Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
Cuvãnt înainte
Autoarea
3
Cuprins
1.Noţiuni generale
2.Interpolare polinomială
4
Capitolul 1
Noţiuni introductive
1.1 Diferenţe divizate şi proprietăţile lor
Definiţii :
1. Se numesc diferenţe divizate de ordinul 1 mărimile :
f ( xi ) − f ( x j )
[
f xi , x j = ] xi − x j
, pentru....i = 0, n − 1
x0 f( x0 )
f [x0 , x1 ]
x1 f( x1 ) f [x0 , x1 , x 2 ]
f [x0 , x1 , x 2 , x3 ]
f [x1 , x 2 ]
x2 f( x 2 ) f [x1 , x 2 , x3 ] f [x0 , x1 , x 2 , x3 , x 4 ]
f [x 2 , x3 ]
x3 f( x3 ) f [x 2 , x3 , x 4 ] f [x1 , x 2 , x3 , x 4 ]
f [x3 , x 4 ]
x4 f( x 4 )
5
Proprietăţi ale diferenţelor divizate :
i+k f (x j )
P1. f [xi , xi +1 ,..., xi + k ] = ∑
j =i (x j − xi )...(x j − x j −1 )(x j − x j +1 )...(x j − xi + k )
Demonstraţie :
Pentru k = 1 avem
f ( xi ) f ( xi +1 ) f ( xi +1 ) − f ( xi )
f [xi , xi +1 ] = + = .
xi − x j xi +1 − xi xi +1 − xi
f [ xi +1 ,..., xi + l ] − f [ xi , xi +1 ,..., xi + l −1 ]
f [xi , xi +1 ,..., xi + l ] = = (ip.inductiva) =
x i + l − xi
⎧ ⎫
⎪ ⎪
1 ⎪⎪ i + l f (x j ) i + l −1 f ( x j ) ⎪⎪
= ⋅⎨∑ − ∑ i + l −1 ⎬=
xi + l − xi ⎪ j =i +1 i + l
⎪ m∏ ∏
( x j − xm ) j =i
( x j − xm ) ⎪
= i +1 m =i ⎪
⎩⎪ m ≠ j m≠ j ⎭⎪
⎧ ⎡ ⎤⎫
⎪ ⎢ ⎥⎪
1 ⎪⎪ f ( xi + l ) f ( xi ) i + l −1 ⎢ 1 1 ⎥ ⎪⎪
= ⋅ ⎨ i +l − i + l −1 + ∑ f ( x j ) ⋅ ⎢ i +l − i + l −1 ⎥⎬
xi + l − xi ⎪ ⎢ ⎥⎪
⎪ m∏ ∏ ⎢ m∏ ∏
j =i +1
( x i+l − x ) ( x − x ) ( x − x ) ( x − x )
=i +1
m
m =i
j m
=i +1
j m
m =i
j m
⎥⎪
⎪⎩ m ≠ j m≠ j ⎢⎣ m ≠ j m≠ j ⎥⎦ ⎪⎭
x j − xi − x j + xi + l x i + l − xi
i +l
= i +l
.
∏ (x
m =i
j − xm ) ∏ (x
m =i
j − xm )
m≠ j m≠ j
6
Deci
f[ xi , xi +1 ,..., xi +l ]=
f ( x + l) f ( xi ) i + l −1 f (x j ) i +l f (x j )
= i +l
+ i +l
+ ∑ i +l
=∑ i +l
∏ (x
m =i
i+l − xm ) ∏ (x
m =i
i − xm ) j =i +1
∏ (x
m =i
j − xm ) j =i
∏ (x
m =i
j − xm )
m ≠i +l m ≠i m≠ j m≠ j
Consecinţe :
ii) Diferenţa divizată a unei sume de funcţii este egală cu suma diferenţelor divizate a
funcţiilor
iii)Diferenţa divizată a unui produs dintre un scalar şi o funcţie este egală cu produsul
dintre scalar şi diferenţa divizată a funcţiei
Demonstraţie :
Prin inducţie după k .
Pentru k = 1
xin+1 − xin
f [ xi , xi +1 ] = = ∑ xiα 0 ⋅ xiα+11
xi +1 − xi α 0 +α1 = n −1
şi considerăm
7
f [ xi +1 ,..., xi + k +1 ] − f [ xi ,...xi + k ]
f [ xi , xi +1 ,..., xi + k , xi + k +1 ] = = nu _ conteaza _ ordinea =
xi + k +1 − xi
f [ xi + k +1 , xi +1 ,..., xi + k ] − f [ xi , xi +1 ,..., xi + k ]
= = ip.inductiva =
xi + k +1 − xi
∑α
α 0 +α1 +...+ =n−k
xiα+0k +1 ⋅ xiα+11 ⋅ ... ⋅ xiα+kk − ∑αxα i
0
α 0 +α1 +...+ k = n − k
⋅ xiα+11 ⋅ ... ⋅ xiβ+kk
= k
=
xi + k +1 − xi
α0 α0
α k ⎛ x i + k +1 − xi ⎞
= ∑ i +1 i+ 2
x α1
⋅ x α2
⋅ ... ⋅ x ⎜
i+k ⎜
⎟ = cu _ renotare _ de _ exp onenti =
⎟
α 0 +α1 +...+α k = n − k ⎝ xi + k +1 − xi ⎠
= ∑ xiα 0 ⋅ xiα+11 ⋅ ... ⋅ xiα+kk ⋅ xiα+kk++1 1
α 0 +α1 +...+α k +1 = n − k −1
c.c.t.d.
f ( n ) (ξ )
(∃)ξ ∈ [a, b] a.î. f [x0 , x1 ,..., xn ] = .
n!
Observaţie :
Se poate folosi şi o altă notaţie pentru diferenţa divizată a unei funcţii atunci când
nu există pericol de confuzie ( dacă nu apar şi alte funcţii ) :
j =1
Demonstraţia :
8
( fg )( x 2 ) − ( fg )( x1 ) f ( x 2 ) g ( x 2 ) − f ( x1 ) g ( x1 )
[x1 , x2 ] f ⋅g = = =
x 2 − x1 x 2 − x1
f ( x 2 ) g ( x 2 ) − f ( x1 ) g ( x 2 ) f ( x1 ) g ( x 2 ) − f ( x1 ) g ( x1 )
= + =
x 2 − x1 x 2 − x1
= [x1 , x 2 ] f ⋅ g ( x 2 ) + f ( x1 )[x1 , x 2 ]g .
1
2 8 7
0
6
3 27 19
1
9
4 64 37
9
1.2 Diferenţe finite şi proprietăţile lor
xi = x 0 + ih, i = 1, n (h>0) .
Definiţii :
- Se numesc diferenţe finite progresive de ordinul 1 :
Δyi = y i +1 − yi , pentru i = 0, n − 1
Δ2 y i = Δ(Δy i ) = Δy i +1 − Δy i = ( y i + 2 − y i +1 ) − ( y i +1 − y i ) =
= y i + 2 − 2 y i +1 + y i
pentru i = 0, n − 2
( )
Δ p +1 y i = Δ Δ p y = Δ p y i +1 − Δ p y i , pentru i = 0, n − p − 1
p
Proprietatea (i) Δ p y i = ∑ (−1) p − k ⋅ C pk ⋅ y i + k
k =0
Demonstraţie :
Prin inducţie după p.
Pentru p = 1 , avem Δy i = − yi + yi +1 = y i +1 − yi , adevărat.
Presupunem relaţia adevărată pentru p şi o demonstrăm pentru p+1 :
( )
p p
Δ p +1 y i = Δ Δ p y = Δ p y i +1 − Δ p y i = ∑ (−1) p − k C pk y i + k +1 − ∑ (−1) p − k C pk y i + k =
k =0 k =0
= notăm k + 1 = j la prima sumă =
10
p +1 p
= ∑ (−1) p − j +1 C pk −1 yi + j − ∑ (−1) p − k C pk y i + k =
j =1 k =0
p +1 p
= −∑ (−1) p − k C pk −1 y i + k − ∑ (−1) p − k C pk yi + k =
k =1 k =0
[ ]
p
= −∑ (−1) p − k C pk −1 + C pk y i + k + yi + p +1 − (−1) p yi =
k =1
Demonstraţie :
( )
p
Δ Δ p yi = Δ p y i +1 − Δ p y i = ∑ (−1) p − k C pk y i + k +1 −
k =0
p p p
− ∑ (−1) p − k C pk y i + k = ∑ (−1) p − k C pk ( y i + k +1 − y i + k ) =∑ (−1) p −k C pk (Δy i + k ) = Δ p ( y i )
k =0 k =0 k =0
Proprietatea (iii) :
Δp yi
[ ]
f xi , xi +1 ,..., xi + p =
p!⋅h p
pentru i = 0, n − p
Demonstraţie :
11
f (xi +1 ) − f ( xi ) Δy i
f [xi , xi +1 ] = = y i +1 − y i =
xi +1 − xi 1!⋅h1
[ ]
f xi , xi +1 ,..., xi + p , xi + p +1 =
[ ] [
f xi +1 ,..., xi + p +1 − f xi ,..., xi + p ]=
xi + p +1 − xi
Δ p y i +1 Δ p y i
−
p!h p p!h p Δ p y i +1 − Δ p y i Δ p (Δy i ) Δ p +1 y i
= = = =
( p + 1)h ( p + 1)!h p +1 ( p + 1)!h p +1 ( p + 1)!h p +1
Consecinţe :
Definitii :
- Se numesc diferenţe finite regresive de ordinul 1 :
∇y i = y i − y i −1 , pentru i = 1, n
Se observă imediat că ∇y i = Δy i +1 .
Cu acestea se pot defini diferenţe finite regresive de ordinul 2 prin :
∇ 2 y i = ∇(∇y i ) = ∇y i +1 − ∇y i = ( y i − y i −1 ) − ( y i −1 − y i − 2 ) =
= y i − 2 y i −1 + y i − 2
pentru i = 2, n
12
În general , cunoscând ∇ p y i , putem defini
∇ p +1 y i = ∇(∇ p y i ) = ∇ p y i − ∇ p y i −1
Demonstraţie :
∇1 y i = y i − y i −1 = Δy i −1 , adevărat .
Presupunem relaţia adevărată pentru p şi o vom demonstra pentru p+1 .
Vom avea :
∇ p +1 y i = ∇(∇ p y i ) = ∇ p y i − ∇ p y i −1 = ipoteza = Δ p y i − p − Δ p y i − p −1 =
= Δ(Δ p y i −( p +1) ) = Δ p +1 y i −( p +1)
p
∇ p yi = ∑ (−1) j C ip yi − j şi
j =0
∇ p yi+ p
[ ]
f xi , xi +1 ,..., xi + p =
p!⋅h p
precum şi celelalte consecinţe deduse la diferenţe finite progresive .
În unele studii se defineşte diferenţa finită centrată .Pe lângă ipotezele iniţiale
n −1
⎧ ⎫
anterioare se mai consideră şi un sistem de seminoduri ⎨ x 1 ⎬ ∈ [a, b] , în care funcţia
⎩ i + 2 ⎭ i =0
⎛ ⎞
este cunoscută y 1 = f ⎜⎜ x 1 ⎟⎟
i+
2 ⎝ i+ 2 ⎠
13
Definim diferenţele centrate de ordinul 1 prin :
δyi = y 1 −y 1 pentru i = 1, n − 1
i+ i−
2 2
şi în general δ p +1 yi = δ (δ p y i ) = δ p y 1 −δ p y 1
i+ i−
2 2
Proprietatea (i) δ p yi = Δp y p
i−
2
( presupunând că am definit diferenţa finită progresivă şi diferenţa finită regresivă pe
întreg ansamblul de noduri echidistante cu pasul h/2 .
Demonstraţie :
Inducţie după p .
Pentru p = 1 avem δy i = y 1 −y 1 = Δy 1 .
i+ i− i−
2 2 2
Presupunem relaţia adevărată pentru p şi o demonstrăm pentru p + 1 :
δ p +1 yi = δ p y 1 −δ p y 1 = ipoteza = Δ p y p −1 − Δp y p +1 =
i+ i− i− i−
2 2 2 2
= Δp y⎛ p⎞ 1
− Δp y⎛ p⎞ 1
= Δ p +1 y p +1
⎜ i − ⎟+ ⎜ i − ⎟− i−
⎝ 2⎠ 2 ⎝ 2⎠ 2 2
Din definiţiile anterioare şi din relaţiile de legătură de mai sus mai putem deduce şi
următoarele relaţii :
δ p yi = ∇ p y p
i+
2
δ py p
[ ]
i+
f xi , xi +1 ,..., xi + p = 2
p!⋅h p
p
δ p yi = ∑ (−1) p −k C pk y p
i+k −
k =0 2
14
precum şi concluziile trase la celelalte diferenţe divizate .
y i +1 + y i
μy 1 =
i+
2
2
y 1 +y 1
i+ i−
μy i = 2 2
Δp y 1 + Δp y 1
i+ i−
μΔ y i =
p 2 2
2
şi toate celelalte concluzii .
Fie H un spaţiu Hilbert ( spaţiu liniar , normat , complet , pe care avem definit un
produs scalar ) .
Definiţii :
Procedeul de ortogonalizare
15
încât elementele lui să fie combinaţii limiare de elemente ale sistemului ϕ1 , ϕ 2 ,..., ϕ n , şi
invers .
∫ p( x) f (x )dx , unde
2
p (x ) este o funcţie fixată numită pondere care este pozitivă
a
pe [a, b] .
Aici vom lua drept produs scalar
b
( f , g ) = ∫ p( x) f ( x) g ( x)dx .
a
∫ p( x)Q
a
k ( x)Ql ( x)dx = 0, pentru _ k ≠ l .
Aceasta are loc pentru că funcţiile 1, x1 , x 2 ,..., x n ,... sunt liniar independente pe
[a, b] , iar combinaţiile liniare ale lor formează polinoame . Se arată că până la înmulţirea
cu un scalar acest sistem este unic .
Dacă introducem condiţii suplimentare asupra polinoamelor ortogonale , de
exemplu ca să avem coeficientul dominant 1 , sau ca acest coeficient să fie pozitiv şi
norma polinomului să fie 1 , atunci sistemul de polinoame ortogonale pe intervalul [a, b]
dat şi cu ponderea p ( x ) dată , va fi unic cu această proprietate . Este clar că dacă
schimbăm ponderea p (x ) sau intervalul [a, b] vom obţine diferite sisteme de polinoame
ortogonale .
Pentru polinoamele ortogonale se stabilesc relaţii de recurentă utile de forma :
α n +1 ⋅ Qn +1 ( x) + (α n − x ) ⋅ Qn (x ) + α n −1 ⋅ Qn −1 ( x ) = 0
∫ p(x ) ⋅ x ⋅ Q n −1 ( x) ⋅ Qn ( x )dx
unde α n −1 = a
b
∫ p(x ) ⋅ Q (x )dx
2
n −1
a
∫ p(x ) ⋅ x ⋅ Q (x )dx
2
n
αn = a
b
∫ p(x ) ⋅ Q (x )dx
2
n
a
16
b
∫ p(x ) ⋅ x ⋅ Q n ( x) ⋅ Qn +1 ( x )dx
α n +1 = a
b
∫ p(x ) ⋅ Q (x )dx
2
n +1
a
b
α i ,k = ∫ p( x) ⋅ x ⋅ Qi ( x) ⋅ Qk ( x)dx ,
a
α n ,n +1 ⋅ Qn +1 ( x) + (α n ,n − x ) ⋅ Qn ( x ) + α n −1 ⋅ Qn −1,n ( x ) = 0 ,
pentru n ≥ 1 , iar dacă punem prin convenţie că Q−1 ( x) ≡ 0 , relaţia de recurenţă are
loc şi pentru n = 0 , deci pentru orice n ≥ 0 .
Dacă x1( n ) < x 2( n ) < ... < x n( n ) sunt rădăcinile polinomului Qn (x) şi
x1( n +1) < x 2( n +1) < ... < x n( n++11) sunt rădăcinile polinomului Qn +1 ( x) atunci
x1( n +1) < x1( n ) < x 2n +1 < x 2n < ... < x n( n ) < x n( n++11)
p ' ( x) a + bx
= astfel încât p( x) ⋅ (c + dx + ex 2 ) să se anuleze în
p ( x) c + dx + ex 2
capetele intervalului [a, b] (limitarea este puternică dar este satisfăcută pentru
principalele polinoame ortogonale ).
17
Ecuaţia diferenţială pe care o verifică este atunci
∞
Γ( p ) = ∫ x p −1 ⋅ e − x dx = ( p − 1)!
0
1
Γ( p ) ⋅ Γ(q )
şi B( p, q ) = ∫ x p −1 ⋅ (1 − x) q −1 dx =
0
Γ( p + q )
Pn(α , β ) ( x) =
(−1) n
n!⋅2 n
⋅ (1 − x ) −α
⋅ (1 + x ) −β
⋅
dn
dx n
[ ]
(1 − x )α + n ⋅ (1 + x) β + n , cuα , β > −1
.
(ii) Polinoamele lui Legendre sunt cazuri particulare ale polinoamelor lui Jacobi şi
anume când α = β = 0 rezultând ponderea p( x ) ≡ 1 .
Deci polinoamele lui Legendre sunt :
Ln ( x ) =
1
⋅
n!⋅2 dx
n
dn
n
[ ]
( x 2 − 1) n pentru n= 0,1,2,3 …
18
1 ⎧ 0........................................, m ≠ n
⎪
Avem : ∫ 1 ⋅ Ln ( x) ⋅ Lm ( x)dx = ⎨ 2 ⋅ Γ(n + 1) ⋅ Γ(n + 1) = 2 , m = n
−1 ⎪⎩ n!⋅(2n + 1) ⋅ Γ(n + 1) 2n + 1
Facem observaţia că polinoamele de grad par conţin numai puteri pare ale lui x ,
iar cele de grad impar conţin numai puteri impare ale lui x . Formula de recurenţă este :
(n + 1) Ln +1 ( x) − (2n + 1) ⋅ x ⋅ Ln ( x) + nLn −1 ( x) = 0
d ⎡
⎢
dx ⎣
(
1 − x 2 ) n ⎥ + n(n + 1) ⋅ Ln ( x) = 0 .
dL ( x) ⎤
dx ⎦
π
1
π∫
Ln ( x ) = (x − x 2 − 1 ⋅ cos θ ) n dθ .
0
1 1 1
L0 ( x) = 1, L1 ( x) = x, L2 ( x) = (3 x 2 − 1), L3 ( x) = (5 x 3 − 3x), L4 ( x) = (35 x 4 − 30 x 2 + 3),
2 2 8
1
L5 = (63x 5 − 70 x 3 + 15 x),...
8
Avem relaţia :
⎧π , m = n = 0
π
1
Tn ( x) ⋅ Tm ( x) ⎪π
∫ dx = ( x = cos t ) = ∫ cos nt ⋅ cos mtdt = ⎨ , n = m ≠ 0
−1 1− x2 0 ⎪2
⎩ 0,.......m ≠ n
19
Formula de recurenţă este :
Se obţine relaţia cos(n + 1)θ = 2 cos θ ⋅ cos nθ − cos(n − 1)θ , făcând substituţia
θ = arccos x .
sin[(n + 1) arccos x ]
U n ( x) = , n=0,1,2,…
1− x2
Avem :
1 π ⎧⎪ 0, k ≠ i
∫
−1
1 − x 2 ⋅ U k ( x) ⋅ U i ( x)dx = ( x = cos t ) = ∫ sin( k + 1)t ⋅ sin(i + 1)tdt = ⎨π
0 ⎪⎩ 2 , k = i
20
1 1
Tn'+1 ( x) = (n = 1) sin[(n + 1) arccos x ] ⋅ = (n + 1)U n ( x) ⇒ U n ( x) = Tn'+1 ( x)
1− x2 n +1
Formula de recurenţă pentru specia a doua este :
pentru n=1,2,3…
d n α +n − x
L(nα ) ( x) = (−1) α ⋅ x −α ⋅ e x ( x ⋅ e ) , pentru n=0,1,2,3,…
dx n
Formula de recurenţă este :
[ ]"
[ ]
'
x L(nα ) ( x) + (α + 1 − x) ⋅ L(nα ) ( x) + nL(nα ) ( x) = 0
Tot polinoame Laguerre se numesc uneori şi cazurile particulare când α = 0 şi
deci p( x) = e − x , pe intervalul [0, ∞ ] , care sunt :
L0 ( x) = 1, L1 ( x) = x − 1, L2 ( x) = x 2 − 4 x + 2,...
2 d n − x2
Sunt date de : H n ( x) = (−1) n ⋅ e x (e ) , pentru n=0,1,2,3,…
dx n
Avem :
∞
⎧ 0,.............m ≠ n
∫e
− x2
⋅ H m ( x) ⋅ H n ( x)dx = ⎨ n
−∞ ⎩2 ⋅ n!⋅ π , m = n
21
Ecuaţia diferenţială pe care o satisfac este :
Aplicaţii
T0 ( x) = 1, T1 ( x) = x, T2 ( x) = 2 x 2 − 1, T3 ( x) = 4 x 3 − 3 x, T4 ( x) = 8 x 4 − 8 x 2 + 1,
T5 ( x) = 16 x 5 − 20 x3 + 5 x, T6 ( x) = 32 x 6 − 48 x 4 + 18 x 2 − 1.
Din aceste relaţii se pot scoate uşor puterile lui x în funcţie de aceste polinoame ale lui
Cebâşev .
1 1 1
1 = T0 , x = T1 , x 2 =
(T0 + T2 ), x 3 = (3T1 + T3 ), x 4 = (3T0 + 4T2 + T4 ),
2 4 8
1 1
x 5 = (10T0 + 5T3 + T5 ), x 6 = (10T0 + 15T2 + 6T4 + T6 ).
16 32
Δ min max = f ( x) − Pn ( x) ,
să fie minimă .
De exemplu , luăm funcţia f : [a, b] → R, f ( x) = cos x , pe care dorim să o
aproximăm printr-un polinom de minimax de gradul 2 .
Pentru cosx avem dezvoltarea
x2 x4 x6 x 2n
cos x = 1 − + − + ... + (−1) n ⋅ + ...., x ∈ R
2! 4! 6! (2n)!
şi folosind puterile lui x scrise cu polinoamele lui Cebâşev de specia întâi , avem :
1 ⎡1 ⎤ 1 ⎡1 ⎤
cosx ≈ T0 −
⎢ (T0 + T2 )⎥ + ⎢ (3T0 + 4T2 + T4 ⎥
2! ⎣ 2 ⎦ 4! ⎣ 8 ⎦
Neglijând acum pe T4 care contribuie în mai mică măsură la formarea sumei (şi pentru
că dorim un polinom de gradul doi ), avem :
144 44 191 88 2
cosx ≈ T0 − T2 , sau cos x ≈ − x
192 192 192 192
22
o aproximare destul de bună a funcţiei cos printr-un polinom de gradul doi .
191
Pentru x = 0 , aproximaţia este ≈ 0,99479 , deci avem o eroare de 0,00521 .
192
Observaţii :
Dacă funcţia este definită pe [a, b] ,ar trebui făcute mai întâi transformări care să
ducă intervalul [a, b] în [− 1,1] , şi invers .
Aceste transformări sunt :
1
x= [(b − a) x + (b + a)], duce [a, b] în [− 1,1]
2
1
z= (2 x − b − a) , duce [− 1,1] în [a, b] .
b−a
De exemplu : Să se aproximeze funcţia F ( y ) = y 2 , cu un polinom de minimax de
gradul unu pe [0,1] .
Rezolvare : Se face transformarea x = 2y-1 , care duce [0,1] în [− 1,1] , iar
F ( y ) definită pe [0,1] , se transformă în
1
f ( x) = ( x 2 + 2 x + 1) definită pe [− 1,1]
4
2
Înlocuim din nou 1 , x, x cu polinoamele Cebâşev şi avem :
1 ⎡1 ⎤ 3 4 1
f ( x) = ⎢ (T0 + T2 ) + 2T1 + T0 ⎥ = T0 + T1 + T2
4 ⎣2 ⎦ 8 8 8
3 4 3 4
f ( x) ≈ T0 + T1 = + x
8 8 8 8
3 4 1
F ( x) ≈ + (2 y − 1) = y − care este aproximarea cerută .
8 8 8
23
bune de regularitate : polinoame algebrice , polinoame trigonometrice , funcţii
polinomiale pe subintervale , etc.
Mulţimea funcţiilor reale este un spaţiu liniar infinit dimensional , în timp ce
mulţimile de funcţii în care se caută aproximarea - polinoame algebrice de grad limitat,
polinoame trigonometrice de ordin limitat – sunt subspaţii finit dimensionale . Astfel
problema abstractă care stă la baza acestor tehnici este aceea a aproximării elementelor
unui spaţiu infinit dimensional prin reprezentanţi ai unui subspatiu finit dimensional .
Pentru a preciza însă noţiunea de aproximare şi a putea aprecia eroarea care apare
dacă înlocuim obiectul aproximării prin elementul aproximant , este necesar să
presupunem că , în spaţiul de funcţii infinit dimensional este definită o normă sau măcar
o seminormă .
f = sup f ( x) , ∀f ∈ C ( D)
x∈D
Axiomele normei sunt uşor de verificat în acest caz şi convergenţa în raport cu
această normă este convergenţa uniformă a şirurilor de funcţii .
Dacă n = 1 şi D = [a, b] , este un interval închis şi mărginit pe axa reală , vom nota
spaţiul funcţiilor continue pe un compact cu C[a,b].
24
2)Spaţiul funcţiilor de m ori derivabile cu derivatele continue pe o mulţime compactă
D ⊂ R n , se notează cu C m (D) , şi este înzestrat cu norma :
m
f = max Di f , f ∈ C m ( D)
i =0
∂i f n
Di f = i
∂ 1 x1∂ i2 x 2 ...∂ in x n
, i = ∑
k =1
ik
3) Spaţiul L p [a, b],1 ≤ p < ∞ , al funcţiilor f de variabilă reală definite aproape peste tot în
p
[a,b] măsurabile şi cu puterile f , integrabile ( în sens Lebesque ) pe intervalul [a,b] ,
care poate fi şi nemărginit , se poate înzestra cu norma :
b 1
= ( ∫ f dx)
p p
f p
.
a
Pentru a dovedi axioma triunghiulară (iv) din definiţia normei , vom dovedi mai
întâi inegalitatea :
a p bq 1 1
ab ≤ + , ∀a, b > 0, cu + = 1
p q p q
cp 1
Luând minimul funcţiei ϕ (c) = + − c, c ≥ 0, care este 0 pentru c = 1 , şi
p q
−1
( p −1)
punând c = ab , obţinem inegalitatea de mai sus , care devine egalitate pentru
1
( p −1)
a=b .
Fie acum funcţiile f ∈ L p [a, b] şi g ∈ Lq [a, b] .Luând în inegalitatea de mai sus :
f ( x) g ( x)
a= , b= şi integrând ambii membri de la a la b obţinem inegalitatea
f p
g q
lui Hölder :
1 p 1
b
⎛b ⎞ ⎛b ⎞ q
∫a f ( x) g ( x) dx ≤ ⎜⎝ ∫a f ( x) dx ⎟⎠ ⎜⎝ ∫a g ( x) dx ⎟⎟⎠ .
p q
⎜ ⎟ ⎜
Cu ajutorul acestei inegalităţi se poate obţine acum , pentru orice două funcţii
f1 , f 2 ∈ L p [a, b] , ţinând seama că (p-1)q =p ,
25
b b p −1 b p −1
∫ f 1 ( x) + f 2 ( x) dx ≤ ∫ f 1 ( x) ⋅ f 1 ( x) + f 2 ( x) dx + ∫ f 2 ( x) ⋅ f1 ( x) + f 2 ( x)
p
dx ≤
a a a
1 1 1 1
⎛b ⎞ p ⎛b q ( p −1)
⎞ q
⎛b ⎞ p
⎛b ⎞ q
≤ ⎜⎜ ∫ f1 ( x) dx ⎟⎟
p ⎜
⋅ ∫ f 1 ( x) + f 2 ( x) dx ⎟ + ⎜⎜ ∫ f 2 ( x) dx ⎟⎟
p
⋅ ⎜⎜ ∫ f1 ( x) + f 2 ( x)
q ( p −1)
dx ⎟⎟
⎝a ⎠ ⎜a ⎟ ⎝a ⎠ ⎝a ⎠
⎝ ⎠
( f , g )2 − ( f , f )(g , g ) ≤ 0, sau
( f , g ) ≤ ( f , f ) 12 ⋅ (g , g ) 12
care este inegalitatea lui Schwarz.
f = ( f , f ) 2 , ∀f ∈ X este o normă pe X.
1
Aceasta permite să dovedim că :
Într-adevăr axiomele (1),(2),(3) ale normei rezultă din cele ale produsului scalar cu
uşurintă , iar inegalitatea triunghiulară rezultă cu ajutorul inegalităţii lui Schwarz :
= ( f + g , f + g ) = f + 2( f , g ) + g ≤ f + 2 f ⋅ g + g = ( f + g )
2 2 2 2 2 2
f +g
Deci am definit o normă , care se numeşte norma indusă de produsul interior .
Dacă în inegalitatea triunghiulară de mai sus are loc egalitatea pentru anumiţi
f , g ∈ X , g ≠ 0 ,atunci din relaţia (*) găsim :
26
= ( f +α g )
2 2
f + αg
− f
şi luând α = , obţinem f + αg = 0 adică f + αg = 0
g
În general se spune că o normă este strictă dacă are loc implicaţia :
f , g ∈ X , f + g = f + g ⇒ ∃α 1 , α 2 ∈ R, α 1 + α 2 ≠ 0, α 1 f + α 2 g = 0.
Din cele arătate mai sus rezultă că norma indusă de produsul interior este strictă .
− f
Într-adevăr , dacă g ≠ 0 putem lua α 1 = 1, α 2 = α = iar când g = 0 luăm
g
α 1 = 0, α 2 = 1 .
Un exemplu de spaţiu cu produs interior este spaţiul L2 [a, b] definit mai sus .
Produsul interior se poate defini în acest caz prin
b
( f , g ) = ∫ f ( x) g ( x)dx
a
pentru p( x) ≡ 1 găsim f 2
.
În teoria aproximării funcţiilor este sufucientă în multe cazuri o ipoteză mai slabă
decât cea a existenţei unei norme pe spaţiul X. Vom spune că pe spaţiul X s-a definit o
seminormă , dacă există o funcţie . : X → R care satisface axiomele (1),(3),(4) ale
normei .Evident că o normă este în acelaşi timp şi seminormă , dar dacă efectiv axioma
(2) nu este satisfăcută pentru anumiţi x ∈ X ,vom spune că . este o seminormă proprie.
Pentru o seminormă proprie , deşi 0 = 0 ,după axioma (3) , există şi elemente x ≠ 0
care au x = 0 .Dacă pe spaţiul X este definită o seminormă , se spune că spaţiul X este
un spaţiu liniar seminormat .
Exemple de spaţii seminormate vom întâlni în paragrafele următoare .
O clasă de seminorme o formează cele induse de semi-produs interior , adică o
aplicaţie pe X×X → R , care satisface numai axiomele (a),(b),(c) ale unui produs interior.
27
Inegalitatea lui Schwarz rămâne valabilă şi în acest caz , ceea ce permite demonstrarea
inegalităţii triunghiulare . De asemenea , pe aceeaşi cale se arată că o seminormă indusă
de un semi-produs interior este strictă , ceea ce înseamnă că are loc implicaţia puţin
modificată :
∃f , g ∈ X , f + g = f + g ⇒ ∃α 1 , α 2 ∈ R, α 1 + α 2 ≠ 0, α 1 f + α 2 g = 0.
Din axiomele seminormei urmează imediat inegalitatea :
(**) x − y ≤ x − y , ∀x, y ∈ X
Dacă Y ⊂ X este un subspaţiu al spaţiului liniar seminormat X, Y la rândul lui
este seminormat cu seminorma definită ca restricţie la Y a seminormei date pe X .
Din definiţia aceasta nu rezultă că există totdeauna cea mai bună aproximaţie în
raport cu o seminormă şi nici că este unică . De aceea existenţa şi unicitatea trebuie
studiate pentru fiecare caz în parte . De asemenea o problemă deosebită este şi calculul
efectiv al celei mai bune aproximaţii în cazul în care există şi este unică . În anumite
situaţii această problemă este ea însăşi o chestiune dificilă care necesită la rândul ei
aproximaţii. De importanţă deosebită este şi evaluarea erorii . Dacă seminorma este
proprie , marginea inferioară d m din (***) poate fi şi zero , ceea ce înseamnă că
f − gm nu este o evaluare potrivită a erorii . Mai adecvată este estimarea erorii
punctuale sau restului R( x) = f ( x) − g m ( x) ,adică a erorii într-un punct fixat x.Uneori
se pot obţine evaluări într-o normă mai puternică decât seminorma dată .
O altă problemă se referă la convergenta aproximării , adică la cercetarea
condiţiilor în care , lăsând dimensiunea m a subspaţiului X m să crească la infinit , şirul
celor mai bune aproximaţii g m converge la funcţia f pe care o aproximăm , în sensul
unei norme pe X . Dacă are loc această convergenţă , de va justifica în practică
determinarea unor aproximări g m din ce în ce mai bune odată cu creşterea lui m şi
oprirea calculelor atunci când diferenţa a a două aproximări succesive este neglijabilă .
Vom lua un exemplu . Fie X spaţiul funcţiilor de n ori diferenţiabile într-o
vecinătate a unui punct x0 , pe care definim seminorma :
28
n
f = ∑ f ( j ) ( x0 ) , ∀f ∈ X ,
j =0
Vom prezenta aici două rezultate generale de existentă şi unicitate a celei mai bune
aproximaţii care acoperă majoritatea situaţiilor concrete .
Teorema 1
Demonstraţie :
29
Pentru a dovedi existenţa vom căuta să aplicăm teorema lui Weierstrass care arată că
o funcţie continuă pe o mulţime compactă îşi atinge infimumul .
Fie e1 , e2 ,..., em funcţii care formeză o bază în X m . Notând cu g m(1) , g m( 2 ) ,..., g m( m )
coordonatele în acestă bază a unei funcţii g m ∈ X m ,să considerăm funcţia de m
variabile :
n
ϕ ( g m(1) , g m( 2 ) ,..., g m( m ) ) = f − g m = f − ∑ g m( i ) ei , cu f ∈ X fixată .
i =1
care este evident mărginită şi închisă , deci compactă în spaţiul finit dimensional X m .
Norma ,ca funcţie continuă , este mărginită pe S m şi îşi atinge marginile . Avem
atunci :
ρ m = inf { hm , hm ∈ S m } ≥ 0
gm
f − gm ≥ gn − f = σ (gm ) − f ≥ σ (g m )ρ m − f .
σ (gm 0
30
f + dm
De aici rezultă că pentru toate funcţiile g m ∈ X m cu σ ( g m ) > R = are loc
ρm
inegalitatea : d m < ϕ ( g m(1) , g m( 2 ) ,..., g m( m ) ) = f − g m .
0 ≤ g m − g m ≤ f − g m + f − g m = 2d m = 0 ,
Deci cea mai bună aproximaţie este unică . Cu aceasta teorema este complet
demonstrată .
Existenţa celei mai bune aproximaţii are loc şi în condiţii mai generale decât cele
din teorema 1 , dar în toate cazurile concrete pe care le vom studia , ipotezele de existentă
din această teoremă sunt îndeplinite .
Teorema 2
31
Demonstraţie :
gm + gm 1
dm ≤ f − = 2 f − (gm − gm ) ≤
2 2
1 1 1 1
≤ f − gm + f − gm = dm + dm = dm
2 2 2 2
α1 g m + α 2 g m
0 ≤ dm ≤ f − = 0 deci d m = 0 ,
α1 + α 2
32
Capitolul 2
Interpolare polinomială
Considerăm o funcţie f : [a, b] → R , continuă , iar pe intervalul [a, b] , luăm un
sistem de n + 1 noduri {xi }in=0 distincte , în care cunoaştem valorile funcţiei y i = f ( xi ) ,
pentru i = 0, n adică avem tabelul :
xi x0 =a x1 x2 … x n −1 xn = b
f ( xi ) y0 y1 y2 … y n −1 yn
∑a
j =0
j ⋅ x j = y i , i = 0, n
1 x 10 ... x0n
1 x11 ... x1n
= ∏ (xi − x j ) ≠ 0 , pentru că nodurile sunt distincte ( este un
... ... ... ... n≥i > j ≥0
1 x 1n ... x nn
determinant Vandermonde ) . Deci acest sistem are soluţie unică şi deci polinomul de
interpolare este unic şi de grad n ( dacă a n = 0 va fi de grad < n )
33
Notaţia folosită este p n ( f ; x0 , x1 ,..., x n ; x) iar dacă nodurile sunt fixate , notaţia
poate fi şi p n ( f ; x) .
n
Notăm cu : ω n +1 ( x) = ( x − x0 )( x − x1 )...( x − x n ) = ∏ ( x − xi ) , un polinom de
i =0
Demonstraţie :
Vom demonstra mai întâi că , pentru orice i = 0, n , există un polinom li (x) , de
grad cel mult n , care satisface ecuaţia li ( x j ) = δ ij pentru j = 0, n , unde :
⎧1, i = j
li ( x j ) = δ ij = ⎨
⎩0, i ≠ j
Cu aceste notaţii rezultă că nodurile x0 , x1 ,..., xi −1 , xi +1 ,..., x n sunt rădăcini ale lui
li (x) , deci avem relaţia :
n
l i ( x) = ci ( x − x0 )( x − x1 )...( x − xi −1 ) ( x − xi +1 )...( x − x n ) = ∏ ( x − x k )
k =0
k ≠i
1
ci = ⇒
( xi − x0 )( xi − x1 )...( xi − xi −1 ) ( xi − xi +1 )...( xi − x n )
( x − x 0 )( x − x1 )...( x − xi −1 ) ( x − xi +1 )...( x − x n )
li ( x) =
( xi − x0 )( xi − x1 )...( xi − xi −1 ) ( xi − xi +1 )...( xi − x n )
Acest polinom este polinomul fundamental Lagrange .
34
Existenţa unui polinom de grad cel mult n şi care în noduri verifică condiţia
P( xi ) = f ( xi ) , este uşor de demonstrat deoarece luăm
n
Pn ( xi ) = ∑ f ( xi ) ⋅ l i ( x) .
i =o
Pentru a dovedi unicitatea acestui polinom , presupunem că ar exista două
polinoame P,Q de grad cel mult n şi care în noduri satisfac condiţiile de mai sus .
Atunci R=P-Q este , de asemenea , de grad cel mult n şi se anulează în nodurile
x0 , x1 ,..., xi −1 , xi +1 ,..., x n . Deoarece cele n+1 zerouri ale lui R au fost presupuse diferite ,
rezultă că : R ( x) ≡ 0 ⇒ P ≡ Q .
Acest unic polinom este polinomul de interpolare Lagrange :
n ( x − x0 )... ...( x − x n ) n n x − xj
Ln ( f ; x0 , x1 ,..., x n ; x) = ∑ f ( xi ) = ∑ f ( xi ) ⋅ ∏
i =0 ( xi − x0 )... ...( xi − x n ) i =0 j =0 xi − x j
j ≠i
ω '
n +1 ( xi ) = ( xi − x0 )( xi − x1 )... ...( xi − x n )
n
ω n +1 ( x)
deci Ln ( f ; x0 , x1 ,..., x n ; x) = ∑ f ( xi ) .
i =0 ( x − xi )ω n' +1 ( xi )
Observaţii :
Dacă nu impunem condiţia ca gradul polinomului să fie cel mult n se poate găsi o
infinitate de polinoame care au valorile cerute în nodurile date , de exemplu polinomul :
Ln ( f ; x) + ω n +1 ( x) ⋅ Q( x) , oricare ar fi polinomul Q(x) , dar se obţine atunci
un polinom de grad cel puţin n+1 , adică mai mare ca n.
Eroarea cu care este aproximată funcţia f(x) prin polinomul de interpolare este :
Rn ( x) = f ( x) − Ln ( f ; x 0 , x1 ,..., x n ; x)
Teoremă :
Dacă f ∈ C 2 n+1 ([a, b]) şi x ∈ [a, b] , atunci există un punct ξ situat în cel mai
mic interval care conţine punctele x, x0 , x1 ,..., x n , astfel încât :
f ( n +1) (ξ )
Rn ( x ) = ( x − x0 )( x − x1 )...( x − x n )
(n + 1)! 14444244443
ω n +1 ( x )
35
Demonstraţie :
ϕ ( z ) = f ( x) − Ln ( f ; z ) − k ( z − x0 )( z − x1 )...( z − x n ) = Rn ( z ) − k ⋅ ω n +1 ( z ) ,
Observaţii :
1. Dacă f ( n+1) ( x) este mărginită pe [a,b] şi notăm cu M n +1 = sup f ( n +1) ( x ) , atunci
x∈[a ,b ]
M n +1
obţinem : f ( x ) − Ln ( f ; x ) ≤ ⋅ ω (x ) .
(n + 1)! n+1
Utilizarea practică a acestei relaţii este foarte restrânsă , deoarece funcţia este cunoscută
doar pe câteva noduri , deci nu se ştie nimic de funcţie şi mai ales de derivatele ei .
36
2.1.3.Procedeul Aitken-Neville
x j − xk f (x j ) x j − xk 1
f (x j ) ⋅
x j − xi f (x j ) x j − xi 1
y 012...( k −1) ki ( x j ) = = =
xi − x k xi − x k
f (x j )(x j − x k − x j + xi )
= = f (x j )
xi − x k
⎧ − ( x k − xi ) f ( x k )
⎪⎪ y 012...ki ( x k ) = xi − x k
= f ( xk )
De asemenea : ⎨ , i = k + 1.n
+ ( xi − x k ) f ( xi )
⎪ y 012...ki ( x) = = f ( xi )
⎪⎩ xi − x k
Din cauza unicităţii polinomului lui Lagrange de interpolare rezultă că y 012...ki ( x) dat
de formula (1) este chiar polinomul de interpolare Lagrange pe nodurile
x, x0 , x1 ,..., x k , xi .
37
Deci formula de recurenţă (1) ne permite calculul polinoamelor y 012...ki ( x ) cu
i = k + 1, n, k = 1, n − 1 , ob obţinând în final Ln ( x) = y 012...kn ( x) .
La programarea pe calculator , pentru un x fixat ( x f ) se rezervă în memorie locaţii
doar pentru nodurile xi şi valorile funcţiei y i , i = 0, n , deci doar vectori , nu matrici .
În prima etapă a algoritmului se calculează y 0i , i = 1, n , astfel :
((x − x0 ) yi − (x − xi ) y 0 )
yi = , i = 1, n
xi − x0
Înaintea etapei k , în locaţiile y i , i = k , n se află y 012...( k −1)i ( x) .
Cu formula (1) se calculează y 012...ki ( x), i = k + 1, n care se păstrează tot în vectorul
y. Deci la etapa k se pune :
((x − xk ) yi − (x − xi ) y k )
yi = , i = k + 1, n
xi − x k
Astfel , în urma celor n etape , în locaţiile y i , i = 0, n vom avea :
y 0 , y 01 , y 012 ,..., y 012..n
care reprezintă de fapt aproximări ale funcţiei f în punctul x f dat , din ce în ce mai
bune. Calculul se poate chiar opri înainte de a ajunge la n , dacă diferenţa dintre două
aproximări succesive în modul este mai mică decât un ε fixat de noi .
Grafic avem :
xi x0 x1 x2 x3 x4 … xn
f ( xi ) y0 y1 y2 y3 y4 … yn
y 01 y 02 y 03 y 04 … y0n
y 012 y 013 y 014 … y 01n
y 0123 y 0124 … y 012 n
y 01234 … y 0123n
M
y 0123...n
Observaţie : Procedeul este şi mai bun dacă nodurile sunt aranjate în ordinea
depărtării lor faţă de x f în care se face aproximarea .
Să se afle polinomul de cel mai mic grad care trece prin punctele :
x1 (0,2), x 2 (1,3), x3 (2,12), x 4 (5,147)
38
xi 0 1 2 5
f ( xi ) 2 3 12 147
f ( x) − f ( x0 )
f [x, x0 ] = ⇒ f ( x) = − f [x, x0 ]( x 0 − x) + f ( x 0 )
x − x0
f [x, x0 ] − f [x 0 , x1 ]
f [x, x0 , x1 ] = ⇒ f [x, x0 ] = f [x0 , x1 ] + ( x − x1 ) f [x, x0 , x1 ]
x − x1
f [x, x0 , x1 ] − f [x0 , x1 , x 2 ]
f [x, x0 , x1 , x 2 ] = ⇒ f [x, x0 , x1 ] = f [x0 , x1 , x 2 ] + ( x − x 2 ) f [x, x0 , x1 , x 2 ]
x − x2
M
f [x, x0 , x1 ,..., x n −1 ] − f [x0 , x1 ,...x n ]
f [x, x0 , x1 ,..., x n ] = ⇒
x − xn
f [x, x0 , x1 ,..., x n −1 ] = f [x0 , x1 ,..., x n ] + ( x − x n ) f [x, x0 , x1 ,..., x n ]
39
Am obţinut deci :
f ( x) = f ( x 0 ) + f [x, x 0 ]( x − x 0 )
f [x, x 0 ] = f [x 0 , x1 ] + ( x − x1 ) f [x, x 0 , x1 ]
f [x, x 0 , x1 ] = f [x 0 , x1 , x 2 ] + ( x − x 2 ) f [x, x 0 , x1 , x 2 ]
M
f [x, x 0 , x1 ,..., x n −1 ] = f [x 0 , x1 ,..., x n ] + ( x − x n ) f [x, x 0 , x1 ,..., x n ]
= f ( x0 ) +
[ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x2 − x0 ) + ⎛⎜ f ( x2 ) − f ( x1 ) − f ( x1 ) − f ( x0 ) ⎞
⎟⎟( x 2 − x1 ) =
x1 − x0 ⎜ x 2 − x1 x1 − x0
⎝ ⎠
= f ( x0 ) +
[ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x2 − x0 ) + f ( x ) − f ( x1 ) −
[ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x2 − x1 ) =
2
x1 − x0 x1 − x0
= f ( x0 ) + f ( x 2 ) − f ( x1 ) +
[ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x2 − x0 + x1 − x2 ) =
x1 − x0
40
= f ( x0 ) + f ( x 2 ) − f ( x1 ) +
[ f ( x1 ) − f ( x0 )]( x1 − x0 ) =
x−x
= f ( x0 ) + f ( x 2 ) − f ( x1 ) + f ( x1 ) − f ( x0 ) = f ( x 2 ), etc.
Relaţia devine :
f ( n +1) (ξ )
f [x, x0 , x1 ,..., x n −1 , x n ] ⋅ ω n +1 ( x) = ,
(n + 1)!
dacă am impune condiţia f să fie de clasă C n+1 ([a, b]) .
Renunţând la x s-ar obţine că există un punct η în cel mai mic interval ce coţine
nodurile aşa că :
f ( n ) (η )
f [x0 , x1 ,..., x n ] =
n!
(aşa cum am văzut anterior la legătura dintre diferenţele divizate şi derivatele funcţiei ).
Cu ultima relaţie scrisă anterior se poate da un înţeles şi diferenţelor divizate în
cazul în care două sau mai multe argumente coincid .
Astfel f [x0 , x 0 ] = f ' ( x0 ) , lucru care se poate demonstra şi altfel :
f ( x 0 + h) − f ( x 0 )
f [x0 , x 0 ] = lim f [x0 , x0 + h] = lim = f ' ( x0 )
h→0 h →0 h
"
f ( x0 ) f ( k ) ( x0 )
f [x0 , x 0 , x0 ] = ,..., f [x0 , x0 ,..., x0 ] =
2! 142 4 43 4 k!
k +1ori
41
În acest caz , relaţia de recurenţă pe care am dat-o la definiţia diferenţelor
divizate (în capitolul anterior ) rezultă din relaţia de recurenţă pe care o satisfac
polinoamele de interpolare şi pe care o vom da în continuare .
Teoremă
Demonstraţie :
Ne interesează diferenţa :
not
(1) p k ( f ; x0 , x1 , x 2 ,..., x k −1 , x k ; x) − p k −1 ( f ; x0 , x1 ,..., x k −1 , x k ; x) = Rk ( x) ,
Rk ( x j ) = 0, ∀j = 0, k − 1
Deci :
Rk ( x) = a k ( x − x0 )( x − x1 )...( x − x k −1 ) ,
unde a k este o constantă pe care trebuie să o determinăm .
Rk( k ) ( x) = a k ⋅ k!
42
2.2.2 Cu ajutorul relaţiei de recurentă pe care o satisfac polinoamele de
interpolare şi diferenţele divizate relative la o funcţie f
p 2 ( f ; x 0 , x1 , x 2 ; x) = p1 ( f ; x 0 , x1 ; x) + f [x 0 , x1 , x 2 ]( x − x 0 )( x − x1 ) =
= f ( x 0 ) + f [x 0 , x1 ]( x − x 0 ) + f [x 0 , x1 , x 2 ]( x − x 0 )( x − x1 )
...........................................................................................................
p n ( f ; x0 , x1 , x 2 ,..., x n ; x) = f ( x 0 ) + f [x 0 , x1 ]( x − x0 ) + f [x 0 , x1 , x 2 ]( x − x0 )( x − x1 ) +
+ ... + f [x0 , x1 ,..., x n ]( x − x0 )( x − x1 )...( x − x n −1 )
n
ω k +1 ( x) = ∏ ( x − x j ), ,k = 0, n
j =0
ω 0 ( x) ≡ 1, (conventie)
43
z = x0 ⇒ p n ( x0 ) = f ( x0 ) = a 0 ⇒ a0 = f ( x0 )
z = x1 ⇒ p n ( x1 ) = f ( x1 ) = a 0 + a1 ( x1 − x0 ) = f ( x0 ) + a1 ( x1 − x 0 ) ⇒
f ( x1 ) − f ( x0 )
⇒ a1 = = f [x 0 , x1 ] ⇒ a1 = f [x0 , x1 ]
x1 − x0
z = x 2 ⇒ p n ( x 2 ) = a 0 + a1 ( x − x0 ) + a 2 ( x − x0 )( x − x1 ) ⇒
f ( x1 ) − f ( x 0 )
f ( x 2 ) = f ( x0 ) + ( x 2 − x 0 ) + a 2 ( x 2 − x1 )( x 2 − x1 ) ⇒
x1 − x0
f ( x2 ) − f ( x0 ) f ( x1 ) − f ( x 0 )
a2 = − =
( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) ( x1 − x0 )( x 2 − x1 )
f ( x2 ) f ( x1 ) ⎡ 1 1 ⎤
= − − f ( x0 )⎢ + ⎥=
( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) ( x1 − x0 )( x 2 − x1 ) (
⎣ 2 x − x 0 )( x1 − x 0 ) ( x1 − x 0 )( x 2 − x )
1 ⎦
f ( x2 ) f ( x1 ) f ( x0 )
= + + ⇒
( x 2 − x0 )( x 2 − x1 ) ( x1 − x0 )( x1 − x 2 ) ( x 0 − x1 )( x0 − x 2 )
Adică :
n
p n ( z ) = ∑ f [x0 , x1 ,..., xi ] ⋅ ω i ( z ) ,
i =0
xi 0 1 1 1
6 2
f ( xi ) 0 1 1 0
2
44
xi f ( xi ) Ord1 Ord2 Ord3
0 0
3
1/6 1/2 -3
3/2 -6/5
1/2 1
-21/5
1 0 -2
Avem :
⎛ 1⎞ 6 ⎛ 1 ⎞⎛ 1⎞
P3 ( f ; x) = 0 + 3( x − 0) − 3( x − 0)⎜ x − ⎟ − ( x − 0)⎜ x − ⎟⎜ x − ⎟ =
⎝ 6⎠ 5 ⎝ 6 ⎠⎝ 2⎠
x 6 x ⎛ 6 x − 1 ⎞⎛ 2 x − 1 ⎞ 7 x 6 x(6 x − 1)(2 x − 1)
= 3x − 3x 2 + − ⎜ ⎟⎜ ⎟= − 3x 2 + =
2 5 ⎝ 5 ⎠⎝ 2 ⎠ 2 60
7x x 7x 6 4 x 6 11 17
= − 3 x 2 − (12 x 2 − 8 x + 1) = − 3x 2 − x 3 + x 2 − = − x3 − x2 + x
2 10 2 5 5 10 5 5 5
Pn ( f ; x) = f ( x0 ) + f [x0 , x1 ]( x − x0 ) + f [x0 , x1 , x 2 ]( x − x 0 )( x − x1 ) +
+ ... + f [x0 , x1 ,..., x n ]( x − x0 )( x − x1 )...( x − x n −1 )
Δp yi
[
În relaţia f xi , xi +1 ,...xi + p = ] p!⋅h p
găsită în capitolul anterior luăm i = 0 , şi avem :
Δp y0
[
f x0 , x1 ,...x p ] =
p!⋅h p
45
t t (t − 1) 2 t (t − 1)...(t − n + 1) n
Pn ( f ; x 0 + th) = y 0 + Δy 0 + Δ y 0 + ... + Δ y0 ,
1! 2! n!
x n , x n −1 = x n − h, x n −2 = x n − 2h,..., x1 , x 0
adica → x n −i = x n − ih, i = 0, n
Pn ( f ; x) = y n + f [x n , x n −1 ]( x − x n ) + f [x n , x n −1 , x n − 2 ]( x − x n )( x − x n −1 ) +
+ ... + f [x n , x n −1 ,..., x 0 ]( x − x n )( x − x n −1 )...( x − x1 )
Δy n −1
Dar f [x n , x n −1 ] = f [x n −1 , x n ] = , nu contează ordinea la diferenţe divizate :
1!⋅h1
Δ2 y n −2
f [x n , x n −1 , x n −2 ] = f [x n − 2 , x n −1 , x n ] = ,...,
2!⋅h 2
Δn y 0
f [x n , x n −1 ,..., x0 ] = f [x0 , x1 ,..., x n ] =
n!⋅h n
t t (t + 1) 2 t (t + 1)...(t + n − 1) n
Pn ( f ; x n + th) = y n + Δy n −1 + Δ y n − 2 + ... + Δ y0
1! 2! n!
care este polinomul de interpolare Newton regresiv , utilizabil pentru -1 < t <0 , adică
dacă x în care se face aproximarea este mai aproape de x n , deci x n − x < h .
Deoarece între diferenţele finite Δ, ∇ au loc relaţiile :
Δk y n − k = ∇ k y n , k = 0, n
este mai uşor de scris formula polinomului de intrepolare Newton regresiv cu ∇ Si
avem :
46
t t (t + 1) 2 t (t + 1)...(t + n − 1) n
Pn ( f ; x n + th) = y n + ∇y n + ∇ y n + ... + ∇ yn
1! 2! n!
x0 , x −1 , x − 2 ,...x − n
adica → x −i = x0 − ih, i = 1, n
polinomul de interpolare Newton regresiv este :
Pn ( f ; x 0 , x −1 , x − 2 ,..., x − n ; x) = f ( x 0 ) + f [x 0 , x −1 ]( x − x0 ) + f [x 0 , x −1 , x −2 ]( x − x0 )( x − x −1 ) +
+ ... + f [x0 , x −1 ,..., x − n ]( x − x0 )( x − x −1 )...( x − x − n +1 )
Δp y − p
Tinând cont de faptul că : [ ] [
f x0 , x −1 ,..., x − p = f x − p , x − p +1 ,..., x0 =] p!⋅h p
şi făcând
t t (t + 1) 2 t (t + 1)...(t + n − 1) n
Pn ( f ; x 0 + th) = y 0 + Δy −1 + Δ y − 2 + ... + Δ y −n
1! 2! n!
P2 n ( f ; x) = y 0 + f [x0 , x1 ]( x − x0 ) + f [x0 , x1 , x −1 ]( x − x0 )( x − x1 ) +
+ f [x0 , x1 , x −1 , x 2 ]( x − x0 )( x − x1 )( x − x −1 ) + ... +
+ f [x0 , x1 , x −1 , x 2 ,..., x n , x − n ]( x − x0 )( x − x1 )( x − x −1 )...( x − x n )
47
Dar ordinea nodurilor nu contează , deci :
δ 2k y0
f [ x0 , x1 , x −1 , x 2 , x − 2 ,..., x k , x −k ] = f [ x − k , x − k +1 ,..., x −1 , x0 , x1 ,..., x k −1 , x k ] =
(2k )!⋅h 2 k
Iar :
δ 2 k −1 y 1
f [ x0 , x1 , x −1 , x 2 , x − 2 ,..., x − k +1 , x k ] = f [x − k +1 , x − k + 2 ,..., x −1 , x0 , x1 , x 2 ,..., x k ] = 2
(2k − 1)!⋅h 2 k −1
t t (t − 1) 2 t (t 2 − 1) 3
P2 n ( f ; x0 + th) = y 0 + δy 1 + δ y0 + δ y 1 + ... +
1! 2 2! 3! 2
+
(
t (t 2 − 1)... t 2 − ( n − 1) 2 2 n −1
δ
)
y1 +
(
t (t 2 − 1)... t 2 − ( n − 1) 2 (t − n) 2 n
δ y0
)
(2n − 1)! 2
( 2 n )!
t t (t − 1) 2 t (t 2 − 1) 3
P2 n ( f ; x0 + th) = y 0 + Δy 0 + Δ y −1 + Δ y −1 + ... +
1! 2! 3!
+
(
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 1) 2 2 n −1 )
Δ y − n +1 +
(
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 1) 2 (t − n) 2 n
Δ y −n
)
(2n − 1)! (2n)!
P2 n ( f ; x) = y 0 + f [x 0 , x −1 ]( x − x0 ) + f [x0 , x −1 , x1 ]( x − x0 )( x − x −1 ) +
+ f [x0 , x −1 , x1 , x − 2 ]( x − x0 )( x − x −1 )( x − x1 ) + ... +
+ f [x0 , x −1 , x1 , x − 2 ,..., x −n , x n ]( x − x0 )( x − x −1 )( x − x1 )...( x − x − n )
48
Acum avem :
δ 2k y0
f [ x0 , x −1 , x1 , x −2 , x 2 ,..., x − k , x k ] = f [ x − k , x − k +1 ,..., x −1 , x0 , x1 ,..., x k −1 , x k ] =
(2k )!⋅h 2 k
Iar :
δ 2 k −1 y 1
−
f [ x0 , x −1 , x1 , x −2 , x 2 ,..., x k −1 , x k ] = f [ x − k , x − k +1 ,..., x −1 , x0 , x1 ,..., x k −1 ] = 2
2 k −1
(2k − 1)!⋅h
t t (t + 1) 2 t (t 2 − 1) 3
P2 n ( f ; x 0 + th) = y 0 + δy 1 + δ y0 + δ y 1 + ... +
1! − 2 2! 3! −
2
+
(
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 1) 2 2 n −1
δ
)y 1+
(
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 1) 2 (t + n) 2 n
δ y0
)
(2n − 1)! −
2
( 2 n )!
Schimbând δ cu Δ găsim :
t t (t + 1) 2 t (t 2 − 1) 3
P2 n ( f ; x0 + th) = y 0 + Δy −1 + Δ y −1 + Δ y − 2 + ... +
1! 2! 3!
+
(
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 1) 2 2 n −1 )
Δ y −n +
(
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 1) 2 (t − n) 2 n
Δ y −n
)
(2n − 1)! (2n)!
δ1 +δ 1 δ 3 y1 + δ 3 y 1
t t (t − 1) + (t + 1)t 2
− t (t − 1) 2 −
P2 n ( f ; x 0 + th) = y 0 + ⋅ 2 2
+ δ y0 + ⋅ 2 2
+ ... +
1! 2 2!⋅2 3! 2
δ 2 n −1 y 1 + δ 2 n −1 y 1
+
(
t (t − 1)... t − (n − 1)
2 2 2
⋅
) 2
−
2
+
(
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 1) 2 (t − n + t + n) 2 n
δ y0
)
(2n − 1)! 2 (2n)!⋅2
49
sau :
t t2 t (t 2 − 1)
P2 n ( f ; x0 + th) = y 0 + ⋅ μδy 0 + δ 2 y 0 + ⋅ μδ 3 y 0 + ... +
1! 2! 3!
+
2
(
t (t − 1)... t − (n − 1)
2 2
⋅ μδ
)
2 n −1
y0 +
2
(
t (t − 1)... t 2 − (n − 1) 2 2 n
δ y0
)
(2n − 1)! (2n)!
sau :
t t2 t (t 2 − 1)
P2 n ( f ; x0 + th) = y 0 + ⋅ μΔy 1 + Δ2 y −1 + ⋅ μΔ3 y 3 + ... +
1! −
2
2! 3! −
2
+
(
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 1) 2 )
⋅ μΔ2 n −1 y 1 +
(
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 1) 2 2 n
Δ y −n
)
(2n − 1)! −n+
2
( 2 n )!
+
( )
t ' (t ' 2 −1)... t ' 2 −(n − 1) 2 2 n −1
δ y1 +
( )
t ' (t ' 2 −1)... t ' 2 −(n − 1) 2 (t '+ n) 2 n
δ y1
(2n − 1)! 2
(2n)!
t −1 t (t − 1) 2 t (t − 1)(t − 2) 3
P2 n ( f ; x0 + th) = y1 + δy 1 + δ y1 + δ y 1 + ... +
1! 2
2! 3! 2
+
( )
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 2) 2 (t − (n − 1))(t − n) 2 n −1
δ y1 +
( )
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 1) 2 (t − n) 2 n
δ y1
(2n − 1)! 2
(2n)!
50
1 1
t− t (t − 1)(t − )
2 δy + t (t − 1) 2 δ 3 y + ... +
P2 n ( f ; x0 + th) = μy 1 + 1 μδ 2 y 1 + 1
2
1! 2
2! 2
3! 2
( ) 1
t (t 2 − 1)... t 2 − ( n − 2) 2 (t − (n − 1))(t − )
2 ( )
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 1) 2 (t − n)
+ δ 2 n −1
y 1 + μδ 2 n y 1
(2n − 1)! 2
(2n)! 2
1 1
t− t (t − 1)(t − )
2 Δy + t (t − 1) 2 Δ3 y + ... +
P2 n ( f ; x 0 + th) = μy 1 + 0 μΔ2 y 1 + −1
2
1! 2! −
2
3!
( ) 1
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 2) 2 (t − (n − 1))(t − )
2 ( )
t (t 2 − 1)... t 2 − (n − 1) 2 (t − n) 2 n
+ 2 n −1
Δ y − n +1 + μΔ y 1
( 2n − 1)! (2n)! −n+
2
M M M
y −5 M M
M M
Δy −5 M M
y −4 Δ y −5
2
M M
y −3 Δy −4 Δ y −5
3
M
Δ y −4
2
Δ y −5
4
M
y −2 Δy −3 Δ3 y −4 Δ5 y −5
Δ y −3
2
Δ y −4
4
Δ6 y −5
y −1 Δy −2 Δ3 y −3 Δ5 y − 4
Δ2 y − 2 Δ4 y −3 Δ6 y − 4
y0 Δy −1 Δ y −2
3
Δ5 y −3
Δ2 y −1 Δ4 y − 2 Δ6 y −3
y1 Δy 0 Δ y −1
3
Δ y −2
5
y2 Δy1 Δ2 y 0 Δ4 y −1 Δ6 y − 2
Δ y0 3
Δ y −1
5
y3 Δy 2 Δ2 y1 Δ4 y 0 Δ6 y −1
Δ y1 3
Δ y05
y4 Δy 3 Δ2 y 2 Δ4 y1 M
Δ y2 3
M
y5 Δy 4 Δ2 y 3 M
M
M M M
51
Incepând de la y0 în jos se obţine polinomul de interpolare Newton ascendent sau
progresiv :
t t (t − 1) 2 t (t − 1)...(t − n + 1) n
y 0 + Δy 0 + Δ y 0 + ... + Δ y0
1! 2! n!
t t (t + 1) 2 t (t + 1)...(t + n − 1) n
y 0 + Δy −1 + Δ y − 2 + ... + Δ y −n
1! 2! n!
t t (t + 1) 2 t (t 2 − 1) 3
y 0 + Δy −1 + Δ y −1 + Δ y − 2 + ...
1! 2! 3!
Dacă plecarea este în jos mai întâi şi apoi în zig-zag se obţine polinomul de
interpolare Gauss ascendent :
t t (t − 1) 2 t (t 2 − 1) 3
y 0 + Δy 0 + Δ y −1 + Δ y −1 + ...
1! 2! 3!
t t2 t (t 2 − 1)
y 0 + ⋅ μΔy 1 + Δ2 y −1 + ⋅ μΔ3 y 3 + ...
1! −
2
2! 3! −
2
1 1
t− t (t − 1)(t − )
μy 1 + 2 Δy + t (t − 1) μΔ2 y + 2 Δ3 y + ...
0 1 −1
2
1! 2! −
2
3!
52
Deci orice drum în această diagramă Fraser care începe de pe prima coloană este
polinom de interpolare construit cu valorile care au stat la baza diagramei .
lim Ln ( f ; x) = f ( x)
n →∞
f ( x) = a 0 + a1 ( x − x0 ) + a 2 ( x − x0 ) 2 + ... + a n ( x − x0 ) n + ...
53
2.4 Interpolare Hermite
~ ~
Avem : H ' ( x) = Ln ' ( x) + ω n +1 ' ( x) ⋅ H ( x) + ω n +1 ( x) ⋅ H ' ( x)
Iau x = xi , i = 0, n , punem H ' ( xi ) = f ' ( xi ) şi rezultă :
~ ~
f ' ( xi ) = Ln ' ( xi ) + ω n +1 ' ( xi ) ⋅ H ( xi ) + ω n +1 ( xi ) ⋅ H ' ( xi ) =
~
= Ln ' ( xi ) + ω n +1 ' ( xi ) ⋅ H ( xi ) + 0 ⇒
~ f ' ( x i ) − Ln ' ( x i )
H ( xi ) = , i = 0, n
ω n +1 ' ( xi )
~ ~
Cunoscând cele n+1 valori H ( xi ) , putm construi pe H ( x) ca polinom de grad n , unic
~
determinat , construind polinomul de interpolare Lagrange cu valorile H ( xi ) obţinute .
n x − xj
Având polinoamele fundamentale Lagrange l i ( x) = ∏ , construim
j =0 xi − x j
j ≠i
polinoamele :
n
Ln ( x ) = ∑ f ( x i ) ⋅ l i ( x ) şi
i =0
~ n
f ' ( x i ) − Ln ' ( x i )
H ( x) = ∑ ⋅ l i ( x)
i =0 ω n +1 ' ( xi )
54
Deci polinomul de interpolare Hermite va fi :
~
(1) H ( x) = Ln ( x) + ω n +1 ( x) ⋅ H ( x) =
n
f ' ( x i ) − Ln ' ( x i )
n
i =0
= ∑ f ( xi ) ⋅ l i ( x) + ω n +1 ( x)∑
i =0 ω n +1 ' ( xi )
⋅ l i ( x)
Teoremă :
Dacă f ∈ C 2 n + 2 ([a, b]) , atunci pentru fiecare x ∈ [a, b] diferit de nodurile de
interpolare , există un ξ = ξ ( x), a < ξ < b , astfel încâ să avem :
f ( 2 n + 2) (ξ )
f ( x) − H ( x) = ( x − x0 ) 2 ( x − x1 ) 2 ...( x − x n ) 2
(2n + 2)!
Teoremă :
Fie {xi }i =0 sistemul de noduri distincte din intervalul [a, b] şi fie f ∈ C n ([a, b]) .
n
Atunci diferenţa divizată pe aceste noduri pentru funcţia f se poate exprima şi prin :
1 t1 t n −1
Demonstraţie :
Inducţie după n .
Pentru n = 1 , facem substituţia y = t1 ( x1 − x 0 ) + x 0 ⇒ dy = ( x1 − x0 )dt1 şi avem
x
1
1 1
f ( x1 ) − f ( x0 )
∫ f '(t1 ( x1 − x 0 ) + x 0 )dt1 = ⋅ ∫ f '( y )dy = = f [x 0 , x1 ] ceea ce trebuia.
0
x1 − x0 x0 x1 − x 0
55
Atunci avem :
t n −1
∫f (t n ( x n − x n −1 ) + ... + t1 ( x1 − x0 ) + x0 )dt n =
( n)
0
y
1 1
f ( n −1) ( y1 ) − f ( n −1) ( y 0 )
x n − x n −1 y∫0
= ⋅ f ( y )dy =
(n)
x n − x n −1
Deci intergrala din teoremă (din (2) ) devine :
1 ⎡ 1 t1 t n −1 1 t1 tn − 2
⎤
= ⋅ ⎢ ∫ dt1 ∫ dt 2 ... ∫ f ( n −1)
( y 0 )dt n −1 − ∫ dt1 ∫ dt 2 ... ∫ f ( n −1) ( y 0 )dt n −1 ⎥ =
x n − x n −1 ⎢⎣ 0 0 0 0 0 0 ⎥⎦
= conform ipotezei inductive =
1
= ⋅ { f [x0 , x1 ,..., x n − 2 , x n ] − f [x0 , x1 ,..., x n − 2 , x n −1 ]} =
x n − x n −1
= nu contează ordinea nodurilor =
f [x n , x0 , x1 ,..., x n − 2 ] − f [x 0 , x1 ,..., x n −2 , x n −1 ]
= = f [x n , x0 , x1 ,..., x n − 2 , x n −1 ] =
x n − x n −1
= f [x 0 , x1 ,..., x n −1 , x n ], c.c.t.d .
Ţinând cont de faptul că integralele care apar în formula (2) au sens şi pentru noduri
nedistincte , putem extinde , în cazul când f ∈ C n ([a, b]) , diferenţa divizată şi la astfel de
noduri , nedistincte , definind-o ca în (2).
Proprietăţile diferenţelor divizate pe noduri distincte se pot extinde şi la această
diferenţă divizată generalizată .
Teoremă :
Demonstraţie :
⎧mn = min f ( n ) ( x)
⎪ x∈[a ,b ]
Cum f ∈ C n ([a, b]) fie ⎨ .
M = max
⎪⎩ n x∈[a ,b ] f (n)
( x )
1 t1 t n −1 1 t1 t n −1
56
1 t1 t n −1
1
şi cum ∫ dt ∫ dt ... ∫ dt
0
1
0
2
0
n =
n!
, atunci obţinem :
f ( n ) ( x)
(3) f [x, x,..., x ] =
n!
Se constată că toate proprietăţile de la diferenţe divizate pe noduri distincte se
extind şi la diferenţe divizate pe noduri nedistincte şi , în plus, din (2) rezultă şi
continuitatea lor ca funcţii de noduri .
În ipoteza în care în care lucrăm au loc formule de tip (2) pentru toate diferenţele
divizate implicate . Din continuitatea diferenţelor divizate generalizate ca funcţii de
noduri , rezultă că pentru xi ' → xi , i = 0, n , se obţin diferenţe divizate cu noduri
nedistincte în sensul dat mai sus . Astfel , la limită găsim :
57
f ( x) = f ( x0 ) + f [x0 , x0 ]( x − x0 ) + f [x0 , x0 , x1 ]( x − x0 ) 2 +
+ f [x0 , x 0 , x1 , x1 ]( x − x0 ) 2 ( x − x1 ) + ... +
+ f [x0 , x 0 , x1 , x1 ,..., x n −1 , x n −1 , x n ]( x − x0 ) 2 ( x − x1 ) 2 ...( x − x n −1 ) n +
+ f [x0 , x0 , x1 , x1 ,..., x n −1 , x n , x n ]( x − x0 ) 2 ...( x − x n −1 ) 2 ( x − x n ) +
+ f [x0 , x0 , x1 , x1 ,..., x n , x n , x ]( x − x0 ) 2 ...( x − x n ) 2
f ( 2 n + 2 ) (ξ )
f [x0 , x0 , x1 , x1 ,..., x n , x n , x ] =
(2n + 2)!
Pentru calculul diferenţelor divizate care intervin în formula Newton-Hermite se
face un tabel asemănător cu cel făcut la diferenţe divizate pe noduri distincte , în care
repetăm de câte două ori fiecare nod şi fiecare valoare a funcţiei . Pe prima coloană a
diferenţelor divizate de fiecare dată când sunt nodurile egale , diferenţa divizată de forma
f [x0 , x 0 ] se ia după formula (3) , iar când sunt noduri distincte diferenţa divizată
f [xi , xi +1 ] se calculează după formula obişnuită . Pe coloanele următoare a diferenţelor
divizate se foloseşte formula de recurenţă obişnuită de la diferente divizate care a fost
extinsă şi în cazul în care nodurile se repetă .
Avem :
xi f( xi ) De ordin 1 f [xi , xi +1 ] De ordin 2 f [xi , xi +1 , xi + 2 ]
x0 f( x0 )
f ' ( x0 )
f [x0 , x0 ] = f [x0 , x 0 , x1 ]
x0 f( x0 ) 1!
f ( x1 ) − f ( x 0 )
f [x0 , x1 ] =
x1 f( x1 ) x1 − x0 f [x 0 , x1 , x1 ]
f ' ( x1 )
f [x1 , x1 ] =
x1 f( x1 ) 1! f [x1 , x 2 , x 2 ]
f ( x 2 ) − f ( x1 )
f [x1 , x 2 ] =
x2 f( x 2 ) x 2 − x1
58
Coeficienţii din formula Newton – Hermite sunt cei de pe primele două locuri în
fiecare coloană .
xi 0 1 2 3
f( xi ) -2 -1 4 793
f’( xi ) 1 -3 77 2329
Avem :
Scriem polinomul :
p 7 ( x) = −2 + x − 4 x 2 ( x − 1) + 5( x − 1) 2 x 2 + 12 x 2 ( x − 1) 2 ( x − 2) +
+ 7 x 2 ( x − 1) 2 ( x − 2) 2 + x 2 ( x − 1) 2 ( x − 2) 2 ( x − 3) =
= x 7 − 2 x 6 + x 5 − 3x 4 + 2 x 3 + x 2 + x − 2
59
2.4.1.Interpolare Hermite generală
H m ( x) = Ln ( f ; x) + ω n +1 ( x) ⋅ H m − n −1 ( x)
unde Ln ( f ; x) este polinomul de interpolare Lagrange pe nodurile xi , (i = 0, n) ,
ω n+1 ( x) este polinomul fundamental Newton care are rădăcinile xi , (i = 0, n) , iar
H m − n −1 ( x) este un polinom de gradul m-n-1 . In acest mod am impus condiţiile de
interpolare de pe prima coloană a tabelului anterior .
Prin derivarea succesivă a relaţiei pentru H m (x) în nodurile xi , (i = 0, n) găsim :
adică vom şti valorile polinomului H m − n −1 ( x) şi ale derivatelor sale până la ordinul
α i − 2 în xi , (i = 0, n) . Astfel , polinomul H m − n −1 ( x) este polinomul de interpolare
Hermite pentru tabelul de forma :
(α − 2 ) (α − 2 )
H m − n −1 ( x0 ) = z 0 , H m − n −1 ' ( x0 ) = z 0 ' , …, H m − n −1 0 ( x0 ) = z 0 0
(α − 2 ) (α − 2 )
H m − n −1 ( x1 ) = z1 , H m − n −1 ' ( x1 ) = z1 ' , …, H m − n −1 1 ( x1 ) = z1 1
………………………………………………………………………
(α − 2 ) (α − 2 )
H m − n −1 ( x n ) = z n , H m − n −1 ' ( x n ) = z n ' , …, H m − n −1 n ( x n ) = z n n
( j)
unde valorile z i sunt cele găsite mai sus . Lui H m − n −1 ( x) îi aplicăm acum acelaşi
procedeu . În final , tabelul de valori care rămâne este de tip Lagrange , nu mai conţine
nici o derivată şi aici calculul se încheie .
60
Teorema referitoare la rest se extinde şi aici , obţinem evaluarea restului :
f ( m +1) (ξ )
f ( x) − H ( x) = ( x − x 0 ) α 0 ( x − x1 ) α1 ...( x − x n ) α n unde trebuie făcută
(m + 1)!
ipoteza că f ∈ C ([a, b]) , iar a < ξ = ξ ( x) < b .
m +1
⎢1
424 3 1
424 3 14243 ⎥
⎣ α 0ori α1ori α n ori ⎦
Calculul diferenţelor divizate pe noduri nedistincte care intervin se fac ţinând cont de
⎡ ⎤ f ( n ) ( x)
formulele : f ⎢ 1
x4
, x2 3 ⎥ = n! şi de formulele de recurenţă prezentate anterior .
,...,
4 x
⎣⎢ n +1ori ⎦⎥
Exemplu :
xi 0 1 3
f( xi ) 3 -3 741
f’( xi ) -3 -16 1980
f’’( xi ) 4 -32 -
61
xi f( xi ) Ord 1 Ord 2 Ord 3 Ord 4 Ord 5 Ord 6 Ord 7
0 3
-3
0 3 2
-3 -5
0 3 -3 -2
-6 -7 3
1 -3 -10 1 3
-16 -6 12 0
1 -3 -16 37 3
-16 105 21
1 -3 194 100
-372 305
3 741 804
1980
3 741
Scriem polinomul :
H ( x) = 3 − 3 x + 2 x 2 − 5 x 3 − 2 x 3 ( x − 1) + 3x 3 ( x − 1) 2 + 3x 3 ( x − 1) 3 + 0 ⋅ x 3 ( x − 1) 3 ( x − 2) =
= 3 x 6 − 6 x 5 + x 4 − 3 x 3 + 2 x 2 − 3x + 3.
Ideea interpolării se poate extinde şi la funcţii de două sau mai multe variabile . Astfel
vom putea numi polinom de interpolare pentru funcţia f ( x, y ) , un polinom de x şi y care
are aceleaşi valori cu funcţia f într-un număr dat de puncte de interpolare din plan . În
general este greu de scris expresia polinomului de interpolare pentru o dispunere oarecare
a punctelor de interpolare .Vom considera două dispuneri particulare a acestor puncte
care apar deseori în problemele practice .
Să presupunem mai întâi că sunt date valorile funcţiei f ( x, y ) în punctele unei reţele
dreptunghiulare de coordonate ( xi , y j ), i = 0, m, j = 1, n . Vom găsi un polinom de
interpolare L( x, y ) de gradul m în x şi de gradul n în y , care are (m+1)(n+1)
coeficienţi , adică un număr egal cu cel al condiţiilor de interpolare . Prin analogie cu
formulele de la interpolare Lagrange pentru o variabilă acest polinom va fi de forma :
m n
(1) L( x, y ) = ∑∑ X i ( x)Y j ( y ) f ( xi , y j )
i =0 j =0
62
unde X i ( x), i = 0, m este un polinom de gradul m în x , cu proprietatea că
X i ( x k ) = δ ik , i = 0, m , şi Y j ( y ), j = 0, n este un polinom de grad n în y cu
proprietatea că Y j ( y l ) = δ jl , j = 0, n . Aşadar :
m
x − xk n
y − yl
(2) X i ( x) = ∏ şi Y j ( y) = ∏
k =0 xi − x k l =o y j − yl
k ≠i l≠ j
f ( x, y ) = f ( x 0 , y ) + f [x0 , x1 ; y ]( x − x0 ) + f [x 0 , x1 , x 2 ; y ]( x − x0 )( x − x1 ) + ... +
+ f [x0 , x1 ,..., x n −1 , x n ; y ]( x − x0 )( x − x1 )...( x − x m )
m
(3) f ( x, y ) = ∑ v k ( x) ⋅ f [x0 , x1 ,..., x k ; y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x 0 , x1 ,..., x m , x; y ] în care
k =0
f [x0 ; y ] = f ( x0 , y ) .
Lăsând acum să varieze pe y , diferenţele divizate f [x0 , x1 ,..., x k −1 , x k ; y ] sunt
funcţii de cărora formula de interpolare Newton li se poate aplica pe nodurile
y 0 , y1 ,..., y n , obţinând :
[ ]
n
f [x0 , x1 ,..., x k −1 , x k ; y ] = ∑ w j ( y ) ⋅ f x0 , x1 ,..., x k ; y 0 , y1 ,..., y j +
j =0
= L ( x, y ) + R ( x , y )
63
cu (5) :
m
R ( x, y ) = wn +1 ( y )∑ v k ( x) ⋅ f [x0 , x1 ,..., x k ; y 0 , y1 ,..., y n , y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x0 , x1 ,..., x m ; x; y ]
k =0
Restul R( x, y ) se poate scrie şi altfel dacă folosim formula de interpolare Newton
pentru funcţia de x dată de f [x; y 0 ,..., y n −1 , y n ; y ] pe nodurile x0 , x1 ,..., x m :
m
f [x; y 0 ,..., y n −1 , y n ; y ] = ∑ v k ( x) ⋅ f [x0 , x1 ,..., x k ; y 0 , y1 ,... y n ; y ] +
k =0
+ v m +1 ( x) ⋅ f [x 0 , x1 ,..., x m , x; y 0 , y1 ,..., y n , y ]
wn +1 ( y ) ∂ n +1 f ( x,η ) v m +1 ( x) ∂ m +1 f (ξ , x)
R ( x, y ) = + ⋅ −
(n + 1)! ∂y n +1 (m + 1)! ∂x m +1
(7)
v m +1 ( x) wn +1 ( y ) ∂ m + n + 2 f (ξ ,η )
− ⋅
(m + 1)! (n + 1)! ∂x m +1∂y n +1
m m−k
L( x, y ) = ∑ ∑ bkj x k y j
k =0 j =0
[ ]
m−k
f [x0 , x1 ,..., x k −1 , x k ; y ] = ∑ w j ( y ) ⋅ f x0 , x1 ,..., x k ; y 0 , y1 ,..., y j +
j =0
64
Înlocuind în (3) şi (4) obţinem :
(8)
[ ]
m m−k
f ( x, y ) = ∑ ∑ v k ( x) ⋅ w j ( y ) ⋅ f x0 , x1 ,..., x k ; y 0 , y1 ,..., y j +
k =0 j =0
m
+ ∑ v k ( x) wm − k +1 ( y ) ⋅ f [x 0 , x1 ,..., x k ; y 0 , y1 ,..., y m − k , y ] + v m +1 ( x) ⋅ f [x0 , x1 ,..., x m ; x; y ]
k =0
Prima sumă (dublă ) din (8) este polinomul de interpolare , iar celelalte sunt
termenii restului , care se pot exprima prin derivate , în caz că există , ca mai sus . Dacă
xi , i=0,1,…m şi respectiv y j , j= 0,1,…,n, sunt în ordine crescătoare , punctele de
interpolare sunt dispuse în punctele reţelei dreptunghiulare situate sub diagonală
(triunghiul inferior ).Dar cum ordinea nu este esenţială la interpolare , se pot obţine orice
alte dispuneri ale punctelor .
65
Capitolul 3
Definiţii :
n
1) O mulţime E ⊂ R × R se numeşte elementarǎ , dacǎ E = U Di , unde Di
i =1
sunt dreptunghiuri cu laturile respectiv paralele cu axele de coordonate ,
iar oricare douǎ dreptunghiuri au în comun cel mult o laturǎ . În acest caz,
n
aria este : aria ( E ) = ∑ aria ( Di ) .
i =1
2) Fie A o mulţime mǎrginitǎ din plan . Spunem cǎ mulţimea A are arie
dacǎ : a) existǎ douǎ şiruri de mulţimi elementare ( E n ) şi ( Fn ) astfel
încât : E n ⊂ A ⊂ Fn , ∀n ∈ N
b) şirurile de numere reale pozitive (aria ( E n ) ) şi (aria ( Fn ) ) sunt
convergente şi au aceeaşi limitǎ .
def
In acest caz : aria(A) = lim aria ( E n ) = lim aria ( Fn ) .
n →∞ n →∞
Teoremǎ :
Fie f : [a, b] → R o funcţie continuǎ şi pozitivǎ . Atunci :
66
a) Mulţimea Γ f = {( x, y ) / a ≤ x ≤ b,0 ≤ y ≤ f ( x)} are arie ;
b
b) Aria este datǎ de : aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx
a
Demonstraţie :
Fie (Δ n ) , Δ n = (a = x0( n ) < x1( n ) < ... < x k( nn−) 1 < x k( nn ) = b) un şir de diviziuni ale
intervalului [a,b] cu lim Δ n = 0 .
n →∞
Funcţia f fiind continuǎ pe [a,b] , este continuǎ pe fiecare subinterval [ xi(−n1) , xi( n ) ] .
Conform teoremei lui Weierstrass , f este mǎrginitǎ şi îşi atinge marginile pe fiecare
interval [ xi(−n1) , xi( n ) ] .
În consecinţǎ , existǎ u i( n ) , vi( n ) ∈ [ xi(−n1) , xi( n ) ] astfel încât :
f (u i( n ) ) = mi( n ) = inf{ f ( x) / x ∈ [ xi(−n1) , xi( n ) ]}
f (vi( n ) ) = M i( n ) = sup{ f ( x) / x ∈ [ xi(−n1) , xi( n ) ]}
67
kn kn
aria ( Fn ) = ∑ M i
(n)
(x (n)
i −x (n)
i −1 ) = ∑ f (vi( n ) )( xi( n ) − xi(−n1) ) = σ Δ n ( f , vi( n ) ) .
i =1 i =1
Fiind continuǎ pe [a,b] , f este integrabilǎ pe [a,b] şi astfel :
∫ f ( x)dx = lim σ
a
n →∞
Δn ( f , u i(n ) ) = lim σ Δ n ( f , vi( n ) ) = aria ( E n ) = aria ( Fn ) (2).
n →∞
Din relaţiile (1) şi (2) şi aplicând definitia mulţimii care are arie , se obţine cǎ mulţimea
b
Γ f are arie şi aria (Γ f ) = ∫ f ( x) dx .
a
Rezolvare :
Funcţia f este continuǎ şi pozitivǎ pe intervalul [0,3] . Rezultǎ cǎ subgraficul Γ f are
arie şi :
3 3 3 1 3 3
2 14
aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx = ∫ x + 1dx = ∫ ( x + 1) ⋅ ( x + 1)'dx = ( x + 1) 2
2
= .
0 0 0
3 0
3
⎧ x 2 − x, x ∈ [−1,0]
⎪
f ( x) = ⎨ x − x 2 , x ∈ (0,1) . Funcţia este continuǎ şî pozitivǎ pe intervalul dat , deci
⎪ x 2 − x, x ∈ [1,2]
⎩
mulţimea Γ f are arie şi :
0
2 0
⎛ x3 x2
1 2
⎞
aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx = ∫ ( x − x)dx + ∫ ( x − x )dx + ∫ ( x − x)dx = ⎜⎜ −
2 2 2
⎟⎟ +
−1 −1 0 1 ⎝ 3 2 ⎠ −1
1 2
⎛ x2 x3 ⎞ ⎛ x3 x2 ⎞ 11
⎜
+⎜ − ⎟ + ⎜⎜ − ⎟⎟ = .
⎟
⎝ 2 3 ⎠0 ⎝ 3 2 ⎠1 6
68
b
aria (Γ f , g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx .
a
Observaţie : 1)dacǎ nu ştim ordinea funcţiilor , putem uşor generaliza formula folosind
b
modulul : aria (Γ f , g ) = ∫ g ( x) − f ( x) dx , iar apoi explicitǎm modulul , desfacem în sumǎ
a
Exemplul 1 :
Sǎ se determine aria Γ f , g , dacǎ f , g : [−2,1] → R, f ( x) = x 2 + 1, g ( x) = − x + 3 .
Rezolvare :
Reprezentǎm geometric graficele celor douǎ funcţii pe acelaşi sistem de axe de
coordonate şi obţinem mulţimea Γ f , g (zona haşuratǎ ).
şi y = 2 x + 1 .
Rezolvare :
69
Se determinǎ întâi punctele de intersecţie ale celor doua curbe rezolvând sistemul
⎛ 1 1⎞
format din cele douǎ ecuaţii ale lor . Se obţin soluţiile (1,3), ⎜ − , ⎟ .
⎝ 3 3⎠
1
Se considerǎ funcţiile f , g : [− ,1] → R, f ( x) = 3x 2 , g ( x) = 2 x + 1 cu reprezentǎrile
3
geometrice de mai jos .
1
Se observǎ cǎ f ( x) ≤ g ( x), (∀)x ∈ [− ,1] . Rezulta cǎ :
3
1 1
(
aria (Γ f , g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx = ∫ (−3x 2 + 2 x − 1)dx = x 2 + x − x 3 ) 1
−
1 =
32
27
.
1 1 3
− −
3 3
Din studiul geometriei în spaţiu sunt cunoscute o serie de corpuri geometrice pentru
care se ştie formula de calcul pentru volum : prisma , piramida , cilindrul , conul etc.
În acest paragraf se va indica o cale de a determina volumul acelor corpuri obţinute
prin rotirea subgraficului unei funcţii pozitive în jurul axei Ox folosind calculul integral ,
care pentru funcţii corespunzǎtor alese sǎ conducǎ la formulele cunoscute deja .
Fie f : [a, b] → [0,+∞) o funcţie pozitivǎ.
Definiţie :
70
Cel mai simplu corp de rotaţie se pbţine prin rotirea subgraficului funcţiei constante
pozitive f ( x) = r , x ∈ [a, b] în jurul axei Ox . (figura de mai sus din stânga )
Acest corp reprezintǎ un cilindru cu raza bazei r , şi generatoarea (înǎlţimea b-a ). Se
noteazǎ C r = {( x, y, z ) ∈ R 3 / y 2 + z 2 ≤ r , a ≤ x ≤ b}. Se ştie cǎ volumul cilindrului
este : Vol (C r ) = πr 2 (b − a) .
Fie acum funcţia f : [a, b] → R şi Δ = (a = x 0 < x1 < ... < x n −1 < x n = b) o diviziune a
intervalului [a,b] , astfel încât f este constantǎ pe fiecare subinterval [ xi −1 , xi ] adicǎ
f ( x) = ci , (∀)[ xi −1 , xi ], i = 1,2,..., n . Se spune cǎ funcţia este constantǎ pe porţiuni .
Definiţie :
Se numeşte mulţime cilindricǎ elementarǎ , orice mulţime care se obţine prin rotirea
subgraficului unei funcţii constante pe porţiuni în jurul axei Ox.
n
Volumul acestei mulţimi elementare este dat de formula : Vol (C f ) = π ∑ ci2 ( xi − xi −1 )
i =1
Cu ajutorul mulţimilor cilindrice elementare se va define volumul unui corp de rotatie
determinat de o funcţie pozitivǎ pe un interval [a,b] .
71
Definiţie :
Fie f : [a, b] → [0,+∞) şi C f corpul de rotaţie determinat de funcţia f . Corpul C f are
volum dacǎ existǎ douǎ şiruri (Gn ) şi ( H n ) de mulţimi cilindrice elementare , asociate
funcţiilor constante pe porţiuni g n , hn : [ a, b] → R , astfel încât :
a) Gn ⊂ C f ⊂ H n , (∀)n ∈ N
def
b) lim vol (G n ) = lim vol ( H n ) = l . În acest caz volumul corpului C f este : vol (C f ) = l .
n→∞ n →∞
Teoremǎ :
Demonstraţie :
Fie (Δ n ), Δ n = (a = x 0( n ) < x1( n ) < ... < x k( nn −) 1 < x k( nn ) = b) un şir de diviziuni ale
intervalului [a,b] , cu lim Δ n = 0 .
n →∞
Funcţia f fiind continuǎ pe [a,b] , este continuǎ pe fiecare subinterval [ xi(−n1) , xi( n ) ] .
Conform teoremei lui Weierstrass , f este mǎrginitǎ şi îşi atinge marginile pe fiecare
interval [ xi(−n1) , xi( n ) ] .
În consecinţǎ , existǎ u i( n ) , vi( n ) ∈ [ xi(−n1) , xi( n ) ] astfel încât :
f (u i( n ) ) = mi( n ) = inf{ f ( x) / x ∈ [ xi(−n1) , xi( n ) ]}
f (vi( n ) ) = M i( n ) = sup{ f ( x) / x ∈ [ xi(−n1) , xi( n ) ]} .
Pentru fiecare n ∈ N se definesc funcţiile constante pe porţiuni :
72
Corpurile de rotaţie (Gn ) şi ( H n ) generate de cele douǎ funcţii de mai sus sunt
mulţimi cilindrice elementare cu proprietǎţile :
(1) G n ⊂ C f ⊂ H n , (∀)n ∈ N
kn
(2) vol (G n ) = π ∑ f 2 (u i( n ) )( xi( n ) −xi(−n1) ) = σ (πf 2 , u i( n ) )
i =1
kn
vol ( H n ) = π ∑ f 2 (vi( n ) )( xi( n ) −xi(−n1) ) = σ (πf 2 , vi( n ) ) .
i =1
b
π ∫ f 2 ( x)dx = limσ (πf 2 , u i( n ) ) = vol (G n ) = lim σ (πf 2 , vi( n ) ) = vol ( H n ) (3).
n →∞ n →∞
a
3
⎛ x3 ⎞ 13π
3 3 3
x2
vol (C f ) = π ∫ f ( x)dx = π ∫ (2 x − 3) dx =π ∫ (4 x − 12 x + 9)dx = π ⎜⎜ 4 − 12 + 9 x ⎟⎟ =
2 2 2
2 2 2 ⎝ 3 2 ⎠2 3
Fie funcţia f : [a, b] → R o funcţie continuǎ , Δ = (a = x0 < x1 < ... < x n −1 < x n = b) o
diviziune a intervalului [a,b] şi punctele Ai ( xi , f ( xi )), i = 1,2,..., n .
Definiţii :
f ( xi ) − f ( xi −1 )
1)Funcţia f Δ : [ a, b] → R f Δ ( x) = f ( xi −1 ) + ( x − xi −1 ), x ∈ [ xi −1 , xi ] ,
xi − xi −1
i = 1,2,..., n se numeşte funcţia poligonalǎ asociatǎ funcţiei f şi diviziunii Δ .
73
n
2)Numǎrul pozitiv l ( f Δ ) = ∑ d ( Ai −1 , Ai ) se numeşte lungimea graficului funcţiei f Δ .
i =1
3)Graficul funcţiei continue f : [a, b] → R are lungime finitǎ dacǎ existǎ o constantǎ
M ≥ 0 astfel încât l ( f Δ ) ≤ M . În acest caz , numǎrul real pozitiv
l ( f ) = sup{l ( f Δ ) / Δ.diviziune[a, b]} , se numeşte lungimea graficului funcţiei f .
Teoremǎ :
Fie f : [a, b] → R o funcţie derivabilǎ , cu derivata continuǎ . Atunci :
a)graficul funcţiei are lungime finitǎ
b
b) l ( f ) = ∫ 1 + [ f ' ( x)] 2 dx .
a
2x x
Exemplul 1 :Sǎ se calculeze lungimea graficului funcţiei f : [3,8] → R, f ( x) = .
3
Rezolvare :
Funcţia este derivabilǎ pe intervalul de definiţie , şi derivata sa f ' ( x) = x este
continuǎ pe acelaşi interval .
8 8 8
2 38
În aceste condiţii avem : l ( f ) = ∫ 1 + [ f ' ( x)] dx = ∫
2
1 + x dx = (1 + x) 1 + x =
3 3
3 3 3
74
3.2. Proiecte didactice
Acum voi prezenta un proiect al unitǎţii de învǎţare « Aplicaţii ale integralei definite ».
75
Dacă f , g : [a, b ] → R sunt funcţii
continue şi λ ∈ R , atunci:
b b b
a) ∫ [ f ( x) + g ( x)]dx = ∫ f ( x)dx + ∫ g ( x)dx
a a a
b b
b) ∫ λf ( x)dx = λ ∫ f ( x)dx .
a a
∫ f ( x)dx ≥ 0 .
a
(proprietatea de monotonie a
integralei).
4) Fie f : [a, b] → R şi c ∈ (a, b ) .
Dacǎ restricţiile lui f sunt continue pe
[a,c] şi [c,b], atunci
b c b
∫
a
f ( x)dx = ∫ f ( x)dx + ∫ f ( x)dx .
a c
(proprietatea de aditivitate la
interval).
Definiţie. Dacă a≤b şi
f : [a, b] → R este o funcţie
continuǎ, atunci punem prin definiţie:
a b a
∫
a
f ( x)dx = 0 ; ∫
a
f ( x)dx = − ∫ f ( x)dx .
b
76
ex. 1,2,5,7,8/165 man. Teora individuale. elevi.
Tema, pag.
165,ex.3,4,6,
man. Teora
Culegere
Ganga, pag.
43, ex. 2,4,5.
ϕ : [a, b] → I , f : I → R, ( I ⊆ R) , I
conversaţia, temei pentru
de variabilă.
conversaţia acasǎ prin
-Formula de
euristică, sondaj;corect
schimbare de interval, două funcţii cu proprietăţile: exerciţiul, area temei la
variabilă; C.2.,C.3
- Aplicaţii.
1) f continuă pe I, problematizar tabla (dacă
.,C.6. ea, sunt ex.
2) ϕ este derivabilă, cu derivate descoperirea, neabordate
continuă pe [a, b] ,
activitǎţi sau ex.
frontale şi abordate
individuale. greşit)
Atunci Temă pentru Aprecierea
b ϕ (b )
acasă. răspunsurilor
∫
a
f (ϕ (t )) ⋅ ϕ ' (t )dt =
ϕ
∫ f ( x)dx
(a)
man. pag. 168,
ex.1,3,4
primate de la
elevi.
culegere
(formula de schimbare de variabilă) pag.48, ex.5,6.
Aplicaţii: calcul de integrale definite
utilizând formula de schimbare de
variabilă.
Ex. 2,6,7,10/pag. 168, man. Teora
Ex. 1-4/pag. 48, culegere Ganga
4)Integrale Calcul de integrale definite. Fişe de lucru Aprecierea
(4 modele). rǎspunsurilor
definite. Fise de lucru. Metode primite de la
Aplicaţii.
utilizate: elevi si
explicaţia, analiza
conversaţia, comparativă
conversaţia a lor.
euristică,
exerciţiul,
problematizar
ea,
descoperirea,
activitǎţi
frontale şi
individuale si
pe grupe.
5) Aplicaţii C.1.- Teoremă.Dacă f : [a, b] → R este o Manual ,
culegeri.
Verificarea
temei pentru
ale integralelor C.6.
in geometria funcţie continuă , pozitivă Metode acasǎ prin
{ }
ariilor unor
Γ f = ( x, y ) ∈ R 2 a ≤ x ≤ b,0 ≤ y ≤ f ( x)
conversaţia, tablǎ a
suprafeţe plane.
conversaţia exerciţiilor
euristică, care n-au fost
este subgraficul lui f, atunci mulţimea exerciţiul, abordate sau
problematizar rezolvate
Γ f are arie şi ea, correct;
b descoperirea, aprecierea
activitǎţi răspunsurilor
aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx . frontale şi primate de la
a individuale. elevi.
Tema pentru
Observaţii: 1) Dacă f ( x) ≥ 0 , graficul acasǎ
77
lui f este situate deasupra axei Ox ex.1,2,3/169;5
/169,man.
⇒ aria (Γ f ) ≥ 0 ;
2)Dacă f ( x) ≤ 0 , graficul lui f este
situate sub axa
b
Ox ⇒ aria (Γ f ) = − ∫ f ( x)dx ;
a
b
are arie şi aria (Γ f , g ) = ∫ [g ( x) − f ( x)]dx .
a
7) Calcul de arii C.1.- Calculul ariilor unor suprafeţe plane. Fişe de lucru. Observarea
Metode activitǎţii
C.6. Fişe de lucru. utilizate: elevilor
explicaţia, ,analiza
conversaţia, comparativǎ
conversaţia a rezultatelor
euristică, primate de la
exerciţiul, elevi şi
problematizar aprecierea lor
ea, calitativǎ
descoperirea,
activitǎţi
frontale şi
individuale si
pe grupe.
8) Integrala C.1.- Evaluarea sumativǎ a unitǎţii de învaţare. Activitatea Test de
individuală. evaluare
definitǎ.Test de C.6. sumativă, pe
evaluare
două variante
sumativǎ.
de subiect.
78
Aşa cum se poate observa în proiectul unitǎţii de învǎţare , pentru consolidarea
cunoştintelor se poate apela cu succes la calculator . Existǎ în pachetul de lecţii AEL ,
una pentru aplicaţii ale integralelor definite , şi anume , ariile suprafeţelor plane .
Voi arǎta mai jos un plan de lecţie AEL cu aceastǎ temǎ .
PROIECT DIDACTIC
COMPETENTE GENERALE
COMPETENTE SPECIFICE
79
CS5 Determinarea ariei unui domeniu, folosind calculul integral si compararea cu
rezultatele obtinute prin aplicarea unor formule geometrice, cunoscute anterior.
CS6 Aplicarea calculului diferential dau integral în probleme practice sau specifice unor
domenii aplicative.
STRATEGII DIDACTICE
1)Principii didactice
- Principiul participarii si învatarii active.
- Principiul asigurarii progresului gradat al performantei.
- Principiul conexiunii inverse.
2)Metode de învatamânt:
- Conversatia
- Conversatia euristica
- Explicatia
- Exercitiul
- Problematizarea
- Descoperirea dirijata prin studiu de caz
3)Forme de organizare
- Frontala
- Individuala
- Pe grupe/perechi.
4)Forme de evaluare:
- Observatia
- Aprecierea
5)Resurse materiale :
- calculatorul si soft – ul educational cu continut stiintific specific temei abordate;
- testul grila cu o singura varianta de raspuns correct;
- Fise de lucru.
6)Resurse procedurale:
- Investigatia stiintifica.
- Problematizarea
80
- Observarea sistematica a elevului
- Rezolvarea de probleme/situatii problema.
ETAPELE LECTIEI
I. Reactualizarea
81
2) Sume de arii.
82
π
Se va arata ca: ∫ f ( x)dx
a
este aproximativ egala cu suma ariilor celor 5 trapeze, din
figura:
π a1 a2 π
∫
0
f ( x)dx = ∫
0
f ( x)dx + ∫
a1
f ( x)dx + ... + ∫ f ( x)dx , şi reprezinta aria suprafetei hasurate .
a4
a −1
b 1 1
14 8 6
c) Sau: aria(Γ f , g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx = ∫ g ( x)dx − ∫ f ( x)dx = − = =2 -
a −1 −1
3 3 3
1
6) Aplicatii: Sa se calculeze ∫ e x dx f olosind metoda aproximarilor.
0
∫e dx = e1 − e 0 = 2,7374 − 1 = 1,7374.
x
0
7) TEST INTERACTIV.
83
a
b) ∫ f ( x)dx = 0
a
a
c) ∫ f ( x)dx ≤ 0 .
a
3) Γ f subgraficul lui f are arie şi aria sa este egalǎ cu integral lui f pe intervalul [a,b] ,
b
aria (Γ f ) = ∫ f ( x)dx dacǎ :
a
a)f continuǎ
b)f crescǎtoare
b
4)Funcţia f(x0=cos x , îndeplineşte condiţia ∫ cos xdx = sin b − sin a dacǎ :
a
a)nu este integrabilǎ pentru orice x
5)Aria mulţimii cuprinse între graficele a douǎ funcţii continue este datǎ de :
b
a) aria(Γ f , g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx , dacǎ f ( x) > g ( x), (∀)x ∈ [a, b]
a
b
b) aria(Γ f , g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx ,dacǎ f ( x) < g ( x), (∀)x ∈ [a, b]
a
b
c) aria(Γ f , g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx , dacǎ f ( x) ≤ g ( x), (∀)x ∈ [a, b]
a
b
d) aria(Γ f , g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)]dx , dacǎ f ( x) ≥ g ( x), (∀)x ∈ [a, b]
a
84
IV Evaluarea rezultatelor si stabilirea concluziilor:
∫e
x
- Se evalueaza abilitatile elevilor în a calcula dx , folosind metoda
0
aproximarilor.
OBIECTIVELE TESTELOR
OP1 Daca elevul recunoaste ca integrala unei functii pozitive este un numar pozitiv.
OP2 Daca elevul recunoaste ca aria unei suprafete plane, este un numar pozitiv.
OP4 Când subgraficul unei functii are arie si formula de calcul a ariei subgraficului.
OP5 Daca elevul stie formula pentru calcularea ariei unei multimi de forma Γ f , în
conditii precizate.
CONCLUZII
1) Se vor face aprecieri individuale si collective asupra activitatii elevilor.
2) Tema pentru acasa.
85
Fisa de lucru – 1
4) A variabil si B fix:
· a = 20, b = 40 ( A( 20, 0); B( 40, 0)).
· a = 40, b = 40 ( A( 40, 0); B( 40, 0))
· a = 60, b = 40 ( A( 60, 0); B( 40, 0)); ce se constata?
Prof. Cruţ Bianca
Fisa de lucru – 2
Sume de arii
86
Capitolul 8
Programe de aplicare a metodelor numerice pe
calculator
Program Interpolare_Newton ;
uses crt ;
type matrice=array[1..10,1..9] of real ;
var i , j ,n : integer ;
xint,yint,factor :real ;
DD :matrice ;
begin
clrscr ;
write(‘Introduceţi nr. de puncte de interpolare n=’) ;readln(n) ;
writeln(‘Introduceţi tabelul’) ;
for i :=1 to n do
begin
write(‘x[‘,i,’]=’) ;readln(DD[i,1]) ;
write(‘y[‘,i,’]=’) ;readln(DD[i,2]) ;
end ;
writeln(‘Punctul în care vrem aproximarea =’) ;readln(xint) ;
for j : = 3 to n + 1 do
for i : = j - 1 to n do
DD[i , j] :=(DD[i , j-1]-DD[i – 1 , j - 1])/(DD[i , 1]-DD[ i – j +2 , 1]) ;
yint :=DD[1 , 2]
for i :=2 to n do
begin
factor : = 1.0 ;
for j : = i – 1 downto 1 do
factor : = factor *(xint – DD[j , 1]) ;
yint : = yint +DD[i , i + 1] *factor ;
end ;
writeln(‘Valoarea în punctul ‘,xint :8 :4,’ este ’,yint :9 :5) ;
readln ;
end.
87
Program Interpolare_Lagr ;
uses crt ;
type vector=array[1..10] of real ;
var i , j ,n : integer ;
xint,yint,factor :real ;
x,y :vector ;
begin
clrscr ;
write(‘Introduceţi nr. de puncte de interpolare n=’) ;readln(n) ;
writeln(‘Introduceţi tabelul’) ;
for i :=1 to n do
begin
write(‘x[‘,i,’]=’) ;readln(x[i]) ;
write(‘y[‘,i,’]=’) ;readln(y[i]) ;
end ;
writeln(‘Punctul în care vrem aproximarea =’) ;readln(xint) ;
yint : = 0.0 ;
for i : = 1 to n do
begin
factor : = 1.0 ;
j : = 1 to n do
begin
if (i<>j) then factor : = factor*(xint – x [j])/(x[i] - x[j]) ;
end ;
yint : = yint + y [i]*factor ;
end ;
writeln(‘Valoarea în punctul ‘,xint :8 :4,’ este ’,yint :9 :5) ;
readln ;
end.
88
Program Integrare-Trapez ;
Type vector = array[1..100] of real ;
Var x : vector ;
a,b,c,h,t : real ;
i,n : integer ;
function f(x :real) : real ;
begin
f : = 4*x*x*x+3*x*x+2*x+5 ;
end ;
begin
write(‘Daţi limitele de integrare a =’) ; readln(a) ;
write(‘Daţi limitele de integrare b =’) ; readln(b) ;
write(‘Daţi numǎrul de intervale n =’) ; readln(n)
h = (b - a) / n ;
for i : = 0 to n do x [i] : = a + i*h ;
t:=0
for i :=0 to n do
begin
if (i = 0 ) or (i = n ) then
c:=h
else
c:=h;
t : = t + c*f(x[i]);
end;
write (‘Rezultatul este ‘ , t:10:5); readln ;
end.
89
Program Integrare-Simpson ;
Type vector = array[1..100] of real ;
Var x : vector ;
a,b,c,h,s : real ;
k,n,m : integer ;
function f(x :real) : real ;
begin
f : = 1/(1 + x ) ;
end ;
begin
write(‘Daţi limitele de integrare a =’) ; readln(a) ;
write(‘Daţi limitele de integrare b =’) ; readln(b) ;
write(‘Daţi nr. de intervale de discretizare (par) n =’) ; readln(n)
h = (b - a) / n ;
for k : = 0 to n do x [k] : = a + k*h ;
s:=0;
m := n /2 ;
for k : = 1 to m do
begin
s : = s+(h/3)*(f (x[2*k-2]+4*f(x[2*k-1])+f(x[2*k])) ;
end ;
write(‘Rezultatul este I(f)=’,s : 10 :5) ;readln ;
end.
Cum se poate observa mai sus , primele două programe prezintă modul de utilizare
al polinoamelor de interpolare Lagrange şi Newton pentru funcţii oarecare când
cunoaştem valorile funcţiei într-un număr de puncte precizate . Al treilea şi al patrulea
program prezintă metodele trapezului de integrare şi metoda Simpson , pentru funcţii care
se pot schimba în program datorită creării unui subprogram care se poate modifica după
necesităţi .
90
Teoria interpolării poate fi utilizată în rezolvarea unor probleme practice interesante .
În continuare voi prezenta programul de calcul care foloseşte polinomul lui Lagrange
pentru rezolvarea problemei de mai sus .
91
Program LAGRANGE ; {Interpolare Lagrange .pas}
Const nmax = 40 ;
Var x, y : array[0..nmax] of real ;
n, m, i, j : integer ;
z, P, l : real ;
dn : char ;
Label READZ ;
BEGIN
Write(‘nr. de noduri : ‘) ; Readln (m) ;
n := m-1 ;
Writeln(‘Funizaţi datele’) ;
For i :=0 to n do begin
Write ( ‘ ‘ : 3 , i : 2 , ‘ : ‘ ) ;
Readln(x[i] , y[i] )
End ;
READZ :
Write ( ‘ z : ‘ ) ; Readln(z);
{ Calculăm P = L(z) }
P := 0.0 ;
For i : = 0 to n do begin
l := 1.0 ;
For j := 0 to n do begin
if j <> i
then l := l * ( z- x[j]) / (x[i] – x[j]) ;
End ;
P := P+ l* y[i]
End ;
Writeln ( ‘ L(z) = ‘ , P );
Writeln ;
Write ( ‘ Mai doriţi un calcul (d/n) ? : ‘ ) ; Readln (dn) ;
If ( dn = ‘d’) or ( dn = ‘D’ ) then goto READZ ;
END .
92
Pentru creşterea vitezei de calcul putem modifica programul după următoarele
observaţii : numitorii polinomului li nu se modifică deci pot fi calculaţi o singură dată .
n
wi = ∏ (x
j =0
i − xj) , i = 0…n
j ≠i
For i := 0 to n do begin
l := 1.0 ;
For j := 0 to n do
If j <> i
Then l := l *(x[i] – x[j]):
w[i] : = l
End ;
P := 0.0 ;
For i := o to n do begin
l : = 1.0 ;
For j := 0 to n do
if j <> i
then l := I * ( z- x[j] );
P := P + l * y[i]/w[i]
End ;
93
Program LAGRANGE ; {Interpolare Lagrange }
Const nmax = 40 ;
Var x, y : array[0..nmax] of real ;
W : array[0 .. nmax] of real ;
n, m, i, j : integer ;
z, P, l : real ;
dn : char ;
Label READZ ;
BEGIN
Write(‘nr. de noduri : ‘) ; Readln (m) ;
n := m-1 ;
Writeln(‘Funizaţi datele’) ;
For i :=0 to n do begin
Write ( ‘ ‘ : 3 , i : 2 , ‘ : ‘ ) ;
Readln(x[i] , y[i] )
End ;
For i := 0 to n do begin
l := 1.0 ;
For j := 0 to n do
if j <> i
then l := l *(x[i] – x[j]):
w[i] : = l
End ;
READZ :
Write ( ‘ z : ‘ ) ; Readln(z);
{ Calculăm P = L(z) }
P := 0.0 ;
For i : = 0 to n do begin
l := 1.0 ;
For j := 0 to n do begin
if j <> i
then l := l * ( z- x[j]);
End ;
P := P+ l* y[i]/w[i]
End ;
Writeln ( ‘ L(z) = ‘ , P );
Writeln ;
Write ( ‘ Mai doriţi un calcul (d/n) ? : ‘ ) ; Readln (dn) ;
If ( dn = ‘d’) or ( dn = ‘D’ ) then goto READZ ;
END .
94
Bibliografie :
1.Bîrsan,T;Burdujan,I;Vrabie,I.: Metode numerice .Multiplicat Inst.Politehnic Iasi, 1989,
351p.
95