i . write(‘y[‘. writeln(‘Punctul în care vrem aproximarea =’) .’]=’) .’]=’) .readln(y[i]) .0 . writeln(‘Valoarea în punctul ‘.xint :8 :4.’ este ’.. de puncte de interpolare n=’) .Program Interpolare_Lagr . j . end . for i : = 1 to n do begin factor : = 1.i.readln(n) .10] of real .

readln(n) h = (b . t:10:5). 89 .t : real .h. end.c. t:=0 for i :=0 to n do begin if (i = 0 ) or (i = n ) then c:=h else c:=h. a.b. begin f : = 4*x*x*x+3*x*x+2*x+5 . readln(b) . i. write (‘Rezultatul este ‘ .n : integer . function f(x :real) : real .a) / n . write(‘Daţi numǎrul de intervale n =’) . readln . end. readln(a) . begin write(‘Daţi limitele de integrare a =’) . write(‘Daţi limitele de integrare b =’) .. t : = t + c*f(x[i]). Type vector = array[1.Program Integrare-Trapez . for i : = 0 to n do x [i] : = a + i*h .100] of real . end . Var x : vector .

Cum se poate observa mai sus . for k : = 1 to m do begin s : = s+(h/3)*(f (x[2*k-2]+4*f(x[2*k-1])+f(x[2*k])) . s:=0. write(‘Rezultatul este I(f)=’. readln(a) . readln(b) . begin write(‘Daţi limitele de integrare a =’) . end . end. pentru funcţii care se pot schimba în program datorită creării unui subprogram care se poate modifica după necesităţi . k.s : 10 :5) . Type vector = array[1. primele două programe prezintă modul de utilizare al polinoamelor de interpolare Lagrange şi Newton pentru funcţii oarecare când cunoaştem valorile funcţiei într-un număr de puncte precizate .n.100] of real . for k : = 0 to n do x [k] : = a + k*h . a.m : integer . 90 . de intervale de discretizare (par) n =’) .Program Integrare-Simpson . Var x : vector ..a) / n . readln(n) h = (b .c.h. write(‘Daţi nr. write(‘Daţi limitele de integrare b =’) . end .readln . m := n /2 . function f(x :real) : real .b. Al treilea şi al patrulea program prezintă metodele trapezului de integrare şi metoda Simpson . begin f : = 1/(1 + x ) .s : real .

Teoria interpolării poate fi utilizată în rezolvarea unor probleme practice interesante .b] → R şi punctele distincte {xi }i =o. S-au obţinut următoarele valori : x 0 0.5)=3. n . Exemplu : În studiul proceselor de polimerizare induse prin radiaţii se utilizează o sursă de raze γ pentru a produce doze prescrise de radiaţii . b] . de exemplu .n ∈ [a. n .5 . i = 0.5 1.98 3.5 2. (vezi bibl. Să se determine o funcţie p cu proprietatea că interpolează pe f în punctele xi .54 cm) y = doza de radiaţii (10 5 razi / oră ) Cum se observă în tabel . Vom folosi următoarea problemă de interpolare : Fie f : [a.74 x = distanţa faţă de punctul de bază ( în inci . rezultat care dovedeşte motivul unei eventuale defecţiuni ale senzorului ( este valoarea maximă care poate să determine « prăjirea » acestuia ) . 1 inci = 2.0 1.98 2. i = 0.20 2.5 4 y 1. ne interesează y în x = 2.90 2. Cunoaştem valorile y i = f ( xi ). În continuare voi prezenta programul de calcul care foloseşte polinomul lui Lagrange pentru rezolvarea problemei de mai sus . în timpul experimentului unii din senzorii care măsoară radiaţia se pot defecta iar repetarea experimentului ar putea fi costisitoare .5 3.Bineînţeles că se poate calcula y în orice altă valoare intermediară a lui x dorită .29071 . 91 .0 3.0 2. pag 223).Motivul acestei cerinţe este faptul că .20 ? 3.71 2.[13] .39 2. Folosind polinomul de interpolare Lagrange se găseşte p(2. Totuşi doza variază după poziţia în aparat ( distanţa faţă de punctul de bază ) . adică p ( xi ) = f ( xi ).

Write ( ‘ Mai doriţi un calcul (d/n) ? : ‘ ) . y[i] ) End . P ). Writeln ( ‘ L(z) = ‘ .0 .. For i : = 0 to n do begin l := 1. i : 2 . P.x[j]) / (x[i] – x[j]) . ‘ : ‘ ) . End . l : real . P := P+ l* y[i] End . i. { Calculăm P = L(z) } P := 0.0 . Readln (m) . z. For j := 0 to n do begin if j <> i then l := l * ( z. Readln(z). Writeln . Readln (dn) .nmax] of real . n. READZ : Write ( ‘ z : ‘ ) . END . y : array[0. Label READZ .Program LAGRANGE . If ( dn = ‘d’) or ( dn = ‘D’ ) then goto READZ . {Interpolare Lagrange . j : integer . 92 . n := m-1 .pas} Const nmax = 40 . BEGIN Write(‘nr. Writeln(‘Funizaţi datele’) . de noduri : ‘) . m. dn : char . Var x. For i :=0 to n do begin Write ( ‘ ‘ : 3 . Readln(x[i] .

Pentru creşterea vitezei de calcul putem modifica programul după următoarele observaţii : numitorii polinomului li nu se modifică deci pot fi calculaţi o singură dată . Vom avea astfel următorul program modificat : 93 . Calculul lui P se modifică : P := 0. For j := 0 to n do if j <> i then l := I * ( z. Putem introduce astfel . înainte de READZ . For j := 0 to n do If j <> i Then l := l *(x[i] – x[j]): w[i] : = l End . For i := o to n do begin l : = 1.0 .x[j] ). P := P + l * y[i]/w[i] End .0 .0 . i = 0…n În program vom introduce urmtoarea porţiune : For i := 0 to n do begin l := 1. calculul produsului de la numitor : n wi = ∏ (x j =0 j ≠i i − xj) .

Write ( ‘ Mai doriţi un calcul (d/n) ? : ‘ ) . de noduri : ‘) .nmax] of real . j : integer . If ( dn = ‘d’) or ( dn = ‘D’ ) then goto READZ . dn : char . Readln (dn) . Writeln ( ‘ L(z) = ‘ . i. Writeln(‘Funizaţi datele’) . For i :=0 to n do begin Write ( ‘ ‘ : 3 . Readln (m) . m. P := P+ l* y[i]/w[i] End .0 . i : 2 . Label READZ .0 . 94 . n := m-1 . BEGIN Write(‘nr. n. Var x. {Interpolare Lagrange } Const nmax = 40 . Readln(z). For j := 0 to n do if j <> i then l := l *(x[i] – x[j]): w[i] : = l End . P ). nmax] of real . ‘ : ‘ ) . W : array[0 . Writeln . y : array[0. For i : = 0 to n do begin l := 1.x[j]).. z. l : real . P. For i := 0 to n do begin l := 1. READZ : Write ( ‘ z : ‘ ) .0 . { Calculăm P = L(z) } P := 0. END . End . Readln(x[i] .. For j := 0 to n do begin if j <> i then l := l * ( z.Program LAGRANGE . y[i] ) End .

I. 8.T.1992.Vrabie. 1989. Vol I-II . 340 p . 240 p .Wheatley .1999.Iaşi. I.Applied Numerical Analysis . Curtis F . 351p.Al.Partea II.C. 7.Beu.Bibliografie : 1.Iaşi .:Analizǎ numericǎ . 3.266 p. A . Patrik O . Mass .Multiplicat Inst. Ed.: Analizǎ numericǎ şi programe .Cluj. 2.C.Ilioi. Addison-Wesley .Burdujan. Multiplicat Univ.Marinescu.Ilioi.Iaşi . Bucureşti . Multiplicat Univ.Chiruţǎ.I.C.Ed. 6.Iorgulescu .:Elemente de informaticǎ şi calcul numeric .Ignat.: Metode numerice . 4. Reading . 413-163 p. 9.C.Politehnic Iasi.Titus:Calcul numeric în Turbo Pascal.Gerald . 1983 . 1989. 302p.Bucureşti . 1974.T. 1996.Ghe.Microinformatica. Ed.Ilioi. Multiplicat Univ. 1984 95 .Partea I.201p.C.:Analizǎ numericǎ.Infotec. 5.:Analizǎ numericǎ .Bîrsan. 1982 .Univ.Editura academiei. Cuza – Iasi.Jucan.:Metode numerice şi programe Pascal .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->