An 1 - Fotbal - Curs de Baza - Teodor Petrescu - Ovidiu Dehelean

SORIN-MIREL CIOLCĂ
FOTBAL
Curs de aprofundare. Pregătire antrenori
Universitatea Spiru Haret

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SORIN-MIREL CIOLCĂ
FOTBAL. Curs de aprofundare. Pregătire antrenori
/ Ciolcă Sorin-Mirel, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006
Bibliogr.
164 p., 20,5 cm.
ISBN 973-725-513-5
796.332 (078.8)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
SORIN-MIREL CIOLCĂ
FOTBAL
CURS DE APROFUNDARE
PREGĂTIRE ANTRENORI
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006

Cuprins
Cuvânt înainte …………………………………………………….…. 7

Capitolul I – Antrenamentul sportiv în fotbal …………………….. 9
1. Definirea conceptului ……………………………………………... 9
2. Metodele antrenamentului sportiv. Generalităţi …………………... 9
2.1. Metodele antrenamentului în fotbal ………………………….. 14
3. Mijloacele antrenamentului în fotbal ……………………………... 15
4. Orientări şi tendinţe în fotbalul de performanţă …………………... 18
Capitolul II – Componentele antrenamentului în fotbal …………. 21
1. Pregătirea fizică …………………………………………………… 21
1.1. Dezvoltarea calităţilor motrice. Generalităţi ………………… 24
1.2. Mijloace pentru dezvoltarea calităţilor motrice ………………. 39
2. Pregătirea tehnică …………………………………………………. 42
2.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tehnice 44
3. Pregătirea tactică ………………………………………………….. 45
3.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tactice 47
3.2. Mijloace tehnico-tactice pentru perfecţionarea principalelor
acţiuni ale jocului (în condiţii de joc) ………….……………. 49
4. Pregătirea psihologică …………………………………………….. 68
5. Pregătirea biologică ……………………………………………….. 69
6. Pregătirea teoretică ………………………………………………... 70
Capitolul III – Efortul în jocul de fotbal …………………………… 71
Capitolul IV – Forma sportivă ……………………………………... 74
Capitolul V – Periodizarea antrenamentului în fotbal …………… 77

Capitolul VI – Planificarea şi evidenţa antrenamentului în fotbal 82
Capitolul VII – Lecţia de antrenament în fotbal. Tipuri de antrenament 92
1. Lecţia de antrenament …………………………………………….. 92
2. Tipuri de antrenament …………………………………………….. 94

Capitolul VIII – Selecţia în fotbal ………………………………….. 97
1. Selecţia primară – stadiul I ………………………………………... 97
2. Selecţia secundară – stadiul II …………………………………….. 100
3. Selecţia finală – stadiul III ………………………………………... 103
Capitolul IX – Priorităţi în procesul de antrenament la copii şi juniori 107
1. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 6-10 ani ……….. 107
2. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 10-14 ani ……… 117
3. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 14-18 ani ……… 128
Capitolul X – Competiţiile sportive de fotbal ……………………... 135
1. Definiţie …………………………………………………………... 135
2. Funcţiile competiţiilor sportive …………………………………… 135
3. Organizarea competiţiilor pe plan intern şi internaţional …………. 136
4. Competiţiile sportive în fotbal la nivelul juniorilor ………………. 136
Capitolul XI – Formarea echipelor de performanţă în fotbal ……. 138
1. Aspecte metodice …………………………………………………. 138
2. Strategia operaţiunilor de formare a echipei ……………………… 139
3. Personalitatea echipei de fotbal …………………………………… 140
Capitolul XII – Jocul oficial de fotbal ……………………………… 142
1. Antrenorul şi jucătorul – factori de bază ai procesului de pregătire
şi de performanţă ………………………………………………….. 142
2. Şedinţa de analiză a ultimului joc ………………………………… 145
3. Pregătirea pentru jocul următor …………………………………… 146
Capitolul XIII – Concepţia de joc şi de pregătire în fotbal ……….. 148
Capitolul XIV – Accidentele jucătorilor de fotbal ………………... 153
1. Generalităţi ………………………………………………………... 153
2. Traumatismele părţilor moi ……………………………………….. 154
3. Traumatismele articulaţiilor ………………………………………. 156
4. Leziunile meniscurilor ……………………………………………. 157
5. Traumatismele osului şi periostului ………………………………. 158
Bibliografie ………………………………………………………….. 161

Cuvânt înainte
Fotbalul actual prezintă o serie de particularităţi care necesită

o abordare ştiinţifică din partea tuturor specialiştilor implicaţi în
această activitate.
Problematica obţinerii performanţelor în fotbalul actual repre-
zintă obiectivul principal al antrenorilor şi jucătorilor, conducătorilor
de cluburi, managerilor, metodiştilor etc., care îşi unesc eforturile în
scopul realizării acestui deziderat.
În acest context, lucrarea surprinde aspectele importante şi nou-
tăţile desprinse din procesul de antrenament şi jocul oficial, comple-
tând problematica cursului de specializare, vol. I, apărut în 2004.
Astfel, sunt prezentate metodele şi mijloacele folosite în pregăti-
rea fotbaliştilor, componentele antrenamentului în fotbal şi mijloacele
fizice, tehnice şi tactice pentru consolidare şi perfecţionare, efortul şi
accidentele în jocul de fotbal, periodizarea, planificarea şi evidenţa
pregătirii fotbaliştilor, lecţia de antrenament, concepţia de joc şi de
pregătire, forma sportivă, selecţia în fotbal ş.a., problematică de
actualitate şi de mare importanţă în activităţile de antrenament şi joc
din fotbal.
Conţinutul acestei lucrări corespunde tematicii programelor de
studiu şi se adresează, în primul rând, studenţilor anilor III şi IV de la
facultăţile de Educaţie Fizică şi Sport, care aprofundează fotbalul ca
disciplină de specialitate, viitori antrenori în acest domeniu de
activitate.
Problematica abordată în această lucrare de specialitate poate
fi utilă, după părerea mea, şi antrenorilor care sunt deja în activitate,
indiferent de vârsta şi nivelul de pregătire al jucătorilor.
Autorul

8

Capitolul I
ANTRENAMENTUL SPORTIV ÎN FOTBAL
1. Definirea conceptului
Antrenamentul sportiv este „un proces pedagogic desfăşurat
sistematic şi continuu, gradat, de adaptare a organismului uman la
eforturi fizice şi psihice intense, implicate de participarea în concursuri
organizate pe diferite ramuri de sport”. (A. Dragnea, 1996)
După R. Manno (1996), antrenamentul sportiv poate fi definit
ca un proces complex de intervenţie, al cărui scop este învăţarea şi
perfecţionarea tehnicii sub o formă simplă sau înlănţuită, pentru un
individ, un grup sau o echipă, care vizează dezvoltarea calităţilor
fizico-psihice, permiţând atingerea unor performanţe sportive maxime,
în acord cu potenţialităţile subiectului, grupului sau echipei.
Antrenamentul sportiv este un sistem de pregătire sportivă,
organizat pe componente biologice, motrice şi psihologice, dispus pe
categorii de vârstă şi sex, în vederea obţinerii capacităţii de perfor-
manţă în competiţii, angrenând în activitate antrenori, sportivi, me-
dici, psihologi, biologi, conducători, sponsori, cât şi factori ca: baza
materială de antrenament şi condiţii, inclusiv factorii de climă.
În sinteză, conceptul de antrenament poate fi definit ca „o idee
generală despre caracteristicile esenţiale ale antrenamentului sportiv, o
abstractizare şi generalizare a experimentelor acumulate în timp”
(A. Dragnea, 1996).
În concept sunt cuprinse, deci, toate aspectele cu caracter metodo-
logic, biologic, psihologic şi sociologic, ce caracterizează şi noţiunea
de antrenament sportiv.
2. Metodele antrenamentului sportiv. Generalităţi

Obiectivele antrenamentului, dintre care cel mai important este
dezvoltarea capacităţii de performanţă, determină şi alegerea metode-
lor, împletirea lor armonioasă şi acordarea unor note de valoare care
de multe ori le particularizează atât de mult încât nu mai seamănă cu
„originalele”. (A. Dragnea, 1996)
9

În antrenamentul sportiv sunt cunoscute următoarele metode:
¾ pentru dezvoltarea capacităţii de efort şi a calităţilor motrice;
¾ pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor
tehnice şi tactice;
¾ pentru refacerea capacităţii de efort;
¾ de pregătire integrală.
Caracteristica esenţială a metodelor de antrenament este dată de
relaţia dintre efort şi odihnă, adică dintre consumul energetic şi obo-
seala acumulată, pe de o parte, şi odihna necesară refacerii, pe de altă
parte.
În diferite metode ale antrenamentului, efortul poate fi standard,
uniform (acelaşi în fiecare moment al exerciţiului) şi variabil, când se
modifică ritmul în timpul efectuării sale. De asemenea, efortul poate fi
continuu sau cu pauze (intervale) între diferite momente ale sale.
În ce priveşte pauza, aceasta poate fi pasivă, când se aşteaptă
restabilirea naturală a organismului, şi la valori programate, sau activă,
prin efectuarea unei alte activităţi, diferită faţă de cea care a provocat
oboseala.
Se cunosc trei tipuri de pauze:
¾ pauze care asigură refacerea completă a capacităţii de efort;
¾ pauze de mai scurtă durată, care favorizează refacerea incom-
pletă a organismului;
¾ pauze mai lungi, care permit supracompensarea şi efectuarea
următoarelor repetări pe fondul unei capacităţi de lucru mărite.
Metodele se folosesc în funcţie de volumul, intensitatea şi com-
plexitatea efortului, necesare obţinerii unei adaptări în sensul dorit,
precum şi asocierea acestora cu tipurile de pauze şi durata lor.
Repetarea poate fi efectuată pe părţi componente ale exerciţiului
sau integral, ori prin combinarea acestor modalităţi.
Pentru a se produce modificările adaptative impuse de obiecti-
vele antrenamentului, se recurge tot mai des la standardizarea activi-
tăţii, care presupune o serie de cerinţe ce trebuie îndeplinite, denumite
de Matveev metoda „exerciţiului riguros standardizat” (complex de
metode).
Prin standardizare înţelegem atribuirea unor note de valoare
riguros stabilite exerciţiilor, asigurând, într-un anumit grad, răspunsul
la solicitare şi având drept rezultat o formă de adaptare.
Variantele aplicării acestei metode în funcţie de faza de învăţare
ar fi următoarele: exersarea în condiţii standard în faza învăţării
10

iniţiale a mişcărilor (tehnicii) prin abordarea analitică (pe părţi);
exersarea în condiţii standard în faza perfecţionării deprinderilor
tehnice şi educarea calităţilor motrice prin exersarea pe părţi sau pe
faze a exerciţiului (corespunzător abordării analitice), prin repetarea
numai a unor mişcări ce implică unele grupe musculare sau calităţi
motrice (corespunzător abordării analitice) şi prin repetarea integrală,
în condiţii analoage concursului (corespunzător abordării globale)
(A. Dragnea, 1996).
N. Matveev (1986), face o clasificare, ce are la bază relaţia
dintre efort şi odihnă, în modul următor:
Combinaţii de repetări în condiţii standard:
a) exersare în condiţii standard, vorbind despre eforturi în tempo
uniform şi moderat şi despre eforturi cu intervale (complete, incom-
plete şi supracompensat);
b) exersarea eforturilor variate (alternativ), vorbind despre eforturi
continue în tempo variat sau uniform şi despre eforturi cu intervale
diferite în funcţie de sarcină.
La ambele subpuncte (a) şi (b) se folosesc:
¾ metode combinate: standard-variat, exersare progresivă, exer-
sare cu interval în scădere;
¾ metode cu structură de circuit: exersare continuă, exersare
continuă cu intervale, circuit cu intervale.
Dozarea efortului este facilă în cazul folosirii unei singure struc-
turi motrice (alergare, înot, ciclism etc.) şi dificilă în cazul structurilor
motrice complexe (jocuri sportive, lupte, judo etc.).
În cazul repetărilor standardizate, structura mişcărilor suferă mo-
dificări neglijabile şi, din acest motiv, sunt folosite foarte des în
consolidarea deprinderilor motrice şi în vederea adaptării organismu-
lui la un anumit nivel de solicitare.
După D. Steinhofer (1993), A. Dragnea şi colaboratorii (1996),
metodele şi procedeele metodice de antrenament, bazate pe relaţia
dintre efort şi odihnă, sunt prezentate în continuare.
Pentru rezistenţă: metoda eforturilor de lungă durată (continue,
fără pauze) – procedee metodice: eforturi continue (extensive, intensive),
eforturi variabile („Fartlek”, alternative); metoda eforturilor cu inter-
vale (pauze ce asigură revenirea incompletă) – procedee metodice:
eforturi extensive cu intervale de durată (scurte, medii, mari), eforturi
intensive cu intervale de durată (scurte, medii, mari); metoda
repetărilor (pauze ce asigură revenirea completă) – procedeul cu
repetări: cu pauze de durată (scurtă, medie, mare).
11

Pentru rezistenţă-forţă explozivă: metoda combinată cu repetări,
cu intervale, cu refacere completă – procedee specifice ramurilor de
sport.
Pentru forţă maximă: metoda repetărilor cu pauze de revenire
completă – procedeul creşterii masei musculare (hipertrofie), proce-
deul greutăţilor mari şi maxime, eforturi „excentrice”, izometria,
procedeul „piramidei” normală, incompletă (retezată) dublă.
Pentru forţă-viteză, forţă explozivă: metoda repetărilor cu pauze
de revenire completă – procedeul forţă-viteză, procedee forţă-viteză în
funcţie de ramura de sport (analitic, sintetic, variabil).
Pentru forţa de reacţie: metoda repetărilor cu pauze de revenire
completă – procedeul forţei reactive („pliometric”).
Pentru forţa în regim de rezistenţă: metoda repetărilor cu pauze
de revenire completă – procedeul rezistenţa în regim de forţă I (circuit);
metoda eforturilor cu intervale şi revenire incompletă – procedeul
rezistenţa în regim de forţă II (circuit).
Pentru viteza de deplasare: metoda repetărilor cu pauze de
revenire completă şi neprecompensată – procedeul eforturilor cu viteză
maximă, procedeul „coordinativ”, procedeul eforturilor supramaxime.
Pentru viteza în regim de forţă: metoda repetărilor cu pauze de re-
venire completă – procedeul forţei reactive, procedeul cu supraîncărcare.
Pentru viteza în regim de rezistenţă: metoda combinată cu
repetări şi intervale, procedeul eforturilor intensive, procedeul distan-
ţelor lungi sau al numărului foarte mare de repetări.
Pentru viteza de reacţie: metoda repetărilor cu pauze de revenire
completă – procedeul reacţiei simple şi complete, procedeul anticipă-
rii, procedeul senzoriometric.
Pentru mobilitate şi supleţe: metoda repetărilor cu pauze de re-
venire completă – procedeul întinderii active şi pasive cu intermitenţe,
procedeul Stretching 1 şi Stretching 2.
Pentru aptitudini motrice complexe: metoda competiţională –
procedeul concursurilor de verificare; de antrenament; competiţional;
şcoală.
Pentru formarea deprinderilor tehnice specifice ramurilor de
sport: exersarea analitică (pe părţi) a deprinderii – procedeul analitic
în tempo uniform, procedeul în tempo variat, procedeul analitic în
paralel cu dezvoltarea calităţilor motrice sau a unor grupe musculare;
exersarea globală a deprinderii tehnice – procedeul exersării globale în
condiţii standard, procedeul exersării globale în condiţii variate şi
competiţionale.
12

Metoda analogiei
Această metodă reprezintă un sistem de operaţii structurate pe
criterii logice cu scopul reunirii într-un tablou explicativ a unor
sisteme cantitativ şi calitativ diferite. Regulile generale de aplicare a
analogiei, indiferent de natura sistemelor (concurs, lecţie de antrena-
ment sportiv etc.) şi calitatea acestora, sunt determinate de operaţiile
implicate de sistemul de comandă şi control. Astfel, două sisteme S1 şi
S2 sunt considerate analoage dacă îndeplinesc următoarele condiţii
(A. Dragnea, 1996):
a) au un „ansamblu” de receptori ai informaţiei din mediul
extern pe care să o codifice în limbaj propriu, cu care să poată efectua
raţionamente, judecăţi şi alte operaţii. În cazul concursului, în care
sunt angajaţi sportivii, informaţia este de natură regulamentară, din
ambianţă (spectatori, condiţii de mediu, antrenori şi manageri etc.) sau
de la adversari, iar în cazul sistemelor de exerciţii sau lecţii, receptorii
sunt aceiaşi, numai că informaţia este diferită calitativ şi cantitativ, deşi
uneori limbajul este acelaşi. Comunicarea dintre sportivi şi factorii
externi se realizează într-un limbaj mai mult sau mai puţin cunoscut;
b) posedă un ansamblu de operatori de prelucrare şi interpretare
a informaţiei, stabilind soluţii de rezolvare în funcţie de scopul
urmărit. În privinţa scopurilor, acestea pot fi imediate, intermediare şi
finale;
c) prezintă un ansamblu de reacţii de reglare, ca urmare a preluă-
rii informaţiei recepţionate din mediul extern. Reglarea reprezintă
lupta sistemului pentru menţinerea propriei existenţe împotriva influ-
enţelor din afara lui sau din interior. În orice sistem analog, procesul
de reglare are trei parametri: durata, finalitatea şi eficienţa.
Sistemul analogic este înzestrat cu o verigă de feed-back pentru
reglarea operativă sau în perspectivă. Referindu-ne la metoda analo-
giei, trebuie subliniate anumite aspecte importante, şi anume: analogia
nu trebuie confundată în practică cu modelarea; analogia nu cuprinde
orice sistem existent în antrenamentul sportiv, ci numai cele existente
sau create în momentul dat. Această metodă operează cu similitudini,
nu cu identităţi. Similitudinea presupune rezultate şi caracteristici
apropiate (A. Dragnea, 1996).
Metoda analogiei poate fi aplicată în plan performanţial (al re-
zultatelor), funcţional (al comportamentului) şi structural (al compozi-
ţiei şi valorii sale).
13

Considerentele privind aplicarea acestei metode trebuie să
cuprindă şi faptul că modelarea poate fi analogică (modele analogice),
dar nu trebuie confundată metoda modelării cu cea a analogiei, ci
trebuie înţelese ambele în corelaţie. Ambele metode se întregesc şi se
unifică practic. Analogia din antrenamentul sportiv este dinamică,
deoarece se referă la structuri procesuale sau de devenire, la structuri
comportamentale performanţiale.
Metoda modelării
Modelarea a fost înţeleasă în domeniul educaţiei fizice şi spor-
tului atât ca metodă, cât şi ca principiu, fapt care dovedeşte aplicativi-
tatea foarte extinsă pe care o are, dar şi unele imprecizii de ordin
teoretic metodologic care au stat la baza interpretărilor.
În antrenamentul sportiv, dar şi în alte domenii de activitate,
metodele se aplică în sistem (sistem de metode), uneori atât de mult
combinate încât nu mai seamănă cu cele descrise de metodologie, dar
aceasta reprezintă doar rezultatul înţelegerii de către antrenori a
esenţei aplicării creatoare a metodelor.
2.1. Metodele antrenamentului în fotbal

Metodele antrenamentului sportiv în fotbal reprezintă modalităţile
prin care antrenorii reuşesc să realizeze şi să evalueze pregătirea
jucătorilor cu mai multă precizie, ţinând cont de modelarea antrena-
mentului în scopul optimizării randamentului fotbaliştilor în competi-
ţiile oficiale.
Antrenorii folosesc diferite metode în funcţie de etapele pregă-
tirii, de tipul antrenamentului, de particularităţile echipei proprii, de
obiectivele de pregătire şi performanţă stabilite etc.
Aceste metode sunt de o mare varietate, cuprinzând atât metode
generale, cât şi metode specifice pregătirii.
Dintre metodele generale enumerăm:
¾ explicaţia, demonstraţia, repetarea, corectarea;
¾ convorbirile, observarea, înregistrarea, dezvoltarea şi perfec-
ţionarea calităţilor individuale şi corectarea deprinderilor tehnico-
tactice deficitare.
În funcţie de metodele specifice folosite în fotbal, putem discuta
despre următoarele tipuri de antrenamente:
¾ antrenamentul cu intervale nespecifice şi specifice fotbalului;
14

¾ antrenamentul în circuit – diverse variante;
¾ antrenamentul cu învingerea propriei greutăţi;
¾ antrenamentul cu obiecte ajutătoare;
¾ antrenamentul sub presiune;
¾ antrenamentul specific analitic şi global;
¾ antrenamentul Fartlek (combinarea metodelor cu intervale şi
Footing);
¾ antrenamentul Footing (pentru îmbunătăţirea rezistenţei car-
diace la un volum de activitate îndelungată);
¾ antrenamentul în care se foloseşte testul Cooper (alergare 12 min);
¾ antrenamentul izometric;
¾ antrenamentul pentru dezvoltarea detentei;
¾ antrenamentul pentru dezvoltarea vitezei şi rezistenţei (45 sec);
¾ antrenamentul în care se foloseşte metoda stretching-ului;
¾ antrenamentul tehnico-tactic;
¾ antrenamentul prin jocuri cu număr redus de jucători;
¾ antrenamentul la momentele fixe ale jocului;
¾ antrenamentul teoretic;
¾ antrenamentul autogen;
¾ antrenamentul în care se analizează jocul oficial în urma înre-
gistrării lui (Ş. Miu şi F. Velea, 2002).
3. Mijloacele antrenamentului în fotbal

Realizarea obiectivelor antrenamentului sportiv în fotbal presu-
pune utilizarea unui număr mare de exerciţii de diferite tipuri, aplicate
în anumite condiţii igienice şi de mediu, precum şi folosirea unor
dispozitive, instalaţii şi echipamente utilizate în cadrul unor metode
sau combinaţii de metode.
Pornind de la principalele forme de organizare a activităţii folo-
site în procesul de antrenament din fotbal, se observă că fiecare din
acestea, prin particularităţile pe care le posedă, impun anumite mijloa-
ce adecvate obiectivelor ce se propun a fi realizate.
Mijloacele antrenamentului sportiv se clasifică în modul următor:
¾ mijloace de antrenament (de lecţie);
¾ mijloace de refacere a capacităţii de efort;
¾ mijloace competiţionale.
Mijloace de antrenament (de lecţie)

Acestea se împart în trei categorii: mijloace de pregătire gene-
rală; mijloace cu caracter mixt; mijloace de pregătire specifică.
15

Mijloacele de refacere a capacităţii de efort
În actuala etapă de dezvoltare a antrenamentului sportiv, refa-
cerea organismului constituie o preocupare de primă importanţă
pentru specialiştii domeniului, în vederea stabilirii cât mai exacte a
conţinutului şi metodologiei acesteia. Numeroşi specialişti consideră
refacerea organismului după efort ca factor al antrenamentului (sau
pregătirea biologică pentru concurs ca factor al antrenamentului),
evidenţiind importanţa ce trebuie acordată acesteia.
Mijloacele utilizate în refacere se împart în:
¾ specifice – care se dirijează medical;
¾ nespecifice – pedagogice, igienice – care pot fi aplicate de
antrenor şi de sportiv.
O altă clasificare ia în evidenţă efectele exercitate asupra unor
funcţii şi sisteme, iar alta ia în considerare domeniul căruia îi aparţine.
Pregătirea psihologică este un factor important al antrenamen-
tului sportiv. Mijloacele specifice pregătirii psihologice folosite
asigură un climat psihologic favorabil amplificării exerciţiilor fizice
programate. Altă categorie de mijloace ale pregătirii psihologice se
utilizează pentru intervenţia directă asupra proceselor şi fenomenelor
psihice, în sensul activării sau refacerii lor.
Este cunoscut faptul că mijloacele celorlalte componente ale
antrenamentului (pregătire fizică, pregătire tehnică, pregătire tactică
etc.) influenţează şi sfera psihică, cu condiţia ca acestea să fie folosite,
orientate în acest scop şi realist formulate.
Mijloace competiţionale
Unii specialişti consideră că aceste mijloace constituie o compo-
nentă a antrenamentului, numită integrală, care se exersează în lecţiile
şi microciclurile specifice finalului de etapă precompetiţională şi
perioadei competiţionale.
Mijloacele cu caracter competiţional au forme şi conţinut diferi-
te de la o ramură de sport la alta.
O formă aparte o au exerciţiile integrale de concurs în cadrul
jocurilor sportive (K. Ghermănescu, 1983), care se referă la:
¾ jocul şcoală;
¾ jocul de antrenament;
¾ jocul de verificare;
¾ jocul competiţional.
16

Jocul şcoală se poate organiza, în cazul fotbalului, handbalului,
baschetului, rugbyului, la o poartă, la un coş sau bilateral, la ambele
porţi sau coşuri. Se foloseşte, de regulă, când se urmăreşte învăţarea
sau perfecţionarea anumitor procedee tehnico-tactice, în condiţii de
joc, creşterea capacităţii de aplicare în joc a unor exerciţii mai dificile,
asamblarea unor combinaţii tactice, învăţarea sau perfecţionarea
sistemelor de joc. Partenerii trebuie să aibă o valoare mai scăzută
decât formaţia care se antrenează (jucători juniori, de rezervă, cate-
gorii inferioare), pentru a favoriza punerea în practică a sarcinilor
jocului. În aceste jocuri, antrenorii intervin şi pot opri temporar
activitatea pentru explicaţii şi demonstraţii suplimentare, corectări etc.
Jocul de antrenament are ca scop fundamental perfecţionarea

jocului bilateral, prin aplicarea oportună şi eficientă a fazelor şi
sistemelor, omogenizarea cuplurilor şi echipei, a liniilor, precum şi
prin aplicarea unor noi combinaţii tactice. Ca parteneri, se folosesc
jucători de valori apropiate sau mai bune, dacă se consideră necesară o
solicitare maximă în microciclul respectiv. Partenerul trebuie să aibă,
pe cât posibil, aceleaşi caracteristici ca adversarul ce urmează a fi
întâlnit într-un meci oficial. Aceste tipuri de jocuri se planifică o dată
pe săptămână, de regulă la mijlocul acesteia (în ziua de joi), la ora la
care urmează să se desfăşoare jocul oficial respectiv şi în condiţii de
mediu şi organizatorice cât mai apropiate de acesta.
Jocul de verificare este considerat ca cel mai complex şi veridic

test prin care se apreciază nivelul de pregătire al unei echipe (sau
sportiv). Acesta se organizează într-o ambianţă cvasi-oficială, având
ca partener o echipă de aceeaşi valoare. În cadrul acestor meciuri, nu
se va urmări numai comportamentul echipei în ansamblu, ci şi modul
în care jucătorii şi-au însuşit sistemele de apărare sau de atac, nivelul
pregătirii fizice specifice, randamentul pe posturi etc.
Jocul competiţional nu trebuie confundat cu jocul oficial, deşi,

orice participare la o competiţie oferă şi prilejul repetării în condiţii
complete a celor învăţate în antrenamente. Jocurile competiţionale se
organizează în mod amical, pentru pregătire, sub forma unor cupe sau
bilaterale tradiţionale, înaintea competiţiilor oficiale. Prin ambianţa
creată, aceste jocuri pun sportivii în situaţii foarte apropiate sau
identice cu cele din jocurile oficiale. Jocurile respective se organizează
17

în perioada competiţională, ele fiind concepute pe cât posibil modelat
după concursul oficial la care urmează a se participa. Având în vedere
că în această etapă se asigură finisarea pregătirii sportivilor şi intrarea
în formă sportivă, jocurile competiţionale au un caracter integral, în
sensul că pe lângă condiţiile regulamentare vor fi folosite şi proce-
deele de refacere medico-pedagogice stabilite pentru echipa respectivă
şi tipul de efort depus. Jocul competiţional este ultima formă de
organizare care se foloseşte pentru asamblarea finală a echipelor; în
cadrul acestor jocuri întâlnim integral aplicată şi exersată modelarea
antrenamentului.
La acestea, se mai adaugă jocul de omogenizare şi jocul de
selecţie, frecvent folosite în antrenamentul specific jocului de fotbal.
Jocul de omogenizare se poate folosi şi înaintea celui competi-

ţional, apelându-se la această formă în cazurile includerii de noi jucă-
tori în lot, după revenirea în echipă a celor recuperaţi după accidentări
sau înaintea perioadei competiţionale.
Jocul de selecţie este considerat un mijloc competiţional folosit

pe toată durata procesului de pregătire, indiferent de vârsta şi nivelul
de pregătire al jucătorilor. Această formă de joc asigură eficienţa
promovării juniorilor de perspectivă în grupele valorice de vârstă mai
mare şi a unor jucători în echipe din eşaloane superioare, precum şi
realizarea obiectivă a alcătuirii loturilor naţionale.
4. Orientări şi tendinţe în fotbalul de performanţă

Fotbalul de performanţă cunoaşte o dezvoltare deosebită, având
în vedere atât jocul în sine, competiţia, cât şi procesul de pregătire.
În zilele noastre, fotbalul, ca de altfel sportul în general, a
devenit un fenomen social, extrem de complex, cu implicaţii majore în
viaţa cotidiană a jucătorilor şi nu numai.
Jocul de fotbal este considerat a fi un fotbal „total”, care este
practicat de jucători „universali” sau „polivalenţi”, capabili să rezolve
eficient atât faza de atac, cât şi faza de apărare.
Există opinia generală că fotbalul, ca de altfel toate jocurile
sportive moderne, evoluează către un joc de forţă, uitând în unele
cazuri concrete de fotbalul tehnico-tactic. Fotbalul de performanţă
presupune dezvoltarea tuturor componentelor antrenamentului, deci nu
numai a capacităţii fizice, chiar dacă este un joc caracterizat, din ce în
18

ce mai mult, printr-o puternică adversitate. Astăzi, participarea
jucătorului, prin acţiunile tehnico-tactice în timpul jocului, cere forme
complexe de desfăşurare şi execuţie, atât sub aspect individual, cât şi
colectiv.
Toate acţiunile şi execuţiile jucătorilor, atât ale apărătorilor, cât
şi ale atacanţilor, se desfăşoară în condiţii de criză de spaţiu şi de timp.
În acest sens, au apărut execuţiile simple şi rapide, dintr-o atingere,
devierile sau săriturile peste minge (în ambele situaţii de joc).
În fotbal a crescut viteza de joc, care dobândeşte un important
conţinut tactic prin folosirea conştientă a avantajelor ce rezultă din
alternările de tempo, schimbările rapide ale direcţiei de atac,
declanşarea rapidă a contraatacurilor etc.
De asemenea, a crescut şi volumul de efort dinamic. În acest
sens, din cercetările întreprinse de numeroşi specialişti, s-a ajuns la
concluzia că, astăzi, un fotbalist aleargă, pe parcursul unei partide, în
jur de 10 km: înaintaşii 8-9 km, mijlocaşii 9-10 km, fundaşii centrali
7-8 km, fundaşii laterali 8-9 km.
În jocul de fotbal, se pune un accent deosebit pe factorul
cognitiv în rezolvarea eficientă a situaţiilor apărute în timpul jocului;
jucătorii trebuie să se informeze, în permanenţă, în legătură cu poziţia
coechipierilor, adversarilor, distanţa faţă de poarta proprie şi adversă,
în aşa fel, încât atunci când intră în posesia mingii să acţioneze
eficient şi oportun.
Apariţia unui registru tehnico-tactic specific, caracterizat de un
grad de perfecţionare tehnică care a dobândit o importantă încărcătură
tactică, şi existenţa unor jucători de clasă sau super clasă, în cadrul
echipelor de mare performanţă, contribuie decisiv la obţinerea
rezultatului sportiv şi la creşterea spectacolului fotbalistic.
Trebuie subliniată şi importanţa jocului portarului în fotbal,
conţinutul tehnico-tactic al acestuia, atât în apărare, cât şi în atac, rolul
deosebit al fundaşilor laterali şi mijlocaşilor laterali în atac, care înde-
plinesc sarcinile unor veritabile extreme (astăzi, nu mai există extre-
mele clasice, echipele jucând cu un înaintaş sau doi înaintaşi centrali).
După majoritatea specialiştilor, se remarcă tendinţa în fotbalul
de performanţă către jocul fără un coordonator specializat în cadrul
fiecărei echipe. Practic, fiecare jucător, posesor al mingii, este
coordonator în momentul respectiv, nefiind necesar, ca până acum
câţiva ani, să existe un jucător specializat care să îndeplinească acest
rol într-o echipă.
19

Se observă, în fotbalul de performanţă, caracterul colectiv şi ofensiv
al jocului, datorită exigenţelor sporite ale acestui sport în zilele noastre.
Echipele sunt preocupate să fie în posesia mingii cât mai mult
timp, ţinându-se mingea cât mai departe de propria poartă, printr-o
eficientă circulaţie de minge şi jucători, cunoscându-se faptul că „cea
mai bună apărare este atacul”.
De asemenea, după pierderea mingii observăm folosirea eficien-
tă a presingului, mai ales în jocul echipelor valoroase, cu o bună
pregătire fizică şi psihică şi folosirea marcajului om la om (strict), în
special în jumătatea proprie de teren (echipe din campionate puternice
– Anglia, Italia, Franţa, Germania, Spania etc. sau naţionalele Braziliei,
Argentinei, Olandei, Franţei etc.).
Se remarcă existenţa jucătorului de mare clasă (ideal ar fi să
existe 2-3 jucători), în cadrul echipelor de performanţă, capabil să
influenţeze decisiv rezultatul, prin rezolvarea eficientă a unor situaţii
apărute în timpul jocurilor. Ne referim aici la jucători de câmp
(fundaşi, mijlocaşi, înaintaşi) care prin prestaţiile lor (înscrierea unor
goluri decisive, executarea unor pase eficiente, depunerea în teren a
unui efort maxim, mobilizarea coechipierilor în momente dificile etc.),
ca şi acelea ale portarilor au un rol extrem de important în fotbalul
actual. Acestora nu le este permisă nici cea mai mică greşeală, deoa-
rece sunt în postura de ultim apărător, dar nu de puţine ori s-au remar-
cat şi prin înscrierea unor goluri preţioase, în finalul jocurilor (mai
ales din loviturile libere directe sau finalizarea unor lovituri de la colţ).
Se observă, în fotbalul actual, tendinţa către simplitate şi
eficienţă, atât în atac, cât şi în apărare, deoarece condiţiile jocului
impun aceasta ca o necesitate obiectivă.
Remarcăm folosirea, din ce în ce mai des, a şuturilor de la dis-
tanţă (de la 25-30 m faţă de poarta adversă) şi a centrărilor din viteză
(şutate) în faţa porţii (valorificarea culoarelor laterale ale terenului
pentru înscrierea golului).
De asemenea, echipele de valoare folosesc în apărare atât siste-
mul cu libero, cât şi cel cu patru apărători în linie, iar pentru finalizare,
atacul poziţional (preponderent), dar şi contraatacul (extrem de
eficient). Însă, pentru realizarea eficientă a acestora, trebuie să avem
în echipă jucători foarte bine pregătiţi, iar antrenorii să le adapteze
posibilităţilor proprii.
În concluzie, pentru obţinerea performanţelor sportive superioa-
re, jucătorii şi antrenorii, şi nu numai, trebuie, obligatoriu, să ţină cont
de tendinţele jocului de fotbal, în cadrul unui proces organizat, siste-
matic, de perfecţionare continuă, atât practică, cât şi teoretică.
20

Capitolul II
COMPONENTELE ANTRENAMENTULUI ÎN FOTBAL
1. Pregătirea fizică
Prin pregătire fizică se înţelege „întregul sistem (ansamblu) de

mijloace care asigură mărirea capacităţii funcţionale a organismului
prin nivelul înalt de dezvoltare a calităţilor motrice şi specifice,
ridicarea indicilor morfo-funcţionali pe fondul unei perfecte stări de
sănătate” (I. Motroc, 1994).
Pregătirea fizică în jocul de fotbal prezintă două componente –
pregătirea fizică generală şi pregătirea fizică specifică, care asigură
creşterea randamentului fotbaliştilor atât în procesul de antrenament,
cât şi în cadrul jocurilor oficiale.
Pregătirea fizică generală este o componentă de bază a antrena-
mentului şi jocului de fotbal, având un rol determinant în dezvoltarea
capacităţilor morfologice şi funcţionale ale organismului, perfecţio-
narea capacităţii motrice a jucătorilor şi însuşirea priceperilor şi
deprinderilor motrice de bază şi specifice.
Pregătirea tehnică şi tactică se bazează, în primul rând, pe o
pregătire fizică generală optimă, contribuind la obţinerea performan-
ţelor superioare în fotbal.
Principalele obiective ale pregătirii fizice generale sunt următoarele:
¾ adaptarea la efort a funcţiunilor vitale ale organismului;
¾ dezvoltarea multilaterală şi proporţională a tuturor părţilor şi
segmentelor corporale;
¾ dezvoltarea motricităţii generale a jucătorilor;
¾ completarea bagajului de priceperi şi deprinderi motrice de
bază şi specifice.
Exerciţiile folosite în antrenament pentru pregătirea fizică gene-
rală trebuie să respecte anumite cerinţe, şi anume:
1) trebuie să ţină cont de perioadele specifice ale antrenamen-
tului (pregătitoare, precompetiţionale şi competiţionale);
2) în funcţie de scopul lor, trebuie să fie dozate corespunzător
(pentru motricitate specifică, pentru angrenare în efort etc.);
21

3) trebuie să corespundă particularităţilor de vârstă ale jucători-
lor, caracteristicilor lor somatice etc.;
4) să fie folosite în sistem şi aplicate continuu pe o perioadă de
3-4 săptămâni;
5) efortul trebuie alternat cu pauze de refacere şi cu alte activităţi
pentru relaxare (adaptate după V. Cojocaru, 2001).
Având în vedere că în fotbalul modern se impune din ce în ce
mai mult jucătorul înzestrat cu un potenţial fizic ridicat, în metodica
procesului de pregătire antrenorii trebuie să ţină cont de acest
deziderat şi să acţioneze corespunzător.
Evoluţia fotbalului scoate în evidenţă necesitatea formării unor
jucători echilibraţi din punct de vedere fizic, tehnic şi tactic, în scopul
obţinerii rezultatelor aşteptate.
În această idee, în antrenamentul modern se folosesc mijloace
din haltere şi culturism, adaptate la specificul şi solicitările jocului de
fotbal.
Creşterea randamentului fizic în jocul de fotbal şi, implicit, a
capacităţii de performanţă a jucătorilor se poate obţine şi prin dezvol-
tarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază. În jocul de fotbal,
dintre acestea cele mai importante sunt alergările, săriturile şi echilibrul.
În antrenamentul din fotbal se folosesc mijloace din atletism şi
gimnastică, pentru dezvoltarea capacităţilor generale multifuncţionale
şi motrice. În completarea acestora, se pot folosi cu eficienţă crescută
şi mijloace din celelalte jocuri sportive, care prin solicitările lor fizice,
tehnice, tactice şi psihice contribuie la îmbunătăţirea randamentului
fotbaliştilor. Aceste jocuri şi sporturi complementare trebuie folosite
în perioadele de pregătire în care se pune accentul pe latura fizică a
jucătorilor. Alegerea acestora trebuie făcută cu mare atenţie, datorită
implicaţiilor diferite asupra pregătirii jucătorilor, şi dozate corespun-
zător, pentru a nu se obţine efecte indirecte negative.
Pregătirea fizică specifică implică în practică folosirea atât a
mijloacelor pregătirii fizice generale, cât şi a celor specifice fotbalului.
Prin acest tip de pregătire fizică se realizează adaptarea pregă-
tirii fizice generale la solicitările fizice, tehnice, tactice şi psihice ale
jocului şi la particularităţile fotbalului.
Calitatea pregătirii fizice specifice depinde de îmbinarea şi
condiţionarea reciprocă optimă a celor două laturi ale pregătiri fizice –
generală şi specifică.
22

Componentele pregătirii fizice specifice depind de conţinutul şi
structura elementelor tehnice şi tactice, de dinamica efortului de joc,
ca şi de cerinţele conducerii mingii în colaborare (cu coechipierii) şi
în opoziţie (cu adversarii).
Aceste componente sunt exprimate în capacităţile fizice cerute
de acţiunile tehnico-tactice, de structura efortului de joc şi de motri-
citatea specifică – alergări, mişcări spontane, acţiuni de luptă cu
adversarul ş.a.
Pregătirea fizică specifică este implicată direct în desfăşurarea
eficientă a acţiunilor tehnico-tactice bazate pe dezvoltarea optimă a
calităţilor motrice, adaptate în permanenţă la situaţiile extrem de
complexe apărute în timpul jocului.
În această idee, se va pune accent pe dezvoltarea echilibrată a
ambelor laturi ale pregătirii (tehnico-tactică şi a calităţilor motrice), pe
repartizarea diferită a ponderii calităţilor motrice pe parcursul
procesului de antrenament, ţinând cont de etapele şi obiectivele
acestuia, de vârsta şi nivelul general al jucătorilor, şi nu trebuie uitată
alternarea corespunzătoare a efortului cu odihna şi refacerea.
În ce priveşte dezvoltarea capacităţii fizice a jucătorilor în con-
cordanţă cu efortul de joc (după V. Cojocaru, 2001), trebuie să se ţină
cont în antrenamente de următoarele reguli metodice:
1) exerciţiile vor avea durată variabilă, similară cu durata
eforturilor de joc (1-30 sec. – efort maxim, 1-200 sec. – efort mediu,
1-4 min. sau chiar 5 min. – efort redus);
2) pauzele de refacere vor avea durate inegale şi ordinea
aleatorie (10-30-40 sec.);
3) exerciţiile nu trebuie să solicite viteza, forţa, rezistenţa într-o
succesiune întâmplătoare;
4) efortul din timpul exerciţiilor trebuie realizat prin mijloace
nespecifice sau specifice, cu o pondere sporită a acestora din urmă.
Calităţile motrice sunt cuprinse în toate acţiunile tehnico-tactice
ale jocului, manifestându-se în formă generală sau ca părţi
componente ale deprinderilor specifice.
Dezvoltarea acestora în antrenamentul din fotbal se realizează
prin metode nespecifice şi specifice în funcţie de perioada, etapa,
obiectivele şi nivelul de pregătire al jucătorilor, necesitând o abordare
mai complexă, care face obiectul unui capitol separat.
În problematica antrenamentului din fotbalul modern, se discută
tot mai mult despre starea de adaptare a organismului care se con-
23

cretizează în creşterea capacităţii de performanţă şi care este
reprezentată de totalitatea unor capacităţi de diferite tipuri şi valori:
capacitate motrică, de efort, de refacere, de concentrare a atenţiei, de
joc, capacitate creativă ş.a.
În fotbal, ca de altfel în toate sporturile, capacitatea de efort
reprezintă obiectul întregului proces de pregătire, dezvoltarea acesteia
având implicaţii majore asupra capacităţii de performanţă a
jucătorilor.
În această idee, se subliniază şi importanţa deosebită a pregătirii
biologice, adică a refacerii şi a recuperării jucătorilor de fotbal, care se
află într-o permanentă interrelaţie cu pregătirea fizică a acestora.
1.1. Dezvoltarea calităţilor motrice. Generalităţi

În procesul pregătirii fizice se pleacă de la premisa că, deşi în
proporţii foarte diferite, toate calităţile motrice sunt dezvoltabile şi
educabile. Se urmăreşte realizarea unor disponibilităţi de performanţă
superioare pentru fiecare calitate motrică, precum şi pentru toate
calităţile motrice însumate (integrate).
După T. Predescu şi C. Negulescu (1998), nivelul superior
(maximal) de exprimare a unei calităţi motrice suplineşte într-o
oarecare măsură carenţele în dezvoltarea şi educarea altei calităţi
motrice. S-a stabilit, totuşi, că, odată cu creşterea măiestriei sportive,
posibilitatea de suplinire reciprocă a calităţilor motrice are tendinţă de
restrângere.
Calităţile motrice sunt prezente în efectuarea oricărui act motric,
dar procentul în care participă diferă: una dintre calităţi este
dominantă (predominantă), iar celelalte se eşalonează diferenţiat, ca
subdominante şi secundare. Calitatea motrică secundară ajută, în
efortul specific, la valorificarea calităţii motrice dominante, mărindu-şi
eficienţa, în special în executarea acţiunilor tehnico-tactice şi în
cazurile de efort intens şi de oboseală. De asemenea, în actul motric,
calităţile motrice se influenţează reciproc, aflându-se, deci, într-un
raport de interdependenţă.
Manifestarea concomitentă şi respectiv interinfluenţarea calită-
ţilor motrice este mult mai evidentă, mai caracteristică în jocul sportiv.
Această situaţie a condus la aşa-numitul „regim de manifestare al
calităţilor motrice”.
24

Conceptul de pregătire fizică nu trebuie limitat numai la dezvol-
tarea calităţilor motrice, ci şi la componentele motrice ale performanţei.
Pregătirea fizică se mai bazează pe premise anatomo-fiziologice, capa-
cităţi coordinative, de reglare, şi pe capacităţi condiţionale.
Este cunoscut faptul că fiecare calitate motrică şi deprindere
psiho-motrică îşi are substratul său morfo-funcţional şi, ca atare,
excitantul (exerciţiul fizic) trebuie să se adreseze cu precădere acestui
substrat care generează manifestarea capacităţii motrice respective. În
caz contrar, exerciţiul respectiv nu are eficienţă.
Un alt aspect este acela că dozarea exerciţiului este particulară
fiecărei capacităţi motrice. În consecinţă, problema dezvoltării
calităţilor motrice nu poate fi abordată la general, ci separat pentru
fiecare calitate motrică în parte.
În fotbal, angajamentul fizic total, efortul depus uneori până la
limitele superioare ale potenţialului biologic al jucătorilor pretinde
existenţa unor calităţi motrice dezvoltate la un nivel foarte ridicat.
Lupta continuă pentru minge ce se desfăşoară în condiţiile unei
încordări intense, pe parcursul unei perioade lungi, cuprinde cele mai
variate acte motrice (mers, alergare, opriri bruşte, accelerări, sărituri,
răsuciri, lovirea mingii cu piciorul, cu capul etc.).
Fotbalul necesită o varietate de calităţi motrice de bază din
partea jucătorilor, calităţi care se întrepătrund între ele, realizând un
joc cu un caracter extrem de complex.
A. Calitatea motrică viteza (capacitate condiţională), în înţele-

sul cel mai larg, reprezintă capacitatea omului de a efectua mişcările
într-un timp cât mai scurt. Viteza este calitatea motrică care depinde şi
este condiţionată de foarte mulţi factori, fiind, din acest punct de
vedere, capacitatea cea mai complexă. Este unanim acceptat faptul că
viteza este o calitate motrică mai mult înnăscută decât dobândită,
constituind o zestre ereditară, fiind programată genetic.
Viteza poate fi îmbunătăţită prin antrenament sportiv, doar în
proporţie de 18-20% şi depinde, în primul rând, de activitatea
corespunzătoare a scoarţei cerebrale, respectiv, de calitatea proceselor
nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia), ca: mobilitatea, forţa,
intensitatea, tenacitatea, concentrarea. Factorul cel mai important al
planului fiziologic este mobilitatea proceselor nervoase fundamentale,
respectiv, rapiditatea trecerii centrilor nervoşi motori din starea de
excitaţie în starea de inhibiţie, şi invers.
25

Tot ca factori ai planului fiziologic, care condiţionează viteza
mişcărilor, mai sunt consideraţi şi excitabilitatea căilor nervoase
senzitive şi motorii, excitabilitatea muşchiului, gradul de reactivitate,
respectiv, viteza proprie a muşchiului.
Viteza, de asemenea, mai este condiţionată şi de anumiţi factori
psihici, cum ar fi: capacitatea de mobilizare psihică, în general, şi
capacitatea de concentrare a atenţiei, praguri absolut ridicate, cu mare
putere de discriminare a analizatorilor implicaţi în senzaţia de înain-
tare şi, implicit, perceperea reală a vitezei mişcărilor, respectiv, apre-
cierea corectă a vitezei de deplasare (analizatorul tactil, kinestezic);
echilibrul afectiv manifestat prin capacitatea de conservare a
comportamentului motor specific în prezenţa unor factori de stres.
În jocul de fotbal, întâlnim viteza sub următoarele forme de
manifestare:
1. Viteza de deplasare. Pentru a intra în posesia mingii, jucătorii
parcurg distanţe mai mici sau mai mari, cu anumite viteze, pentru a
putea participa la rezolvarea acţiunilor tehnico-tactice individuale şi
colective (jocul la ofsaid, marcaj-demarcaj, schimbul de locuri, un-
doi-ul, depăşirea, tatonarea etc.).
2. Viteza de reacţie. Dintre cele două forme ale sale – simplă şi
complexă – forma complexă este cel mai des întâlnită, reacţia
manifestându-se şi în funcţie de acţiunile coechipierilor şi adversarilor
(executarea loviturilor libere directe şi indirecte, aruncarea de la
margine etc.).
3. Viteza de execuţie. Aceasta se referă la efectuarea procedeelor
tehnice cu viteză maximă (preluarea mingii, protejarea mingii,
conducerea mingii, lovirea mingii cu piciorul şi cu capul etc.). Viteza
de execuţie poate avea şi trăsături caracteristice în jocul de fotbal,
legate de individualitatea jucătorilor din echipă.
4. Viteza de acceleraţie. Foarte importantă fiind capacitatea de
surprindere a adversarului, se concretizează prin accelerări bruşte şi
ruperi de ritm. Acest lucru se realizează în principal în fazele de atac,
pe măsura apropierii de poarta adversă.
În fotbalul actual, se pune mare accent pe viteză, antrenorii
căutând să introducă în echipă cât mai mulţi jucători înzestraţi cu o
astfel de calitate motrică (în toate formele ei de manifestare specifice
jocului), pentru a obţine performanţele dorite.
Jocul de fotbal modern obligă antrenorii să se orienteze încă de
la selecţie spre jucători de viteză.
26

Viteza în condiţiile evoluţiei contemporane a fotbalului, în spe-
cial a dinamismului său, rămâne efortul esenţial fizico-tehnico-tactic,
pentru obţinerea iniţiativei în acest joc.
Dintre toate calităţile motrice, viteza este cea mai puţin perfec-
tibilă, depinzând, în primul rând, de procesele nervoase înnăscute la
jucători; pe de altă parte, ea trebuie să ţină pasul cu forţa şi rezistenţa,
care sunt perfectibile, dar şi cu stereotipurile dinamice în continuă
apariţie şi noutate, aceste elemente contribuind la frânarea dezvoltării
vitezei (V. Cojocaru, 2001).
Dezvoltarea vitezei se bazează, în principal, pe repetare. Ca
metodă pentru optimizarea vitezei, repetarea are în vedere practicarea
unor genuri de efort specifice fotbalului; repetarea eforturilor specifice
trebuie făcută în viteză maximă sau submaximă, în condiţii obişnuite,
în condiţii uşurate şi cu îngreuieri. Efortul trebuie variat prin intensi-
tatea lucrului, în sensul măririi frecvenţei de alergare în parcurgerea
unei distanţe sau a mărimii vitezei de execuţie a deprinderilor specifice.
Dezvoltarea vitezei specifice fotbalului se realizează şi prin
metoda repetării acţiunilor de joc, conform căreia efortul de viteză
trebuie să se desfăşoare:
¾ pe distanţe specifice;
¾ prin executarea acţiunilor tehnico-tactice;
¾ în combinaţii cu exerciţii pentru forţă şi rezistenţă;
¾ pe durate variabile, alternând cu pauze;
¾ prin intermediul diferitelor jocuri pregătitoare.
B. Calitatea motrică rezistenţa (capacitate condiţională) repre-

zintă „capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o
anumită intensitate, un timp mai îndelungat, fără scăderea eficienţei
activităţii depuse, în condiţiile reprimării stării de oboseală”
(A. Nicu, 1993)
Prin termenul de rezistenţă, în sensul cel mai general, se înţelege
capacitatea organismului de a face faţă oboselii fizice provocate de
activitatea musculară.
Datorită celor trei surse de energie utilizabile pentru contracţie,
existente în interiorul celulei musculare, vorbim de rezistenţă în regim
anaerob alactacid, rezistenţă în regim anaerob lactacid, rezistenţă în
regim aerob şi rezistenţă în regim mixt anaerob-aerob.
27

Rezistenţa anaerobă, în general, depinde de rezervele musculare
de energie de origine anaerobă – adenozintrifosfat (ATP), creatinfosfat
(CP) şi glicogen.
Privind capacitatea anaerobă alactacidă, până în prezent, nu
există nici un temei că sub influenţa antrenamentului se poate mări
rezerva de fosfaţi. În schimb, se ştie că sedentarul este capabil să
utilizeze numai 50% din rezervele sale de fosfaţi, iar antrenamentul
duce această utilizare până la 90% sau chiar 100%. Un alt aspect
relativ nou se referă la rolul reacţiei miokinazice (enzima miokinază
favorizează degradarea ADP în AMP, cu degajare de energie).
Unul din factorii limitativi ai capacităţii anaerobe lactacide este
considerată a fi activitatea enzimatică prea puţin intensă a LDH-ului
(deshidrogenazei).
Creşterea capacităţii de efort aerob se poate rezuma la următoa-
rele aspecte:
¾ mărimea conţinutului de glicogen al muşchiului;
¾ reducerea consumului de glicogen al muşchiului, respectiv,
întârzierea epuizării rezervelor;
¾ modificarea grosimii fibrelor musculare şi creşterea densităţii
capilarelor;
¾ modificarea echipamentului enzimatic şi creşterea concentra-
ţiei în mioglobină;
¾ îmbunătăţirea capacităţii de captare şi de transport a oxigenu-
lui de către aparatul cardiovascular şi aparatul respirator, ca şi a
capacităţii de utilizare a acestuia de către muşchi;
¾ creşterea capacităţii muşchiului de oxidare a grăsimilor.
Rezistenţa mai depinde, în anumite limite, de nivelul „forţei
maxime optime” în regim dinamic, ca şi de nivelul forţei explozive, în
raport cu mărimea încărcăturii (peste 30-40% din posibilităţile
maxime) (A. Demeter, 1983, citat de C. Bota, 1994).
O categorie de factori de care mai depinde rezistenţa este cea
care ţine de planul capacităţilor, proceselor şi stărilor psihice.
Pe prim plan se situează complexul motivaţional şi cel al
intereselor. Stările emoţionale pot determina modificări ale capacităţii
de rezistenţă – o emoţie relativ puternică produce o reacţie neurohor-
monală de activare a întregului sistem adrenalino-simpatic.
De asemenea, sfera proceselor volitive este larg implicată în
capacitatea de rezistenţă.
28

În jocul de fotbal, vorbim despre următoarele tipuri de
rezistenţă (în funcţie de durata efortului şi a surselor energetice):
1) rezistenţă anaerobă – în cazul unor acţiuni tehnico-tactice
individuale: marcaj-demarcaj, intrare în posesia mingii, conducerea
mingii, finalizare, repliere etc.;
2) rezistenţă aerobă – specifică duratei jocului oficial de fotbal
de cel puţin 90 de minute;
3) rezistenţă mixtă – întâlnită în fotbal datorită alternanţei
fazelor şi acţiunilor de joc.
Rezistenţa specifică fotbaliştilor este de o importanţă determi-
nantă pentru obţinerea unor performanţe superioare, cât şi pentru a
putea susţine în mod corespunzător eforturile din antrenament.
Insuficienta dezvoltare a rezistenţei specifice conduce la o obo-
seală precoce, exclude posibilitatea realizării integrale a programului
prevăzut sub aspectul metodelor şi mijloacelor preconizate.
O dezvoltare corespunzătoare, respectiv, creşterea capacităţii
funcţionale a aparatului cardio-vascular şi a metabolismului muscu-
lar, asociată cu o rezistenţă de bază suficient dezvoltată, asigură
eliminarea mai rapidă a substanţelor de uzură (oboseală) şi o amelio-
rare a amploarei şi rapidităţii proceselor de refacere.
Rezistenţa se combină în mod eficient în jocul de fotbal cu forţa
şi viteza. Aceasta este una dintre cele mai perfectibile calităţi motrice,
deoarece este determinată de dezvoltarea marilor funcţiuni (de tip
constituţional) şi de cunoştinţele destul de avansate ale specialiştilor în
metodica elaborării ei.
Dezvoltarea rezistenţei de joc se bazează pe mijloacele de
dezvoltare ale rezistenţei generale ca substrat morfo-funcţional pentru
rezistenţa specifică. Această rezistenţă specifică se manifestă în
următoarele situaţii:
¾ pe toată durata jocului;
¾ în alergarea din timpul jocului, care cuprinde distanţe de 5-12 km;
¾ în timpul solicitărilor fizice, tehnice şi tactice ale unei acţiuni;
¾ la solicitările mai multor acţiuni corelate;
¾ la eforturi prelungite (sau repetate) de viteză;
¾ la eforturi repetate de forţă;
¾ la eforturi continue de exerciţii tehnice;
¾ la solicitările psiho-afective ale jocului (V. Cojocaru, 2001).
29

Corelaţia dintre dezvoltarea rezistenţei generale şi a rezistenţei
specifice are o dinamică impusă de obiectivele concrete ale etapelor
de pregătire. Principalele mijloace de dezvoltare a rezistenţei generale
a fotbaliştilor sunt alergările, care se practică prin variaţia volumului,
intensităţii şi pauzelor. Rezistenţa specifică jucătorului de fotbal se
dezvoltă prin metoda antrenamentului cu intervale, în principal.
Această metodă permite dezvoltarea rezistenţei, dar şi a vitezei, într-un
efort cu intensităţi variabile, stabilite pe anumite durate şi distanţe, cu
pauze corespunzătoare pentru odihnă-refacere.
În acest sens, vorbim despre:
¾ metoda antrenamentului cu intervale, adaptată la specificul
jocului, care reprezintă o necesitate metodică ce decurge din cerinţa
dezvoltării rezistenţei în regim de viteză, specifică fotbalului;
¾ metoda antrenamentului cu intervale pentru dezvoltarea
rezistenţei la durata jocului, care vizează utilizarea unor acţiuni
tehnico-tactice de atac şi apărare, gradate ascendent;
rezistenţei în regim de viteză, care are în vedere că această formă de
rezistenţă este solicitată la diverse acţiuni de apărare sau de atac, care
durează aproximativ între 10 şi 30 secunde;
capacităţii de efort cerute de joc, care se referă la perfecţionarea
deprinderilor de joc, chiar în condiţiile acestuia, cu scopul de a se
realiza o modelare a acestor deprinderi.
C. Calitatea motrică forţa (capacitate condiţională), reprezintă

„capacitatea omului (biologică şi psihică) de a învinge o rezistenţă
exterioară măsurată în kilograme cu ajutorul halterelor şi dinamo-
metriei” (A. Nicu, 1993).
Această calitate determină în mare măsură viteza actelor motri-
ce, contribuind totodată şi la creşterea considerabilă a numărului de
repetări a acestora, adică a rezistenţei.
Implicată în sporirea vitezei de execuţie, această calitate influen-
ţează şi coordonarea (îndemânarea). Deci, însuşirea oricărei tehnici şi
valorificarea ei tactică depind, printre altele, şi de nivelul de dezvol-
tare a forţei.
Se cunoaşte faptul că efortul tipic pentru manifestarea forţei este
contracţia musculară, care poate avea loc în următoarele condiţii:
¾ fără modificarea lungimii muşchilor, respectiv, în regim static
(izometric);
30

¾ cu modificarea lungimii muşchilor, respectiv, în regim dina-
mic (izotonic), şi care poate fi ori cu micşorarea lungimii – regim de
învingere (miometric) – ori cu mărirea lungimii – regim de cedare
(pliometric);
De asemenea, manifestarea forţei depinde de mai mulţi factori
de natură ereditară, fiziologici şi psihici.
Un factor fiziologic important este reprezentat de intensitatea şi
concentrarea proceselor nervoase care reglează aparatul muscular, în
special valoarea influxului nervos motor, în corelaţie cu factori care
ţin de planul capacităţilor şi proceselor psihice – mobilizarea voluntară
şi capacitatea de concentrare a atenţiei.
Forţa este condiţionată şi de structura fibrei musculare, respectiv,
de compoziţia muşchiului din punct de vedere al raportului cantitativ
dintre fibrele fazice şi cele tonice, fiind mai apt pentru efortul de forţă
muşchiul mai bogat în fibre fazice.
Numărul fibrelor angrenate în efort poate fi reglat conştient,
posibilitate care îşi găseşte exprimarea în capacitatea individului de a
angrena în efort un număr cât mai mare de mioni (fascicule musculare
primare), în raport cu mărimea rezistenţei ce trebuie învinsă. Această
capacitate este dependentă de experienţa motrică şi se perfecţionează
în procesul de antrenament. Rezervele energetice şi alimentarea cu
sânge la nivelul muşchilor angrenaţi în efort constituie factori
perfectibili ce condiţionează forţa musculară, fiind mai importanţi
atunci când efortul este menţinut pe o durată mai lungă.
În fotbal, deosebim o forţă generală, prin care înţelegem forţa la
nivelul tuturor grupelor musculare, care realizează o hipertrofie şi are,
ca efect, o dezvoltare fizică armonioasă, şi o forţă specifică, tipică
fotbalistului, care realizează o dezvoltare la nivelul grupelor muscu-
lare interesate în execuţiile tehnico-tactice cu şi fără minge (în special,
musculatura trenului inferior şi musculatura abdominală).
Această calitate motrică o întâlnim, în jocul de fotbal, după
modul în care se combină cu celelalte calităţi motrice, şi anume:
1) forţa în regim de viteză (detentă) – pentru lovirea mingii cu
capul sau în jocul portarului (în săritură) etc.;
2) forţa în regim de rezistenţă – lupta directă cu adversarul (unu
contra unu);
3) forţa în regim de coordonare (îndemânare) – pentru lovirea
mingii cu piciorul la diferite distanţe, lovirea mingii cu capul, pentru
protejarea mingii, pentru executarea mişcărilor înşelătoare etc.
31

În fotbalul actual, formele de manifestare a forţei sunt extrem de
importante. Jocul modern se bazează pe forţa jucătorilor din toate
compartimentele, angajaţi tot timpul într-o luptă pentru minge, în
condiţii de criză de spaţiu şi de timp.
Capacitatea de performanţă în fotbal este influenţată şi determi-
nată de următorii factori motrici subiectivi: coordonarea (îndemâna-
rea), mobilitatea, priceperile motrice, deprinderile motrice etc.
Forţa depinde şi de activitatea centrilor nervoşi, de gradul de
concentrare corticală şi de frecvenţa impulsurilor nervoase care co-
mandă activitatea musculară.
În fotbal, forţa este folosită mai mult pentru executarea unor
elemente tehnico-tactice, de unde rezultă specificitatea ei.
Forţa generală, care stă la baza forţei specifice, în fotbal se
dezvoltă prin folosirea metodei halterelor, prin metoda izometriei
(creşterea tensiunii contracţiei interne a fibrelor musculare, fără
scurtarea lor), ţinând cont de aspectele metodice legate de acestea.
Dezvoltarea forţei specifice, pentru jocul de fotbal, nu înseamnă
decât o aplicare selectivă a metodelor generale referitoare la forţă,
adică o adaptare specifică a acestora, vizând musculatura care
acţionează preponderent în joc. Se folosesc metodele: izometriei,
contracţiilor combinate (izometrice şi izotonice), jocurilor în condiţii
speciale (nisip, zăpadă, teren desfundat) şi practicarea unor jocuri în
care se folosesc mingi medicinale sau greutăţi ataşate la picioarele
jucătorilor.
În fotbal, se pot utiliza metode şi mijloace care se referă la
dezvoltarea tuturor capacităţilor motrice, simultan.
Foarte importantă în fotbal este şi detenta, capacitatea jucăto-
rului de a se desprinde de la sol, folosind viteza şi forţa, manifes-
tându-se în situaţiile de lovire a mingii cu capul şi cu piciorul. Ea
necesită o bună coordonare, echilibru, precum şi o tehnică adecvată
intervenţiei la minge.
Metoda antrenamentului în circuit are în vedere corelarea
armonioasă a dezvoltării capacităţilor motrice, viteză, rezistenţă, forţă
în mod egal, fără a viza dezvoltarea cu precădere a vreuneia dintre ele.
În fotbal, antrenamentul în circuit se referă la conţinutul
mijloacelor, la folosirea unor exerciţii complexe de forţă-tehnică,
viteză-tehnică, pe un fond general de rezistenţă şi la organizarea
jocului. Exersarea trebuie să se facă pe terenul de joc, cu materiale
specifice, folosind durate şi pauze de lucru inegale, adaptate efortului
de joc.
32

D. Calitatea motrică coordonare (îndemânare) (capacitate
coordinativă) reprezintă „capacitatea de a selecţiona şi efectua rapid şi
corect acţiuni motrice, adecvate unor situaţii neprevăzute, cu o efi-
cienţă crescută” (A. Nicu, 1993).
Pe fondul dezvoltării ei se perfecţionează mecanismele coordo-
nării unor mişcări complicate, condiţie a însuşirii corecte şi rapide a
deprinderilor tehnico-tactice şi folosirii lor în situaţii variate.
Deşi încă mult controversată de specialişti ca denumire (abili-
tate, capacitate de coordonare, precizie, inteligenţă motrică), această
calitate este determinantă în procesele de dirijare şi reglare a mişcării.
Majoritatea specialiştilor definesc coordonarea (îndemânarea) ca
fiind capacitatea motrică complexă (psiho-neuro-motrică) care are la
bază capacitatea sistemului nervos central şi neuro-muscular de a
determina mişcări fin diferenţiate, coordonate şi precise în timp şi în
spaţiu, în cele mai variate condiţii de mediu şi de maximă spontaneitate.
Deci coordonarea (îndemânarea) depinde de: sistemul nervos
central (gândirea, plasticitatea scoarţei), sistemul neuro-muscular
(coordonarea), echilibrul, supleţea jucătorului.
Gradul de coordonare (îndemânare) la care ajunge un jucător
este condiţionat de: tipul de activitate nervoasă superioară, vârsta de
iniţiere, multilateralitatea şi polisportivitatea, măiestria sportivă, viaţa
sportivă.
Referitor la formele de manifestare, vorbim de o coordonare
(îndemânare) generală, adică cea în regim de viteză, forţă şi rezistenţă,
şi de una specială, cea proprie diferitelor ramuri şi probe sportive.
Capacitatea de performanţă în fotbal este influenţată şi de
această capacitate coordinativă. Echipele de performanţă au în com-
ponenţa lor cel puţin trei-patru jucători care posedă o coordonare
(îndemânare) foarte bună. Aceasta este în legătură cu celelalte
capacităţi motrice şi, în mod deosebit, cu aria motrică şi capacitatea de
analiză de care dispune jucătorul respectiv. Un jucător cu un fond
motric general şi specific bogat are mai multe posibilităţi de dirijare a
mişcărilor (selecţionarea mişcărilor necesare acţiunii respective) cu
economie de energie şi cu precizie.
În mod deosebit, în jocul de fotbal sunt solicitate aspectele de
diferenţiere kinestezică, capacitatea de orientare spaţială, capacitatea
de echilibru şi capacitatea de adaptare şi readaptare motrică (adaptare
optimă la modificările de situaţii).
33

În mod frecvent, se spune despre un jucător de fotbal, care
execută coordonat mişcări de picioare cu mingea, că este îndemânatic.
Oricum, această calitate se etichetează întotdeauna în raport cu un
model subiectiv.
Coordonarea (îndemânarea) determină performanţa şi în fotbal,
de nivelul ei depinzând valorificarea celorlalte aptitudini.
Aceasta reprezintă o formă de exprimare complexă a capacităţii
de performanţă, prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi prin
adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fotbalului, sau
prin dobândirea altor deprinderi motrice de bază şi aplicative.
Îndemânarea trebuie privită ca un sistem, prezentat în mod
edificator de J. Weinek (1980) (citat de A. Dragnea, 1996).
Îndemânare
Capacitate de Capacitate de adaptare Capacitate de

conducere a mişcărilor şi readaptare motrică învăţare motrică
Coordonare – Coordonare – Coordonare –

viteză mobilitate rezistenţă
Capacitate de Capacitate Capacitate Capacitate

reacţie de precizie de echilibru de ritm
Capacitate de
Orientare analiză statico-
spaţială şi Capacitate de analiză chinestezică
dinamică vizuală
temporală şi statico-
dinamică
acustică
Sistemul îndemânării şi componentele acesteia

34

În fotbal, şi nu numai, coordonarea (îndemânarea) este în strânsă
legătură cu celelalte calităţi motrice şi, în mod deosebit, cu aria mo-
trică şi capacitatea de analiză de care dispune jucătorul. Un jucător cu
un fond motric general şi specific bogat are mai multe posibilităţi de
dirijare a mişcărilor (selecţionare a mişcărilor utile, necesare acţiunii
respective), cu economie de energie şi precizie.
În mod deosebit, în fotbal, sunt solicitate aspectele de diferen-
ţiere kinestezică, capacitatea de orientare spaţială, capacitatea de
echilibru, capacitatea de adaptare şi readaptare motrică (adaptare opti-
mă la modificările de situaţii).
Dintre metodele cele mai eficiente pentru dezvoltarea coordo-
nării (îndemânării), în jocul de fotbal, se folosesc metoda variaţiei şi
metoda combinării exerciţiilor, care constau în:
¾ variaţia poziţiilor iniţiale (de plecare, de lovire a mingii etc.);
¾ variaţia structurilor tehnice ca succesiune posibilă a proce-
deelor tehnice;
¾ variaţia înlănţuirilor de structuri tehnice;
¾ variaţia ritmului în execuţie;
¾ alternarea execuţiilor (cu piciorul drept, cu piciorul stâng);
¾ variaţia unghiurilor şi distanţelor de primire şi de transmitere a
mingii (preluare, conducere, pasă, finalizare);
¾ schimbarea acţiunii (oprirea execuţiei unei structuri şi trecerea
la o altă structură);
¾ fente care preced, compun sau succed acţiunea (combinarea
procedeelor în cât mai multe variante de execuţie);
¾ micşorarea suprafeţei de lucru, jocuri pe terenuri reduse;
¾ variaţia sursei de informaţie (jocuri în inferioritate sau
superioritate numerică, pe suprafeţe reduse) (după I. Motroc, 1994).
E. Calitatea motrică mobilitatea (capacitatea coordinativă) re-

prezintă „capacitatea omului de a utiliza la maximum potenţialul
anatomic de locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul
articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu
amplitudine mare” (A. Nicu, 1993).
Pentru nominalizarea acestei capacităţi motrice, în literatura de
specialitate, se folosesc două noţiuni: mobilitatea (Harre, Şiclovan,
Baroga) şi supleţea (Ozolin). După unii autori, acestea sunt sinonime,
chiar dacă conceptul de mobilitate se referă mai degrabă la articulaţie
(suprafaţa ei), ca sursă a amplitudinii mişcărilor, iar cel de supleţe, la
elasticitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor.
35

Mobilitatea se manifestă în însuşirea oricărei deprinderi motrice,
micşorându-se durata învăţării atunci când este dezvoltată corespunzător.
Şi în fotbal, în intenţia obţinerii unei tehnici de execuţie a unui
element sau a unui procedeu cât mai eficient, practica antrenamentului
a demonstrat că dezvoltarea capacităţii musculare diferenţiate (pe
viteză, cursiv, forţă, rezistenţă) sau combinate nu asigură integral
efectuarea mişcării cu precizie, cursiv şi economic. Este nevoie de
încă ceva, de valorificarea acestei capacităţi dobândite, a cărei
eficienţă, la rândul ei, depinde de amplitudinea mişcărilor determinată
de mobilitate. În fotbalul actual, jucătorii rezolvă în mod eficient
anumite acţiuni, care sunt aproape imposibile fără o bună mobilitate
(deposedări, pase prin deviere, goluri înscrise din poziţii extreme etc.).
Trebuie remarcat faptul că şi în jocul de fotbal întâlnim aceste
calităţi motrice, grupate în: calităţi motrice combinate şi calităţi motri-
ce complexe.
În cadrul calităţilor motrice combinate avem, de exemplu, vite-
ză în regim de forţă (detentă), viteză în regim de rezistenţă, mobilitate
în regim de viteză, mobilitate în regim de forţă şi calităţi motrice
coordinative în regim de viteză, forţă şi rezistenţă.
În fotbal, întâlnim calităţi motrice complexe, ca de exemplu:
viteză-forţă în regim de coordonare şi rezistenţă. Evident că metodo-
logia dezvoltării calităţilor motrice complexe preconizează mărirea
apreciabilă a volumului efortului datorită dublării tuturor parametrilor.
În fond, marea performanţă actuală a rezultat din creşterea conside-
rabilă a valorilor indicatorilor programării şi a selecţiei structurilor
(mijloacelor) compatibile cu caracteristicile jocului.
În al doilea rând, trebuie precizat că factorul fundamental al
jocului de fotbal îl constituie pregătirea tehnico-tactică, pe un fond
solid de pregătire fizică şi psihologică.
Mobilitatea determină efectuarea eficientă a procedeelor tehnice
şi a altor exerciţii pregătitoare sau însuşirea corectă a deprinderilor
motrice de bază şi aplicative. Această eficienţă înseamnă, de fapt,
uşurinţă, cursivitate, supleţe.
În fotbal, mobilitatea are o importanţă deosebită în situaţii de joc
mai speciale, care necesită o amplitudine mare a mişcărilor realizate,
îndeosebi, de membrele inferioare (deposedări, lovirea mingii cu
piciorul în condiţii de echilibru instabil, devierea mingii în extremis
etc.). Toate aceste acţiuni tehnico-tactice, din timpul jocului, nu se pot
efectua eficient fără o bună mobilitate, atât activă, cât şi pasivă.
36

Pentru dezvoltarea mobilităţii se folosesc exerciţii active, pasive,
dinamice, statice şi de relaxare, combinate, şi exerciţii de stretching.
În fotbal, foarte utilizată este metoda stretching-ului, care are ca
principiu de bază acţiunea musculară în trei faze: contracţia statică,
relaxarea (relativ totală) şi întinderea lentă. Muşchiul sau grupa de
muşchi asupra căreia se acţionează trebuie menţinută în poziţie de
întindere între 10 şi 80 secunde (S. Sőlveborn,1983, citat de A. Dragnea
în 1996).
R. Manno (1996), împarte exerciţiile pentru dezvoltarea mobili-
tăţii în următoarele tipuri:
¾ mişcări simple de flexie şi de impulsie (tehnici balistice);
¾ mişcări cu timpi de resort (tehnici balistice);
¾ mişcări lansate (tehnici balistice);
¾ mişcări cu amplitudine redusă, aproape statice;
¾ mişcări cu amplitudine redusă, la limita amplitudinii pasive,
cu contracţie izometrică.
Necesitatea dezvoltării mobilităţii, în cazul jucătorilor de fotbal,
trebuie argumentată, dar acest proces se corelează cu dezvoltarea
celorlalte calităţi motrice de bază, aspect important în creşterea
performanţelor sportive.
Ţinând cont de faptul că jucătorii de fotbal trebuie să rezolve
optim situaţiile specifice din timpul jocului, rezultatul eficienţei pro-
cesului de pregătire fiind reprezentat de comportamentul învăţat, am
considerat necesară prezentarea deprinderilor şi priceperilor motrice
specifice jocului de fotbal.
Priceperile motrice împreună cu deprinderile formează baza

comportamentului învăţat, caracterizat printr-un grad de adaptabilitate
superioară la situaţiile în care este pus jucătorul (sportivul).
Putem defini priceperea ca fiind „posibilitatea dobândită prin
învăţare de a executa o acţiune, atât pe plan real, cât şi mental, în
condiţii foarte variate, realizând o adaptare promptă la eventualele
schimbări” (Dicţionarul de pedagogie contemporană, 1996).
Priceperea mai poate fi caracterizată şi prin îndeplinirea unei
acţiuni pe baza cunoştinţelor şi deprinderilor anterioare, prin alegerea
şi aplicarea unor procedee în funcţie de condiţiile reale, schimbătoare,
care pretind utilizarea acestora în mod raţional în fotbal. Când
caracterizăm pe cineva drept „priceput” subînţelegem modul de rezol-
vare a situaţiilor pe baza a ceea ce se cunoaşte şi un nivel superior de
înzestrare aptitudinală.
37

Se cunoaşte faptul că există priceperi elementare şi priceperi
superioare. În fotbal, importante sunt priceperile superioare.
Manifestându-se pe baza cunoştinţelor, acestea utilizează sche-
me operaţionale definite de V. Pavelescu, citat de M. Epuran, în 1990,
prin trei caracteristici:
1) cunoaşterea unor operaţii sau procedee motrice ori mentale;
2) capacitatea de a alege cele mai potrivite mijloace pentru a
obţine efectul urmărit;
3) pregătirea pentru acţiune (o schemă a unei acţiuni).
În jocuri, deci şi în fotbal, modelul unei priceperi superioare care
utilizează scheme operaţionale este furnizat de ceea ce numim, în mod
curent, „deprinderi tactice”. Acestea sunt, de fapt, priceperi de tip su-
perior, rezolvarea problemelor tactice ale luptei sportive neputându-se
face numai pe fondul actelor învăţate la nivel de deprinderi, deoarece
există întotdeauna un mare număr de situaţii pentru care nu s-au putut
exersa răspunsuri stereotipe.
Deprinderile motrice pot fi definite drept calităţi ale actelor
învăţate, care prin exersare dobândesc indici superiori de execuţie:
coordonare, precizie, viteză, uşurinţă, plasticitate, automatizare.
În domeniul activităţilor corporale, formarea deprinderilor este
un alt obiectiv important, deoarece perfecţionarea gestului motric este
condiţia utilizării optimale a capacităţilor motrice şi psihice, în vede-
rea obţinerii performanţei în fotbal, şi nu numai.
Deprinderile perceptiv-motrice constituie acea clasă de deprin-
deri în care sintezele operaţionale, se realizează pe baza particulari-
tăţilor perceptive ale situaţiei externe şi a reacţiilor motrice asociate
acestora. Astfel de deprinderi sunt specifice şi fotbalului unde adver-
sarul, obiectul de joc sau structurile tactice sunt variabile. Caracteristic
acestor deprinderi este faptul că, pe măsură ce deprinderea se desă-
vârşeşte, performanţa dobândeşte stabilitate şi nu mai este influenţată
de diferitele modificări ale ambianţei.
În fotbal, capacitatea de performanţă mai este influenţată şi de
deprinderile heteroconduse în care acţiunile decurg nu numai după
intenţia şi programul jucătorilor, ci mai ales după structurile opera-
ţionale ale adversarului şi de deprinderile complexe, care sunt parţial
automatizate (autotehnice). În jocurile sportive vorbim, de fapt, de
familii de deprinderi.
De asemenea, în fotbal, performanţa este determinată de deprin-
derile tehnice care constau din executarea mişcărilor cu măiestrie în
38

condiţii de stabilitate relativă a ambianţei şi de deprinderile tactice,
care cuprind, în primul rând, îmbunătăţirile specifice, mai mult sau
mai puţin, standardizate ale deprinderilor tehnice în raport cu
schimbarea situaţiilor şi intenţiilor adversarilor.
Aceste deprinderi sunt formate nu numai din mişcări de utili-
zare în scop tactic a deprinderilor tehnice, ci şi din deprinderi inte-
lectuale, cuprinzând scheme operaţionale specifice de tip interpretativ
şi decizional. Deprinderile tactice de tip strategic, operaţional şi
decizional vor fi valorificate maximal în condiţiile unei gândiri antici-
pative şi creatoare.
1.2. Mijloace pentru dezvoltarea calităţilor motrice

Mijloace pentru dezvoltarea vitezei
¾ joc de glezne cu accelerare până la tempoul maxim – 4x20 m, p30”
¾ alergare cu genunchii sus, pe loc, cu tempou maxim 10”,
4 serii, p15”
¾ alergare cu spatele contra cronometru – 4x30”, p1’
¾ alergare laterală contra cronometru pe 30 m, 4 rep, p1’
¾ din diferite poziţii, reacţia la semnal sonor şi trecerea în
alergare accelerată pe 20-30 m – 4 rep, p30”
¾ starturi de pe loc şi din mişcare – 4x10 m, p30” alergare de
viteză: concursuri contra cronometru, cu start din picioare pe distanţe
de 20,30,50,60 m şi cu start de jos pe 100 m, 2 serii, p30”-1’
¾ ştafete şi concursuri pe 30,60 şi 100 m, 2 rep, p1’
¾ lovirea mingii cu capul de pe loc şi din alergare sub formă de
concurs – 2x15 rep, p2’
¾ concurs de pase, dribling, şut la poartă – 3x5 rep, p2’
¾ concurs de alergare cu conducerea mingii pe 10,20,30 m,
2 serii, p2’
¾ concurs de alergare cu conducerea mingii printre jaloane
(dribling) pe 20,30,50 m, 2 serii, p3’
¾ concurs de şuturi la poartă de pe loc şi din alergare – 2 x 15 rep, p2’
Mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei

¾ alergări în pantă uşoară 600-800 m, 3 rep, p1’30”, I 80%
¾ serii de alergări în deal şi în vale 1-2’, distanţe de 300-600 m
şi pauze de 30-60”
39

¾ alergare la vale, urmată de alergare pe teren plat – 4 serii x30 m,
p1’30”, I 80%
¾ alergare cu încărcătură 15 kg, pe distanţe de 30 m, 4 serii, p2’
¾ alergare de 1’ cu intensitate medie, 3 serii, p30”
¾ alergare sub formă de întrecere pe 800-1500 m, 2 serii, p3-4’
¾ serii de alergări 10x30 m în pantă, în 4,3 secunde, p1’
¾ serii de alergări 4x200 m şi 8x100 m cu pauze de 1-2’
¾ 3 serii de alergări pe 300-600 m cu pauze de 30-90”
¾ ştafetă sub formă de concurs, cu conducerea mingii pe 50-100 m,
2 serii, p1’
¾ se pleacă de la linia de poartă, alergare accelerată pe distanţa
de 16,5 m, lovirea mingii cu capul şi revenire în alergare 2/4, 5 serii
pentru fiecare jucător, p1’
¾ câte doi jucători situaţi la 10 m distanţă, faţă în faţă: la
semnal, jucătorul care nu are mingea execută un sprint până aproape
de partener şi loveşte mingea din volé, revenind tot în sprint, după
5 serii se inversează rolurile, p30”
¾ joc 1x1 la o poartă, câte trei atacuri fiecare jucător (alternativ);
după fiecare serie, pase în doi până la centrul terenului şi se continuă
exerciţiul – 4rep, p2’
¾ joc 2x1 în suprafaţa de pedeapsă, în care apărătorul încearcă
să deposedeze – 3’ cu 30” pauză
Mijloace pentru dezvoltarea forţei

¾ alergare în pantă cu faţa şi cu spatele pe 30 m, 4 serii, p1’, I 85%
¾ alergare în nisip, apă, zăpadă pe 30 m, 4 serii, p1’, I 85%
¾ alergare pe teren variat cu treceri de obstacole pe 50 m, 3 serii,
p2’, I 85%
¾ pas sărit cu haltere de 3 kg în mâini – 4x15 m, p1’
¾ sărituri din ghemuit în ghemuit – 4x15 m, p45”
¾ sărituri cu haltera de 10 kg cu braţele îndoite la umăr şi
ducerea ei deasupra capului – 4x10 rep, p2’
¾ sărituri de o parte şi de alta a băncii de gimnastică, la coardă,
peste porţi înalte de 1 m, cu bătaie pe ambele picioare – 4x10 rep, p30”
¾ exerciţii cu sărituri pe un picior şi pe două picioare pe scară –
4rep, p1’
¾ săritura cangurului – din poziţia semighemuit, întinderea
energică a membrelor inferioare şi a trunchiului, executând o săritură
înaltă înainte şi aterizând apoi pe sol, tot în semighemuit, partenerul
40

ţine gleznele executantului. Exerciţiul se desfăşoară continuu, într-o
serie de 8-10 sărituri consecutive; după fiecare serie, 20-30” alergare
relaxată pe loc sau cu scurte deplasări;
¾ genuflexiuni cu haltera de 20 kg – 4x20 rep, p3’
¾ flotări, tracţiuni – 4x20 rep, p2’
¾ aruncarea mingii medicinale de 3 kg de deasupra capului cu
două mâini şi de la nivelul abdomenului (pe perechi) – 4x15 rep, p2’
¾ din culcat dorsal îndoirea şi întinderea braţelor cu haltera de
20 kg – 4x10 rep, p1’30”
¾ transportarea partenerului sub formă de concurs (roaba, în
spate, pe umeri) pe 20 m, 4 serii, p2’
¾ ştafetă cu minge medicinală de 10 kg pe 15 m, 2 serii, p2’
¾ fotbal „călare”, având fiecare câte un coechipier în spate, pe
un teren de 20 x10 m, 4x4 perechi, 3-4’, după care se inversează
rolurile
¾ jucătorii dispuşi în linie execută o flotare, ridicare rapidă şi
lovirea mingii cu capul din săritură, 4x10 execuţii, cu pauză între serii
de 45”
¾ jucătorii execută 10 genuflexiuni, sprint 10 m, lovirea mingii
din volé, întoarcere tot în sprint 4x10 execuţii, pauză între serii de 1’
¾ acelaşi exerciţiu, dar jucătorii execută sărituri cu genunchii la
piept
¾ jucătorul execută, din minge oferită de coechipier, lovirea
mingii cu capul, alternativ, din săritură şi din plonjon, pe o distanţă de
30 m, 4 serii, p3’
¾ portarii execută, din minge oferită de coechipier, alternativ
prinderea cu plonjon şi devierea ei peste bara transversală, 10 execuţii,
după care se schimbă portarul, 5 serii
¾ lovirea mingii suspendate cu capul din săritură – 4x15 rep,
p15”
¾ ştafetă sub formă de concurs, cu conducerea mingii sărind
peste nişte porţi înalte de 1 m şi dispuse la 2 m distanţă între ele,
mingea se introduce pe sub porţi, iar jucătorii execută o bătaie pe
ambele picioare şi ridică genunchii la piept – 4x20 m, p30”
Mijloace pentru dezvoltarea coordonării (îndemânării)

¾ menţinerea mingii în aer cu piciorul şi cu capul, de pe loc şi
din deplasare (simţul şi controlul mingii) – 4x30”, p30”
41

¾ dribling printre jaloane cu piciorul drept şi stâng, pe 30 m,
4rep, p30”
¾ tragerea mingii cu talpa (înainte, înapoi, lateral) şi ridicarea ei
cu menţinere în aer, se execută cu ambele picioare – 4x30”, p15”
¾ autopasă după 5-6 menţineri, preluare cu şiretul prin
amortizare, se execută cu ambele picioare alternativ – 4x10 serii, p15”
¾ executarea unor pase prin deviere cu capul, cu pieptul, cu
coapsa, cu piciorul – 4x10 rep, p15”;
¾ finalizare (tras) la poartă cu piciorul „neîndemânatic” – 4x20 rep,
p15”
¾ joc bilateral cu mingea de rugby – 2x10’, p3’
Mijloace pentru dezvoltarea mobilităţii

¾ exerciţii de stretching pentru membrele inferioare, trunchi,
membrele superioare şi articulaţiile gleznei, genunchiului, coxo-femu-
rală, scapulo-humerală, cotului şi mâinii – 4x30”, p30”
¾ din stând cu membrele inferioare apropiate şi întinse, îndoirea
trunchiului înainte şi apucarea gleznelor din partea posterioară. Prin
intermediul unor tensiuni succesive, se caută să se apropie pieptul de
genunchi, privirea va fi îndreptată înainte, iar spatele se va menţine cât
mai drept. Treptat, se apucă membrele inferioare cât mai distal, astfel
încât să fie determinată întinderea muşchilor gambei şi ai coapsei –
4x20”, p30”
¾ cu partener, din stând spate în spate, ridicare alternativă
(„clopotul”) – 4x15”, p15”
¾ cu partener, din aşezat faţă în faţă, aplecări alternative ale
trunchiului înainte (vâslaşul”) – 4x15”, p15”
2. Pregătirea tehnică
În fotbalul contemporan, tehnica jocului a atins un nivel ridicat
de execuţie şi spectaculozitate din punct de vedere al exprimării
specifice a jucătorilor.
De cele mai multe ori, perfecţiunea execuţiilor fotbaliştilor poate
fi raportată la un nivel aproape artistic datorită varietăţii procedeelor,
preciziei acţiunilor, automatizării şi subtilităţii lor.
„Tehnica jocului de fotbal reprezintă totalitatea deprinderilor
motrice specifice fotbalului (procedee tehnice) desfăşurate după legile
activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, având la bază
42

capacităţile fizice ale jucătorilor, în vederea rezolvării eficiente şi
oportune a situaţiilor tactice în atac şi apărare” (S. Ciolcă, 2005).
Pentru a înţelege performanţa în cadrul jocurilor sportive, trebu-
ie să se pornească de la structura actului motric raportată la trei puncte
fundamentale:
1) finalitatea mişcării;
2) programarea mişcării;
3) execuţia motrică.
Pregătirea tehnică presupune alcătuirea unui program motric
bazat pe repetarea elementelor care în jocurile sportive (sporturi de
situaţie) permit finalizarea unor acţiuni de atac şi apărare pe baza unei
anumite intenţii de joc: şut, dribling, conducere, aruncare etc. (K. Schock,
citat de R. Manno, 1996).
Obţinerea performanţelor superioare în fotbal, şi nu numai, se
poate datora şi stilurilor proprii de executare a unor acte motrice,
acţiuni, procedee tehnice de către unii jucători valoroşi.
Datorită eficacităţii şi felului în care sunt utilizate în scop tactic,
acţiunile de executare a unor procedee tehnice sunt preluate de alţi
jucători sau pot constitui variante noi ale unor procedee tehnice clasice.
Pentru pregătirea tehnică se folosesc metodele generale ale
pedagogiei – exersarea, repetarea, corectarea şi cele ale învăţării şi
perfecţionării fiecărui element sau acţiune în parte.
Conţinutul factorului tehnic constă în existenţa unor procedee şi
elemente izolate (aproximativ 15%), corelate (40%), tehnic corelate
între doi sau mai mulţi parteneri (45%), care trebuie adaptate condi-
ţiilor de joc.
Se observă în fotbalul actual o tendinţă de simplificare a acţiu-
nilor tehnice atât în atac, cât şi în apărare, realizându-se o cursivitate
eficientă în ambele faze ale jocului, combinaţiile de elemente tehnice
atingând un nivel ridicat de automatizare.
În jocul de fotbal, ca de altfel în toate jocurile sportive, tehnica
influenţează în mod prioritar soluţionarea situaţiilor tactice de joc, în
condiţii de adversitate şi cu economie de energie.
Însuşirea unui bagaj de priceperi şi deprinderi de mişcare şi
acţionare asupra mingii provoacă o solicitare superioară a sistemului
senzorial (compararea informaţiilor interne cu cele externe şi
raportarea lor la cele verbale), fapt care favorizează învăţarea corectă
şi economică a tehnicii jocului de fotbal.
43

De altfel, întreaga pregătire tehnică are la bază psihologia proce-
selor de pregătire, referindu-ne la psihologia învăţării, psihologia pre-
gătirii şi psihologia evaluării (apreciere, notare).
2.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tehnice

Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea tehnicii fără minge
¾ variante de mers şi de alergare, cu opriri şi plecări bruşte; cu
sprint pe distanţe variate de 3,10,15,20 m – 4x10 serii, p1’, I 100%;
¾ schimbări de direcţie – 4x15”, p15”, I 100%;
¾ căderi şi ridicări de la sol – 4x30”, p30”, I 80%;
¾ sărituri, rostogoliri – 4x30”, p30”, I 85%;
¾ deplasare în poziţie fundamentală – înaltă, medie, joasă
(portar) – 3x15 m, p30”, I 100%.
Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea tehnicii cu minge

¾ menţinerea mingii în aer prin lovituri alternative cu piciorul,
coapsa, capul; după 4-5 execuţii, se va efectua o autopasă, în aşa fel
încât mingea să poată fi ajunsă prin sprint înainte de a atinge solul; în
continuare se va executa:
a) preluare prin amortizare, urmată de conducere 5 m;
b) preluare prin ricoşare, cu schimbarea direcţiei de deplasare cu 900;
c) preluare prin amortizare sau prin ricoşare, conducere 5 m şi
tras la poartă. Dozare: 4x2’, p30”, I 80%;
¾ 2 jucători faţă în faţă la o distanţă de 10 m; unul conduce
mingea în viteză, celălalt se deplasează în întâmpinarea acestuia,
executând deposedarea prin atac din faţă – alternativ, 4 rep, p30”;
¾ 2 jucători aşezaţi lateral la o distanţă de 2 m îşi dispută min-
gea care este trimisă de antrenor între aceştia; jucătorul care intră în
posesia mingii încearcă să o protejeze, iar celălalt execută deposedarea
prin atac din lateral – 6 rep, p30”, I 85%;
¾ pe perechi, jucătorii aşezaţi lateral, la o distanţă de 2 m; unul
dintre aceştia se deplasează înainte conducând mingea în viteză către
poartă, iar celălalt încearcă să execute deposedarea prin alunecare din
spate – alternativ, 6 rep, p30”, I 85%;
¾ 2 jucători aflaţi în suprafaţa de pedeapsă; unul protejează
mingea de pe loc şi din deplasare de atacul celuilalt – alternativ,
6x30”, p30”, I 85%;
44

¾ jucătorii pleacă în conducerea mingii de la 30 m faţă de
poartă, printre 5 jaloane aflate la 2 m distanţă între ele, finalizând cu
şiretul plin din afara suprafeţei de pedeapsă – 10 rep (câte 5 cu fiecare
picior), p30”, I 90%;
¾ pe perechi, un jucător cu mingea la picior, celălalt aflat la 10 m
de acesta; primul pleacă în conducerea mingii încercând să depăşească
adversarul prin mişcare înşelătoare pentru a finaliza din afara suprafe-
ţei de pedeapsă – alternativ, 6 rep, p15”, I 90%;
¾ pase în doi pe 30 m cu schimb de locuri până în apropierea
suprafeţei de pedeapsă, unde jucătorul cu mingea o opreşte (prin
călcare), iar partenerul trage la poartă – alternativ, 8rep, p15”, I 90%;
¾ finalizare cu piciorul şi cu capul din centrări de pe ambele
părţi ale direcţiei de atac, cu adversar activ, în condiţii de inferioritate
şi superioritate numerică – 12 rep (6 cu capul şi 6 cu piciorul), p30”, I 90%;
¾ un jucător centrează din marginea suprafeţei de pedeapsă,
celălalt aleargă printre 4 jaloane situate la 1 m distanţă între ele,
execută o săritură cu rostogolire înainte peste o poartă înaltă de 1 m şi
finalizează cu capul şi cu piciorul întâmpinând opoziţia unui apărător
activ – 10 rep (5 cu capul şi 5 cu piciorul), p30”, I 90%;
¾ jucătorul A aruncă mingea, cu două mâini de deasupra
capului, jucătorului C care se demarcă paralel cu linia de margine;
înainte de aceasta, un alt jucător, B, se demarcă venind către jucătorul
A, pentru a atrage atenţia apărătorilor; jucătorul C continuă acţiunea
cu finalizare – 6 rep, p15”, I 85%;
¾ finalizare cu piciorul, din afara suprafeţei de pedeapsă pentru
prinderea sau devierea mingii de către portar; se lucrează în „torent” –
5x fiecare, p30”, I 95%;
¾ centrări de pe părţile laterale ale terenului pentru prinderea sau
boxarea mingii de către portar în suprafaţa de pedeapsă, în situaţii de
1x1, 2x2, 3x3, 4x4 – alternativ, 2x10 rep, p10”, I 90%;
¾ joc cu temă – 2x15’, p1’, I 90%;
¾ joc şcoală – 2x30’, p5’, I 80%;
¾ joc de verificare – 2x45’, p10’, I 100%.
3. Pregătirea tactică
Pornind de la definiţia tacticii dată de A. Dragnea şi Silvia Mate-
Teodorescu (2002), şi anume, „un sistem de principii, idei şi reguli de
abordare a competiţiilor de către sportiv, prin care acesta îşi valorifică
45

toate capacităţile tehnice, fizice, psihice în vederea rezolvării situa-
ţiilor problematice (de concurs) create de adversari, coechipieri şi
ambianţă pentru obţinerea succesului”, subliniem în continuare impor-
tanţa şi complexitatea acestei componente a antrenamentului în ideea
creşterii capacităţii de performanţă în fotbal.
Tactica este un element esenţial în materializarea concepţiei de
joc a echipei, ţinând cont de eforturile şi acţiunile jucătorilor care
colaborează într-un mod unitar în vederea atingerii obiectivului
stabilit.
„Tactica jocului de fotbal reprezintă totalitatea acţiunilor indivi-
duale şi colective ale jucătorilor unei echipe desfăşurate atât în atac,
cât şi în apărare, concepute şi organizate eficient, respectând legile
jocului (regulamentul de joc) şi trăsăturile conduitei sportive, în scopul
obţinerii unui rezultat favorabil” (S. Ciolcă, 2005)
Rezolvarea eficientă a situaţilor tactice în atac şi apărare presu-
pune, în primul rând, o pregătire fizică şi tehnică optimă a jucătorilor,
valorificarea potenţialului şi specificului pregătirii echipei proprii, dar
şi a carenţelor sesizate în pregătirea adversarilor.
În antrenamentele echipelor de fotbal, trebuie să ţinem cont de
faptul că pregătirea tactică subordonează celelalte componente, se face
în paralel cu pregătirea tehnică şi în strânsă legătură cu pregătirea
teoretică şi psihologică, se face progresiv prin creşterea gradului de
dificultate, iar educarea gândirii tactice, a componentelor de manifes-
tare a acesteia joacă un rol important în pregătirea tactică.
Pregătirea tactică se bazează pe o activitate mentală intenţionată
de rezolvare a situaţiilor problematice specifice jocului de fotbal.
Această activitate conţine informaţiile stocate, informaţiile din joc şi
rezolvarea corectă a situaţiilor apărute în timpul jocului.
În fotbal, decizia este tot mai dificil de luat din cauza incertitu-
dinii, imprevizibilului oferit de jocul în sine, desfăşurat în viteză tot
mai mare şi în criză de spaţiu şi de timp.
Deoarece fotbalul modern este din ce în ce mai tacticizat, se
impune o abordare specifică a metodicii pregătirii tactice.
Aceasta presupune folosirea unor metode moderne pentru îmbu-
nătăţirea pregătirii tactice a fotbaliştilor, care, după A. Dragnea şi
Silvia Mate-Teodorescu (2002), ar fi următoarele:
1) metode de perfecţionare a capacităţii de repartizare a forţelor.
Aceasta se realizează prin repartizarea planificată a forţelor, a
execuţiei precise a combinaţiilor tehnico-tactice şi depăşirea condiţiilor
46

problematice din concurs (joc oficial), prin creşterea dinamismului şi
intensităţii acţiunilor, prin creşterea volumului de efort, prin mărirea
distanţelor, prelungirea duratei de joc şi lupta pentru un anumit
rezultat, prin introducerea succesivă în cadrul diferitelor exerciţii a
sportivilor odihniţi şi prin dezvoltarea capacităţii organismului de a se
integra foarte repede în activitate;
2) metode de utilizare oportună a tehnicii în timpul întrecerii (joc
oficial), care se referă la executarea exerciţiilor în condiţii ce necesită
o alegere corectă a mijloacelor tehnice, introducerea adversarului, care
acţionează cu o intensitate crescândă, la competiţiile cu parteneri ale
căror acţiuni seamănă prin stilul lor cu lupta viitorului adversar
(echipă), la sarcinile tactice care trebuie să dezvolte gândirea tactică,
să stimuleze creativitatea sportivului şi spiritul de iniţiativă;
3) metode de perfecţionare a capacităţi de colaborare cu coechi-
pierii care se realizează prin introducerea periodică în echipă a unor
jucători de rezervă şi stăpânirea noilor combinaţii şi automatisme
simultan cu perfecţionarea sistemului tactic principal;
4) metode de perfecţionare a capacităţii de trecere de la un
sistem de acţiuni la altul în timpul întrecerii sportive (joc oficial), care
se referă la trecerea de la anumite acţiuni şi combinaţii tehnico-tactice
la altele, în funcţie de diferite semnale, la modificarea bruscă a
condiţiilor, care impune sportivului o acţiune rapidă şi creatoare şi la
organizarea de competiţii cu adversari care au stiluri diferite de a
aborda întrecerea.
Aceste metode de perfecţionare a pregătirii tactice folosite
singular nu sunt decisive pentru pregătirea integrală a jucătorilor. În
fotbalul actual, perfecţionarea pregătirii tactice este asigurată numai
printr-o combinare optimă a acestor metode cu sistemul general de
pregătire.
3.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tactice

¾ din apropierea suprafeţei de pedeapsă, unul dintre fundaşii
centrali transmite mingea vârfului de contraatac; acesta preia mingea
pe direcţia de atac, o conduce până la 20-25 m de poarta adversă şi
finalizează fiind urmărit de un apărător activ; celălalt vârf de
contraatac se deplasează în aceeaşi direcţie pentru a primi o eventuală
pasă – 5x fiecare, p1’, I 95%;
47

¾ portarul repune mingea cu piciorul şi cu mâna la mijlocaşul
stânga (dreapta), care o preia şi o transmite apoi la unul din vârfurile
de atac; acesta va conduce mingea pe direcţia porţii adverse, întâmpi-
nând opoziţia unui apărător activ, pentru finalizare – 5x fiecare, p1’, I 95%;
¾ apărătorul interceptează mingea, atât cu capul cât şi cu picio-
rul, după o accelerare de 20 m şi o pasă de-a lungul terenului, execu-
tată de la 30 m; mişcarea este continuă timp de 12-15 rep, p15”, I 95%;
¾ pe un teren de 50x40 m se execută o conducere rapidă a
mingii de la linia de poartă, de către jucătorul B, care va trage la
poartă; acesta finalizează de la 15-20 m de poartă, după ce a evitat
prin dribling pe jucătorul A, care vine în întâmpinarea acestuia imediat
după părăsirea în viteză a liniei de poartă opuse; după fiecare execuţie,
jucătorii se îndreaptă către grupul opus celui de unde au plecat – 5x
fiecare, p1’30”, I 90%;
¾ exerciţiu tehnico-tactic finalizat cu lovitură succesivă la poartă
din dribling, desfăşurat sub formă de joc 1x1, 2x2, 3x3, pe un teren de
30x15 m, prevăzut cu porţi regulamentare apărate de portari; se
urmăreşte o alternare rapidă a sarcinilor între jucători – 5x fiecare,
2x5’, p1’, I 95%;
¾ pe jumătate de teren, jucătorii dispuşi pe perechi; la semnal,
jucătorii echipaţi în roşu pleacă în sprint, încercând să se demarce de
adversarii lor (echipaţi în albastru), care vor să facă marcaj – alternativ,
2x2’, p30”, I 85%;
¾ jucătorul A execută o conducere a mingii de-a lungul liniei de
margine a terenului, trecând în dribling printre 10 jaloane aşezate la
distanţă de 1,5 m între ele; ajuns la linia de poartă, acesta efectuează o
centrare înapoi la jucătorul B, care încearcă să finalizeze din suprafaţa
de pedeapsă, fiind marcat de un apărător activ – 10x fiecare, p30”, I 85%;
¾ 2 şiruri de jucători sunt situate în dreptul cercului de la centrul
terenului, lateral faţă de acesta, având în faţă, la 20 m, câte un apărător
activ; din plecări alternative, fiecare jucător trimite o pasă precisă
apărătorului care o retransmite, atacantul trăgând la poartă de la 25-30 m
după un dribling executat în viteză – 10x fiecare (5 cu fiecare picior),
p30”, I 90%;
¾ pe jumătatea terenului, 2 echipe, alcătuite din 4 jucători fieca-
re (plus portarul), îşi dispută mingea încercând să marcheze; cei 4
jucători de câmp, din fiecare echipă, sunt ajutaţi în acţiunile lor de doi
coechipieri, aşezaţi în exteriorul liniilor laterale ale terenului – 2x7’,
p1’, I 95%;
48

¾ joc la 2 porţi apărate de portari, pe un teren de 15x30 m, între
două echipe formate din trei jucători fiecare; jocul se desfăşoară din 2-
3 pase, cu marcaj om la om; golul este valabil numai dacă este realizat
din volè sau demivolè, din pasa unui coechipier – 2x4’, p1’, I 95%;
¾ exerciţii de perfecţionare a jocului de relaţie 1x1, 2x2, 3x3,
4x4, 5x5, în anumite zone ale terenului – 5’, p1’, I 95%;
¾ exerciţii pentru rezolvarea eficientă a unor situaţii de atac şi
de apărare în inferioritate numerică 2x3, 3x4, 4x5 – 5’, p1’, I 95%;
¾ joc cu temă – 2x15’, p1’, I 90%;
¾ joc şcoală – 2x30’, p5’, I 80%;
¾ joc de verificare – 2x45’, p10’, I 100%.
3.2. Mijloace tehnico-tactice pentru perfecţionarea principalelor

acţiuni ale jocului (în condiţii de joc)
Exerciţiul 1 – perfecţionarea şuturilor la poartă
Câte trei şiruri de câte trei jucători fiecare sunt orientate spre
cele două porţi; pe rând, fiecare jucător pătrunde în viteză spre poartă
driblând apărătorul activ şi şutează la poartă (exerciţiul se execută
simultan şi la cealaltă poartă) (Fig. nr. 1).
Fig. nr. 1
49

Exerciţiul 2 – perfecţionarea şutului la poartă
Jucătorii sunt dispuşi pe trei grupe de câte 2-3 jucători, în faţa
lor aflându-se câte un coechipier puţin lateral la o distanţă de 10 m, la
acelaşi nivel aflându-se câte un apărător. Jucătorul cu mingea pasează
precis coechipierului, pătrunde, reprimeşte mingea, depăşeşte apărăto-
rul prin cel mai eficient procedeu tehnic, apoi conduce mingea până la
distanţa stabilită şi finalizează la poartă (Fig. nr. 2).
Fig. nr. 2
50

Exerciţiul 3 – finalizare cu piciorul sau cu capul din centrare
Jucătorul nr. 7 conduce mingea, depăşeşte apărătorul nr. 4 şi
intră în suprafaţa de pedeapsă, aproape de linia de poartă, unde se află
un număr egal de apărători şi înaintaşi. Acesta centrează înaintaşului
central nr. 8, care, depăşind apărătorul nr.3, cu sau fără preluare, în
funcţie de distanţa faţă de poartă şi reacţia apărătorului depăşit,
şutează la poartă cu piciorul sau finalizează cu capul. În situaţia în
care înaintaşul nr. 8 nu a reuşit să se demarce, centrarea va fi adresată
înaintaşului nr. 9 (Fig. nr. 3).
Fig. nr. 3
51

Exerciţiul 4 – finalizare cu piciorul sau cu capul din centrare
Înaintaşii nr. 8 şi 9, simulând intenţia de a participa la finalizare,
se plasează fiecare în urma apărătorilor 3 şi 5. Înaintaşul nr. 7, după ce
depăşeşte apărătorul nr. 4 în dribling, ajungând aproape de linia de
poartă şi intrând în suprafaţa de pedeapsă, centrează înaintaşului 8 sau
9, care se demarcă simultan pentru a finaliza cu capul sau cu piciorul
(Fig. nr. 4).
Fig. nr. 4
52

Exerciţiul 5 – perfecţionarea şuturilor la poartă în cadrul
unor grupuri mici de jucători
Se execută simultan la ambele porţi de către 2 grupe de jucători.
În varianta 1, după ce a primit mingea de la portarul nr.2, jucătorul nr.
1 din şir pătrunde spre poartă conducând mingea până în marginea
suprafeţei de pedeapsă de unde va finaliza (Fig. nr. 5).
În varianta 2, jucătorul nr. 1 din şir, cu sarcină de apărător la
cca 25 m, va acţiona în cele 3 ipostaze schimbând rolul, după ce
jucătorul nr. 2 care finalizează la poartă din marginea suprafeţei de
pedeapsă îi va lua locul (Fig nr. 5).
Fig. nr. 5
53

Se poate executa simultan la ambele porţi, introducându-se încă
un înaintaş pentru realizarea un-doi-ului. Înaintaşul nr. 3 primeşte
mingea de la portarul nr. 2, pe care o transmite cu preluare sau direct
prin deviere jucătorului nr.1 venit la sprijin. Se execută un-doi-ul între
aceşti doi jucători, depăşindu-se apărătorul nr. 2, iar acţiunea se
încheie cu finalizare la poartă realizată de către înaintaşul nr. 3. După
fiecare execuţie, rolurile se inversează (Fig. nr. 6).
Fig. nr. 6
54

Jucătorul nr. 8 pătrunde oblic spre poartă, primeşte mingea de la
jucătorul nr.10, o transmite cu preluare sau deviere jucătorului nr. 9,
care, depăşindu-şi adversarul direct, pătrunde oblic şi şutează la poartă
după ce a primit mingea de la jucătorul nr. 8 (aceştia efectuează schim-
bul de locuri). După fiecare execuţie rolurile se inversează (Fig. nr. 7).
Fig. nr. 7
55

Jucătorii sunt dispuşi pe trei grupe, având în faţa lor câte un
apărător. Antrenorul se află la mijlocul terenului având un număr mai
mare de mingi, începe exerciţiul pasând jucătorului nr. 11 care, după
ce şi-a depăşit adversarul direct, pasează jucătorului nr. 9, realizând
schimbul de locuri. Acesta pătrunde în suprafaţa de pedeapsă, trăgând
apărătorul direct după el, pentru a crea culoar pentru finalizare jucăto-
rului nr. 8 care primeşte centrarea de la jucătorul nr. 11. După fiecare
execuţie, jucătorii îşi schimbă grupele (Fig. nr. 8).
Fig. nr. 8
56

Exerciţiul 10 – perfecţionarea finalizării la poartă prin
circulaţie de minge şi jucători
Se desfăşoară pe o jumătate de teren la două porţi, participând
două echipe a câte 6-7 jucători fiecare.
La semnalul antrenorului, unul dintre portari degajează mingea
propriilor jucători, care prin mişcări derutante şi prin pase precise pe
poziţii viitoare îşi depăşesc adversarii, încercând să finalizeze. În
momentul finalizării, celălalt portar îşi lansează echipa sa în atac
(portarii au în preajma lor un număr mare de mingi) (Fig. nr. 9).
Fig. nr. 9
57

Jucătorii sunt dispuşi în câte două perechi aflate la distanţă mare
între ele, o pereche pe linia suprafeţei de pedeapsă şi una la linia de
centru, care dispune de mai multe mingi.
Fiecare jucător din perechea de la centru pasează puternic şi
precis corespondentului de pe linia suprafeţei de pedeapsă, care
şutează la poartă cu sau fără preluare. După fiecare execuţie jucătorii
schimbă locurile între ei (Fig. nr. 10).
Fig. nr. 10
58

Se execută pe jumătate de teren de către 3 şiruri de jucători.
Jucătorii din şirul A încep exerciţiul pasând sub forma schimbului de
locuri între 3 jucători, jucătorul care ajunge în marginea suprafeţei de
pedeapsă şi se află în posesia mingii finalizând la poartă. După un
anumit număr de execuţii, jucătorii schimbă locurile între ei (Fig. nr. 11).
Fig. nr. 11
59

Exerciţiul 13 – perfecţionarea aruncărilor de la margine
În varianta 1, se simulează aruncarea mingii spre jucătorul nr.11,
după care jucătorul nr.9 se demarcă primind mingea şi o pasează
precis jucătorului nr. 11, care prin învăluire intră în posesia mingii şi
şutează la poartă cu sau fără preluare (Fig. nr. 12).
Exerciţiul 14 – perfecţionarea aruncărilor de la margine
În varianta 2, după executarea aruncării de la margine, jucătorul
nr. 4 sprintează spre suprafaţa de pedeapsă, primeşte mingea de la
jucătorul nr.9 şi o centrează tot acestuia, care s-a deplasat între timp în
suprafaţa de pedeapsă şi finalizează la poartă (Fig. nr. 12).
Fig. nr. 12
60

Exerciţiul 15 – perfecţionarea loviturilor libere directe
În faţa zidului format din 4-5 apărători, trei înaintaşi execută
următoarea schemă: jucătorul nr. 10 se îndreaptă spre minge simulând
şutul la poartă, moment în care jucătorul nr. 8 pătrunde pe lângă zid,
primeşte mingea de la jucătorul nr. 10 şi centrează jucătorului nr. 9,
care efectuează o învăluire şi şutează la poartă (Fig. nr. 13).
Fig. nr. 13
61

Exerciţiul 16 – perfecţionarea loviturilor libere directe
În faţa zidului, jucătorul nr. 10 simulează şutul la poartă, după
care schimbă direcţia de deplasare prin stânga zidului. În acel
moment, jucătorii nr. 8 şi nr. 10 pătrund simultan, jucătorul nr. 8
pasează la jucătorul nr. 9, care fără preluare pasează la jucătorul nr. 5,
acesta depăşeşte adversarul, pătrunde şi şutează la poartă fără preluare
(Fig. nr. 14).
Fig. nr. 14
62

Exerciţiul 17 – perfecţionarea loviturilor de la colţ
Exerciţiul este folosit pentru perfecţionarea preciziei loviturilor
de la colţ, dar şi a şutului la poartă.
Jucătorii nr. 9 şi 10 stabilesc cu executanţii loviturilor de la colţ,
jucătorii nr. 7 şi 11, locul şi direcţia aproximative ale poziţiei viitoare,
în care se vor întâlni cu mingea pentru a finaliza eficient la poartă
(Fig. nr. 15).
Fig. nr. 15
63

Exerciţiul 18 – perfecţionarea loviturilor de la colţ
Exerciţiul este folosit pentru perfecţionarea loviturilor de la colţ,
dar şi pentru precizia preluărilor sau şuturilor la poartă din volé.
Jucătorii sunt dispuşi în şir la colţul terenului, fiecare având câte
o minge. Jucătorii nr. 7 şi 11 pătrund spre poartă, iar în funcţie de
traiectoria mingii trimisă de la colţ de jucătorul nr. 10, aceştia execută
o preluare sau şutează din volé la poartă, în apropiere aflându-se
coechipierul nr. 9, care încearcă să blocheze adversarul său direct.
Dacă mingea ajunge la jucătorul nr. 5, acesta va devia la jucătorii nr. 7
sau 11 pentru finalizare cu piciorul sau cu capul (Fig. nr. 16).
Fig. nr. 16
64

Notă:
Desenele şi descrierea mijloacelor tehnico-tactice prezentate
sunt adaptate după I. Motroc şi F. Motroc, 1996.
Legendă
În scopul elaborării şi înţelegerii corespunzătoare a mijloacelor

tehnico-tactice folosite în procesul de antrenament, trebuie prezentate
şi zonele şi culoarele terenului de joc (Anexa 1 şi 2).
65

Anexa 1
ZONELE TERENULUI DE JOC
ZONA
4 Ă
APÃRARE
30m
25m
ZONA
3 30m
30m
ZONA
2
ATAC ZONA 1 25m
66

Anexa 2
Împărţirea
Împãrtireaconvenţională
conventionalãaaterenului
terenuluipepeculoare
culoare
CULOAR
CULOAR CULOAR
2
STÂNGA
1 2
DREAPTA
CENTRAL
67

4. Pregătirea psihologică
Pregătirea psihologică este o componentă a întregului proces de
pregătire (pregătire şi educaţie) a sportivului în şi în afara antrenamen-
tului propriu-zis, având rol în formarea personalităţii acestuia, a
capacităţii sale de autoconducere şi autoreglare.
Conţinutul pregătirii psihologice constă în dezvoltarea laturi-
lor activităţii psihocomportamentale a sportivului care îi condiţionează
acestuia o conduită eficientă în antrenament, atât în privinţa adaptării
depline la solicitări şi stresuri, cât şi în privinţa desăvârşirii tehnico-
tactice şi rezolvării optime a situaţiilor problematice din cadrul jocu-
rilor oficiale.
Se cunosc trei tipuri de pregătire psihologică, şi anume: de bază,
specifică ramurii sau probei sportive şi pentru concurs.
Pregătirea pentru concurs (joc oficial) cuprinde întreg ansamblul
de măsuri, acţiuni, eforturi întreprinse de sportivi şi tehnicieni în
vederea obţinerii unei performanţe preliminare.
Se cunoaşte faptul că principala caracteristică a activităţii spor-
tive constă din obţinerea performanţelor în condiţii competiţionale, de
întrecere.
După M. Epuran (2001), „este necesar ca sportivul să înveţe şi
conduite de comportare specifice concursului, să înveţe să se stăpâ-
nească, să-şi adapteze acţiunile la situaţiile grele sau surprinzătoare,
să-şi păstreze prospeţimea psihică atât înainte, cât şi în timpul
concursului, şi încă multe altele. Scopul pregătirii psihice pentru con-
curs constă din formarea la sportiv a unui sistem de atitudini şi
conduite cu caracter operaţional şi reglator, prin care acesta să se adap-
teze suplu şi creator la situaţiile concursului şi la acţiunile adversarilor”.
Însă tot după acelaşi autor, „oricâte metode s-ar folosi, oricât de
sofisticate, dacă s-ar recurge pentru pregătirea psihică a unui concurs
la cei mai renumiţi psihologi, toate acestea vor avea eficienţă redusă
dacă nu se vor baza pe o solidă pregătire psihică generală” (M. Epuran,
1990).
Foarte important de ştiut pentru tehnicienii care activează în
domeniul performanţei sportive este şi aspectul pe care trebuie să ne
bazăm atunci când discutăm despre pregătirea psihică pentru concurs.
În această idee, ne referim la două laturi, şi anume: pregătirea psihică
generală pentru concurs şi pregătirea psihică pentru un anumit concurs.
Jocul de fotbal are drept caracteristică principală conduita inteli-
gent-motrică, jucătorul putând rezolva situaţiile concrete din timpul
jocului fie prin scheme învăţate, fie prin descoperirea altora, deci,
printr-o rezolvare creatoare (euristică).
68

Se subliniază astfel, încă o dată, importanţa deosebită şi necesi-
tatea folosirii pregătirii psihologice în procesul de antrenament al
tuturor sportivilor.
Remarcăm legătura dintre conţinutul psihologic al pregătirii
fizice, tehnice, tactice, biologice cu procesul de dezvoltare permanentă
a capacităţii de performanţă a sportivilor.
5. Pregătirea biologică
În sportul contemporan, pregătirea biologică, reprezentată de
refacerea capacităţii de efort şi de recuperarea sportivilor, a devenit o
componentă extrem de importantă a procesului de antrenament.
Refacerea organismului după efort este reprezentată de mijloa-
cele naturale şi artificiale provenite din mediul intern sau extern
folosite în scopul accelerării proceselor de reechilibrare a funcţiilor
organismului şi chiar a depăşirii capacităţii funcţionale actuale.
Capacitatea de refacere după efort depinde de o serie de factori,
cum ar fi: gradul de antrenament şi forma sportivului, vârsta jucătoru-
lui, vechimea în sport, factorii extrasportivi (alimentaţia şi regimul de
viaţă sportivă).
Activitatea fotbalistică presupune o serie de aspecte specifice de
care antrenorii trebuie să ţină seama în procesul de dezvoltare perma-
nentă a capacităţii de performanţă a jucătorilor. Ne referim aici la
refacerea şi recuperarea permanentă, la faptul că efortul şi refacerea
trebuie să corespundă cerinţelor competiţionale şi la condiţiile climati-
ce în care se desfăşoară antrenamentele şi jocurile de fotbal.
În acest context, se folosesc următoarele tipuri de refacere:
¾ refacerea prin repaus;
¾ refacerea prin odihnă;
¾ refacerea prin somn;
¾ refacerea dirijată;
¾ refacerea prin alimentaţie;
¾ refacerea medicamentoasă;
¾ refacerea în care se folosesc factori balneohidroterapeutici sau
naturali;
¾ refacerea bazată pe regimul de viaţă specific al jucătorului.
Cunoaşterea capacităţii de refacere a fiecărui jucător din echipă
este foarte importantă, deoarece contribuie efectiv la alcătuirea progra-
mului de pregătire al acestora, influenţând şi frecvenţa participării
jucătorilor în cadrul anumitor jocuri (amicale, oficiale, turnee finale etc.).
69

Recuperarea se referă în special la readucerea jucătorului la
totala sa integritate fizică, fiziologică şi psihică în urma unor accidente
(fracturi, entorse, afecţiuni articulare etc.), îmbolnăviri sau stări grave
de supraantrenament. Indiferent de perioada în care se efectuează re-
cuperarea unui jucător, trebuie să asociem mijloacele medicale, igie-
nice etc., cu cele de recuperare psihică.
În această idee, considerăm necesar să amintim traumatismele
specifice importante care se întâlnesc frecvent la jucătorii de fotbal:
entorse la nivelul gleznei şi genunchiului, traumatisme la nivelul
genunchiului (în care sunt afectate ligamentele încrucişate, colaterale
şi meniscurile), fracturi, crampe şi întinderi musculare, rupturi muscu-
lare, contuzii şi întinderi ligamentare.
În fotbalul actual, pregătirea biologică are o importanţă deose-
bită, datorită specificului efortului şi al accidentelor destul de grave,
care pot apărea în timpul jocurilor la nivel de mare performanţă, fiind
necesare cunoaşterea şi aplicarea conţinutului psihologic al refacerii şi
recuperării cu implicaţii majore în obţinerea unui nivel optim al
capacităţii de performanţă al jucătorilor.
6. Pregătirea teoretică
Prin pregătire teoretică se înţelege ansamblul cunoştinţelor de
specialitate transmise de către antrenori în vederea aplicării în practică
a unor noţiuni, principii, reguli folosite pentru optimizarea randamen-
tului în competiţii.
Componentele de bază ale pregătirii teoretice sunt următoarele:
¾ cunoştinţe dobândite în urma pregătirii intelectuale generale;
¾ cunoştinţe de biomecanică, de fiziologie, de igienă, psihologie etc.;
¾ informaţii generale despre sport;
¾ noţiuni temeinice despre tehnica şi tactica jocului de fotbal;
¾ cunoaşterea precisă şi corectă a legilor jocului de fotbal ş.a.
Antrenorii împreună cu jucătorii trebuie să fie preocupaţi de o
permanentă optimizare a pregătirii teoretice, fapt realizat atât în proce-
sul de antrenament, cât şi în alte ocazii mai speciale (cantonament, zile
de odihnă, vacanţă ş.a.).
Noutăţile apărute în jocul de fotbal actual şi tendinţele acestuia,
modificările recente ale unor legi ale jocului impun o temeinică pregă-
tire teoretică atât a antrenorilor, cât şi a jucătorilor, fără de care nu se
pot obţine performanţele dorite şi nu se poate dezvolta capacitatea de
performanţă a jucătorilor de fotbal.
70

Capitolul III
EFORTUL ÎN JOCUL DE FOTBAL
Efortul este rezultatul multiplelor solicitări (musculare, cardio-

respiratorii, endocrino-metabolice, psihice etc.) la care este supus
organismul uman (omul) în timpul prestării unor activităţi de natură
diferită. Solicitările (stimulii) sunt fenomenele-cauză care provoacă feno-
menele-efect (reacţiile organismului) (D. Colibaba-Evuleţ, I. Bota, 1998).
Efortul sportiv este considerat a fi atât un stimul, un excitant
adecvat, cât şi un factor de stres, în situaţia când acesta solicită
mecanismele de adaptare ale organismului.
Capacitatea de efort fizic constă în posibilităţile sistemului
muscular activ de a elibera, prin glicoliză anaerobă sau fosforilare
oxidativă, energia necesară pentru producerea unui lucru mecanic cât
mai mare posibil şi menţinerea acesteia timp cât mai îndelungat
(I. Drăgan, 1989).
Solicitările la care este supus organismul sportivului sunt, în
general, strâns legate de procesele metabolice de eliberare a energiei,
care se produc sub imperiul aportului de oxigen, precum şi a
refluxului de autoreglare a celorlalte sisteme funcţionale (respirator,
cardiovascular etc.).
Astfel, vorbim despre:
¾ solicitări aerobe – în care nevoile de oxigen sunt acoperite în
timpul desfăşurării efortului;
¾ solicitări anaerobe – în care efortul se desfăşoară în condiţiile
unei datorii de oxigen (datorie „acoperită” abia după terminarea efor-
tului);
¾ solicitări mixte – în care momentele de solicitare aerobă sunt
intercalate cu momente, mai lungi sau mai scurte, de solicitare intensă
anaerobă ( I. Drăgan, 1994).
Solicitările de natură mixtă sunt specifice jocurilor sportive, în
fotbal având ca dominantă solicitările aerobe lactacide.
În jocul de fotbal, vorbim despre un efort mixt, aerob-anaerob, în
care sunt implicate cele trei procese de eliberare a energiei şi anume:
1) aerob;
2) anaerob alactacid;
3) anaerob lactacid.
Ca urmare, teoretic, se pot decala cele trei surse de energie utili-
zabile pentru contracţia musculară. De fapt, este vorba de descrierea şi
71

resinteza ATP, pentru că numai transformarea ATP şi ADP+P poate
elibera energia necesară contracţiei musculare, iar orice altă formă de
energie va trebui să aibă ca finalitate resinteza ATP.
Pe scurt (după L. Legros, 1980, citat de V. Cojocaru, 1995),
aceste procese se caracterizează prin:
1) procesul anaerob alactacid se bazează fie pe transformarea
ATP în ADP, fie pe resinteza ATP prin mijlocirea consumării „pool”-ului
fosfaţilor (fosfocreatina) care se găseşte în celula musculară. El poate
fi „susţinut” de procesul lactic care produce energia aşa-numită „secundară”;
2) procesul anaerob lactacid – dacă efortul continuă, rezerva de
fosfocreatină se epuizează; următoarea sursă de energie, necesară
contracţiei musculare, provine din transformarea glicogenului în
lactat. Energia eliberată va permite, pe de o parte, sciziunea ADP în
AMP şi resinteza AMP în ADP (calea aşa-zisă „primară”) şi, pe de
altă parte, resinteza fosfocreatinei (calea aşa-zisă „secundară”);
3) procesul aerob – dacă efortul continuă cu intensitate crescută,
acidul lactic, rezultat din transformarea glicogenului, anihilează acţiu-
nea enzimelor care permit resinteza glicogenului, iar efortul nu mai
poate fi continuat. Dacă efortul este mai puţin intens, o parte din
glicogenul transformat în acid piruvic trece în ciclul de reacţii numit
„ciclul lui Krebs”, unde, în prezenţa oxigenului, este resintetizat.
După cum se cunoaşte, posibilităţile aerobe şi anaerobe caracte-
rizează pragul funcţional al metabolismului energetic (energogenezei),
posibilităţile energetice ale individului.
În timpul activităţii musculare, diferite mecanisme energetice se
angajează diferit în lucru, respectiv, cu o desfăşurare fazică. În acest
sens, A. Demeter (1972), menţionează: „De la începutul efortului,
energogeneza îmbracă, pentru câteva minute, un aspect anaerob şi
apoi mixt, anaerob-aerob, eforturile cu o durată mai mare de trei
minute devin din ce în ce mai aerobe, iar cele cu o durată mai mare de
6 minute sunt exclusiv aerobe”.
În jocul de fotbal, eforturile de tip anaerob alactacid şi lactacid
alternează cu momente de refacere şi intraefort, momente în care, pe
baza hiperventilaţiei pulmonare şi a energogenezei aerobe, se plăteşte
o fracţiune mai mare sau mai mică din datoria contractată în timpul
eforturilor anaerobe, în funcţie de nivelul mai ridicat sau mai scăzut al
capacităţii (P. Bendiu, Gh. Untea, 1994).
Acest joc sportiv se bazează pe o complexitate de mişcări, cu şi
fără minge, efectuate prin lupta directă cu adversarul, în condiţii
mereu schimbătoare şi de colaborare cu coechipierii.
Efortul jucătorului de fotbal este caracterizat de lipsa acţiunilor
ciclice, intensitatea jocului fiind submaximală, dar alternând, pe parcursul
72

celor peste 90 de minute de joc, în funcţie de desfăşurare, efortul de
intensitate maximală (anaerob) cu cel de intensitate minimală (aerob).
Prin urmare, efortul este diferit cantitativ şi calitativ, depinzând de:
¾ valoarea adversarului (la nivel de echipă şi de adversitate
directă);
¾ condiţiile de joc (teren, spectatori, condiţii atmosferice);
¾ nivelul pregătirii fizice şi tehnico-tactice;
¾ postul ocupat în echipă;
¾ calitatea stărilor psihice (emotivitate, atenţie, gândire, percep-
ţie etc.);
¾ strategia adoptată de echipa de conducere.
Efortul fizic în jocul de fotbal prezintă anumite caracteristici
importante de care obligatoriu trebuie să ţinem cont în procesul de
pregătire (I. Motroc şi V. Cojocaru, 1991).
Astfel, vorbim despre trei tipuri de dificultăţi, şi anume:
1) dificultăţi impuse de programul competiţional;
2) dificultăţi impuse de jocul în sine;
3) dificultăţi ce ţin de jucători.
Prima categorie se referă la durata lungă a programului competi-
ţional care se desfăşoară pe o perioadă de circa 9 luni, la regularitatea
jocurilor care produce o solicitare ritmică, la forma sportivă a jucăto-
rilor cu caracter bianual (tur-retur) şi la problemele de formă sportivă
privind programul echipei naţionale şi a echipelor de club angrenate în
cupele europene.
Vorbind despre jocul în sine, ne referim la durata lungă a unui
meci (peste 90 minute) comparativ cu durata altor sporturi, la terenul
de joc de dimensiuni mari, la numărul mare de jucători, la desfăşura-
rea jocului în aer liber indiferent de condiţiile atmosferice, la activita-
tea pe întreg parcursul jocului care se desfăşoară în condiţiile partici-
pării permanente (individuale şi colective) şi mai ales la condiţiile de
adversitate şi la cerinţele de solicitare ale fotbalului modern.
Dificultăţile ce ţin de jucători se referă la caracterul complex al
efortului în jocul de fotbal, la caracteristica tipului de efort în fotbal, la
efectuarea execuţiilor tehnico-tactice cu membrul inferior şi la com-
plexitatea componentei tactice având în vedere dimensiunile mari ale
terenului şi numărul mare de jucători.
Toate aceste aspecte subliniază caracterul specific şi complex al
efortului din jocul de fotbal, precum şi extrem de variata activitate
prestată în teren de jucători, cu implicaţii metodice deosebite în proce-
sul de pregătire.
73

Capitolul IV
FORMA SPORTIVĂ
Forma sportivă (denumită de unii autori condiţie fizică optimă)

reprezintă suportul obţinerii marilor performanţe, scopul final al antrena-
mentului jucătorilor programat într-un macrociclu de pregătire.
Aceasta reprezintă o stare superioară de adaptare concretizată în
obţinerea celor mai bune performanţe în jocurile oficiale (campionatul
intern, cupe europene, campionate europene şi mondiale).
Forma sportivă depinde de o serie de factori obiectivi şi subiec-
tivi (A. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu, 2002).
Dintre factorii obiectivi, enumerăm starea de sănătate, rezulta-
tele obţinute în competiţii, rezultatele obţinute la probele de control,
valorile indicilor funcţionali etc., iar dintre cei subiectivi, nivelul pro-
ceselor şi fenomenelor psihice, dorinţa de antrenament şi competiţie,
încrederea în forţele proprii, capacitatea de refacere optimă etc.
De formă sportivă putem discuta începând chiar de la copii şi
până la jucătorii de mare performanţă, cu precizarea că aceasta are un
caracter ascendent, determinat de procesele de maturizare, nivelul
aptitudinilor sportivilor, de stagiu de pregătire sportivă etc.
La jucătorii de mare performanţă, forma sportivă este mai stabilă
decât la jucătorii începători, având o perioadă mai îndelungată de
menţinere la nivel superior.
Ţinând cont de cele trei perioade ale unui macrociclu, eviden-
ţiem caracterul fazic al formei sportive, şi anume:
¾ perioada pregătitoare, corespunzătoare fazei de instalare sau
de obţinere a formei sportive;
¾ perioada competiţională, corespunzătoare fazei de valorificare
sau manifestare a formei sportive;
¾ perioada de tranziţie corespunzătoare fazei de scoatere organi-
zată din formă şi refacere a capacităţii de efort.
Forma sportivă a jucătorilor este legată şi de calendarul com-
petiţional existent în jocul de fotbal. Acesta fiind structurat în forma
jocurilor de campionat tur-retur, este necesară valorificarea formei
sportive o perioadă îndelungată (durata turului şi returului), aspect
foarte dificil de realizat.
74

În fotbal, jucătorii manifestă un randament optim aproximativ
patru-cinci meciuri, după care urmează o perioadă de scădere de două-
trei săptămâni şi din nou o creştere a randamentului pentru trei-patru
săptămâni. Vârful de formă sportivă trebuie astfel obţinut, încât să fie
la momentul jocului oficial (jocurilor) cel mai important din perioada
competiţională.
Durata formei sportive individuale a jucătorilor de fotbal este
influenţată de o serie de factori, dintre care enumerăm:
¾ vârsta jucătorilor şi motivaţia individuală pentru devenire
sportivă (măiestrie sportivă) în fotbal;
¾ valoarea sportivă a jucătorilor – talentul pentru fotbal şi starea
de antrenament;
¾ starea de sănătate perfectă, reprezentată de o economie
funcţională maximă în repaus şi de posibilitatea de a se concentra şi
răspunde cu întreaga energie situaţiilor de joc;
¾ capacitatea psiho-fizică a jucătorilor şi adaptarea lor la efortul
variat din fotbal, prin executarea simplă, rapidă şi eficientă a mişcă-
rilor cu şi fără minge;
¾ viteza de răspuns a organismului la cerinţele competiţiilor –
jocuri interne şi internaţionale de mare răspundere, performanţă;
¾ valoarea adversarilor şi dificultatea competiţiilor la care parti-
cipă echipa si jucătorii;
¾ alimentaţia, viaţa sportivă, excesele, abuzurile şi echilibrul
total între substanţele toxice şi cele necesare refacerii;
¾ refacerea rapidă în condiţii diferite de anotimp, starea tere-
nului etc. (cf. V. Stănculescu, 1999).
După acelaşi autor, menţinerea formei sportive în fotbal se poate
realiza prin: alternarea efortului general cu cel specific, a celui aerob
cu cel anaerob, schimbarea locului şi mijloacelor de antrenament,
micşorarea duratei antrenamentelor, administrarea susţinătoarelor de
efort, rezolvarea tuturor problemelor jucătorilor.
Scoaterea din formă sportivă a jucătorilor este necesară chiar
dacă aceştia pot obţine încă rezultate bune şi se realizează la sfârşitul
perioadei competiţionale sau după terminarea unei competiţii impor-
tante (turneu final al C.E. sau C.M.), prin scăderea volumului şi a
intensităţii efortului şi trecerea la lucru nespecific (T. Petrescu şi
O. Dehelean, 2001).
În multe situaţii, se poate evidenţia ieşirea din formă sportivă a
jucătorilor datorită unor factori perturbatori, cum ar fi: accidentările
75

suferite de aceştia, regimul de viaţă necorespunzător, stări conflic-
tuale, efectele suprasolicitării etc.
În ceea ce priveşte pregătirea psihologică, se poate spune că
aceasta are o importanţă deosebită în obţinerea performanţelor superi-
oare prin atingerea formei sportive optime a jucătorilor în competiţiile
majore din sezonul competiţional.
Nu de puţine ori, o echipă a reuşit să obţină un rezultat superior
prinzând o formă sportivă optimă, datorită unei mobilizări psihice
deosebite.
În acest context, nivelul formei sportive se găseşte în strânsă
legătură cu valoarea sportivă a jucătorilor, cu talentul şi disponibili-
tăţile lor pentru performanţă, cât şi cu măiestria antrenorilor care stă la
baza afirmării fotbaliştilor, atât pe plan intern, cât şi internaţional.
76

Capitolul V
PERIODIZAREA ANTRENAMENTULUI
ÎN FOTBAL
În fotbal, ciclul anual de antrenament cuprinde următoarele perioade:

¾ pregătitoare;
¾ precompetiţionale;
¾ competiţionale;
¾ de tranziţie.
Fiecare perioadă are propriile obiective şi caracteristici, existând
o relaţie importantă între ele şi calendarul competiţional, ţinând cont
de specificul jocului de fotbal, în care perioadele pregătitoare au o
durată de aproximativ 3 luni, iar cele competiţionale de 8 luni.
Perioada pregătitoare este consacrată, în primul rând, unei

pregătiri de bază, în scopul realizării unei pregătiri fizice optime.
În această perioadă, componentele antrenamentului au următoa-
rele procentaje:
¾ pregătire fizică generală – 45%;
¾ pregătire fizică specifică – 15%;
¾ pregătire tehnică – 30%;
¾ pregătire tactică – 10 %.
Obiectivele majore ale perioadei pregătitoare sunt:
¾ asigurarea dezvoltării pregătirii fizice generale şi a capacită-
ţilor motrice;
¾ consolidarea elementelor tehnice însuşite şi îmbogăţirea arse-
nalului tehnic cu procedee noi şi eficiente (completarea bagajului de
deprinderi şi priceperi motrice);
¾ perfecţionarea acţiunilor tactice corespunzătoare propriei con-
cepţii de joc;
¾ asigurarea unui climat de pregătire caracterizat prin muncă,
disciplină, seriozitate;
¾ înlăturarea deficienţelor constatate la unele componente ale
antrenamentului.
77

În scopul îndeplinirii obiectivelor, perioada pregătitoare se îm-
parte în două etape, prima fiind pentru pregătirea generală şi a doua
pentru pregătirea specială (perioada precompetiţională).
Prima etapă vizează readaptarea organismului la un efort sus-
ţinut şi creşterea capacităţii funcţionale a acestuia, dezvoltarea com-
plexă a capacităţilor motrice şi completarea bagajului de priceperi şi
deprinderi motrice.
Mijloacele utilizate se deosebesc de cele competiţionale, având
un caracter general sau fiind împrumutate din alte discipline sportive,
în special din atletism şi gimnastică.
În această etapă, antrenamentele echipelor de seniori vor avea la
început o durată cuprinsă între 45 şi 60 minute, ajungând treptat la o
durată de 180-200 minute la sfârşitul acestei perioade, pregătirea
realizându-se în două, trei lecţii zilnice. Intensitatea va fi mai mică
decât volumul de antrenament şi nu va depăşi la sfârşitul acestei etape
50-60%.
A doua etapă, perioada precompetiţională, urmăreşte instala-

rea formei sportive prin:
¾ dezvoltarea capacităţilor motrice specifice fotbalului;
¾ perfecţionarea pregătirii tehnico-tactice cu accent pe structu-
rile care se vor aplica în joc;
¾ pregătirea psihică specifică şi de concurs.
Pentru pregătirea fizică, se folosesc metode specifice şi mijloace
tehnico-tactice corespunzătoare, atât în cadrul antrenamentelor colecti-
ve, cât şi în cele individualizate.
Mijloacele tehnico-tactice se folosesc în condiţii apropiate de joc
şi în condiţii de joc. Pregătirea capătă un caracter integral la sfârşitul
acestei perioade, atunci când jocurile de verificare devin principalele
mijloace de pregătire.
În perioada precompetiţională, ponderea componentelor antrena-
mentului şi jocului este următoarea:
¾ pregătire fizică – 40%;
¾ pregătire tactică – 15%;
¾ joc – 15%.
Perioada precompetiţională cuprinde tot două etape (pregătire
generală şi specială), în care se urmăreşte dezvoltarea sau perfecţio-
narea următoarelor componente.
78

În etapa de pregătire generală se va pune accentul pe dezvoltarea
rezistenţei generale, forţei, mobilităţii generale, pe activităţi comple-
mentare şi de recuperare.
În prima parte a etapei de pregătire specială, se va insista pe teh-
nica jocului cu minge, pe îmbunătăţirea rezistenţei generale în condiţii
de joc, pe dezvoltarea forţei generale şi specifice, pe dezvoltarea
mobilităţii generale în condiţii complexe (de joc) şi pe dezvoltarea
vitezei (accent pe lucrul cu mingea).
Se va lucra cu o intensitate caracterizată printr-o creştere progre-
sivă, în timp ce volumul şi durata antrenamentelor rămân constante.
În partea a doua a etapei de pregătire specială, se urmăreşte
îmbunătăţirea prestaţiei tehnico-tactice a jucătorilor în condiţii de joc,
dezvoltarea formelor de manifestare a vitezei adaptate la condiţiile
neprevăzute din timpul jocului, dezvoltarea rezistenţei specifice şi a for-
ţei, punând accentul pe relaţia forţă-viteză (N. Comucci şi M. Viani, 1988).
Planificarea mijloacelor şi metodelor în această parte trebuie să
includă jocuri la două porţi, cu o durată mărită progresiv (diferenţiat
pentru copii, juniori şi seniori), până la obţinerea timpului regulamen-
tar de joc.
În ceea ce priveşte efortul, pregătirea se caracterizează prin
scăderea volumului de lucru şi creşterea intensităţii, antrenamentele
având o durată care scade treptat de la 150-200 minute la 90-120 minute.
Perioada competiţională are o specificitate aparte, având în

vedere probleme legate de participarea echipelor la competiţiile oficia-
le, fus orar, deplasări etc.
Jocurile oficiale importante, fiind numeroase, solicitările compe-
tiţionale determină o abordare precisă a planificării antrenamentelor în
această perioadă.
În această idee, se urmăreşte:
¾ menţinerea capacităţii competiţionale a jucătorilor la cel mai
ridicat nivel şi pe cât posibil creşterea acesteia;
¾ creşterea omogenităţii echipei;
¾ abordarea specifică pentru unele jocuri oficiale cu miză foarte mare;
¾ efectuarea unor pregătiri speciale cu jucătorii unor loturi re-
prezentative, în vederea realizării de către aceştia a unor performanţe
internaţionale;
¾ menţinerea gradului de sănătate a componenţilor echipei.
79

Volumul de lucru este reprezentat de următoarele procente:
¾ pregătire fizică – 20%;
¾ pregătire tactică – 15%;
¾ joc – 40%.
În primele două, trei săptămâni ale acestei perioade, caracterul
antrenamentelor este aproape identic cu cel din etapa de pregătire
specifică, în sensul scăderii volumului şi creşterii intensităţii, precum
şi al menţinerii în ciclurile interjocuri a antrenamentelor de viteză-
forţă şi a celor de rezistenţă în regim de viteză.
În această perioadă, controlul medical devine un indicator care
determină orientarea antrenamentului şi individualizarea acestuia.
În timpul antrenamentelor colective, se folosesc mijloace speci-
fice nivelului de pregătire al jucătorilor care alcătuiesc lotul echipei,
punându-se accentul însă şi pe abordarea individuală a unor compo-
nente ale antrenamentului.
Echipele de mare performanţă, în perioada competiţională, pot
desfăşura două antrenamente cu solicitare mare (efort maxim). Aceste
antrenamente se vor desfăşura fie în două zile consecutive, fie cu
intercalarea unei zile de refacere activă.
În general, este bine ca antrenamentele din această perioadă să
se desfăşoare la ora jocului oficial, iar pe cât posibil, echipa să se
antreneze măcar o dată pe terenul pe care se dispută meciul.
Perioada competiţională în jocul de fotbal, în campionatul intern,
cuprinde sezonul de toamnă (tur) şi sezonul de primăvară (retur).
Ambele sezoane conţin 13-17 săptămâni pentru echipele de mare
performanţă (25-30 de jocuri oficiale – campionat, cupă, competiţii
internaţionale). Antrenorii acestor echipe trebuie să ţină cont şi de
faptul că pregătesc şi jucători care sunt convocaţi la diferite loturi
reprezentative, având un număr mai mare de partide jucate în plus faţă
de ceilalţi coechipieri.
Pregătirea continuă în această perioadă prin folosirea jocurilor
şcoală, de verificare sau de pregătire, programate de obicei la mijlocul
perioadei din cadrul unui microciclu de pregătire (de exemplu, dacă
meciurile oficiale au loc duminica, meciurile amicale se programează
în zilele de miercuri sau joi) şi care pot avea loc săptămânal. Pregă-
tirea se desfăşoară după o modelare integrală, în care elementele
tehnico-tactice şi fizice sunt efectuate în condiţii de solicitare
complexă, caracteristice activităţii competiţionale.
80

În antrenamente, pregătirea fizică are un caracter de indivi-
dualizare analitică şi de omogenizare a rezistenţei specifice, punându-se
accentul pe dezvoltarea capacităţilor motrice specifice fotbalului. De
asemenea, se vor perfecţiona pregătirea tehnică şi cea tactică pen-tru
susţinerea activităţii competiţionale, dar se va dezvolta şi gândirea
tactică pe fondul unei pregătiri psihologice de concurs optime.
Perioada de tranziţie
Această perioadă urmăreşte refacerea capacităţii de efort în
vederea începerii unui nou ciclu de pregătire, cu asigurarea fazei de
supracompensare pentru efortul viitor.
Asigurarea odihnei active în această perioadă se realizează prin
reducerea treptată a efortului faţă de nivelul acestuia din perioada
competiţională, eliminarea oboselii fizice şi nervoase, prevenirea sur-
menajului şi menţinerea indicilor de pregătire tehnico-tactică.
Durata acestei perioade este influenţată de nivelul de pregătire al
jucătorilor, de stadiul în care se află, precum şi de „distanţa” până la
momentul reînceperii antrenamentelor, la copii fiind de aproximativ
6-7 săptămâni, iar la jucătorii de performanţă, de 1-3 săptămâni.
Metodele şi mijloacele folosite în antrenamente se vor schimba,
dar vor fi orientate spre menţinerea capacităţilor fizice ale jucătorilor,
permiţând desfăşurarea la un nivel valoric optim a perioadei de
tranziţie.
81

Capitolul VI
PLANIFICAREA ŞI EVIDENŢA ANTRENAMENTULUI

ÎN FOTBAL
În fotbal, planificarea şi evidenţa procesului de antrenament

reprezintă o necesitate obiectivă în demersul obţinerii performanţelor
superioare.
Prin planificare se înţelege „activitatea de elaborare amănunţită
şi precisă a obiectivelor de instruire şi de performanţă, precum şi a
mijloacelor, metodelor şi formelor de organizare adecvate scopurilor
propuse” (A. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu, 2002).
Elaborarea planurilor constituie o activitate ce trebuie realizată
de către fiecare antrenor, indiferent de nivelul la care lucrează, respec-
tând anumite cerinţe, cum ar fi:
¾ îmbinarea planurilor de perspectivă cu cele curente;
¾ precizarea verigii principale a pregătirii;
¾ îndeplinirea ritmică a planului;
¾ conducerea colectivă a activităţii de pregătire;
¾ controlul îndeplinirii planului;
¾ activitatea creatoare a antrenorului şi jucătorului.
Planificarea antrenamentului sportiv trebuie să se facă pe baza
cunoaşterii profunde a conţinutului şi efectelor metodelor, mijloacelor
şi formelor de pregătire, a altor factori cu influenţe pozitive şi chiar a
celor perturbatori, a caracteristicilor specifice fotbalului, dar şi a posi-
bilităţilor şi particularităţilor echipei şi jucătorilor.
Ciclurile de pregătire sunt formele generale ale structurii de
organizare a antrenamentului, referindu-ne aici la:
¾ macrostructura sau structura ciclurilor mari de antrenament (în
fotbal, două macrocicluri cu o durată de 6 luni);
¾ mezostructura sau structura ciclurilor de durată medie (în
fotbal, cel mai frecvent se folosesc mezociclurile cu o durată de 4
săptămâni);
¾ microciclurile sau structura ciclurilor săptămânale, care cu-
prind succesiunea lecţiilor de antrenament din cadrul unei săptămâni.
82

În această idee, vorbim despre următoarele planuri de pregătire:
¾ planul de perspectivă;
¾ planul anual;
¾ planul de etapă;
¾ planul săptămânal;
¾ planul de antrenament.
Planul de perspectivă conţine ideile importante, principiile,

direcţiile principale de dezvoltare a procesului de pregătire pe o peri-
oadă mai îndelungată de 2 ani (pregătire pentru campionat european
sau mondial).
Elementele de conţinut ale acestui plan sunt:
¾ caracterizarea fotbalului pe plan mondial;
¾ concluziile analizei participării echipei la ultimul campionat
mondial sau european;
¾ caracterizarea lotului echipei;
¾ prognoza rezultatelor pentru următoarea competiţie majoră;
¾ criteriile de selecţie;
¾ modelul pregătirii;
¾ modelul competiţional;
¾ elementele esenţiale de progres şi limită;
¾ locuri şi forme de pregătire pe ani şi etape;
¾ cerinţe organizatorice, administrative şi medicale ce trebuie
asigurate.
Planul anual (pe macrociclu) (Anexa 1) reprezintă prima subdi-

viziune a planului de perspectivă şi are următoarele componente:
¾ calendarul competiţional;
¾ obiectivele de pregătire şi performanţă;
¾ periodizarea antrenamentului;
¾ mijloacele şi formele de pregătire;
¾ evoluţia formei sportive;
¾ caracterizarea nivelului de pregătire a jucătorilor;
¾ datele controlului medical.
Obiectivele de pregătire se referă la elementele de conţinut ale
componentelor antrenamentului şi se stabilesc atât individual, cât şi
pentru întreaga echipă.
Obiectivele de performanţă se referă la locul sau locurile pe care
trebuie să se claseze echipa la sfârşitul competiţiei.
83

Planul de etapă (pe mezociclu) (Anexele 2-4) se desprinde din
planul anual şi realizează o planificare a pregătirii pe o perioadă de
3-6 săptămâni, cel mai frecvent fiind folosite mezociclurile de 4 săptămâni.
În funcţie de caracteristicile şi locul etapei în cadrul perioadei
respective, acest plan are următoarele componente:
¾ obiective intermediare de pregătire şi de performanţă;
¾ structura şi tipul ciclurilor săptămânale de antrenament;
¾ principalele grupe de mijloace;
¾ aprecieri asupra îndeplinirii obiectivelor planificate.
Planul săptămânal (pe microciclu) (Anexa 5) se realizează

pentru o săptămână de pregătire, în care fiecare lecţie de antrenament
are particularitatea sa, fiind în legătură permanentă cu celelalte lecţii,
în scopul îndeplinirii obiectivelor respective.
Numărul şi tipul antrenamentelor dintr-un ciclu săptămânal de
pregătire diferă de la o echipă la alta în funcţie de obiectivele urmărite,
nivel şi condiţii de pregătire etc., antrenorii având un rol important în
realizarea optimă a procesului de antrenament. Referitor la selecţio-
narea şi programarea mijloacelor, aceştia trebuie să asigure însuşirea
şi perfecţionarea continuă a componentelor antrenamentului, să contri-
buie eficient la creşterea randamentului jucătorilor, să pregătească
echipa în funcţie de particularităţile adversarului din jocul următor, să
îndeplinească obiectivele intermediare şi operaţionale din ciclul săptă-
mânal respectiv.
Planul de antrenament (lecţia de antrenament) (Anexa 6) re-

prezintă documentul de planificare cel mai operativ al antrenorului şi
cuprinde o înşiruire metodică a mijloacelor de îndeplinire a obiec-
tivelor propuse – exerciţii, dozare, indicaţii metodice, observaţii, prin
intermediul fiecărei verigi din lecţia respectivă.
În elaborarea planului de antrenament, trebuie să ţinem seama de:
¾ alternarea tipurilor de lecţie;
¾ numărul şi caracterul temelor care nu trebuie să depăşească
posibilităţile de influenţare eficientă a acestora;
¾ precizarea structurii lecţiei în concordanţă cu tipul lecţiei.
Lecţia de antrenament este structurată pe trei părţi, şi anume:
¾ partea introductivă – încălzirea;
¾ partea fundamentală;
¾ partea de încheiere.
84

În partea introductivă – încălzire –, se prezintă temele antrena-
mentului şi se realizează încălzirea generală şi specifică a jucătorilor
pentru efortul din antrenament.
Partea fundamentală se referă la metodele şi mijloacele folosite
pentru realizarea obiectivelor lecţiei (formaţii de lucru, dozare, jocuri
cu temă etc.).
Revenirea organismului jucătorilor după efortul prestat în antre-
nament, cât şi prezentarea unor indicaţii metodice şi observaţii se
realizează de către antrenori în partea de încheiere a lecţiei.
De asemenea, înainte de începerea lecţiei, antrenorul trebuie să
ştie cu precizie starea terenului pe care se lucrează, numărul jucăto-
rilor şi al materialelor ajutătoare, în scopul desfăşurării în condiţii
corespunzătoare a antrenamentului respectiv.
Evidenţa antrenamentului se referă la înregistrarea sistematică
şi obiectivă a unor date privind conţinutul pregătirii, precum şi a unor
elemente care permit antrenorului să aprecieze activitatea propriilor
jucători în funcţie de obiectivele stabilite în planurile de perspectivă şi
curente, elaborate pentru diferite perioade.
Această activitate este în strânsă legătură cu planificarea antre-
namentului şi se referă la fiecare jucător în parte (posturi), la grupe de
jucători (compartimente) şi la întreaga echipă.
Antrenorul trebuie să aibă o evidenţă clară asupra procesului de
pregătire al echipei, toate datele necesare fiind consemnate în caietul
acestuia, care reprezintă cel mai important document de evidenţă.
Caietul antrenorului cuprinde date referitoare la evidenţa preli-
minară, curentă şi de bilanţ a activităţii jucătorilor.
În general, în acest document de evidenţă, trebuie să se regă-
sească următoarele:
¾ graficul planului anual;
¾ calendarul competiţional;
¾ planurile de etapă, săptămânale şi de antrenament în funcţie
de periodizare;
¾ datele individuale;
¾ datele controlului medical;
¾ fişele individuale pe componentele antrenamentului;
¾ testele fizice şi tehnico-tactice (rezultatele şi interpretarea acestora);
¾ prezenţa la antrenamente;
¾ evidenţa jocurilor oficiale şi amicale;
¾ acţiunile de selecţie.
85

86

ANEXA 2
PLAN DE ETAPĂ
de la ............ până la .................
Perioada competiţională................
Echipa...........
Obiectivele etapei
1. Consolidarea încadrării celor doi fundaşi centrali atât în
jocul „de zonă”, cât şi „om la om”, în funcţie de fază, cu preluarea
alternativă a rolului de libero.
2. Dezvoltarea capacităţii mijlocaşilor şi înaintaşilor de a
recupera cât mai multe mingi de la adversar.
3. Îmbunătăţirea jocului la fazele fixe în atac şi apărare.
Fizic: Tehnico-tactic:
1. Dezvoltarea vitezei de reacţie şi 1. Respingerea mingii cu capul din
execuţie centrare
2. Dezvoltarea forţei 2. Precizia pasei lungi
Fundaşi
3. Dezvoltarea mobilităţii şi supleţei 3. Deposedările din faţă

Mijloace: Mijloace:
1. Ex. de 1x1 pe zone diferite la 16 m 1. Ex. teh.-tac. pe jumătate de teren
2. Ex. de forţă circuit, jocuri în supra- 2. Ex. de pasare între 2-3 jucători
feţele de pedeapsă şi de poartă 3. Ex. sub formă de joc 2x2, 2x3
3. Ex. de stretching
1. Dezvoltarea rezistenţei (apărare şi 1. Recuperarea mingii în 2, 3 jucători
atac) 2. Lovirea mingii cu capul
Mijlocaşi
2. Dezvoltarea rezistenţei în regim de Mijloace:

viteză 1. Jocuri 3x3, 4x4 cu temă
Mijloace: 2. Exerciţii cu adversari semiactivi
1. Alergare pe teren variat, nisip şi activi pe zone specifice
2. Jocuri 8x8 pe jumătate de teren
3. Jocuri 4x4, 3x3 pe ¼ teren
1. Dezvoltarea vitezei explozive 1. Precizia pasei şi lovirii la
2. Îmbunătăţirea capacităţii de efort finalizare
anaerob 2. Calitatea centrării
Atacanţi
Mijloace: Mijloace:
1. Ex. cu mingea pe distanţe scurte 1. Ex. de pasare şi tras la poartă
pentru finalizare 2. Structuri teh.-tac. specifice
2. Ex. de finalizare „sub presiune”
3. Jocuri 2x2, 3x3, în suprafaţa de
pedeapsă
87

88

89

ANEXA 5
PLAN SĂPTĂMÂNAL
Perioada competiţională.............
Echipa...........
Obiective
1. Individualizarea pregătirii pentru valorificarea optimă a dis-
ponibilităţilor fiecărui jucător.
2. Dezvoltarea calităţilor motrice combinate viteză în regim de
forţă, rezistenţă în regim de viteză etc.
3. Automatizarea unor combinaţii tehnico-tactice specifice parti-
cularităţilor propriei echipe, atât în atac, cât şi în apărare.
4. Dezvoltarea capacităţii de gândire tactică în diferite situaţii
ale jocului.
Clubul ........................... Antrenorul...........................

Factorii antrenamentului/zile L M M J V S D
Pregătirea organismului pentru efort (min.) 20 20 20 20 20 20
Individualizare (min.) 70 70
Pregătirea fizică specifică (min.) 15
joc oficial
Pregătirea fizică generală (min.) 35
Pregătirea tactică (min.) 30 30 30
Pregătirea tehnică (min.) 30 50 15
Jocuri de verificare (min.) 90
Jocuri oficiale (min.)
Şedinţe de pregătire şi analiză (min.) 15 15 15 15 30
90

ANEXA 6
PLAN DE ANTRENAMENT
Grupa:........ Antrenamentul:........
Antrenor:............ Data:..............
Nr. jucători: 16 jucători Caracterul: Tehnico-Tactic
Teren: Durata: 90’
Materiale: 8 mingi, 4 jaloane, 4 pieptăraşe. Intensitate: 60%
Obiective: Consolidarea pasei lungi şi a marcajului.
Repetări
Durată
Pauză
Nr. Structură
Mijloace Observaţii
ctr. antrenament
Alergare uşoară. 5’ Accent pe

Încălzirea Lucru cu mingea indivi- 5’ frecvenţa
Pregătirea dual. 5’ paselor şi
1 Lucrul în 2 – pasă, prelua- intensitatea
organismului
pentru efort re, menţinere – jonglerii. 5’ lucrului.
(20’) Joc 4x2 din 2 atingeri
Transmiteri ale mingii la 5’
20-35m de pe loc, dar de
pe zonele lor.
Pase în lung de linie şi 5’ Se va
diagonală. executa pe
Partea
Exerciţii 2x1 şi 1x2 pentru 10’ zona
2 fundamentală
calitatea dublajului şi specifică
(40’)
marcajului la 16m. fiecărui
Exerciţii 2x2 cu schimb 10’ jucător.
de adversar.
Pasă lungă şi accelerare 10’
din zonă.
Joc cu temă 4x4 jocul liber, dar cu Se joacă la

3
(25’) marcaj strict. porţi mari.
Revenire Mers cu respiraţie.

4 Exerciţii de relaxare.
(5’)
Accent pe precizia pasei
lungi şi ieşirea din zona
5 Indicaţii
proprie în atac.
Inteligenţă în deposedare.
91

Capitolul VII
LECŢIA DE ANTRENAMENT ÎN FOTBAL.

TIPURI DE ANTRENAMENT
1. Lecţia de antrenament
În procesul de pregătire din fotbal se folosesc, mai frecvent, lec-
ţiile de antrenament structurate pe trei părţi – partea de introdu-
cere/încălzire, fundamentală şi de încheiere, în funcţie de perioada de
pregătire, obiectivele şi conţinutul lecţiei, dar mai ales de nivelul de
pregătire al jucătorilor.
Partea introductivă – încălzirea –, cuprinde organizarea colectivu-

lui, prezentarea şi explicarea conţinutului lecţiei, repartizarea jucători-
lor pentru începerea exerciţiilor fizice, încălzirea generală şi specifică
a jucătorilor.
Încălzirea are durata cea mai mare în perioada pregătitoare
(30 min.) şi cea mai mică în perioada competiţională (15 min.). Aceasta
constă dintr-un complex de exerciţii fizice special selectate, executate
de jucător în scopul pregătirii organismului pentru efortul din antrenament.
În fotbal, vorbim despre o încălzire generală şi specifică a jucătorilor.
Încălzirea generală trebuie să dezvolte capacitatea generală de
lucru a organismului, în special prin intensificarea funcţiilor vegeta-
tive. Durata acestui tip de încălzire este cuprinsă între 5 şi 15 min.
(durata ideală este de 10-15 min), în funcţie de nivelul de pregătire al
jucătorului, dar mai ales de rezistenţa lui generală. Prima parte a
încălzirii se încheie cu exerciţii care măresc amplitudinea mişcărilor,
în antrenamentul colectiv, mai ales în perioada pregătitoare, aceasta
poate fi înlocuită cu un joc de scurtă durată (10-15 min.), precedat de o
alergare uşoară de 2-3 min.
Încălzirea specifică trebuie să-l pregătească pe jucător pentru
executarea primelor exerciţii din partea fundamentală, în fotbal fiind
cele axate pe lucrul cu mingea.
Alegerea exerciţiilor este determinată de specificul şi temele
lecţiei de antrenament, ţinând cont de particularităţile capacităţilor
motrice ale jucătorilor, de tempoul şi ritmul execuţiilor care vor urma.
Astfel, se folosesc exerciţii asemănătoare cu primele mijloace din
partea fundamentală.
92

Pentru asigurarea unei încălziri eficiente, este bine ca între
diferitele exerciţii să se introducă pauze (active sau pasive) cu durată
de 1-2 min. Durata totală a încălzirii trebuie să fie de aproximativ
30-35 min.
Încălzirea trebuie să respecte şi anumite cerinţe de ordin psiho-
fiziologic, cum ar fi:
¾ înainte de începerea antrenamentului propriu-zis, este reco-
mandabil ca jucătorii să practice un joc recreativ-distractiv, în scopul
începerii lucrului într-o bună dispoziţie;
¾ este bine ca, în unele ocazii, o dată sosiţi pe terenul de joc,
jucătorii să execute la comanda antrenorului o serie de acţiuni tehnico-
tactice, cum ar fi, de exemplu, un joc cu mingea, conducerea mingii,
variante de pase într-o formă uşoară etc., în perechi sau în grupuri
restânse, iar în alte ocazii, să facă încălzirea fără utilizarea mingii;
¾ o obişnuinţă bună este ca, înainte de a lua mingea de la antre-
nor, jucătorii să alerge timp de 12 min. (vara) sau 18 min. (iarna).
Când nu sunt condiţii, încălzirea se poate face de voie, dar cu atenţia
concentrată la comenzile antrenorului;
¾ faza de încălzire poate fi făcută într-o stare de totală relaxare,
prin jocuri, cum ar fi: „tăuraşul”, „măgarul la mijloc” sau fotbal-tenis.
Această activitate recreativă trebuie să fie precedată de câteva minute
de alergare uşoară, pentru a se preveni eventualele accidentări
(N. Comucci şi M. Viani, 1988).
Partea fundamentală are ca principale obiective creşterea nive-

lului de pregătire fizică generală şi specifică cu implicaţii în învăţarea
tehnicii şi tacticii, dezvoltarea capacităţilor motrice ale jucătorilor,
educarea calităţilor morale şi de voinţă, formarea deprinderilor şi pri-
ceperilor de executare independentă a acţiunilor tehnico-tactice şi a
rezolvării acestora în situaţii noi, neprevăzute.
Exerciţiile pentru învăţarea şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii se
execută imediat după încălzire, înainte ca jucătorii să resimtă obosea-
la. În funcţie de tipul lecţiei, la începutul părţii fundamentale, după
aceste exerciţii, se folosesc mijloacele pentru dezvoltarea vitezei sau
cele pentru dezvoltarea coordonării (îndemânării), iar cele pentru
dezvoltarea rezistenţei şi forţei, la sfârşitul părţii fundamentale.
În fotbal, trebuie să ţinem cont de faptul că, dezvoltarea capaci-
tăţilor condiţionale şi coordinative este strâns legată de perfecţionarea
tehnico-tactică a jucătorilor, ceea ce implică o abordare metodică
specifică a procesului de pregătire.
93

Durata acestei părţi este de aproximativ 80-90 min.
Partea de încheiere este obligatorie în toate lecţiile de antrena-
ment, având ca scop scăderea treptată a efortului şi revenirea indicilor
fiziologici ai jucătorilor la o stare apropiată de cea iniţială.
Se recomandă ca după un antrenament solicitant să nu se treacă
brusc la odihnă. Pentru această parte, mijlocul cel mai bun îl constituie
alergarea uşoară şi apoi mersul, plimbarea. Durata alergării este de
2-3 min., iar a mersului de 1-2 min.
Încheierea lecţiei de antrenament se poate face uneori şi printr-un
joc de durată mică (5-10 min.), numai în cazurile în care partea
fundamentală nu a solicitat corespunzător jucătorii din punct de vedere
psiho-motric (chiar şi în această situaţie, după joc sunt necesare
2-3 min. de exerciţii de relaxare).
La finalul fiecărei lecţii, antrenorul trebuie să discute cu jucăto-
rii, să facă unele aprecieri asupra comportamentului acestora în antre-
nament şi asupra rezolvării obiectivelor propuse, recomandări etc.
Durata totală a părţii de încheiere a antrenamentului este de 5-10 min.
2. Tipuri de antrenament
În scopul determinării unei tipologii a antrenamentului, lucrările
de specialitate au împărţit procesul de pregătire în patru categorii:
forme, genuri, tipuri, metode.
Astfel, în funcţie de formele de antrenament, discutăm despre:
¾ antrenament de iarnă;
¾ antrenament de vară;
¾ concurs de antrenament.
După genurile de antrenament, avem:
¾ antrenament tehnic,
¾ antrenament tactic;
¾ antrenament de condiţie;
¾ antrenament de pregătire fizică generală;
¾ antrenament de pregătire fizică specială;
¾ antrenament de compensaţie;
¾ antrenament complementar;
¾ antrenament de omogenizare;
¾ antrenament de rezistenţă;
¾ antrenament de viteză;
¾ antrenament extensiv;
94

¾ antrenament intensiv;
¾ antrenament independent;
¾ antrenament individualizat;
¾ antrenament colectiv;
¾ antrenament combinat;
¾ antrenament psihoton;
¾ antrenament ideomotor.
După tipurile de antrenament, vorbim despre:
¾ antrenament principal;
¾ antrenament de concurs;
¾ antrenament la altitudine.
În funcţie de metodele folosite în antrenament, ne referim la:
¾ antrenament autogen;
¾ antrenament funcţional;
¾ antrenament în circuit;
¾ antrenament cu intervale;
¾ antrenament cu repetări;
¾ antrenament izometric;
¾ antrenament izotonic.
Din punct de vedere psihopedagogic, în procesul de pregătire, se
mai foloseşte:
¾ antrenamentul psihologic;
¾ antrenamentul psihosomatic;
¾ antrenamentul invizibil;
¾ testul de antrenament.
Din punct de vedere biologic, există:
¾ antrenamentul metabolic;
¾ antrenamentul neuromuscular;
¾ vagotonii de antrenament;
¾ supraantrenamentul;
¾ regimul de antrenament;
¾ antrenament aerob;
¾ antrenament anaerob.
Toate aceste tipuri de antrenament pot fi folosite de antrenori pe
parcursul unui ciclu de pregătire, în funcţie de obiectivele de perfor-
manţă şi de pregătire, de etapele de pregătire în care se află echipa, de
condiţiile şi nivelul de pregătire al jucătorilor, de vârsta acestora, de
suportul financiar asigurat de club şi, nu în ultimul rând, de compe-
tenţele antrenorilor în raport cu cerinţele fotbalului actual.
95

În fotbal, pe lângă aceste categorii de antrenament, mai există şi
lecţia de antrenament suplimentară şi antrenamentul efectuat într-un
cadru diferit de cel obişnuit, antrenamente pe care le voi descrie în
continuare, fiind mai puţin cunoscute viitorilor antrenori de fotbal,
care pot aprofunda problematica acestora în vederea optimizării
procesului de pregătire.
Lecţia suplimentară se foloseşte în scopul creşterii nivelului de
pregătire şi este alcătuită în special din exerciţii fizice care sunt exe-
cutate de jucători în afara programului de antrenament respectiv,
conform temei date de antrenor. Durata acestor exerciţii este între 30 şi
60 min. zilnic şi sunt axate, în principal, pe îmbunătăţirea capacităţii
motrice şi tehnico-tactice a jucătorilor.
Jucătorii pot participa în mod independent şi în cadrul altor
jocuri sportive, dar şi la practicarea altor sporturi individuale (schi,
ciclism, canotaj ş.a.).
Antrenorii au obligaţia să elaboreze şi să le dea propriilor jucă-
tori teme individuale, în afara programului de pregătire, precizându-le
exact complexele de exerciţii şi dozarea acestora.
Acest antrenament reprezintă o completare eficientă a pregătirii
de bază şi un mijloc adecvat pentru obişnuirea jucătorilor cu acest
regim de muncă independentă.
Antrenamentul efectuat într-un cadru diferit de cel obişnuit se
foloseşte pentru a evita repetarea unor situaţii sau atmosfere de rutină
şi de oboseală psihică, cauzată de monotonia locurilor şi condiţiilor de
pregătire.
Schimbarea locului de antrenament prin desfăşurarea lecţiei în
apropierea unei păduri, pe malul mării sau chiar pe un teren acoperit
de zăpadă, reprezintă o noutate care poate să ofere avantaje sigure şi
posibilităţi concrete de refacere (N. Comucci şi M. Viani, 1988).
Reducerea dimensiunilor terenului (folosirea terenurilor de
handbal şi baschet) poate influenţa favorabil comportamentul jucăto-
rilor, contribuind la consolidarea spiritului de echipă şi a climatului de
înţelegere, în scopul rezolvării eficiente a situaţiilor neprevăzute din
timpul jocului desfăşurate în criză de spaţiu şi timp.
De asemenea, folosirea unor metode, mijloace şi forme de pre-
gătire cât mai variate contribuie la creşterea posibilităţilor individuale
şi a randamentului colectiv al jucătorilor, fără a fi nevoie de eforturi
deosebite din partea acestora.
96

Capitolul VIII
SELECŢIA ÎN FOTBAL
În literatura de specialitate, există numeroase definiţii ale selec-

ţiei sportive, dintre care menţionez pe cea a lui A. Nicu (1993), şi
anume „un proces organizat şi repetat de depistare timpurie a disponi-
bilităţilor înnăscute ale copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem
complex de criterii (medicale, biologice, psihosociologice şi motrice)
pentru practicarea şi specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau
probă sportivă”.
Selecţia poate fi inclusă pe primul loc în ierarhia componentelor
antrenamentului, deoarece obţinerea performanţelor nu poate fi conce-
pută fără etapele selecţiei, de la începutul pregătirii, pe toată durata ei
şi chiar în timpul stadiului superior al măiestriei. De calitatea selecţiei
iniţiale şi a celei efectuate pe toate treptele pregătirii va depinde
randamentul muncii depuse în relaţia antrenor-jucător-echipă, respec-
tiv, îndeplinirea obiectivelor de pregătire şi de performanţă.
Selecţia în fotbal, ca proces permanent, poate fi divizată în
funcţie de stadiile de pregătire astfel:
¾ selecţia primară (stadiul I) – care începe la vârsta de 6-7 ani;
¾ selecţia secundară (stadiul II) – care se desfăşoară în 2 etape:
10-12 ani şi 12-14 ani;
¾ selecţia finală (stadiul III) – 14-18 ani. (Ghidul antrenorului
de fotbal – copii şi juniori)
1. Selecţia primară – stadiul I

Selecţia serveşte pentru alegerea copiilor pe care antrenorul îi
poate pregăti în vederea întrecerilor sportive. Selecţia este un proces
permanent. Scopul selecţionerului este acela de a găsi copii care să
corespundă cerinţelor pe care le implică jocul de fotbal.
Până când se ajunge la selecţia primară, copilul se află la o
vârstă fragedă, la care nu se poate spune cu probabilitate dacă acesta
are talent pentru fotbal. De multe ori, alegerea unei activităţi sportive
se face datorită părinţilor, prietenilor şi chiar întâmplător. Dar, decisiv
nu este felul în care un copil a ajuns să practice fotbalul, ci posibilitatea ca
97

mulţi copii să înveţe şi să iubească acest sport, fiindcă numai aşa pot fi
aleşi dintre ei cei mai talentaţi. Pentru asta este necesară pregătirea.
Totodată, mai apare şi riscul unei alegeri pripite. Din această cauză,
copii nu trebuie obligaţi, imediat după prima întâlnire cu selecţionerul,
să devină fotbalişti. Un copil de 6 sau chiar 9 ani nu este conştient de
capacităţile şi înclinaţiile pe care le are, iar părinţii şi învăţătorii nu pot
spune cu siguranţă ce fel de talent posedă. Mai corect ar fi dacă un
copil s-ar confrunta şi cu alte sporturi, mai ales la şcoală. Dacă este
talentat şi se simte atras de fotbal, există o mai mare certitudine ca el
să rămână în domeniu şi să continue pregătirea.
Prima întâlnire cu selecţionerul trebuie să aibă loc când copiii au
6 ani (selecţie primară). La această vârstă, copilul este capabil să
înveţe regulile de bază, pe care le implică un antrenament. Cu cât este
mai complexă această întâlnire, cu atât sunt mai sigure informaţiile
obţinute.
Această primă întâlnire trebuie să cuprindă următoarele criterii:
¾ controlul medical;
¾ examinarea capacităţilor tehnice de joc ale copilului;
¾ examinarea capacităţilor tactice pe care copilul le posedă;
¾ aptitudinile fizice;
¾ evaluarea personalităţii (se face cu ajutorul antrenorului sau a
profesorului);
¾ capacitatea de joc.
Selecţionerul trebuie să se informeze la ce nivel de pregătire au
ajuns copii, precum şi ce cunoştinţe fotbalistice posedă, întrucât există
şi copii talentaţi, care, din păcate, nu au avut parte de o pregătire adec-
vată. Cu alte cuvinte, selecţionerul trebuie să ţină seama de inteligenţa
copilului (orientarea copilului în teren), de viteza acestuia, de vioiciu-
nea-vigoarea copilului, de talia acestuia, de trăsăturile psiho-sociale şi,
nu în ultimul rând, de starea de sănătate (cea mai importantă).
Pentru copiii care au trecut cu bine de prima întâlnire cu selec-
ţionerul, este nevoie să se asigure posibilităţi corespunzătoare de
antrenament. Copiii sunt astfel mândri că au fost acceptaţi într-o echi-
pă şi pot asista regulat la pregătire. De aceea, este indicat ca de copii
să se ocupe un antrenor cu experienţă, un bun pedagog, care, pe lângă
procesul de pregătire, să organizeze şi diferite competiţii sportive.
Dacă aceste condiţii nu sunt respectate, există posibilitatea ca nivelul
de pregătire al copilului să nu fie cel mai bun, iar acesta să se decidă
să renunţe la fotbal pentru a-şi alege un alt sport.
98

Criterii biologice (6-8 ani) – orientativ
Indice de nutriţie: 6 ani = 195 7 ani = 205
Vârsta Talia Greutatea
Criterii
antropometrice 6 ani 126 cm 23 kg
7 ani 130 cm 26 kg
Criterii fiziologice 6 ani 7 ani
Repaus 56 cm 59 cm
Inspiraţie 60 cm 63 cm
Expiraţie 55 cm 58 cm
Diametrul bitrohanterian 19,3 cm 20,1 cm
Capacitate vitală 1000 ml 1200 ml
Criterii motrice 6 ani 7 ani
Viteză pe 50 m 10,5 sec. 10 sec.
Lungime de pe loc 125 cm 135 cm
Rezistenţă pe 600 m 2,64 min. 2,57 min.
Aruncare minge oină 11 m 14 m
Menţinut în atârnat 38 sec. 43 sec.
Abdomen 15-17x 17-19x
Mobilitate coxo-femurală 48 cm 51 cm

Criterii 8 ani 133 cm 29 kg
10 ani 144 cm 36 kg
99

Criterii fiziologice 8 ani 9 ani 10 ani
Repaus 62 cm 66 cm 69 cm
Inspiraţie 66 cm 69 cm 73 cm
Expiraţie 61 cm 64 cm 66 cm
Diametrul
21 cm 22,9 cm 23, 8 cm
bitrohanterian
Capacitate vitală 1200-1400 ml 1400-1700 ml 1700-2000 ml
Criterii motrice 8 ani 9 ani 10 ani
Viteza pe 50 m 9,5 sec. 9 sec. 8,7 sec.
Lungime de pe loc 142 cm 152 cm 162 cm

Rezistenţă pe 600 m 2,50 min. 2,45 min. 2,36 min.
Aruncare minge oină 18,7 m 23,7 m 27,1 m
Menţinut în atârnat 48 sec. 53 sec. 57 sec.
Tracţiuni - - 3-4x
Abdomen 20-21x 21 -22x 22-23x
Mobilitate coxo-femurală 53 cm 55 cm 57 cm
2. Selecţia secundară – stadiul II

Acest stadiu corespunde promovării copiilor cu perspectivă de
afirmare, odată cu începerea treptată a pregătirii acestora, conform
cerinţelor fotbalului de performanţă.
Se continuă selecţia iniţială (care corespunde copiilor şi junio-
rilor mici) şi începe selecţia secundară (juniori II).
De selecţia iniţială se ocupă, în exclusivitate, antrenorii care
pregătesc grupele de copii şi juniori. Ei au ca obiectiv principal
căutarea în permanenţă şi în orice situaţie a elementelor talentate şi
analizarea însuşirilor prin prisma modelului de selecţie şi orientare
(criterii de selecţi, teste, evaluare).
100

Măsurile organizatorice care facilitează selecţia iniţială şi secun-
dară sunt:
¾ organizarea admiterii în grupele de începători (pe baza crite-
riilor de selecţie şi a testelor) a tinerilor promovaţi în urma competiţiei
finale, din cadrul grupelor de pregătire şi a celor depistaţi în urma unor
acţiuni speciale de selecţie (triale), la nivelul cluburilor sau asociaţiilor
sportive.
¾ acţiunile de selecţie iniţială şi secundară să se realizeze în
condiţii organizatorice, ireproşabile;
¾ constituirea grupelor de pregătire să reprezinte o acţiune
desfăşurată cu mare exigenţă, deoarece efectele sunt în măsură să
asigure calitatea procesului de pregătire;
¾ promovarea jucătorilor la un nivel superior (condiţie esenţială
a progresului şi a creşterii măiestriei lor sportive), să aibă un caracter
permanent, pe baza unor criterii obiective;
¾ stabilirea exactă a programului de selecţie şi popularizarea lui
prin mass-media;
¾ pregătirea selecţiei în cele mai bune condiţii materiale (mingii
şi alte accesorii);
¾ stabilirea colaboratorilor şi a sarcinilor care le revin.

Criterii
12 ani 153 cm 44 kg

Repaus 69 cm 73 cm
Diametrul bitrohanterian 23,8 cm 25,9 cm
Capacitate vitală 2000-2300 ml 2300-2500 ml
101

Viteză pe 50m 8,5 sec 8,4 sec
Rezistenţă pe 1000m 3,30 min. 2,50 min.
Aruncare minge oină 29,7 m 32 m
Tracţiuni 4-6x 6-7x
Abdomen 23-24 x 24-25 x
Mobilitate coxo-femurală 55 cm 56 cm


Criterii 13 ani 161 cm 51 kg
antropometrice
14 ani 164,7 cm 51,6 kg

Repaus 75 cm 76 cm

Viteza pe 50 m 8,3 sec. 8,1 sec.
Rezistenţă pe 1000 m 2,20 min. 2 min.
Aruncare minge oină 34,3 m 36 m
Abdomen 25-26x 30-35x
102

3. Selecţia finală – stadiul III
În comparaţie cu selecţia primară şi chiar cu cea secundară, în
care principalele criterii se refereau la starea de sănătate, dezvoltarea
morfo-funcţională cu mare pondere ereditară (viteză, explozie, deten-
tă, coordonare), selecţia finală reclamă o altă orientare a acestor criterii.
Acum, eşantionul din care se face alegerea este format din jucă-
tori consacraţi, cei mai buni la vârsta lor, cu experienţă competi-
ţională, de data aceasta primând calităţile neuro-psihice, cele care pot
asigura unui jucător valoarea din punct de vedere fizic, tehnic, tactic şi
aspiraţia către marea performanţă.
Acest stadiu de selecţie se caracterizează prin:
¾ creşterea numărului de antrenamente individualizate pe săptă-
mână;
¾ creşterea numărului de jocuri oficiale (juniori A,B) pe an
competiţional;
¾ solicitarea crescută la efort psihic şi fizic;
¾ consolidarea tuturor cunoştinţelor şi deprinderilor pe compo-
nentele antrenamentului, cu accent pe latura psihologică a acestora.
Vom fi cu toţii de acord că stadiul III de pregătire şi ultimul al
eşantionului de juniori trebuie să reprezinte „laboratorul” care să
furnizeze cât mai multe elemente talentate şi de excepţie pentru Lotul
naţional de juniori, dar şi pentru echipele de divizie.
Abordând această vârstă 14-18 ani, mai ales din punct de vedere
psiho-social, respectiv adolescenţa, ea reprezintă perioada cea mai
complexă, precedând tinereţea, etapă a dezvoltării personalităţii umane.
Adolescenţa juvenilă se caracterizează prin:
¾ dezvoltarea conştiinţei de sine;
¾ afirmarea propriei personalităţi;
¾ integrarea treptată în valorile vieţii.
În această perioadă, atât dezvoltarea intelectuală, cât şi cea afec-
tivă, motivaţia şi interesele se întrepătrund în originalitatea personali-
tăţii adolescentului. Pe plan intelectual, adolescentul a atins un bun
nivel al cunoaşterii realităţii, funcţiile de percepţie şi prelucrare a
informaţiei fiind bine dezvoltate şi sprijinindu-se atât pe o bună
capacitate de mobilizare a atenţiei, pe o bună rezistenţă la eforturile
intelectuale, cât şi prin prezenţa unor interese cognitive. Gândirea care
a dobândit nivelul abstractizării este critică, înclinată spre problema-
tizare. Formarea conştiinţei de sine este un proces îndelungat, care
începe cu schiţarea schemei corporale, din prima copilărie, şi se în-
cheie, în adolescenţă, când cuprinde atât raportarea individului la sine,
103

cât şi a acestuia la ceilalţi, nu numai într-un anumit moment, într-o
ipostază izolată, ci în dinamica vieţii şcolare, sportive şi sociale.
Comparaţia cu alţii, aprecierile, analizele critice, mai ales, ale
acţiunilor şi rezultatul lor conduc la formarea unei imagini despre sine,
pe care însuşi adolescentul urmăreşte să o transforme după un model
ales de el. Adolescentului îi place să fie lăudat, apreciat, remarcat, el
acordă atenţie înfăţişării exterioare şi de cele mai multe ori conştiinţa
de sine, amorul propriu, îl fac să se autocontemple şi să se supraeva-
lueze. Sentimentele adolescentului sunt puternice, în mare măsură
interiorizate şi exclusive.
Ele sunt mai mult conştientizate, deşi stau sub influenţa imagi-
naţiei. Setea de cunoaştere, curiozitatea pentru ce este nou, şi încli-
naţia pentru ceea ce este deosebit şi spectaculos ca şi dinamismul
afectiv şi comportamentul fac din adolescent un receptor foarte reactiv
şi versatil.
Iată cum ar trebui să arate o psihogramă a jucătorului de fotbal
în devenire.
Aptitudini psihomotrice:
¾ coordonarea generală;
¾ coordonarea vizual-motorie;
¾ reactivitate (timp de reacţie la stimuli în situaţii simple sau
complexe);
¾ sensibilitatea kinestezică;
¾ precizie şi eficienţă în actul psihomotor, echilibru dinamic.
Aptitudini psihointelectuale:
¾ calităţi ale atenţiei (concentrare, stabilitate, volum);
¾ memorie;
¾ procese perceptive şi reprezentare spaţială;
¾ spirit de observaţie;
¾ capacitate de înţelegere;
¾ gândire logică, tehnico-tactică, capacitate imaginativă.
Cerinţe pentru sfera emoţională şi voliţională:
¾ rezistenţă la stresul generat de factorii de ambianţă;
¾ rezistenţă la tensiune emoţională, stabilitate psihică;
¾ capacitate de autocontrol;
¾ receptivitate faţă de sarcini, echilibru comportamental;
¾ perseverenţă în acţiuni, combativitate.
Nivel de cunoştinţe:
¾ de cultură generală;
104

¾ de specialitate;
¾ specifice activităţii de soluţionare a sarcinilor în echipă.
De aceea, o activitate, şi, poate, chiar cea mai importantă în
domeniul sportului de performanţă, pe care trebuie să o îndeplinească
antrenorul de fotbal, mai nou educatorul, este cea de psiholog.
Cunoştinţele de specialitate, experienţa ca jucător vor fi lipsite
de valoare dacă antrenorul nu reuşeşte să-şi motiveze astfel jucătorii,
încât aceştia să-şi poată etala optim capacitatea de performanţă pe
parcursul competiţiei. Aşadar, dacă le cerem lor seriozitate, noi trebuie
să dăm dovadă de mult profesionalism în pregătirea lor, pentru că, aşa
cum am văzut, ei înţeleg foarte bine fenomenul fotbalistic, nu ne
rămâne decât să ştim bine să-i motivăm. Puţinele cunoştinţe teoretice,
lipsa informaţiilor face ca pregătirea jocurilor, precum şi analiza
acestora să lase mult de dorit la vârsta lor.
Perioada cea mai importantă pentru dobândirea unei bune pregă-
tiri, nu numai atletice, la vârsta de 14-18 ani, un antrenament bine
dozat şi bine coordonat la aceste vârste conduce la ameliorarea lentă a
performanţei.
Această nouă etapă, adolescenţa fotbalistică, poate fi caracteri-
zată ca o etapă de schimbare a proprietăţilor corporale, de perfecţio-
nare funcţională. Avem toate premisele fizice şi psihice pentru ca prin
pregătire să ne apropiem de modelul jucătorului senior. Este acum
important să întărim articulaţiile şi muşchii, să dezvoltăm elasticitatea,
precum şi forţa membrelor inferioare.
Particularităţile selecţiei finale:
¾ spre deosebire de selecţia de la nivelul celorlalte stadii, aici, la
echipa de seniori a clubului, pot promova nu numai jucătorii din pro-
pria pepinieră, dar şi jucătorii din alte centre de pregătire, confrun-
tându-i între ei; întrecerea, de care depinde soarta fiecăruia, este
acerbă, solicitarea psihomotrică fiind maximă;
¾ abia aici se vor vedea antrenorii care au urmărit rezultatul şi
cei care au crescut valori autentice, polivalente, dar tot adevărat este
că una sau mai multe valori nu pot creşte decât într-o echipă bună de
juniori;
¾ de asemenea, tot o particularitate a acestui stadiu îl reprezintă
şi intenţia celor care i-au selecţionat de a le da curaj acestor jucători,
prin plasarea lor la divizia C sau chiar D. Fără urmărirea îndeaproape
a jucătorilor la antrenamente şi jocuri, aceştia se vor plafona, ceea ce
va umbri şi activitatea celor care au participat (antrenori) la ridicarea
lor de până atunci.
105

Criteii biologice (14-16 ani) – orientativ
Criterii
antropometrice 15 ani 169,3 cm 55,6 kg
16 ani 170 cm 63 kg

Repaus 77 cm 85 cm

Viteză pe 50 m 7,8 sec 7,6 sec
Rezistenţă pe 1500 m < 7 min < 6,3 min
Abdomen 35x 40x
Criteriile biologice (16-18 ani) – orientativ

Criterii
antropometrice 17 ani 175 cm 64,8 kg
18 ani 175-180 cm 65-75 kg

Viteza pe 50 m 7 sec. 6-6,5 sec.
Rezistenţă: 3100 m 3300 m
testul Cooper 12 min
Detentă 45-50 cm 50-55 cm
Forţă:
Flotări 20x 25
Tracţiuni 11x 13x
Genuflexiuni (dr., stg.) 15/10 18/12
Menţinerea mingii în aer cu piciorul (30sec):
Cu piciorul drept (dreptaci) 20x 25x
Cu piciorul stâng (dreptaci) 15x 20x
Menţinerea mingii în aer cu capul (30 sec.) 20x 25x
106

Capitolul IX
PRIORITĂŢI ÎN PROCESUL DE ANTRENAMENT

LA COPII ŞI JUNIORI
1. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 6-10 ani

(cf. Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori, 2003)
Caracteristic pentru vârsta de 6-10 ani este interesul copiilor

pentru sport. Acest interes joacă un rol important în procesul de pre-
gătire. Copilul se bucură când joacă fotbal şi, de aceea, trebuie folosite
anumite metode, jocuri şi exerciţii, pentru a-i pregăti mai bine.
La această vârstă, copilul începe să aibă simţul mingii şi, de
asemenea, se pot identifica cei cu aptitudini pentru acest sport. Nu se
poate începe însă imediat cu predarea regulilor de joc, deoarece nu pot
fi atenţi şi concentraţi prea multă vreme.
Musculatura nu este bine dezvoltată şi ar putea duce la scăderea
randamentului. Astfel, cele mai indicate sunt exerciţiile individuale
precum şi cele colective şi chiar meciurile (jocurile) scurte. Prin aceste
exerciţii, copiii învaţă să lucreze în echipă, să fie atenţi la coechipieri
şi la adversari, să se bucure când câştigă, dar să şi înveţe să accepte
înfrângerile. Elemente simple pot fi incluse în exerciţii, iar antrenorul
nu trebuie să intervină des în jocul copiilor, răbdarea fiind esenţială în
procesul de pregătire al copiilor.
Cu cât înaintează în vârstă, copiii devin mai conştienţi de
regulile impuse de către antrenor. Copiii de 9 şi 10 ani pot efectua şi
exerciţii mai dificile fiindcă se pot concentra mult mai uşor decât cei
de 7 sau 8 ani.
Circulaţia, sistemul respirator, aparatul locomotor se îmbunătăţesc,
ceea ce stabilizează evoluţia în cadrul antrenamentului. De asemenea,
la 9 şi 10 ani, jocurile de grup şi de echipă pot fi mai puternice. Folo-
sitoare pentru această categorie de vârstă sunt exerciţiile cu mingea,
precum şi diversele forme de joc.
Aspecte metodice la vârsta de 6-8 ani

La această grupă de vârstă, se lucrează pe grupe mici de jucători
(maximum 12), în condiţii izolate de joc. 50% din timp se alocă
pregătirii fizice şi pentru şcoala alergării, iar 50% se alocă deprinde-
rilor de ordin tehnic.
107

La vârsta de 6-8 ani, copiii trebuie să facă trei antrenamente pe
săptămână cu durata de 45-50 minute fiecare.
Se folosesc jocuri cu temă 3x3, în care se pune accent pe corec-
titudinea execuţiilor.

La această grupă de vârstă, se lucrează pe grupe medii de jucă-
tori (maximum 14), în condiţii izolate de joc. 45% din timp se alocă
pregătirii fizice şi pentru şcoala alergării, 45% se alocă deprinderilor
de ordin tehnic şi 10%, deprinderilor tactice.
Antrenamentele vor fi tot de 3 ori pe săptămână, dar durata se
schimbă, în loc de 45 minute, acestea vor dura 60-70 minute fiecare.
Se folosesc jocuri cu temă 3x3 în care se pune accent pe corec-
titudinea execuţiilor.
Pregătirea tehnică a copiilor de 6-8 ani

Pregătirea tehnică nu se poate baza doar pe învăţarea anumitor
mişcări ci trebuie să se ţină cont şi de condiţiile pe care le implică
jocul de fotbal. Astfel, cele mai indicate sunt exerciţiile de presing,
cele făcute într-un tempo mai ridicat, cele făcute pe spaţii mai strâmte,
dar şi cele care oferă soluţii la situaţiile mai complicate de joc.
Tehnica şi tactica alcătuiesc o unitate. Doar pregătirea tehnică nu
formează un jucător. De aceea, antrenamentul tehnic trebuie să se afle
mereu în legătură cu tactica individuală.
Pornim de la premisa că începătorii au intrat, până la această
vârstă, în contact cu elementele de bază ale tehnicii fotbalistice. Pe
această premisă se şi bazează întreaga teorie. Cum coordonarea
mişcării nu este încă dezvoltată la copii de 6 până la 8 ani, trebuie ca
antrenorul să înceapă cu predarea formelor simple ale tehnicii fotbalis-
tice. Desigur, după aceea, antrenorul trebuie să predea elementele
tehnice care corespund fiecărui copil. De aceea, în această fază este
recomandat ca antrenorul să înceapă cu exerciţiile de mişcare cele mai
simple şi acestea să se facă individual. Astfel, copilul se poate concen-
tra mult mai uşor, decât dacă ar avea un partener de lucru.
Explicaţia dată de antrenor trebuie să fie cât mai simplă, clară şi
pe înţelesul tuturor, pentru ca cei mici să recunoască uşor ţelul şi
scopul întrebuinţării acestor elemente tehnice. Asta îl ajută pe antre-
nor, care va putea folosi elementele predate în jocul celor mici.
108

Un rol esenţial îl are şi demonstraţia acestor elemente tehnice.
Antrenorul trebuie să facă aceste exerciţii în faţa copiilor şi trebuie, de
asemenea, să-i lase pe ei să le prezinte. Astfel, este mult mai uşor ca
un copil să fie mai atent dacă prezintă exerciţiul în faţa celorlalţi.
Copilul trebuie să fie atent şi activ în timpul antrenamentului şi trebuie
să cunoască ce, cum şi de ce sunt utilizate exerciţiile.
Pregătirea tehnică a copiilor de 8-10 ani

Când un copil începe să practice fotbalul, antrenorul trebuie să
înceapă cu exerciţiile tehnice cele mai simple. Fără aceste exerciţii
copilul nu va fi capabil să joace. Pentru început, este indicat să se facă
anumite exerciţii cu mingea. Pentru asta, sunt necesare anumite forme
de exerciţii pentru a-i învăţa tehnica de bază, forme de întreceri,
precum şi jocuri scurte, la care copiii să se folosească atât de mâini, cât
şi de picioare.
Exerciţii tehnice cu mingea care pot fi efectuate cu mâinile:
prinderea mingii de pe loc sau în mişcare; aruncarea mingii spre un
coechipier sau la perete; lovirea mingii încet, apoi repede, mai întâi
normal, ca mai apoi să se folosească şi schimbări de direcţie, forme de
joc sau concursuri efectuate în doi sau în grupuri.
Exerciţii tehnice cu mingea care pot fi efectuate cu picioarele:
forme de joc efectuate cu latul, oprirea mingii cu talpa sau cu latul,
conducerea mingii în linie dreaptă, iar apoi oprirea lui cu talpa,
conducerea mingii cu schimbări de direcţie, tragere la poartă.
Exerciţii tehnice cu mingea care au un grad de dificultate mai
ridicat: jonglarea mingii cu piciorul şi cu capul, împingerea mingii cu
latul, preluarea mingii de pe loc şi în mişcare, conducerea mingii cu
schimbări de direcţie şi de tempo, lovirea mingii cu capul spre poartă,
fentarea unui adversar, preluarea mingii şi centrare spre poartă.
Este imposibilă aprecierea tehnicii de joc dacă aceasta este
examinată în afara unei situaţii date, a unui complex de împrejurări,
care o condiţionează, dacă nu este determinat obiectivul tactic sau de
joc care trebuie realizat sau a cărei realizare este urmărită.
Principalele elemente tehnice ale jucătorilor de câmp pentru

categoria de vârsta 6-10 ani sunt următoarele:
1) simţul mingii;
2) lovirea mingii cu ambele picioare;
109

3) lovirea mingii cu capul;
4) preluarea;
5) conducerea mingii;
6) mişcarea înşelătoare.
Prinicipalele elemente tehnice ale jocului portarului pentru cate-

goria de vârsta 6-10 ani sunt următoarele:
1) poziţia fundamentală;
2) deplasările în teren;
3) prinderea mingii;
4) boxarea mingii;
5) plonjonul – căderile.
Este vârsta perfecţionării şutului la poartă şi a exerciţiilor pentru

însuşirea combinaţiilor între 2 sau 3 jucători.
Între 6 şi 10 ani se pune accent pe formarea şi consolidarea
simţului şi controlului mingii, lovirea cu capul şi piciorul şi iniţierea în
tehnica de bază.
Greşelile şi utilizarea elementelor tehnice pentru jucătorii de câmp
1. Simţul mingii
Greşeli Utilizare
– nu se lucrează cu ambele picioare – pentru învăţarea acţiunilor
– se folosesc mai mult exerciţii tehnico-tactice de bază
statice – pentru depăşirea adversarului
– lipsa exerciţiilor care folosesc – finalizare etc.
aparatură ajutătoare etc.
2. Lovirea mingii cu ambele picioare

Greşeli Utilizare
– aşezarea piciorului de sprijin prea – la finalizare
departe, în spatele sau în faţa mingii – pentru schimbarea direcţiei de
– glezna nu este încordată şi piciorul joc
în extensie în momentul lovirii, – pentru executarea paselor
înclinarea trunchiului pe spate etc. – pentru respingerea mingilor în
apărare etc.
3. Lovirea mingii cu capul

Greşeli Utilizare
– mingea nu este lovită cu fruntea – la finalizare
– în momentul lovirii se închid ochii – în executarea paselor în atac şi
– nu se apreciază traiectoria mingii respingerea mingii în apărare
– la păstrarea mingii prin demarcări
110

4. Preluarea
Greşeli Utilizare
– contactul cu mingea se face prin – schimbarea direcţiei de joc
mişcări rigide – în continuarea pregătirii altor
– nu se amortizează la intrarea în execuţii de transmitere a mingii
posesia mingii etc. – la finalizare etc.
5. Conducerea mingii
Greşeli Utilizare
– jucătorul nu imprimă o mişcare de – în scopul demarcării
„retro” prin loviturile aplicate mingii coechipierilor
– mingea este atinsă de jucător având – pentru schimbarea direcţiei de
glezna încordată atac
– mingea se depărtează prea mult de – pentru depăşirea adversarului etc.
picior
– privirea este tot timpul îndreptată
asupra mingii etc.
6. Mişcarea înşelătoare
Greşeli Utilizare
– corpul are o poziţie prea înaltă – în situaţiile de intrare în posesia
– nu este sesizat momentul mingii şi de păstrare a ei
dezechilibrului adversarului pentru a – în depăşirile individuale
fi depăşit – în schimbarea direcţiei de joc etc.
– viteza de trecere a centrului de
greutate de pe un picior pe celălalt
este mică etc.
Greşelile şi utilizarea elementelor tehnice ale jucătorului specia-

lizat pe postul de portar
1. Poziţia fundamentală
Greşeli Utilizare
– greutatea corpului nu este – portarul poate întreprinde cu
repartizată pe ambele picioare uşurinţă orice mişcare pentru a
– corpul nu se află într-o poziţie interveni cu eficienţă asupra mingii
optimă-genunchii nefiind flexaţi etc.
suficient şi orientaţi pe direcţia
mingii etc.
111

2. Deplasările în teren
Greşeli Utilizare
– nu se apreciază corect, de către – contribuie la rezolvarea cu
portar, distanţa până la minge şi eficienţă a celorlalte elemente
traiectoria mingii în situaţiile de tehnice cu minge din jocul
deviere şi boxare portarului etc.
– deplasarea se face cu paşi mari,
fapt pentru care portarul nu poate
efectua rapid eventualele schimbări
de direcţie etc.
3. Prinderea mingii
Greşeli Utilizare
– nu se apreciază traiectoria mingii şi – pentru repunerea mingii în joc cu
tăria şutului uşurinţă şi rapiditate, câştigarea de
– deplasarea nu se face cu paşi spaţiu şi timp
mărunţi şi în poziţie joasă – pentru intrarea în posesia mingii,
– mingea nu se duce la piept după – în declanşarea rapidă a contra-
prindere etc. atacului etc.
4. Boxarea mingii
Greşeli Utilizare
– lipsa de coordonare între elan, – când mingea nu poate fi prinsă, în
mişcarea membrelor superioare şi suprafaţa de pedeapsă unde
lovirea mingii numărul jucătorilor care participă la
– lovirea mingii se face cu membrele acţiune este mare, portarul intervine
superioare întinse, fapt ce în ultimul moment pentru a evita
diminuează forţa de lovire etc. intrarea mingii în poartă etc.
5. Plonjonul-căderile
Greşeli Utilizare
– contactul cu solul nu se face cu – câştigarea de spaţiu şi timp pentru
partea laterală a corpului (gambă, intrarea în posesia mingii, la
coapsă, şold, torace, membru acţiunile de finalizare ale
superior) adversarului terminate cu şut
– se execută plonjonul în direcţia puternic şi prin surprindere etc.
barelor porţii (pericol de
accidentare).
Consideraţii de ordin tactic

Practicarea fotbalului de către copii înseamnă, de fapt, includerea
acestora, conştient sau inconştient, într-un anumit sistem de joc. Acest
sistem este un cadru în care copilul are posibilitatea, împreună cu
coechipierii lui, să rezolve anumite situaţii de joc.
112

Sistemele de joc s-au schimbat în trecut şi se mai schimbă şi
astăzi în intervale mai lungi sau mai scurte de timp. Sistemul de joc îşi
atinge scopul în momentul în care are o structură modernă şi dacă se
potriveşte cu pregătirea tactică şi tehnică a jucătorilor, precum şi cu
capacităţile fizice.
Pentru categoriile de vârstă mai mici, cum ar fi 6-8 ani şi 8-10,
ani punctul central îl constituie jocul în general. La această categorie
de vârstă, gândirea tactică nu este încă dezvoltată. Pentru jocul indivi-
dual sau colectiv nu este ncesară planificarea situaţiilor, ci improvi-
zarea unor situaţii de moment. Este necesar însă să se folosească
anumite exerciţii care să stimuleze întreaga echipă. Mai târziu,
copiilor li se vor preda exerciţii concrete, individuale şi, la început,
exerciţii tactice mai uşoare, utile pentru fazele de atac şi de apărare în
care sunt implicaţi doi, maximum, trei jucători.
Cracteristicile tacticii la 8-10 ani sunt determinate de:

1) formarea deprinderilor de bază;
2) stimularea formării gândirii tactice prin jocuri, şcoală;
3) plecare rapidă în atac spre zonele libere;
4) preluarea mingii, urmată de schimbarea direcţiei de acţiune
prin pasă la cel mai indicat coechipier.
Tactica reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective,
organizate, coordonate unitar şi raţional, atât în apărare, cât şi în atac.
Acţiunile tactice se desfăşoară în faţa propriei porţi, la mijlocul
terenului, sau în faţa porţii adverse.
La toate echipele de copii, va trebui să se remarce iniţierea
următoarele trăsături tactice esenţiale, în vederea pregătirii ulterioare:
cel mai bine, iar sarcinile zilei respective au fost îndeplinite.
1) prezenţa fundaşului central de acoperire în organizarea jocului
de apărare şi de atac;
2) îmbunătăţirea jocului fără minge, în care să apară circulaţia
jucătorilor în atac şi apărare, pe toată lăţimea şi adâncimea terenului;
3) aplicarea consecventă şi promptă a marcajului, pentru a nu
periclita sistemul defensiv din cauza unor adversari liberi în faţa porţii;
4) schimbarea ritmului de joc în fazele de atac şi accelerarea lui
la finalizarea acţiunilor ofensive; schimbarea ritmului se va face prin
mişcare rapidă, fără minge, precum şi cu schimbări de direcţie şi
viteză maximă;
113

5) apariţia în joc a unor scheme şi manevre proprii echipei care
să creeze elemente surpriză, speculând slăbiciunile adversarilor.
Astfel, se începe modelarea pregătirii ţinând cont de modelul de
joc al echipelor de juniori şi seniori.
Principiile de bază ale antrenamentului la copiii de 6-10 ani

Copiii trebuie să stea cât mai mult timp posibil în posesia mingii.
Nu se vor folosi tacticile care să permită copiilor să stea în linie
dreaptă.
Antrenamentul va fi oprit în momentul în care copiii se simt cel
mai bine, iar sarcinile zilei respective au fost îndeplinite.
Pasele, fentele cu mingea să fie nelipsite de la fiecare antrenament.
Antrenorul trebuie să dea dovadă de creativitate. El nu va uita că
lumea copiilor este plină de imaginaţie. Pentru copii, personajele din
desenele animate reprezintă mai mult decât o pasă de joc. De aceea,
antrenorul va îmbina tacticile de joc cu imaginaţia şi, nu în ultimul
rând, va trebui să-şi trateze jucătorii ca pe nişte copii, şi nu ca pe
adulţi.
Jucătorii aflaţi la această vârstă învaţă mult mai repede dacă se
află frecvent în posesia mingiei. Logic ar fi ca antrenorul să formeze
mai multe grupe, care să joace pe porţiuni mici de teren.
Deşi sunt încă mici, copiii au nevoie de disciplină. Pentru asta e
nevoie ca antrenorul să fie ferm în legătură cu comportamentul pe
care-1 acceptă în timpul jocului. De asemenea, el trebuie să spună ce
nu îngăduie în timpul pregătirii.
Antrenorul îşi va aleage cu grijă limbajul pe care îl foloseşte în
momentul în care comunică cu jucătorii. Trebuie utilizat un limbaj
care să permită fiecărui jucător să participe la exerciţii, fără să se simtă
exclus.
Antrenorul îşi va exprima bucuria şi satisfacţia prin diferite
modalităţi, care să-i permită să intre mai bine în contact cu jucătorii.
În continuare, prezentăm, spre exemplificare, două planuri de
antrenament.
114

PLAN DE ANTRENAMENT – 1
Grupa: 6-8 ani Antrenamentul:
Antrenor: Data:
Nr. Jucători: 12 Caracterul: Fizic – Tehnic
Durata: 50 min Teren:
Intensitatea: 70% Materiale: 12 mingi
Obiective: dezvoltarea vitezei de reacţie şi învăţarea lovirii mingii cu
latul şi cu şiretul plin.
Dozare
Nr. Structură
Exerciţii Observaţii
Durată
Pauze
Rep.
crt. antrenament
– alergare uşoară 5'

– joc de glezne 2x
Încălzirea – alergare cu genunchii sus 2x – se pune accent
Pregătirea – pas sărit 2x 5’ pe execuţia
1 organismului – pas săltat 2x corectă
pentru efort – alergare uşoară şi alergare 2x
(15 min.) lansată 5’
-complex de gimnastică
– ridicarea alternativă a unui 3x – mingea se

genunchi după un anumit 30m 10’ loveşte cu latul şi
număr de paşi. şiretul
– pendularea gambei înapoi – lovirea mingii
după un anumit număr de cu capul se face
paşi 10x 10’ de pe loc
Partea
– alergarea accelerată la 5m
2 fundamentală
semnal.
(20 min.)
– lovirea mingii cu piciorul
(minge oferită de partener)
– pase în doi
– menţinerea mingii în aer
– lovirea mingii cu capul
(minge oferită de partener)
– se foloseşte
Joc cu temă 3 : 3 cu accent pe lovirea teren redus cu
3
(10 min.) mingii cu latul porţi mici, fără
portar
Revenirea – alergare uşoară cu mişcări
4
(5min.) de respiraţie
– la exerciţiile pentru viteza
de reacţie se asigură pauze
pentru revenirea completă
5 Indicaţii – la exerciţiile pentru lovirea
mingii se folosesc distanţe
mici pentru învăţarea corectă
a mişcării
115

Antrenor: Data:
Nr. Jucători: 16 Caracterul: Tehnic
Teren: Intensitatea: 70%
Materiale:16 mingi, 10 jaloane, 16 pieptăraşe Durata: 70 min
Obiective: Învăţarea conducerii mingii cu şiretul plin şi îmbunătăţirea
deplasării jucătorilor.
Dozare
Nr. Structură
Durată
Pauze
Rep.
crt. antrenament
– alergare uşoară 6'

Încălzirea – alergare cu paşi adăugaţi – se execută cu
2x
Pregătirea – alergare cu genunchii sus intensitate mică şi medie
2x
1 organismului – alergare cu joc de glezne 8’
2x
pentru efort – alergare cu paşi încrucişaţi accent pe amplitudine
2x
(20 min.) – alergare lansată
2x
– complex de gimnastică 6’
– conducere-pasă-reprimire- 10’
preluare-şut la poartă 4x
– conducerea mingii printre 20m 10’ – atenţie la depărtarea
Partea jaloane (ştafetă, concurs) 2x mingii de piciorul
2 fundamentală – pasă la un jucător marcat, 20m 15’ jucătorului
(35 min.) reprimire, deplasare, pasă – accent pe deplasarea
(alternativ) şi finalizare 4x jucătorilor pe zone libere
20m
Joc cu temă 4 : 4, cu accent pe posesia mingii

3 şi deplasare – se foloseşte teren redus
(10 min.)
– alergare uşoară cu mişcări de
resipraţie
Revenirea
4 – mobilitate
(5min.)
– variante de mers–lucru de braţe,
respiraţie
– se foloseşte preluarea prin
amortizare
– conducerea mingii se execută
5 Indicaţii atât cu stângul, cât şi cu dreptul
116

În această etapă de pregătire, organismul copiilor suferă modifi-
cări importante, privind înălţimea şi greutatea, concomitent cu o dez-
voltare şi perfecţionare a funcţiilor sale. Este etapa în care copiii îşi
schimbă esenţial calitatea diferitelor sisteme şi organe, prin apariţia de
noi funcţii.
La această vârstă, dezvoltarea armonioasă a indicilor morfolo-
gici ai organismului trebuie să stea în atenţia antrenorului, care, prin
mijloace adecvate, va acţiona sistematic asupra tuturor grupelor mus-
culare, atât analitic, cât şi global. Recomandăm ca acest lucru să se
facă în fiecare antrenament, urmărindu-se asigurarea unei prelucrări
calitative a musculaturii şi articulaţiilor.
Şi în această etapă se va continua dezvoltarea calităţilor motrice
de bază şi specifice – a coordonării, vitezei (sub toate formele de
manifestare), rezistenţei – şi se va începe lucrul şi pentru dezvoltarea
forţei generale şi specifice (mai ales prin folosirea unor mijloace
analoage jocului şi jocului propriu-zis). Detenta, mobilitatea, supleţea,
echilibrul şi coordonarea trebuie să fie dezvoltate corespunzător,
datorită contribuţiei lor la perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice
solicitate de condiţiile dificile ale jocului.
Atenţia antrenorului va fi îndreptată în mod deosebit asupra
învăţării şi perfecţionării acţiunilor tehnico-tactice cât mai corect şi în
concordanţă cu cerinţele fotbalului contemporan. Se va urmări, în mod
deosebit, precizia şi utilitatea deprinderilor tehnico-tactice, în condiţii-
le variate ale jocului.
Învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice trebuie să se
facă în regimul diferitelor calităţi motrice şi pe un fond sporit de
însuşiri psihice, dintre care menţionăm orientarea în spaţiu, gândirea,
atenţia şi voinţa de a realiza obiectivele propuse.
Exerciţiile alese vor fi efectuate prin intermediul unor jocuri,
ştafete, întreceri, aceasta neexcluzând exerciţiile special construite
pentru învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice, ca şi
pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice.
La selecţionarea exerciţiilor vom ţine cont de:
¾ procedeul tehnic sau conţinutul tactic care vizează exerciţiul
respectiv;
¾ înlănţuirea procedeului tehnic cu alte procedee;
117

¾ numărul de executanţi;
¾ dinamica exerciţiului;
¾ prezenţa adversarilor;
¾ utilizarea unor aparate ajutătoare;
¾ crearea unor condiţii de întrecere etc.
Deja, în această etapă de pregătire, mai ales în ultimul an, tinerii
jucători trebuie să aibă însuşite cunoştinţele şi deprinderile necesare
acţionării (dinamicii jocului) în cadrul sistemului cu patru fundaşi
(variantele sale), ca o cerinţă a participării la competiţiile organizate
pe plan local. Competiţia ca şi jocurile amicale vor constitui, pe lângă
teste, un excelent mijloc de verificare a pregătirii.
La 14 ani, avem de-a face cu o subordonare a pregătirii cerinţe-
lor jocului, a sarcinilor legate de post, în atac şi în apărare, a dinamicii
jocului (echipa ca un tot unitar) în cele două situaţii fundamentale ale
jocului – atacul şi apărarea.
Planificarea efortului:
Efort aerob 55% puls 120-140
Efort mixt 30% puls 140-160
Efort anaerob 15% puls 160-180
Planificarea tipului de antrenament:
Dezvoltarea morfo-funcţională şi a capacităţilor motrice 30%
Dezvoltarea fizică specifică 20%
Exersare tehnică 15%
Acţiuni de joc tehnico-tactice 15%
Joc 20%

La această grupă de vârstă, se lucrează în condiţii apropiate de
joc, cu adversari semiactivi.
Grupele vor fi constituite din 16 jucători, iar ponderea componen-
telor antrenamentului trebuie să fie următoarea: 40% pentru pregătire
fizică şi şcoala alergării, 40% pentru pregătirea tehnică, 10 % pentru
pregătirea tactică şi 10% pentru pregătirea teoretică.
Durata antrenamentului este de 90 minute, de 3-4 ori pe săptă-
mână, şi se va pune acccent pe corectitudinea execuţiilor.

La această grupă de vârstă, se lucrează în condiţii apropiate de
joc, cu adversari semiactivi.
118

Grupele vor fi constituite din 18 jucători, iar ponderea compo-
nentelor antrenamentului trebuie să fie următoarea: 30% pentru pre-
gătire fizică şi şcoala alergării, 30% pentru pregătirea tehnică, 20 %
pentru pregătirea tactică, 10% pentru pregătirea teoretică şi 10% pen-
tru pregătirea psihologică.
Durata antrenamentului este de 90 minute, de 4-5 ori pe săptă-
mână şi se va pune acccent pe corectitudinea execuţiilor.
Organizarea procesului de pregătire

Ca şi în pregătirea celorlalte categorii de jucători, forma de bază
a organizării pregătirii copiilor rămâne lecţia de antrenament, comple-
tată de activitatea independentă a tinerilor şi de jocurile amicale şi
oficiale.
În privinţa lecţiilor, a conceperii conţinutului şi desfăşurării
acestora, antrenorii vor acorda întreaga atenţie următoarelor cerinţe:
¾ conţinutul lecţiilor din aceeaşi săptămână (3 sau 4) să fie sta-
bilit la începutul fiecărui ciclu, astfel ca, prin înlănţuirea elementelor
componente ale acestora (tehnică, tactică, pregătire fizică etc.), pre-
cum şi a obiectivelor respective, să constituie un sistem de lecţii, cu o
funcţionalitate bine definită;
¾ în fiecare ciclu săptămânal de lecţii, chiar de-a lungul perioa-
dei competiţionale, vor fi repetate procedeele tehnice şi acţiunile tac-
tice fundamentale şi, cu aceeaşi consecvenţă, exerciţiile de bază pentru
dezvoltarea calităţilor motrice şi a indicilor morfologici ai corpului.
Concomitent cu repetarea acestor elemente de bază, în sistemul de
lecţii se va cuprinde şi îmbogăţirea continuă a arsenalului tehnico-
tactic, prin însuşirea de noi execuţii şi acţiuni, precum şi perfecţio-
narea acelor procedee preferate ale jucătorilor care le dau posibilitatea
să-şi valorifice, în condiţii superioare de eficienţă, aptitudinile lor
individuale;
¾ în toate ciclurile săptămânale de lecţii, se va acorda prioritate
însuşirii aprofundate şi corecte a componentelor pregătirii şi, în nici un
caz, limitării acestui proces numai la cerinţele strâns legate, dar
limitative, ale desfăşurării jocurilor de campionat. Aceeaşi interpretare
se va acorda şi pregătirii copiilor corespunzător cerinţelor posturilor
îndeplinite în echipă. La această vârstă, specializarea strictă pe posturi
constituie o eroare metodică; ea nu poate fi situată înaintea necesităţii
de a stăpâni temeinic elementele fundamentale ale tehnicii şi ale
jocului bilateral.
119

Cu privire la eleborarea fiecărei lecţii de antrenament, atenţia
antrenorilor este îndreptată spre respectarea următoarelor cerinţe:
¾ fiecare lecţie să precizeze cu claritate obiectivele ce urmează a
fi îndeplinite de componenţii echipei, stabilindu-se astfel aportul spe-
cific, independent al fiecărei lecţii, la întregirea şi îmbogăţirea conti-
nuă a fondului pregătirii copiilor. Concomitent cu stabilirea temelor şi
în funcţie de posibilitatea oferită de caracterul desfăşurării exerciţiilor
respective, se vor preciza şi obiective educative, strâns legate de culti-
varea în rândul copiilor a disciplinei, atenţiei, spiritul novator, a
rapidităţii gândirii, dârzeniei etc;
¾ alegerea celor mai eficiente mijloace şi metode de îndeplinire
a temelor lecţiei. Această cerinţă implică programarea acelor exerciţii
care prin structura şi efortul ce-l solicită să influenţeze cât mai deplin
necesităţile pregătirii. Cu alte cuvinte, esenţialul constă în selectarea şi
predarea exerciţiilor confirmate ca eficiente de practica avansată a
fotbalului contemporan şi nu a unei mari varietăţi de structuri, multe,
dar fără eficienţa necesară. În pregătirea copiilor se va porni, de
asemenea, de la cerinţe ca procedeele tehnice predate să corespundă
cu execuţiile prezente în fotbalul modern şi nu a celor care prin
caracterul lor astăzi sunt depăşite;
¾ dozarea judicioasă a volumului şi intensităţii efortului. În
această direcţie, antrenorii se călăuzesc după cerinţa metodică, larg
răspândită astăzi, corespunzător căreia volumului mare de activitate
trebuie să-i corespundă o intensitate scăzută, şi invers. În general, se
poate reţine faptul că pregătirea copiilor, fiind dominată de cerinţa
acumulărilor, a unui volum de lucru sporit, are o mare însemnătate
pentru obţinerea unor indici corespunzători de progres;
¾ folosirea raţională a timpului alocat lecţiei. Îndeplinirea aces-
tei cerinţe implică organizarea judicioasă a activităţii elevilor, asigu-
rându-se cantitatea de muncă, precum şi intensitatea de efort necesare
formării şi perfecţionării deprinderilor şi calităţilor motrice prevăzute
pentru a fi realizate în lecţia respectivă. Organizarea lucrului pe com-
partimente, individual sau cu întreaga echipă, alternarea acestor proce-
dee de organizare a colectivului, trebuie să optimizeze îndeplinirea
obiectivelor urmărite, înlăturarea irosirii timpului prin activităţi neefi-
ciente;
¾ paralel cu organizarea lucrului cu tot colectivul, trebuie să fie
stimulată şi activitatea individuală a copiilor.
120

Corespunzător acestei cerinţe, antrenorii alternează efectuarea
exerciţiilor cuprinse în planurile de lecţii dinainte stabilite cu cele
preferate de copii sau cu „variaţiuni pe aceeaşi temă”, dar executate
individual, fără controlul nemijlocit al antrenorilor. Crearea unor
momente în care activitatea copiilor în cadrul lecţiei se desfăşoară la
iniţiativa lor răspunde cerinţei de creştere a răspunderii personale faţă
de pregătirea lor proprie şi, totodată, constituie un bun prilej de
stimulare a orientării independente a spiritului novator.
Jocurile amicale şi oficiale, ca altă formă de organizare a pregă-
tirii copiilor, amplifică posibilitatea pregătirii superioare a tinerilor
fotbalişti, deoarece, prin intermediul lor, se îmbogăţeşte mereu capa-
citatea de a concura, cerinţă specifică activităţii sportive.
După felul jocurilor, mai ales a celor amicale, ele pot căpăta un
caracter preponderent de pregătire (denumite jocuri şcoală, jocuri cu
temă etc.), de verificare (omogenizarea echipei, încercarea unei noi
formule a competenţei acesteia) şi de competiţie, în care ponderea
cade asupra aplicării diferitelor acţiuni tehnico-tactice şi perfecţionării
acestora.
Cu privire la cealaltă formă a organizării pregătirii, activitatea
independentă a copiilor se referă la practicarea de către jucători, în
timpul lor liber, a unor exerciţii suplimentare, capabile să le între-
gească pregătirea. Ea se desfăşoară sub forma gimnasticii zilnice, a
exersării unor procedee tehnice deficitare sau în scopul obţinerii, în
execuţia lor, a unei remarcabile virtuozităţi etc. Toate formele folosite
în activitatea independentă a copiilor, mai ales dacă sunt frecvent
exersate, pot contribui la dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţio-
nali ai organismului, la perfecţionarea execuţiilor tehnico-tactice şi a
nivelului calităţilor motrice, componente de mare însemnătate pentru
realizarea randamentului superior.
Conţinutul tactic al principalelor procedee de lovire a mingii

cu piciorul specifice vârstei de 10-14 ani
Lovirea mingii cu şiretul plin se foloseşte, cu precădere, în cazul:
¾ paselor;
¾ degajărilor;
¾ schimbării direcţiei de atac;
¾ lansărilor;
¾ trasului la poartă;
¾ deschiderilor.
121

Lovirea mingii cu latul se foloseşte, cu precădere, în cazul:
¾ paselor scurte;
¾ finalizării din imediata apropiere a porţii.
Lovirea mingii cu şiretul interior se foloseşte în cazul:
¾ degajărilor;
¾ lansărilor;
¾ schimbării direcţiei de atac.
Lovirea mingii cu şiretul exterior se foloseşte în cazul:
¾ paselor scurte şi surprinzătoare;
¾ devierilor.
Lovirea mingii cu călcâiul se foloseşte în cazul:
¾ paselor surprinzătoare trimise coechipierilor plasaţi în spatele
celui ce execută.
Lovirea mingii cu şiretul interior şi exterior, în general, dezvă-
luie, cu o anumită întârziere, direcţia spre care va fi trimisă mingea şi,
din acest motiv, pasele efectuate prin aceste procedee capătă denumi-
rea „marcate”.
Conţinutul tactic al principalelor procedee de lovire a mingii

cu capul specifice vârstei de 10-14 ani
Lovirea mingii cu fruntea se foloseşte în cazul:
¾ finalizării la poartă din săritură şi plonjon;
¾ duelului aerian;
¾ paselor înainte;
¾ degajărilor.
Lovirea mingii cu creştetul se foloseşte în cazul:
¾ duelului aerian pentru pasarea peste adversari;
¾ paselor, coechipierii fiind plasaţi în spatele executantului;
¾ depăşirii adversarului, prin conducerea în continuare a mingi-
lor ce sar din terenul de joc.
Lovirea mingii cu una din părţile laterale ale capului se foloseşte
în cazul:
¾ paselor laterale (stânga-dreapta);
¾ finalizării la poartă din centrări;
¾ degajării mingiilor centrate de adversari.
122

Conţinutul tactic al principalelor procedee de preluare a mingii
specifice vârstei de 10-14 ani
Preluarea cu latul sau cu exteriorul piciorului se foloseşte în cazul:
¾ intrării în posesia mingii;
¾ schimbarea direcţiei de acţionare cu mingea (spre stânga sau
dreapta);
¾ opririi temporare a mingii;
¾ depăşirii adversarului, mai ales când preluarea se combină cu
fente, driblinguri;
¾ construirii atacului şi contraatacului;
¾ element intermediar de asigurare a combinaţiilor între coechipieri.
Preluarea cu pieptul se foloseşte cu deosebire în cazul:
¾ readucerii mingilor cu traiectorii înalte şi semiînalte pe sol, în
vederea continuării acţiunii;
¾ schimbării direcţiei de acţionare, trunchiul răsucindu-se în
sensul respectiv;
¾ opririi mingilor ce sar din sol, în vederea continuării acţiunii;
¾ depăşirii adversarilor la mingile cu traiectorie semiînaltă ce
sar în apropierea acestora.
Preluarea cu capul se foloseşte cu deosebire în cazul:
¾ schimbării direcţiei de acţionare, trunchiul răsucindu-se în
sensul respectiv;
¾ depăşirii adversarului la mingile ce sar în apropierea acestuia.
Preluarea cu coapsa se foloseşte cu deosebire în cazul:
¾ depăşirii adversarului la mingile ce sar în apropierea acestuia.
Procedeele indicate mai sus sunt cele mai frecvent folosite, dar
ele nu epuizează gama largă a preluărilor, acestea putându-se efectua
şi cu talpa, cu vârful labei piciorului (îndeosebi a mingilor ce cad pe
verticală) etc.
Prin conţinutul lor tactic preluările au o mare însemnătate, dar,
cu toate acestea, abuzul de astfel de execuţii poate avea şi un caracter
negativ, deoarece creează pericolul temporizării excesive a jocului.
Dinamica jocului modern se caracterizează printr-o deosebită
cursivitate a jocului – realizată prin pase directe – şi, în acest sens,
123

preluările trebuie folosite judicios, cu deosebire a celor ce frânează
nejustificat fluxul partidei. Pasele directe, fără preluări prealabile, mai
ales când fazele de joc permit efectuarea acestora, îşi păstrează
întâietatea, dar totuşi, din sfera instruirii, preluările nu pot fi excluse.
Conţinutul tactic al principalelor procedee de conducere a

mingii specifice vârstei 10-14 ani
Conducerea mingii la nivelul solului, fără vreo intervenţie din
partea adversarului, se foloseşte cu deosebire în cazul:
¾ câştigării de teren pentru a iniţia atacuri;
¾ favorizării coechipierilor de a scăpa de marcajul strict al
adversarilor;
¾ dislocării unui jucător din dispozitivul liniilor echipei adverse
şi odată cu aceasta sporirea şansei de a acţiona cu mai multă eficienţă.
Conducerea mingii la nivelul solului, jucătorul fiind presat îndea-
proape de către adversar – acţiunea are un caracter determinat şi se
foloseşte cu deosebire în cazul:
¾ deposedării adversarului de minge, iar acesta urmăreşte jucă-
torul pentru recuperare;
¾ depăşirii unuia sau mai multor adversari;
¾ atragerea adversarului pentru a permite o nouă grupare a
coechipierilor;
¾ iniţierii unui atac sau contraatac pe cont propriu;
¾ combinaţiilor cu alţi coechipieri.
În conducerea mingii cu piciorul, o deosebită atenţie se acordă
obişnuirii tinerilor jucători cu protejarea acesteia, nu numai în sensul
menţinerii ei la o distanţă apropiată de cel ce o efectuează, ci şi a
interpunerii între minge şi adversar a corpului jucătorului respectiv. La
un adversar aflat în partea stângă, conducerea mingii se recomandă a
fi efectuată cu piciorul drept, şi invers;
Conducerea mingii prin aer cu piciorul se foloseşte cu deosebire:
¾ în cazul depăşirii adversarilor prin săltarea mingii peste aceştia;
¾ potrivirii mingii pentru a fi degajată, şutată, centrată, lansată
etc. cu un picior sau altul;
Conducerea mingii prin aer cu capul se foloseşte cu deosebire
în cazul:
¾ câştigării de teren, în condiţiile în care, în momentul respectiv,
mingea fiind în aer, nu poate fi manevrată cu unul din picioare;
¾ depăşirii adversarilor prin săltarea mingii peste aceştia; înain-
tării prin pase cu capul între coechipieri.
124

În încheierea consideraţiilor asupra conţinutului tactic al condu-
cerii mingii, este necesar a fi subliniată ideea că acest gen de execuţii
îmbogăţeşte tezaurul tehnic al jucătorului, dar cunoscând adevărul
elementar că mingea „aleargă” mai repede decât fotbalistul, conduce-
rea ei poate fi folosită numai atunci când se doreşte să se creeze un
real avantaj tactic. Orice abuz în conducerea mingii, mai ales la copii,
poartă în el germenul nociv al frânării repetate a jocului, meteahnă
inadmisibilă într-o şcoală a fotbalului modern.
Conţinutul tactic al mişcărilor înşelătoare (a fentelor) specifice

vârstei 10-14 ani
Mişcările înşelătoare (fentele) se folosesc cu deosebire în cazul:
¾ depăşirii adversarului;
¾ creării superiorităţii numerice în atac;
¾ mişcării acţiunilor reale ce urmează a fi întreprinse;
¾ creării unor poziţii favorabile de tras la poartă;
¾ surprinderii adversarilor prin acţiuni neaşteptate;
¾ evitării luptei directe cu adversarii.
La această vârstă, se continuă iniţierea şi învăţarea acţiunilor
tactice de bază în atac şi apărare, punându-se accentul şi pe rezolvarea
anumitor situaţii tactice în condiţii apropiate de joc (cu adversari
semiactivi). Se pot învăţa şi anumite scheme tactice folosite în finali-
zare şi la executarea momentelor fixe ale jocului. În atac, se insistă pe
învăţarea paselor, un-doi-ului, demarcajului, iar în apărare, pe recupe-
rarea mingii, tatonare, marcaj.
Principii de bază ale antrenamentului

Jocul – capacitate individuală crescută şi jocul colectiv 7:7;
aplicarea de reguli modificate; satisfacţia eforturilor de integrare în club.
Jucătorul – ataşat faţă de grup; dezvoltarea spiritului autocritic;
imitarea modelului.
Echipa – nevoia de disciplină.
Antrenorul – sensibil, entuziasm pentru fotbal; bun organizator;
capacitatea de a fi un exemplu.
Antrenamentul – dezvoltarea capacităţilor de bază; introducerea
concepţiei-cheie; jocuri în grupuri mici; aspecte amuzante de antrena-
ment viteză şi mobilitate.
Mediul – preocupare pentru legătura şcoală-grup, condiţii bune
de antrenament şi joc.
antrenament.
125

Antrenor: Data:
Nr. Jucători: 16 Caracterul: Tehnico-Tactic
Materiale:10 mingi, 10 jaloane, 16 pieptăraşe Durata: 80 min
Obiective: Consolidarea conducerii mingii şi finalizării la poartă cu
şiretul plin.
Repetări
Durată
Pauze
Nr. Structură
crt. antrenament
Alergare uşoară. 5’ Jucătorii dispuşi în coloană;

Încălzire Complex de 5’ se face numărătoarea
Pregătirea gimnastică. 5’ pentru fiecare şir. Atunci
1. organismului Joc de mişcare când A strigă un număr, cel
pentru efort „Cursa pe strigat aleargă prin dreapta
(15’) numere”. şirului, ocolind primul şi
ultimul jucător.
Conducerea 8’
mingii în linie
dreaptă. 8’ Se lucrează pentru
Conducerea ambidextrie.
mingii printre 8’
Partea jaloane.
2. fundamentală Conducerea mingii 8’ Se pune accent pe lovirea
(40’) cu tras la poartă. 8’ cu şiretul plin.
Tras la poartă
după preluare.
Tras la poartă din
minge trimisă de
portar.
7x7 pe ½ de teren
Joc cu temă
3. cu accent pe Se folosesc porţi normale.
(20’)
finalizare.
Alergare uşoară
cu mişcări de
Revenire
4. respiraţie.
(5’)
Mers cu mişcări
de relaxare.
Se corectează în
permanenţă orice
mişcare.
5. Indicaţii La trasul la poartă
se pune accent pe
lovirea cu şiretul
plin, din mişcare.
126

Antrenor: Data:
Materiale:10 mingi, 18 pieptăraşe Durata: 90 min
Obiective: Consolidarea centrării şi lovirii mingii cu piciorul.
Repetări
Durată
Pauză
Nr. Structură
ctr. antrenament
Alergare uşoară. 5’ Se execută cu

Încălzirea Exerciţii din şcoala intensitate
Pregătirea alergării şi săriturii. medie.
1 organismului Exerciţii de gimnastică, 5’
pentru efort mobilitate. Coordonare
(15’) Exerciţii dinamice. braţe-picioare.
Joc de mişcare. 5’
Centrare din conducere. Se corectează în
Centrare precedată de permanenţă
un doi. poziţia piciorului
10’
Centrare precedată de de sprijin la
10’
un pas lung. centrare.
Partea
Finalizare la poartă din Se folosesc
2 fundamentală 10’
conducere – 16 m. unghiuri diferite
(60’)
Finalizare la poartă de finalizare.
10’
după preluare executată
de la 16 m.
10’
Finalizare la poartă din
minge aşezată la 16 m.
8x8, golul venit din Se joacă între
Joc cu temă
3 centrare egal cu 5 careurile de 16 m,
(10’)
puncte. la porţi normale.
Revenire Mers cu respiraţie.
4
(5’) Exerciţii de gimnastică.
Se pune accent pe
lovirea mingii cu şiretul
interior la centrare şi
5 Indicaţii
lovirea mingii cu şiretul
plin în trasul la poartă.
Corectări în permanenţă.
127

Aspecte metodice la vârsta 14-16 ani
La această grupă de vârstă, se lucrează în condiţii de joc cu
adversari activi.
Grupele vor fi constituite din 18 jucători, iar ponderea compo-
nentelor antrenamentului este următoarea: 30% pentru pregătirea fizi-
că şi şcoala alergării, 40% pentru pregătirea tehnico-tactică, 15%
pentru pregătirea teoretică, 10 % pentru pregătirea psihologică şi 5%
pentru pregătirea biologică (refacere şi recuperare).
Durata unui antrenament va fi de 90-110 minute, de 4-5 ori pe
săptămână, şi se va pune accent pe corectitudinea execuţiilor.
Aspecte metodice la vârsta 16-18 ani

La această grupă de vârstă, se lucrează în condiţii de joc cu
adversari activi.
Grupele vor fi constituite din 22 jucători iar ponderea compo-
nentelor antrenamentului este următoarea: 30% pentru pregătirea fizi-
că, 30% pentru pregătirea tehnico-tactică, 5% pentru pregătirea
teoretică, 30 % pentru pregătirea psihologică şi 5% pentru pregătirea
biologică (refacere şi recuperare).
Durata unui antrenament va fi de 90-120 minute, de 5-6 ori pe
săptămână, şi se va pune accent pe corectitudinea execuţiilor.
Pregătire fizică
Priorităţi în pregătire – formarea de jucători puternici, abili şi
agresivi, conform modelului de jucător pentru această vârstă.
Obiective:
¾ individualizarea pregătirii pentru valorificarea la maximum a
disponibilităţilor fiecărui jucător, a capacităţilor motrice de bază şi
ridicarea capacităţii de efort aerob (61-65ml/kg corp, pentru vârste de
14-16 ani, 66-70ml/kg corp, pentru vârsta de 16-18 ani);
¾ atingerea unor indici corespunzători ai capacităţii de efort
anaerob prin solicitarea progresivă şi intensivă a principalelor grupe
musculare şi a marilor funcţiuni;
¾ dezvoltarea mobilităţii, supleţei, coordonării;
¾ dezvoltarea calităţilor motrice izolat şi integrate în cadrul
execuţiilor tehnico-tactice, a calităţilor motrice combinate: rezistenţă
128

în regim de viteză, viteză în regim de coordonare, viteză în regim de
forţă şi rezistenţă în regim de coordonare;
¾ dezvoltarea forţei de lovire cu piciorul şi capul, pentru portari,
prinderea şi repunerea mingii în joc (cu mâna şi piciorul), a forţei în
lupta cu adversarul direct şi în condiţii de solicitare la maximum a
capacităţilor motrice.
Pregătirea tehnică
Priorităţi în pregătire – consolidarea structurilor tehnice şi
tactice în condiţii de solicitare la maximum a capacităţilor motrice
pentru sporirea eficacităţii la recuperare, construcţie şi finalizare.
Obiective:
Pentru atac:
¾ consolidarea preluărilor, pasării şi conducerii mingii în condi-
ţii de joc (viteză de acţiune);
¾ consolidarea finalizării la poartă în forţă, direct sau prin în-
toarcere, în colţul scurt sau lung, cu piciorul sau capul, precum şi prin
deviere sau peste portarul ieşit în întâmpinare;
¾ consolidarea execuţiilor specifice sarcinilor pe posturi: apără-
torii închiderea culoarelor, intrarea în posesia mingii; mijlocaşii lan-
sări, deschideri, finalizare la poartă, schimbarea direcţiei de joc;
înaintaşii- centrări în viteză, pase redublate, devieri, obţinerea de 11 m,
finalizare cu tras la poartă.
Pentru apărare:
¾ consolidarea deposedărilor din faţă, din lateral, din spate şi
prin alunecare;
¾ consolidarea jocului aerian.
Pentru portari:
¾ consolidarea lovirii mingii cu piciorul, a aruncării mingii din
mână şi pe jos prin rostogolire, din lateral şi peste umăr;
¾ consolidarea blocajului.
Pregătirea tactică
Priorităţi în pregătire – adaptarea superioară a pregătirii tactice
individuale şi colective de atac şi de apărare la cerinţele modelului de
joc, care sunt următoarele:
¾ dezvoltarea capacităţii de gândire tactică;
¾ consolidarea acţiunilor tehnico-tactice, în condiţii de adversi-
tate, în diferite variante de organizare a jocului;
129

¾ sprijinul permanent al purtătorului de minge, pentru păstrarea
posesiei mingii, organizarea atacului până la realizarea scopului
jocului, înscrierea golurilor.
Obiective
Pentru atac:
¾ consolidarea acţiunilor tehnico-tactice, legate de jocul fără
minge, deplasarea după pasă, obţinerea superiorităţii numerice;
¾ consolidarea jocului în 2, 3 jucători;
¾ automatizarea unor combinaţii tactice specifice particularităţi-
lor echipei;
¾ automatisme la fazele fixe.
Pentru apărare:
¾ închiderea pătrunderilor spre poarta proprie prin folosirea atentă
a marcajului şi dublajului apărătorului care marchează posesorul de
minge;
¾ consolidarea presingului colectiv, retragerea din zona de atac
la distanţe optime pentru a se putea realiza acesta;
¾ consolidarea acţiunilor de apărare la momentele fixe, schim-
bul de adversari.
Pentru portari:
¾ consolidarea jocului în suprafaţa de pedeapsă în regim de
tehnică şi motricitate specifică;
¾ paşi laterali sau adăugaţi-plonjon-priză la minge;
¾ întâmpinarea mingii-retragere-boxare sau deviere;
¾ închiderea unghiului-blocarea mingii-degajarea mingii;
¾ lupta în spaţiul aglomerat, cu prinderea sau respingerea mingii.
Pregătirea teoretică
Priorităţi în pregătire – asigurarea unei pregătiri teoretice cu
scopul lărgirii cunoştinţelor şi stimularea participării active în joc,
concretizată prin folosirea optimă a mijloacelor tehnico-tactice şi
psihofizice.
Obiective:
¾ însuşirea regulilor de bază privind jocul fără minge şi cu min-
ge, circulaţia mingii în atac, precum şi a jocului în apărare cu libero,
dar şi în linie;
¾ analiză periodică a randamentului individual şi colectiv în
cadrul jocului organizat.
130

Pregătirea psihologică
Priorităţi în pregătire – pregătirea la un nivel superior şi în
condiţii de solicitare psihică a celorlalţi factori ai antrenamentului,
pentru a spori încrederea în forţele proprii şi determinarea abordării
jocului într-un spirit de mare competitivitate.
Obiective:
¾ cultivarea spiritului de combativitate în atac şi în apărare, prin
folosirea cu precădere în pregătire a formelor de luptă în limitele
regulamentului de joc;
¾ dezvoltarea personalităţii sportivului pe fondul trăsăturilor de
voinţă şi de caracter specifice jucătorului de fotbal.
Principii de bază ale antrenamentului la vârsta de 14-16 ani

Jocul – competiţii supravegheate cu grijă, 11 contra 11.
Jucătorul – autocritic; angajament puternic, ţinând seama de
echipă, recunoaşterea normelor şi a regulilor aplicabile la adulţi, do-
rinţa de a ajunge la maturitate deplină, dezvoltarea rapidă, mentală şi
fizică.
Echipa – nevoia de un obiectiv şi o conduită comună, spirit de
echipă.
Antrenorul – personalitate puternică, cunoştinţe de fotbal, entu-
ziasm, calităţi de organizator.
Antrenamentul – cunoştinţele fundamentale exersate sub presiu-
ne; strategie şi tactică în contextul jocului de 11; jocuri tactic struc-
turate; creşterea exigenţelor mentale şi fizice; fixarea unor obiective în
cadrul antrenamentului; intensificarea atitudinii pozitive; explicarea
scopurilor exerciţiilor; stimularea imaginaţiei.
Mediul – prezenţa spectatorilor, a prietenilor, a părinţilor, a
antrenorilor; condiţii bune pentru antrenament şi joc; echipamentul,
fanioanele etc. trebuie să iasă în evidenţă (să aibă impact).
Perioada de 16-18 ani poate fi critică pentru jucători, aceştia

putând abandona practicarea fotbalului datorită mai multor cauze, cum
ar fi:
¾ aşteptări imposibil de satisfăcut;
¾ atracţia altor domenii;
¾ lipsa succesului;
¾ accidentări;
131

¾ lipsa posibilităţilor de a juca;
¾ comportamentul necorespunzător faţă de grup;
¾ presiuni externe.
Principii de bază ale antrenamentului la vârsta de 16-18 ani

Jocul – meciuri exigente; jocuri regulamentare; recompensele şi
alţi stimulenţi trebuie să existe ca la adulţi.
Jucătorul – încredere în sine; stăpânirea sentimentelor fără teama
de influenţe exterioare; mândrie personală; mândria de a aparţine unui
club, unei echipe naţionale; capacitatea de a construi relaţii cu ceilalţi;
nevoia de atenţie, de securitate, de înţelegere.
Echipa – aspiraţie la o cauză comună; nevoia de spirit de echipă;
direcţie; jucători-cheie; înţelegere colectivă; manifestări de încredere,
de concentrare şi de dorinţa de a învinge; asumare de responsabilităţi.
Antrenorul – bine informat, experimentat, cunoscător al tuturor
aspectelor; capabil de a vorbi clar; insistent cu disciplina; să nu se
îndoiască de puterea sa; calităţi de conducător (şef); convingător.
Antrenamentul – simularea unor condiţii reale; joc tactic şi orga-
nizare a echipei; repetiţii mentale; exersări în situaţii de mare presi-
une; programe variate; nevoia de a satisface dorinţa de competiţie a
jucătorului; momente scurte de intensitate maximă; automotivaţie;
incitarea jucătorilor de a face propuneri.
Mediul – bune condiţii de antrenament şi de joc; public impre-
sionant, întreţinerea entuziasmului publicului, a oficialilor, a presei, a
televiziunii etc.
antrenament.
132

PLAN DE ANTRENAMENT - 1
Antrenor: Data:
Materiale: 10 mingi, 18 pieptăraşe, 10 beţe, 10 jaloane Durata: 90 min
Obiective: Consolidarea pasei lungi şi a driblingului.
Repetări
Durată
Pauză
Nr. Structură
ctr. antrenament
Alergare uşoară.
5’
Încălzirea Complex de gimnastică.
Pregătirea Exerciţii de supleţe şi
Accent pe
1 organismului stretching.
7’ amplitudine.
pentru efort Joc 4x2 în careuri,
(15’) 10x10 – 2 atingeri.
3’
Joc de mişcare.
Doi jucători la minge, 5’
pase de pe loc.
Acelaşi exerciţiu din 5’
deplasare. 10x
Pase din deplasare cu 10’
Partea accelerare la finalizare 10x
2 fundamentală (diagonală). Se lucrează
(50’) Suveici de 4 jucători şi 10x 10’ alternativ şi în
3 conuri. viteză.
Dribling cu tras la poartă 10’
de la 16 m, centru,
stânga, dreapta.
1x1 semiactiv la 16 m. 10’
8x8 între careurile de Se joacă la porţi
Joc cu temă
3 16m, 2 atingeri, a 3-a normale apărate
(20’)
pasă este lungă. de portari.
Mers cu respiraţie.
Revenire
4 Ex. de mobilitate,
(5’)
supleţe.
Orice exerciţiu să aibă
finalizare.
De la această vârstă,
5 Indicaţii
prezenţa adversarului
semiactiv este absolut
necesară.
133

Antrenor: Data:
Nr. jucători: 20 jucători Caracterul: Tactic
Teren: Durata: 90’
Materiale: 10 mingi, 10 jaloane, 20 pieptăraşe. Intensitate: 60%
Obiective: Consolidarea un-doi-ului la finalizare şi a contraatacului.
Repetări
Durată
Pauză
Nr. Structură
ctr. antrenament
Complex de gimnastică: 10’

exerciţii dinamice,
Accent, pe
exerciţii de supleţe,
Încălzirea amplitudine.
exerciţii de stretching,
Pregătirea
exerciţii în 2 jucători. 5’
1 organismului Intensitate
Exerciţii din şcoala
pentru efort medie.
alergării, combinate cu
(20’) În careuri
exerciţii din şcoala săriturii.
10/10 m.
Joc 4x2 liber, obligatoriu, a 5’
3-a pasă va fi 2 un-doi.
Suveici în 5 jucători, la 10’ Pentru fiecare
mijloc se execută un-doi-uri. jucător,
Exerciţii de finalizare din 10’ 2 repetări.
un-doi pe unghiuri diferite,
Partea fără adversar. 10’ Jucătorul fix
2 fundamentală Exerciţii de finalizare cu 10x pe 16 m.
(50’) jucător mobil la 16 m.
Exerciţii de un-doi, dar cu 10’ Spaţiu mare
adversar semiactiv la 16 m. pentru
Aceleaşi exerciţii pe zone apărători.
diferite de teren. 10’
Porţi normale,
8x8/9x9 pe tot terenul, cu
Joc cu temă apărate de
3 accent pe un-doi-uri
(15’) portari.
finalizate cu gol.
Mers cu respiraţie.
Revenire
4 Jonglerii cu mingea
(5’)
individual.
Obişnuiţi să accelereze
după pasă, să mărească
5 Indicaţii viteza de deplasare a lui şi
a mingii prin un-doi,
aproape de careul advers.
134

Capitolul X
COMPETIŢIILE SPORTIVE DE FOTBAL
1. Definiţie
Competiţiile sportive pot fi considerate ca forţe motrice în
dezvoltarea istorică a sportului, ale căror funcţii şi forme de manifestare
s-au diferenţiat pe parcursul modificărilor sociale, reflectând calitatea
convieţuirii sociale (A. Krüger, 1994).
Termenul competiţie este derivat din noţiunile întrecere şi luptă,
provenind din latinescul campus (câmp de bătălie) (F. Kluge, 1967).
Competiţiile sportive dovedesc dezvoltarea istorică a disciplinelor
sportive, se conformează regulamentelor şi informează despre sensul şi
obiectivele activităţilor sportive.
În acest sens, G. Thiess (1978) caracterizează competiţia sportivă
ca o comparaţie a performanţelor sportive între persoane individuale,
respectiv echipe, după reguli şi norme stabilite, precum şi ca un fenomen
social. D. Harre (1986) subliniază importanţa deosebită a competiţiei
pentru formarea şi accentuarea performanţei competiţionale, a aptitu-
dinilor şi însuşirilor psihice, care determină performanţa.
În sinteză, competiţiile sportive reprezintă o activitate specifică în
cadrul unor manifestări organizate în mod planificat, în care compararea
performanţelor între diferiţi sportivi, grupe şi echipe sportive reprezintă
elementul esenţial în evaluare, pe baza unor reguli şi moduri de com-
portament specific unei discipline sau probe sportive. Ele se desfăşoară ca
o relaţie culturală specifică între participanţi, între aceştia şi arbitrii,
antrenori, instructori, precum şi între sportivi şi spectatori.
2. Funcţiile competiţiilor sportive

Funcţiile competiţiilor sportive constau din problemele şi efectele
ce s-au cristalizat în dezvoltarea socială, au fost sistematizate tematic şi
pot fi demonstrate pentru domeniile conexe.
Vorbim despre funcţii generale şi funcţii speciale.
În funcţiile generale, se încadrează acelea care sunt universal
valabile şi generează toate efectele şi cerinţele, indiferent de specificul
135

disciplinei sportive, şi care se includ în domeniile respective; ele se
referă la sportivi, arbitri, oficiali, ziarişti, spectatori.
După D. Lühnenschloss (1987) şi O. Grupe (1993), citaţi de
R. Manno (1996), funcţiile generale sunt:
¾ funcţia culturală;
¾ funcţia comercială;
¾ funcţia de comunicare;
¾ funcţia de politică sportivă.
Dintre funcţiile speciale amintim:
¾ funcţia de pregătire sportivă;
¾ funcţia educativă.
Cele două tipuri de funcţii ale competiţiilor sportive contribuie la
evidenţa, în sens pozitiv, a performanţei sportive şi accentuarea capaci-
tăţii de performanţă.
3. Organizarea competiţiilor
pe plan intern şi internaţional
Ţinând cont de modul de disputare al competiţiilor sportive şi de
disciplina sportivă respectivă, avem următoarele patru categorii de
sisteme:
¾ sistemul pe baza locurilor ocupate – principiul de bază: cei mai
buni dintr-o competiţie – după stabilirea acestora – se califică pentru
întrecerea sportivă următoare;
¾ sistemul K.O. – principiul de bază: cel care pierde este eliminat;
¾ sistemul cu aducţiune de puncte – principiul de bază: fiecare
contra celuilalt (este posibil să existe şi jocuri tur-retur);
¾ sistemul pe bază de clasament – principiul de bază: se stabilesc
locurile de la 1 la n.
Este posibilă şi o combinaţie a sistemelor (în general, se aplică la
sistemele de aducţiune de puncte şi K.O.).
4. Competiţiile sportive în fotbal la nivelul juniorilor

În ţara noastră, selecţia şi pregătirea copiilor şi juniorilor se reali-
zează în mod organizat, în unităţi specializate, care aparţin de Ministerul
Educaţiei şi Cercetării (M.E.C.), şi anume:
¾ cluburi sportive şcolare (cu secţii de fotbal);
¾ licee cu profil sportiv (cu clase de fotbal);
¾ unităţi şcolare cu clase speciale de fotbal;
136

¾ cluburi de copii şi în secţiile de fotbal ale cluburilor şi asociaţii-
lor sportive care sunt organizate conform statutului elaborat de Federa-
ţia Română de Fotbal (F.R.F.), de Asociaţia Municipală de Fotbal
Bucureşti (A.M.F.B.) şi de Asociaţiile Judeţene de Fotbal (A.J.F.).
Competiţiile sportive organizate de M.E.C. sunt:
¾ „Cupa speranţelor” – pentru elevii de 11-12 ani;
¾ „Olimpiada fotbalului şcolar”, în colaborare cu A.J.F., fazele
superioare fiind preluate de F.R.F.
Competiţiile sportive organizate de F.R.F. şi puse în practică de
A.M.F.B. şi A.J.F. sunt:
¾ campionatul naţional al juniorilor I (18 ani);
¾ campionatul naţional al juniorilor II (17 ani);
¾ campionatul naţional al juniorilor III (16 ani);
¾ campionatul naţional al juniorilor cadeţi (15 ani);
¾ campionatul naţional al juniorilor mici (14 ani);
¾ competiţiile la nivelul copiilor, care se desfăşoară în cadrul
cluburilor, şi anume, pentru copiii de 8-14 ani.
De asemenea, A.M.F. Bucureşti (fiind organizată ca şi A.J.F., îşi
desfăşoară activitatea după structura competiţională elaborată de F.R.F.)
organizează campionatul de copii şi juniori (pe vârstele prezentate mai
sus), pentru echipele provenite de la cluburile ce activează în categoriile
Divizia D, Divizia C, Divizia B, Divizia A.
Pentru copiii de 10-12 ani, cluburile sportive, cu sprijinul A.M.F.,
organizează campionatul de mini-fotbal pe Municipiul Bucureşti.
Vorbind despre competiţiile internaţionale, trebuie să subliniem
faptul că acestea sunt organizate de către cele două foruri importante, şi
anume: Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie (F.I.F.A.) şi
Uniunea Europeană de Fotbal Asociaţie (U.E.F.A.).
În acest sens, F.I.F.A. organizează:
¾ Campionatul Mondial Coca-Cola, pentru juniori la vârsta de
19 ani;
¾ Campionatul Mondial J.V.C., pentru juniori în vârstă de 17 ani.
U.E.F.A. organizează:
¾ Campionatul European de juniori sub 18 ani;
¾ Campionatul European de juniori sub 16 ani.
După cum se observă, trebuie remarcat calendarul competiţional,
bogat, la nivelul juniorilor în fotbal, atât pe plan naţional, cât şi inter-
naţional.
137

Capitolul XI
FORMAREA ECHIPELOR
DE PERFORMANŢĂ ÎN FOTBAL
1. Aspecte metodice
Echipa sportivă poate fi comparată cu un grup social de dimen-
siuni reduse (grup mic alcătuit din 2-40 componenţi), special constituit
şi bine organizat (sau grup formal de la englezescul „formal”) în toată
forma, exact, regulat, aşa cum ar fi un „grup de muncă” alcătuit în ve-
derea efectuării unor lucrări pretenţioase sau un grup de luptă menit să
întreprindă operaţii militare speciale (D. Colibaba-Evuleţ, I. Bota, 1998).
În ambele situaţii, se aleg persoane specializate care-şi cunosc
bine rolurile ce trebuie să le îndeplinească în vederea obţinerii scopului
urmărit.
Echipele de jocuri sportive profesioniste, în general, se formează
prin racolarea celor mai talentaţi jucători care ating pragul capacităţii
maxime de performanţă sau care fac faţă cu prisosinţă exigenţelor
impuse de competiţiile de mare anvergură la care participă.
În această acţiune, sunt implicaţi directorul tehnic, antrenorul
principal şi antrenorii secunzi, directorul de marketing. În prima etapă
(de racolare a jucătorilor), directorul tehnic este ajutat efectiv de ceilalţi
membri ai echipei tehnice (team-work-ului), în rest, antrenorul principal
acceptă sugestiile numai dacă sunt conforme cu realitatea.
Echipa de jocuri sportive este un sistem social finalist performan-
ţial, care conţine următoarele tipuri de elemente:
¾ sportivii şi repartizarea lor pe posturi;
¾ acţiunile (comportamentul sau conduita lor în teren) reprezintă
chintesenţa sistemului propriu-zis, deoarece sistemul presupune o mulţi-
me de acţiuni;
¾ relaţiile de colaborare dintre sportivi.
Scopul final al acestui grup de acţiuni este performanţa sportivă.
Orice echipă privită ca un sistem are (poate avea) mai multe
sisteme sau structuri organizatorice.
Structura de bază a echipei este o componentă a modelului de joc,
care precizează posturile pe care le ocupă constant cei mai buni jucători
138

(titulari) sau modul de organizare al formaţiei de joc care facilitează
obţinerea celor mai bune rezultate. În fotbal, spre exemplu, avem:
1 portar, 4 fundaşi, 4 mijlocaşi, 2 înaintaşi.
Structura funcţională a echipei este o caracteristică specifică struc-
turii de bază a echipei, în sensul că antrenorul trebuie să găsească formula
optimă de echipă capabilă de cel mai înalt randament posibil. Aceasta se
referă, deci, la optimizarea relaţiilor de colaborare şi cooperare dintre
jucători, în vederea creşterii eficienţei în joc a formaţiei din teren.
Alcătuirea echipei defineşte numărul total de jucători care intră în
componenţa echipei. Ne referim aici la numărul titularilor, dar şi al
rezervelor.
„Jucătorii de rezervă” vor fi trataţi cu foarte mare atenţie, deoarece
aceştia trebuie să fie capabili oricând să îi înlocuiască pe jucătorii titulari,
iar în viitor, după o pregătire temeinică, îi pot depăşi din punct de vedere
valoric pe cei din formula de bază.
2. Strategia operaţiunilor de formare a echipei

În activitatea practică, se întâlnesc două variante strategice funda-
mentale de formare a echipelor puternice, şi anume:
¾ alcătuirea echipei pentru finalităţi sportive maxime;
¾ formarea echipei pentru finalităţi sportive maxime în funcţie de
materialul uman de care dispunem (D. Colibaba-Evuleţ, I. Bota, 1998).
Prima variantă este valabilă pentru toate echipele de performanţă
deja formate şi pentru care sunt asigurate toate condiţiile de a dobândi
capacitatea maximă de performanţă.
Se pleacă de la un nivel de performanţă dat şi se schimbă tot ce
este necesar pentru a realiza un model de joc competitiv pe plan
internaţional. Aceasta presupune parcurgerea următoarelor operaţiuni:
1) elaborarea modelului prospectiv de joc (finalităţi prospective);
2) analiza şi optimizarea structurii de bază a echipei;
3) alcătuirea echipei sau definitivarea componenţei echipei;
4) stabilirea rolului şi a sarcinilor pe posturi;
5) stabilirea relaţiilor de colaborare dintre sportivi;
6) optimizarea procesului de pregătire;
7) asigurarea activităţii de management sau organizarea, condu-
cerea şi controlul întregii activităţi de către echipa tehnică sau team-
work-ul;
8) evaluarea capacităţii de performanţă în cele mai importante
competiţii internaţionale.
139

A doua variantă de formare a unei echipe puternice are ca punct
de plecare valoarea jucătorilor pe care-i avem la dispoziţie şi elaborarea
unui model prospectiv de joc care să fructifice (exploateze) la maximum
potenţialul de performanţă de care dispun aceştia. Dinamica echipei este
relativ constantă pe o perioadă mai scurtă de timp (1-2 ani). Această
variantă se poate aplica pentru formarea echipelor reprezentative (loturi
naţionale), unde sunt chemaţi cei mai buni jucători din campionatul
intern şi pentru echipele de club (asociaţii) în care dinamica grupului
este foarte mică.
Operaţiunile metodologice de formare a echipei, în cea de a doua
variantă, sunt:
1) evaluarea capacităţii de performanţă a jucătorilor;
2) alcătuirea structurii de bază a echipei;
3) alcătuirea echipei sau definitivarea componenţei echipei;
4) stabilirea rolului şi sarcinilor pe posturi;
5) stabilirea relaţiilor de colaborare dintre posturi;
6) optimizarea procesului de pregătire;
7) evaluarea capacităţii de performanţă în cadrul competiţiilor
oficiale.
Şi în această variantă, trebuie să existe preocupări pentru creşterea
motivaţiilor de performanţă ale echipei şi ale fiecărui jucător în parte.
Numai motivaţiile sunt în stare să mărească coeziunea şi spiritul de
echipă.
După M. Epuran (1990), „realizarea coeziunii grupului este un
proces de modelare socială, necesitând acordarea tendinţelor şi intenţiilor
individuale şi contopirea lor într-o atmosferă afectivă”.
3. Personalitatea echipei de fotbal

Personalitatea echipei de fotbal (echipa de jocuri sportive) apare şi
este înţeleasă ca un fenomen de extindere a conceptului de entitate
individuală la cea de entitate colectivă (comunităţi, etnii, clase, familii,
grup social).
Personalitatea echipei de jocuri sportive se distinge printr-o struc-
tură de elemente bio-psiho-sociologice asemănătoare (comune) sportivi-
lor care o alcătuiesc şi care, în urma experienţei comune de convieţuire,
ajung la o similitudine de trăsături psihice manifeste (observabile), aşa
cum ar fi atitudinile, comportamentul şi conduita grupală (D. Colibaba-
Evuleţ, I. Bota, 1998).
140

Comportamentul şi conduita echipei sunt rezultatul relaţiilor
psiho-sociale, valorii sportivilor, trebuinţelor şi motivaţiilor sportivilor,
antrenorilor şi managerilor. Cel mai important factor care influenţează
în mod determinant comportamentul fiecărui sportiv, în cadrul grupului,
este învăţarea socială, considerat ca un proces de achiziţionare a expe-
rienţei sociale.
În cadrul echipei, fiecare jucător încearcă să se conformeze regu-
lilor sociale instituite sau neinstituite.
Ambele categorii de reguli sunt consolidate din experienţa ante-
rioară, iar orice jucător nou venit (tineretul mai ales) încearcă să imite
modelul comportamental constatat.
F. Antonelli şi A. Salvini (1978), citaţi de R. Manno (1996), scot
în evidenţă rolul antrenorului în creşterea eficienţei unei echipe sportive.
Această eficienţă depinde de următorii factori:
¾ factori care asigură realizarea obiectivelor de performanţă: com-
petitivitatea, disciplina sportivă, rigiditatea rolurilor, relaţiile utilitare, co-
municarea formală, decizii pe verticală, ierarhia şi autoritatea;
¾ factori care menţin coeziunea: colaborarea, participarea şi comu-
nicarea spontană, relaţiile afective, deciziile în grup, colectivul şi demo-
craţia.
Personalitatea echipei de jocuri sportive rezultă din:
¾ istoricul (vârsta), tradiţiile, popularitatea, rezultatele, marile per-
sonalităţi sportive care au evoluat în decursul timpului până în momentul
de faţă;
¾ caracterul elitist de alegere a sportivilor, dar şi a tehnicienilor
cu o înaltă probitate, competenţă profesională;
¾ contribuţiile echipei în dezvoltarea ramurii sportive puse în
discuţie;
¾ capacitatea managerială a clubului de a asigura toate resursele
necesare pregătirii şi participării în concurs.
141

Capitolul XII
JOCUL OFICIAL DE FOTBAL
1. Antrenorul şi jucătorul – factori de bază

ai procesului de pregătire şi de performanţă
Definirea antrenorului ca „o persoană calificată care posedă
noţiuni tehnice specifice adaptate antrenamentului unui sportiv sau al
unei echipe” nu reuşeşte decât în mod parţial să configureze conţinutul
şi funcţiile inerente din cadrul acestei profesii (R. Manno, 1996).
În plus, angajarea interdisciplinară tot mai mare pe care se bazează
în prezent administrarea unui club de fotbal profesionist lărgeşte enorm
sfera de competenţă a fiecărui tehnician.
Antrenorul este principalul responsabil al celui care, pe bună
dreptate, este considerat patrimoniul cel mai valoros al clubului, adică
lotul de jucători care determină în ultimă instanţă succesele şi progresul
clubului respectiv, reprezentând în general partea sa activă.
Trebuie să evidenţiem faptul că munca unui antrenor este evalua-
bilă numai dacă este privită pe o perioadă mai îndelungată, dar acest
lucru nu se prezintă astfel în practică. Mă refer aici la numărul mare de
schimbări ale antrenorilor pe parcursul unui campionat, la nivelul unei
singure echipe.
Conducătorii de cluburi dornici de obţinerea performanţei într-un
timp cât mai scurt nu au răbdarea necesară pentru ca antrenorii să-şi poată
proba valoarea, alegând soluţia schimbării lor. De multe ori, chiar şi în
campionatul nostru, au fost demişi antrenori care au venit la conducerea
echipelor în urmă cu mai puţin de o lună de zile. În fotbalul profesionist,
antrenorii semnează un contract cu clubul unde sunt angajaţi, în care sunt
stipulate cu precizie obligaţiile şi drepturile acestora.
Personalitatea antrenorului este alcătuită dintr-un ansamblu de
însuşiri, din care nu trebuie să lipsească:
¾ capacitatea energizantă în stare să stimuleze, activizeze şi să
mobilizeze echipa (sportivii);
¾ trăsături caracteriale din care să nu lipsească ţinuta şi conduita
morală, pasiunea, perseverenţa şi dârzenia;
¾ aptitudini de educator;
142

¾ aptitudini de psiholog;
¾ abilităţi intelectuale – inteligenţa verbală, spiritul de observaţie,
rapiditatea gândirii, imaginaţia, memoria, atenţia distributivă, spiritul
pragmatic şi logic;
¾ aptitudini de conducător şi organizator.
Toate aceste însuşiri completate de o bună pregătire profesională a
antrenorilor pot duce la obţinerea performanţelor aşteptate, dacă şi clubul
oferă condiţiile corespunzătoare (bază materială, suport financiar etc).
Valoarea antrenorilor nu este legată de volumul (uneori imens) de
muncă, de varietatea preocupărilor, de energia fizică şi nervoasă consu-
mată, ci de rezultatul sportiv. Fiecare rezultat sportiv în parte te urcă şi te
coboară pe scara profesională. Omul-cheie care îşi asumă răspunderea în
toate împrejurările este antrenorul.
În fotbalul actual (ca de altfel în toate sporturile), antrenorul
trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, şi anume:
¾ să fie el însuşi o persoană care trebuie să înveţe;
¾ să pătrundă în tainele ştiinţelor complexe;
¾ să-şi amelioreze continuu capacităţile profesionale de bun de-
monstrant, metodist, pedagog, psiholog, sociolog, cercetător al propriei
activităţi desfăşurată cu jucătorii (echipa) şi a tuturor fenomenelor (eve-
nimentelor) care trebuie stăpânite; conducător şi organizator;
¾ să-şi schimbe mentalitatea şi conduita didactică, în acest sens
este bine de ştiut că trebuie să antrenăm astăzi ce se va juca mâine
pentru a obţine performanţele aşteptate.
În zilele noastre, întâlnim şi o categorie aparte de tehnicieni, şi
anume, antrenorii-jucători. Este vorba de acei sportivi care la apusul
carierei îşi schimbă‚ „peste noapte” echipamentul de jucător cu cel de
antrenor. În cel mai bun caz, aceştia vor lucra mai bine dacă pe parcursul
formării lor ca sportivi au avut de-a face cu tehnicieni buni, de la care au
moştenit o metodologie bună de antrenament.
O pregătire teoretică sistematică realizată în paralel cu activitatea
de jucător (sau imediat după abandonarea carierei competiţionale) i-ar
face deosebit de eficienţi pentru ramura sportivă în care deja s-au con-
sacrat, dar numai în calitate de sportivi. Dubla funcţie jucător-antrenor
este o practică care s-a dovedit până acum ineficientă.
O altă problemă interesantă este aceea a relaţiei dintre antrenori şi
jucătorii titulari şi rezerve. Această relaţie în fotbalul actual, în care
miza jocurilor a crescut foarte mult, este în general asociată cu frecvente
posibile conflicte. Din acest motiv, se recomandă antrenorilor să devină
143

mai receptivi în relaţia cu jucătorii. Această receptivitate include capa-
citatea de a face diferenţă între diversele tipuri de lider (autoritar, cu un
acut simţ practic, energic şi impulsiv, simpatic şi agreabil, abordabil şi
comunicativ) şi avantajele şi dezavantajele lor prin raportare la perfor-
manţă şi afectivitate.
Antrenorii vor fi pregătiţi în legătură cu diferite procedee de
stabilizare, îmbunătăţire sau diminuare a statutului jucătorilor titulari şi
rezerve, ajungând să conştientizeze consecinţele acţiunilor lor asupra
atitudinii şi motivaţiei jucătorilor. Se recomandă ca antrenorii să
folosească posibilităţi cât mai eficiente de comunicare directă cu
titularii, dar şi cu rezervele. Procedând astfel, cel puţin unele conflicte
cu efecte în detrimentul performanţei individuale şi de echipă pot fi
rezolvate (sau evitate) înainte de a lua proporţii. Pe cât posibil, jucătorii
trebuie să deţină statutul de rezerve doar un timp limitat, pentru a se
evita evoluţia spre categoria de jucători problemă.
Fără a intra în problemele specifice activităţii antrenorului din
perioadele pregătitoare, precompetiţionale, competiţionale (sarcini şi
atribuţii), pe care le vom discuta în cadrul altei prelegeri, voi trece, în
continuare, la expunerea unor aspecte importante, legate de un alt factor
de bază în procesul de pregătire şi de performanţă, şi anume, jucătorul.
În funcţie de potenţialul biomotric, psihic şi tehnico-tactic atins de
jucători, se stabilesc:
¾ obiectivele de performanţă şi de pregătire;
¾ concepţia de joc şi de pregătire;
¾ metodele şi mijloacele de pregătire;
¾ formarea echipei de performanţă.
Jucătorii sunt apreciaţi după modelul jucătorului de performanţă
ţinând cont de starea de sănătate, tipul somatic, nivelul marilor funcţii
ale organismului, capacitatea motrică, capacitatea psihică, nivelul pre-
gătirii biologice (refacere-recuperare).
Problema pregătirii jucătorului factor favorizant, determinant pentru
obţinerea performanţelor superioare, trebuie să devină o dominantă pe tot
parcursul procesului de antrenament, în care antrenorii, prin competenţa
lor profesională şi cu sprijinul efectiv al cluburilor, vor asigura condiţii
optime celor selectaţi, şi anume:
¾ regimul alimentar corespunzător vârstei;
¾ aplicarea permanentă a refacerii şi recuperării;
¾ menţinerea legăturii cu şcoala, familia, locul de muncă,
asigurarea climatului şi ambianţei optime în antrenament;
144

¾ urmărirea evoluţiei jucătorului din toate punctele de vedere prin
fişa individuală complexă, care va însoţi fotbalistul de la nivelul selecţiei
până la fotbalul de mare performanţă.
Şi în fotbalul de performanţă din ţara noastră, unde există cluburi
profesioniste (în special Diviziile A şi B), relaţiile dintre acestea şi
jucători sune reglementate printr-un contract încheiat între cele două
părţi. Prin acest contract sunt stabilite statutul fiecărui jucător în cadrul
echipei, obligaţiile şi drepturile care revin fiecărei părţi semnatare etc.
Vorbind de obţinerea performanţei de către jucători, trebuie să
discutăm şi despre influenţa familiei şi viaţa particulară a fotbaliştilor.
Ambianţa familială, acceptarea, sprijinul, încurajarea, regimul de
odihnă şi alimentaţie etc. sunt condiţiile necesare jucătorului pentru a se
dărui pregătirii şi performanţei. Familiile dezorganizate şi cu condiţii
necorespunzătoare, uneori, determină ratarea unor jucători cu un poten-
ţial de perspectivă. În momentele grele, jucătorul găseşte un adevărat
refugiu de linişte şi înţelegere în cadrul familiei sale.
Viaţa personală a jucătorului se referă la timpul petrecut în afara
activităţii cu echipa, al cărui conţinut se poate identifica cu ceea ce este
cunoscut sub numele de antrenament invizibil. Succint, viaţa personală
se reduce la odihna activă şi pasivă (activităţi de relaxare, somnul),
regimul alimentar, mediul familial, relaţiile sociale, veghere asupra
sănătăţii şi integrităţii biologice, evitarea viciilor (fumatul, consumul de
alcool şi altele), preocupări cu profil practic, cultural şi artistic.
2. Şedinţa de analiză a ultimului joc

Înainte de intra in subiect, considerăm necesară prezentarea succe-
sului acţiunilor pe care antrenorul le va întreprinde de la un joc la altul.
Luni – prima zi după joc – în cabinetul metodic, apoi pe teren,
face analiza jocului de duminică prin exemplificări concrete.
Luni până vineri – antrenamentele planificate, în care pregăteşte
jocul pentru duminica viitoare, pe lângă obiectivele şi mijloacele cu
termen lung.
Vineri sau sâmbătă – pregătirea teoretică a meciului viitor.
Pentru realizarea unei analize eficiente, antrenorul trebuie să
dispună de argumente precise referitoare la comportarea fiecărui jucător
şi a echipei în ansamblu.
Cluburile puternice pot dispune de un metodist, celelalte apelează
la antrenorul secund. Acesta, dotat cu creion şi hârtie, va efectua o serie
de înregistrări asupra unui jucător anume şi a echipei în ansamblu.
145

Având la dispoziţie aceste date, plus cele reţinute de el însuşi (an-
trenorul principal) şi notate sistematic în seara zilei de după joc, poate
trece la analiza meciului desfăşurat.
În cazul unei victorii sunt bine venite felicitările de rigoare (pon-
derate însă), în cazul unei înfrângeri, cu tact pedagogic, antrenorul va
scoate în evidenţă cauzele principale care au determinat eşecul.
Exemplificările pot fi efectuate pe tablă magnetică sau chiar pe
teren. În cazul existenţei unei înregistrări, misiunea îi este uşurată,
devenind mult mai eficientă prin economisirea timpului.
Analiza va cuprinde aspecte ale evoluţiei echipei în ansamblu cu
referiri la:
¾ îndeplinirea planului tactic (DA,NU), sistemul etc.
¾ disciplina tactică (respectată sau nu);
¾ la nevoie, analiza pe compartimente de antrenament;
¾ cauzele primirii golurilor;
¾ aportul şi eficienţa jucătorilor (traseul) care au contribuit la
marcarea golurilor;
¾ spiritul de echipă, dăruirea până la epuizare din primul până la
ultimul minut de joc (puterea de luptă);
¾ varietatea procedeelor de pasare (scurte, lungi) şi a şuturilor la
poartă (cu piciorul, cu capul);
¾ eficacitatea acţiunilor la fazele fixe de joc în atac şi apărare;
¾ colaborarea şi eficienţa liniilor fundaşilor mijlocaşilor şi atacan-
ţilor (în atac şi apărare);
¾ starea sănătăţii jucătorilor (accidentaţi, bolnavi. recuperabili);
¾ aportul jucătorilor tineri sau nou-veniţi in echipă;
¾ aportul celor mai buni jucători (golgeterul echipei);
¾ durata (comparativ cu adversarul) păstrării mingii etc.
¾ în continuare, antrenorul prezintă analiza individuală a jucătorilor
pe posturi.
3. Pregătirea pentru jocul următor

După analiza ultimului joc, antrenorul trece la desfăşurarea antre-
namentelor zilnice, încercând să corecteze, prin mijloace specifice, nea-
junsurile semnalate. În acest timp, pregăteşte jucătorii şi echipa în ansam-
blu, corespunzător caracteristicilor adversarului următor.
Eficienţa acestei pregătiri va depinde în mare măsură de studierea
adversarului prin:
¾ date asupra ultimului joc (pozitive-negative);
¾ jucători noi, jucători recuperaţi, jucători eficienţi, accidentări etc.;
146

¾ sistemul de joc obişnuit;
¾ locul în clasament;
¾ starea de spirit;
¾ vizionarea de pe casete a 1 sau 2 jocuri ale adversarului
(ultimele) etc.
Dacă este posibil, în mijlocul săptămânii (miercuri, joi), se anga-
jează un meci de antrenament cu o echipă al cărei joc-sistem, calităţi
etc. sunt asemănătoare cu ale adversarului de duminică. Cu acestă
ocazie, se pot încerca soluţii (variante) tactice diferite pentru eliminarea
neajunsurilor proprii, dar şi eficacitatea celor prevăzute, în lupta cu
adversarul. Dacă nu există o asemenea posibilitate, pentru acest antrena-
ment se recurge la un joc-şcoală cu proprii jucători.
Pregătirea meciului următor începe deci încă de la reluarea antre-
namentelor (de luni). Zilnic, antrenorul, având şi informaţii cât mai deta-
liate asupra adversarului, folosind cele mai indicate şi eficiente mijloace
tehnico-tactice, teoretice şi psihice, introduce jucătorii – întreaga echipă –
în atmosfera jocului următor, în aşa fel încât jucătorii, cunoscând bine
tactica preconizată şi încrederea în posibilităţile lor, pot aborda jocul cu o
tensiune nervoasă cât mai scăzută. La aprecierea antrenorului, sâmbătă
sau duminică, cu câteva ore înaintea jocului (etapă acasă), poate organiza
o şedinţă a jocului (în sală – cu tablă magnetică), în care să sistematizeze
principalele probleme (eventual, vreo informaţie de ultimă oră), legate de
joc şi să stabilească lotul ce va apărea pe foaia de arbitraj, dar şi formaţia
ce va intra în teren.
Cele două decizii vor reflecta mereu eficienţa muncii sale şi
măiestria pedagogică.
Tendinţa actuală (oglindită şi de abandonarea treptată a netei
distincţii terminologice dintre titulari şi rezerve), de a crea un grup omo-
gen de jucători, fără nici o diferenţiere sau subordonare ierarhică şi
funcţională, contribuie la pregătirea celor mai bune condiţii în vederea
efectuării celor mai dificile selecţii de stabilire a lotului pentru joc.
Tot mai mulţi antrenori consideră că în echipa lor toţi jucătorii sunt
titulari şi toţi sunt rezerve, fapt ce are o confirmare reală şi o valoare
afectivă. În acest fel, se pot evita apariţia unor tensiuni, nesiguranţă,
nerăbdare în rândul jucătorilor.
La alegerea aşa-ziselor rezerve, se va ţine seama, pe lângă valoarea
jucătorilor, şi de capacitatea lor de a se adapta rapid (după intrarea în
teren) la cerinţele jocului, la rezolvarea unor defecţiuni apărute în
angrenajul echipei.
147

Capitolul XIII
CONCEPŢIA DE JOC ŞI DE PREGĂTIRE ÎN FOTBAL
Concepţia de joc reprezintă „ansamblul caracteristicilor de joc

elaborate de o anumită şcoală sau federaţie de fotbal având la bază idei
orientative noi, principii, forme şi sisteme de joc preluate şi adaptate la
specificul temperamental, tradiţie, climă şi disponibilităţi tehnico-tactice
ale propriilor jucători” (I. Motroc, 1994).
Noţiunea de concepţie de joc include elemente sau cerinţe ale com-
ponentelor antrenamentului. Deşi internaţională, din punct de vedere al
conţinutului esenţial şi al sursei care îi generează evoluţia, concepţia de
joc devine naţională prin elementele adaptate şi eventual, reorientată după
necesităţi. La elaborarea ei se are în vedere tot ce este caracteristic şi mai
eficient în jocul actual propriu, precum şi tendinţele acestuia pe plan
mondial.
Concepţia de pregătire cuprinde ansamblul de idei, soluţii şi obiec-
tive de pregătire şi de performanţă, rezultat din cerinţele concepţiei de joc,
în scopul organizării şi desfăşurării procesului instructiv-educativ pe o
treaptă superioară, în perspectiva următorilor 2-4 ani (I. Motroc, 1994).
Concepţia de pregătire elaborată în mod ştiinţific rezultă din analiza
profundă a eficienţei şi stadiului performanţei la nivel internaţional, dar şi
a celui intern, pe diferite niveluri (echipe naţionale, Diviziile A, B, C,
juniori), după fiecare campionat mondial şi european.
După I. Ionescu, C. Dinu (1982), concepţia de joc poate cuprinde:
¾ abordarea ofensivă, defensivă sau egală a luptei;
¾ sistemul de joc;
¾ organizarea atacului şi apărării;
¾ corelaţiile tactice între parteneri;
¾ modul depăşirii individuale şi colective a adversarului;
¾ utilizarea tactică a vitezei de joc;
¾ calitatea jocului colectiv şi constructiv;
¾ măsurile de anihilare a adversarului;
¾ combinaţiile specifice;
¾ sistemul de suplinire şi corectare reciprocă;
¾ perimetrul de activitate a posturilor din echipă;
148

¾ rolul şi distribuţia coordonării tactice în teren;
¾ criteriile de selecţie a echipei;
¾ strategia de bază a jocului şi tactica specială;
¾ strategia momentelor esenţiale ale luptei;
¾ corelaţia între disciplina-program şi creativitatea individuală.
De asemenea, după aceeaşi autori, concepţia de pregătire reflectă
atitudinea, mentalitatea şi acţiunea antrenorului cu privire la procesul
pedagogic de antrenament fizic, tehnic şi psihic al jucătorilor, precum şi
de pregătire complexă în vederea jocului cu echipa adversă. În acest
sens, concepţia de pregătire cuprinde:
¾ interpretarea şi abordarea separată şi corelată a parametrilor
efortului: volum, intensitate, durată, complexitate;
¾ atitudinea faţă de acţiunea metodică de lucru în antrenament;
¾ atitudinea faţă de organizarea şi planificarea procesului de antre-
nament;
¾ atitudinea faţă de factorii fizici, tehnici, tactici şi psihici ai jocu-
lui, ponderea şi preferinţa abordării lor;
¾ interpretarea caracterului ştiinţific al antrenamentului;
¾ stilul de conducere şi organizare a antrenamentului şi jocului;
¾ nivelul autoimpus de responsabilitate, exigenţă şi seriozitate în
tratarea problemelor de antrenament şi joc;
¾ capacitatea de dozare a efortului în antrenament;
¾ felul interrelaţiilor cu jucătorii pe parcursul antrenamentului şi
jocului;
¾ modul de pregătire şi conducere a jocului.
D. Colibaba-Evuleţ şi I. Bota (1998), prezintă o abordare ştiinţifică
a problematicii concepţiei de joc şi pregătire, din punctul de vedere al
antrenorului, care în fotbalul (sportul) contemporan se confruntă cu o
serie de dificultăţi în procesul, extrem de greu şi complex, de obţinere a
performanţelor superioare.
Antrenorul trebuie să se bazeze numai pe acele idei, convingeri,
prejudecăţi care pot rezolva eficient o anumită situaţie concretă (reală),
adică să rezolve eficient traseul: situaţie-soluţie pragmatică-rezultat final.
Autorii, menţionaţi mai sus, prezintă în figura 6 aspectele impor-
tante legate de noţiunea de concepţie, în cadrul activităţii antrenorului.
149

Model de
Concepţie Model de joc pregătire
Concepţia de joc Modele de Orienterea

pe plan referinţă procesului de
internaţional (loturile naţionale) pregătire
Obiective
Resurse
Programe
Strategie
Planificare
Aplicare în practică
Evaluare
Concepţia Modele Modele ierarhice

unitară de joc pe performanţiale de de pregătire
plan naţional nivel formativ -lot naţional seniori
-seniori Divizia A
(ierarhice) - tineret; lot naţional
-juniori I; lot naţional
- juniori II; lot naţional
- juniori III; lot naţional
- copii
Model de joc Model de pregătire

Concepţia
pentru echipa pentru echipa
antrenorului
proprie proprie
(după D. Colibaba-Evuleţ şi I. Bota, 1998)

150

Din această schemă trebuie să reţinem următoarele aspecte:
¾ concepţia este o componentă (subsistem) a (al) modelului de joc
aflat în relaţie biunivocă (determină şi este determinată) cu modelul de
pregătire;
¾ întregul circuit se axează pe noutăţile din tactică, tehnică, idei şi
principii de joc, aparatură, regulament strategii etc., şi pe dinamica con-
cepţiei, de la nivel internaţional, naţional, al antrenorului, şi invers.
La nivel internaţional, concepţia de joc şi pregătire întruneşte şi
sintetizează toate informaţiile şi noutăţile care apar pe acest plan:
¾ Ce este nou în joc şi în pregătire?
¾ Care este comportamentul performanţial al echipei şi jucătorilor?
¾ În ce condiţii se realizează aceste performanţe?
¾ Care sunt „fenomenele cauză” care produc „fenomenele efect”?
¾ Care tendinţe (caracteristici) sunt accesibile de a fi extrapolate
în concepţia unitară de joc şi pregătire pe plan naţional?
Dezvoltarea continuă a jocului, exigenţele competiţiei, ideile
antrenorilor etc. oferă noutăţi în concepţia de joc şi pregătire, existând o
preocupare permanentă pentru creşterea capacităţii de performanţă.
Pe plan naţional, ar trebui să existe o concepţie unitară de joc şi
pregătire, dacă specialiştii din fotbal ajung la o unitate de vederi, ţinând
cont de răspunsurile date la două întrebări, după cum urmează:
¾ Cum trebuie să joace echipele noastre?
¾ Cum trebuie să se pregătească echipele noastre?
Concepţia unitară de joc surprinde atât strategia de concurs, cât şi
tactica de joc.
Aceasta presupune sintetizarea unui model de joc (concurs), în care
sunt implementate componentele fundamentale ale originalului (tactică,
tehnică, capacitate fizică şi psihică), care se potrivesc însuşirilor jucăto-
rilor noştri şi specificului naţional, precum şi utilizarea lui în scop stra-
tegic.
De asemenea, tactica de joc ne oferă o serie de elemente struc-
turale observabile, cum ar fi: structura echipei, formele şi sistemele de
joc, combinaţiile sistemelor, principii de acţionare în sistem, reguli (de
atac şi apărare).
În stabilirea strategiei de concurs şi a concepţiei tactice de joc,
trebuie să ţinem cont de următoarele aspecte:
¾ caracteristicile jocului practicat de cele mai valoroase echipe
din lume;
¾ tendinţele de dezvoltare a jocului pe plan mondial;
151

¾ valorificarea disponibilităţilor de excepţie (talentului) ale fotba-
liştilor noştri.
Pentru a-şi amplifica eficienţa, aceste trei aspecte puse în discuţie
trebuie să acţioneze sinergic şi în conexiune. În mod asemănător cu ela-
borarea concepţiei de joc se elaborează şi concepţia de pregătire, valo-
rificând relaţia biunivocă dintre modelul de joc şi modelul de pregătire.
Concepţia unitară de joc şi pregătire pe plan naţional înseamnă de
fapt un model optim de adaptare a modelului ideal (internaţional) la
condiţiile concrete din ţara noastră.
Concepţia antrenorului va fi mai eficientă cu cât va reuşi să aleagă
cele mai bune idei de joc, care să valorifice la maximum disponibilităţile
jucătorilor.
Ţinând cont de recomandările federaţiei, antrenorul elaborează
modelul de joc pentru echipa proprie, care este construit (ulterior
corectat) în funcţie de comportamentul performanţial realizat de jucători
în perioada precedentă (tur, retur, sezon).
Respectând operaţiunile proiectării didactice ştiinţifice se poate
elabora modelul de pregătire pentru echipa proprie.
În acest sens, se pleacă de la rezolvarea eficientă a relaţiei dintre
obiectivele de performanţă ale modelului de joc şi obiectivele
instrucţionale ale modelului de pregătire.
152

Capitolul XIV
ACCIDENTELE JUCĂTORILOR DE FOTBAL
1. Generalităţi
În condiţiile practicării fotbalului actual, datorită angajamentului
total, jucătorii sunt expuşi uneori la accidentări, care se produc mai rar
în antrenamente, dar destul de frecvent în jocurile oficiale.
Se cunoaşte faptul că în jocul de fotbal întâlnim aproximativ 29-
36% din totalul traumatismelor sportive.
Patologia specifică jocului de fotbal se grupează în trei categorii,
şi anume:
a) leziuni macrotraumatice;
b) leziuni microtraumatice;
c) leziuni hiperfuncţionale (P. Bendiu şi Gh. Untea, sub coordona-
rea I. Drăgan, 1994).
Leziunile macrotraumatice pot fi acute sau cronice. Cele acute
sunt în principal caracterizate de o instalare bruscă şi precisă într-un anu-
mit moment desfăşurării antrenamentului şi jocului. Sunt considerate
externe cele la care agentul traumatic mecanic provine din exterior, cu
acţiune directă sau indirectă (fiind elementul etiopatogenic declanşator),
şi interne, cele la care nu există element extern (de exemplu, ruptura
musculară). Leziunile cronice au o dublă origine: cronicizarea celor acute,
insuficient tratate, şi apariţia celor distrofice, consecinţă directă a unor
traumatisme repetate.
Leziunile microtraumatice sunt acelea care au drept cauză un
traumatism de intensitate minoră, dar repetat în cazul unor mişcări
monotipe, care prin modificările de tip distrofic la nivelul anumitor
formaţii anatomice pot genera substratul microscopic al leziunii.
Cauzele care le produc pot fi legate de terenul de joc (îngheţat,
denivelat, prea moale sau prea dur), de condiţiile meteorologice nefavo-
rabile, de echipamentul necorespunzător (crampoane improprii terenului
de joc etc.), de acţiunile adversarului (atacă neregulamentar sau loveşte
din cauza unor carenţe tehnico-tactice etc.), de maniera de arbitraj (arbi-
trul prea îngăduitor cu unii jucători care folosesc frecvent acţiuni dure
153

asupra adversarului sau absenţa antrenorilor de la unele antrenamente,
când în timpul unor jocuri se pot întâmpla accidente mai mult sau mai
puţin intenţionate).
Leziunile hiperfuncţionale sunt cauzate de anumite modificări de
ordin enzimatic, biochimic şi histochimic, localizate la nivelul unor
formaţii anatomice, fără a exista elementul traumatic.
Cele mai frecvente zone accidentate în jocul de fotbal sunt:
membrele inferioare, membrele superioare, trunchiul, abdomenul, faţa
şi capul, prezente în această ordine.
2. Traumatismele părţilor moi

Contuzia este o afecţiune traumatică frecvent întâlnită, care repre-
zintă aproximativ 32% din totalul traumatismelor survenite la fotbalişti.
Reprezintă strivirea într-o măsură mai mare sau mai mică a părţilor moi –
piele, ţesut adipos, muşchi – prin lovire sau presare. Cel mai des le întâlnim
la nivelul membrelor inferioare, dar nu lipsesc nici de la alte niveluri.
Tabloul clinic în contuziile uşoare se manifestă prin durere şi discretă
incapacitate, iar uneori apare o echimoză.
Plăgile reprezintă secţionarea pielii, cu sau fără interesarea ţesu-
turilor subiacente. Acestea se produc prin contactul părţilor moi cu
corpuri străine ascuţite (de pe terenurile de joc sau din jurul lor), dar mai
ales prin lovirea cu ghetele sau cu crampoanele. Ca şi contuzia, plaga
este frecvent întâlnită la nivelul membrelor inferioare, dar nu lipseşte
nici din alte zone (abdomen-torace, braţe, cap, gât).
Leziunile musculare sunt produse de o contracţie bruscă a unui
muşchi în anumite situaţii favorizante şi reprezintă 10,25% din totalul
traumatismelor fotbalistice. Printre cauzele predispozante menţionăm:
existenţa unei spasmofilii congenitale, circulaţii sangvine deficitare ş.a.
Printre factorii favorizanţi amintim efortul brusc şi violent fără o
prealabilă încălzire, în condiţiile unui climat rece şi umed, dar şi gre-
şelile metodice concretizate prin antrenarea inegală a anumitor grupe
agoniste, în detrimentul grupelor antagoniste. Astfel, numărul mare de
leziuni musculare în fotbal, ce survin la musculatura posterioară a coap-
sei, se datorează tocmai unei mari diferenţe de tonus şi forţă a acestor
grupe, rezultată din neglijenţa antrenării lor, deşi musculatura agonistă
(cvadricepsul crural) este solicitată prin excelenţă în fotbal. Factorul
comun care creează acelaşi efect, ruptura musculară, rezidă din lipsa si-
nergismului dintre activitatea agoniştilor şi a antagoniştilor. Lipsa
154

aceasta de sinergie este mai evidentă la începutul antrenamentului sau
jocului când sportivul nu s-a încălzit bine, deci nu s-au permeabilizat
sinapsele şi nu s-a prestabilit imaginea complexă şi coordonată a
mişcării.
Lipsa de sinergism se manifestă şi la sfârşitul competiţiei, când
efortul prelungit face să înceapă scăderea controlului nervos superior al
coordonării, ca şi eficienţa mecanismelor reflexe locale (muşchi-articu-
laţie-muşchi). Printre cauzele favorizante mai sunt incriminate carenţele
alimentare şi vitaminice, condiţiile meteorologice grele, echipamentul
sportiv necorespunzător, potenţialul biologic scăzut datorită unor excese
şi a unei vieţi nesportive, precum şi unele greşeli în procesul de refacere.
Cauze declanşatoare ale leziunii sau rupturii musculare pot fi şi
contuziile directe provocate de un adversar, dar mai frecvent forţele
opozante interne (contracţia musculară sau frânarea bruscă a mişcării)
sau externe (împingerea jucătorului de către adversar).
După întinderea ei, leziunea musculară poate fi: fibrilară (când
sunt lezate câteva fibre), fasciculară (când sunt interesate câteva fasci-
cule ale muşchiului), fibro-fasciculară (care reuneşte unul-două fascicu-
le rupte şi leziunile fibrilare asociate) sau totală (când leziunea intere-
sează o bună parte sau în totalitate corpul muscular).
Localizarea cea mai frecventă a leziunilor musculare o întâlnim,
în fotbal, la nivelul cvadricepsului femural, ischiogambierilor, adduc-
torilor coapsei, tricepsului sural. În cazul rupturilor musculare, sportivul
accidentat va fi transportat direct la spital pentru a fi supus intervenţiei
chirurgicale, singurul mod corect de rezolvare.
Evoluţia şi prognosticul sunt în general favorabile, dacă sporti-
vului i se acordă asistenţă medicală de specialitate, de calitate, încă din
primele momente ale producerii accidentului. Foarte multe recidive apar
din cauza unor tehnicieni, care, dornici de a-şi vedea jucătorul în for-
maţia de bază, forţează reintrarea, bazându-se de multe ori numai pe
afirmaţia sportivului, care, din motive uşor de bănuit, spune că se simte
bine, leziunile în curs de cicatrizare rupându-se, accident ce duce la
dublarea perioadei de inactivitate.
Leziunile tendoanelor pot surveni brusc, în urma unui traumatism
iniţial, sau lent, în urma producerii unor modificări dismetabolice locale,
printr-o suprasolicitare a segmentului respectiv. În afara acestor cauze, mai
pot concura şi o serie de factori predispozanţi şi favorizanţi, cum ar fi: tul-
burările circulatorii, deprinderile motrice greşite, tulburările endocrine,
deficienţele alimentare şi vitaminice, condiţiile meteorologice nefavorabile
ş.a.
155

La fotbalişti, ca forme anatomoclinice întâlnim: tendinita patelară şi
cea a tendonului cvadricipital, formaţiuni componente ale aparatului ex-
tensor al genunchiului; tendinita complexului tendinos „laba de gâscă” –
o formă particulară de leziune a tendonului distal comun al semitendino-
sului şi semimembranosului la nivelul genunchiului; tendinita achiliană.
Ruptura de tendon apare de obicei la sportivii care au prezentat o
tendinită netratată sau insuficient supravegheată. Se întâmplă ca la o
mişcare bruscă, aceştia să acuze o durere vie, ca o tăietură de cuţit, ur-
mată de incapacitatea funcţională a segmentului.
În fotbal, se întâlnesc şi o serie de forme particulare de leziuni ale
muşchilor şi tendoanelor, cum ar fi: mioentezita extremităţii inferioare a
muşchiului drept abdominal, care prin caracterul trenant şi dificultatea
tratării produce mari neplăceri sportivilor.
3. Traumatismele articulaţiilor
Entorsele sunt leziuni traumatice ale aparatului capsulo-ligamentar-
articular, prin punerea lui sub tensiune forţată în timpul unei mişcări exa-
gerate ca amplitudine sau greşite din punct de vedere al direcţiei.
Pot fi de diferite grade de gravitate în funcţie de mărimea leziunilor.
Cea mai afectată articulaţie la fotbalişti este articulaţia gleznei
(46,8% din totalul entorselor), urmată de cea a genunchiului (26,6%), la
nivelul metatarsienelor, şi altele.
Entorsa gleznei prezintă trei mari varietăţi clinice, în funcţie de ca-
racteristicile anatomo-funcţionale şi de mecanismul biomecanic care o
produce. Astfel, vorbim de entorsa externă care este determinată de o
mişcare inversă şi în care se produc leziuni ale ligamentelor astragalocal-
canean lateral, astragaloscafoidian şi calcaneocuboidian. În cazul entorsei
interne, aceasta se produce prin mecanismul de eversiune, când sunt
lezate ligamentele tibioastragaliene, de cele mai multe ori fiind însoţită şi
de fractura peroneului. Entorsa anterioară se produce prin extensia forţată
a gleznei şi se caracterizează prin leziuni capsulare anterioare.
Entorsa genunchiului are incidenţă destul de mare în rândul fotba-
liştilor. Articulaţia genunchiului, având o capsulă articulară bogat iner-
vată, este puternic afectată de producerea entorsei, fiind foarte dureroasă.
Odată apărută durerea, se produce contractura, care, la rândul ei, favori-
zează durerea, şi astfel cercul vicios se reia, repetându-se amplificat.
Entorsele genunchiului pot fi simple sau complicate. În cele simple,
este interesat numai un ligament colateral, intern sau extern, iar la cele
156

complicate, se asociază şi leziunile ligamentelor încrucişate, ale menis-
curilor şi altele.
Entorsele piciorului se referă la afectarea traumatică a unor articula-
ţii din scheletul acestui mic segment. Se întâlnesc entorse tarsometatar-
siene şi metatarsofalangiene.
Luxaţiile apar atunci când extremităţile osoase care alcătuiesc o
articulaţie sunt îndepărtate prin traumatism de le raporturile lor normale
şi sunt menţinute în această poziţie.
Faţă de entorsă, luxaţia traumatică implică încă două elemente de
gravitate, şi anume: dislocarea permanentă a suprafeţelor articulare şi
leziuni articulare şi periarticulare extinse.
Dintre toate localizările luxaţiilor, în fotbal, le întâlnim mai frecvent
la nivelul articulaţiilor umărului şi cotului, datorită plonjoanelor acroba-
tice ale portarilor, aterizărilor pe umăr ale jucătorilor de câmp, şocurilor
prin cădere sau lovire a cotului ş.a. Modul şi promptitudinea cu care este
repus în mod corect segmentul deplasat asigură o evoluţie şi un prognos-
tic favorabil. Insuficienta recuperare asociată şi unei hipofuncţii muscu-
lare sun cauzele multor luxaţii recidivante, a căror rezolvare presupune în
mod obligatoriu intervenţia chirurgicală.
Disjuncţiile şi diastazisurile sunt două afecţiuni traumatice care
interesează articulaţiile fixe. Disjuncţia echivalează cu entorsa şi se
rezumă la o simplă forţare a aparatului capsuloligamentar. Diastazisul
echivalează cu luxaţia, capetele segmentelor osoase schimbându-şi
raporturile anatomice.
La fotbalişti, se întâlnesc la nivelul articulaţiilor tibioperoniere su-
perioare şi inferioare. Disjuncţia tibioperonieră inferioară însoţeşte, de
obicei, entorsele tibiotarsiene, când scoaba tibioperonieră este forţată de
mişcarea de rotaţie a piciorului. O complicaţie mai gravă a acesteia o
constituie diastazisul tibioperonier inferior. Prezenţa unei asemenea afec-
ţiuni produce mari neplăceri sportivului, făcând dificilă sau chiar impo-
sibilă continuarea practicării fotbalului.
4. Leziunile meniscurilor
Meniscurile sunt formaţiuni fibrocartilaginoase, care se găsesc în
cavitatea articulară şi se interpun între condilii femurali şi platourile
tibiale.
Întrucât condilul femural intern este mai coborât decât cel extern,
suprasolicitarea acestuia explică frecvenţa de trei ori mai mare a leziuni-
lor meniscului intern faţă de cel extern.
157

Mişcările de flexie-extensie ale genunchilor imprimă meniscurilor
o deplasare antero-posterioară. Din punct de vedere biomecanic,
mişcările genunchiului scot în evidenţă că flexia acestuia, de peste 70 de
grade, se asociază şi cu o rotaţie internă progresivă a gambei până la
20 de grade.
Majoritatea rupturilor de menisc intern se produc în urma unei
forţe interne, care impune genunchiului semiflectat o mişcare de
extensie bruscă cu rotaţie internă.
În fotbal, acest lucru se întâlneşte destul de frecvent, jucătorul
având sprijinul pe un singur picior cu genunchiul flexat, imprimându-i-se
o mişcare dezechilibrantă, care duce la extensia bruscă a genunchiului şi
la o rotaţie internă. Traumatismul direct, care se soldează cu ruptura me-
niscului se întâlneşte numai în mod excepţional.
Dintre factorii favorizanţi care duc la ruptura meniscurilor menţio-
năm: deformaţiile congenitale ale axelor genunchilor (valg, chisturi de
menisc), preexistenţa unui proces reumatismal degenerativ, execuţii spor-
tive deficitare, existenţa unei stări de oboseală a membrelor inferioare,
terenul de joc necorespunzător şi factorii meteorologici nefavorabili
(noroi, gheaţă, zăpadă îngheţată).
5. Traumatismele osului şi periostului

În jocul de fotbal, datorită agresiunilor ce pot apărea, sunt afectate
destul de des osul şi periostul, învelişul său. Agentul traumatizant poate
fi de natură internă (inerţia corpului sau contracţia bruscă şi puternică a
unor grupe musculare) sau externă (lovirea directă de către adversar sau
de către un obiect intermediar).
În funcţie de intensitatea, sensul şi suprafaţa de acţiune a forţei
traumatizante este afectat fie periostul, fie osul sub forma unor deran-
jamente trabeculare, fisuri sau a unor fracturi.
Periostita acută traumatică este de cele mai multe ori rezultatul
unei lovituri directe asupra unei regiuni în care osul este acoperit cu
puţine straturi moi. În jocul de fotbal, cele mai expuse zone sunt regiu-
nea tibială anterioară şi maleolele tibioperoniere. Întâlnim însă şi perios-
tite care se produc în urma jocurilor şi antrenamentelor repetate pe tere-
nuri tari sau a alergărilor pe distanţe lungi pe şosele, efectuate în timpul
perioadelor pregătitoare.
Periostita dinamică a pubisului este cauzată de microtraumatis-
mele repetate survenite la acest nivel, ca urmare a solicitărilor mecanice
158

consecutive ale membrelor inferioare. Se întâlneşte mai frecvent la
fotbaliştii care folosesc mai mult procedeul de lovire a mingii cu latul,
suprasolicitând simfiza pubiană prin poziţia bazinului, dar apare şi
atunci când antrenamentele şi jocurile se desfăşoară în mod repetat şi
prelungit pe terenuri grele, jucătorii fiind obligaţi să lovească mingea
din poziţii mai puţin obişnuite şi pregătite.
Fisurile osoase sunt leziuni care implică numai o porţiune varia-
bilă a acestora, corticala rămânând, de obicei, întreagă. Se produc când
forţa traumatizantă are o intensitate medie, iar la fotbalişti se întâlnesc
mai frecvent la nivelul tibiei, peroneului, maleolelor acestora, metatar-
sienelor şi falangelor.
Fracturile caracterizate prin întreruperea continuităţii oaselor se
datorează agenţilor traumatici interni sau externi, de forma unor lovituri,
tasări, mişcări bruşte contrariate, forfecări, rotări ş.a. Fracturile pot fi
închise şi deschise, după cum traiectul fracturii pătrunde sau nu în spa-
ţiul articular.
Traumatismele craniocerebrale se întâlnesc mai rar în jocul de
fotbal, dar prezintă un mare interes datorită gravităţii şi efectelor pe care
le pot avea, ţinând cont de viteza şi masa agentului traumatizant, de
felul corpului contondent, de durata şi direcţia factorului traumatizant.
Ele pot fi deschise şi închise, gravitatea lor fiind determinată de afecta-
rea substanţei nervoase. Cele mai frecvente forme clinice întâlnite la
fotbalişti sunt: comoţia cerebrală şi contuzia cerebrală.
Traumatismele toracelui sunt relativ frecvent întâlnite la fotbalişti
datorită lovirii de către adversar cu o parte a corpului, căderii jucătorului
în urma unei sărituri la minge, căderii adversarului peste toracele jucă-
torului căzut, rănirilor cu un corp ascuţit de către adversar (crampoanele
adversarului). Frecvent, se întâlnesc contuziile simple toracice, compresia
toracică, contuzia acestuia cu fracturare a una-două coaste.
Traumatismele abdomenului se produc în cazul lovirii abdomenului
de către adversar cu pumnul sau piciorul, izbirea abdomenului de către
minge, strivirea abdomenului sub greutatea adversarului căzut peste el.
Avem de-a face de cele mai multe ori cu contuzii abdominale simple, dar
din nefericire pot exista şi traumatisme închise cu leziuni de organe.
Traumatismele aparatului urogenital pot fi produse de diferiţi agenţi
cu acţiune directă sau indirectă. Prin acţiune directă la nivelul rinichiului,
prin prinderea acestuia între două feţe vulnerante sau prin tamponarea
dorso-ventrală a rinichiului, se pot provoca leziuni de diferite grade: infil-
traţii sangvine, rupturi extrarenale, fisuri corticale, zdrobiri şi chiar rupturi
159

totale. Asupra vezicii urinare, traumatismele intervin în special când este
plină şi o pot rupe, în raport cu violenţa şocului. Acţiunea directă a
agenţior traumatici în regiunea perinoescrotală pot determina leziuni ale
organelor terminale al aparatului urogenital.
Afecţiunile hiperfuncţionale (de suprasolicitare) ale aparatului
locomotor sunt rezultatul suprasolicitărilor acestuia în anumite condiţii şi
pe fondul unor tulburări generale. Formele clinice ale acestor afecţiuni la
nivelul aparatului locomotor sunt: miozita, tendinita, ligamenita, menis-
cita, capsulita, aponevrozita, iar în cazul afectării concomitente a două sau
mai multor ţesuturi histologice, apar forme anatomo-clinice combinate,
cum ar fi: mioentezita, tenosinovita ş.a., cele mai frecvente localizări la
membrele inferioare fiind la aparatul capsuloligamentar, muşchi şi
tendoane.
160

BIBLIOGRAFIE
BENEDEK, E. şi PÁLFAI, I. – Bazele ştiinţifice ale antrenamentului.

Orientări şi tendinţe în fotbal – Fotbal 600 exerciţii, vol I-II., Bucureşti, C.C.P.S.,
1986.
BOTA, Cornelia – Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti,
ANEFS, 1994.
BUŞE, Ion şi OGODESCU, D.S. – Fotbalul sinergic, Timişoara, Editura
Facla, 1982.
CIOLCĂ, Sorin-Mirel – Fotbal – Curs de specializare. Vol I., Bucureşti,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004.
CIOLCĂ, Sorin-Mirel – Modelul de joc şi modelarea pregătirii juniorilor
pentru fotbalul de performanţă, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2004.
CIOLCĂ, Sorin-Mirel – Capacitatea de performanţă în fotbal, Bucureşti,
Editura Cartea Universitară, 2005.
CIOLCĂ, Sorin-Mirel – Tehnica şi tactica jocului de fotbal. Curs de bază,
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.
CIOLCĂ, Sorin-Mirel şi GRIGORE, Gheorghe – Fotbalul – mijloc asociat
al kinetoterapiei, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2005.
COLIBABA-EVULEŢ, Dumitru şi BOTA, Ioan – Jocuri sportive – teorie
şi metodică, Bucureşti, Editura Aldin, 1998.
COJOCARU, Viorel – Curs de fotbal – specializare, Bucureşti, A.N.E.F.S.,
1994.
COJOCARU, Viorel – Fotbal – Noţiuni generale, Bucureşti, Editura Axis
Mundi, 2001.
COJOCARU, Viorel – Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii,
Bucureşti, Editura Axis Mundi, 2002.
COMUCCI, Nicola şi VIANI, Marco – Manualul antrenorului de fotbal,
Bucureşti, C.N.E.F.S., 1988.
Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.
Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 1996.
DRAGNEA, Adrian – Antrenamentul sportiv, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1996.
161

DRAGNEA, Adrian şi MATE-TEODORESCU, Silvia – Teoria sportului,
Bucureşti, Editura FEST, 2002.
DRĂGAN, Ioan şi colab. – Medicina sportivă aplicată, Bucureşti, Editura
Editis, 1994.
EPURAN, Mihai – Modelarea conduitei sportive, Bucureşti, Editura Sport-
Turism, 1990.
EPURAN, Mihai – Metodologia cercetării activităţilor corporale,
Bucureşti, FEST, 2005.
EPURAN, Mihai, HOLDEVICI, Irina şi TONIŢA, Florentina – Psiholo-
gia sportului de performanţă. Teorie şi practică, Bucureşti, FEST, 2001.
GHEORGHE, Daniel – Teoria antrenamentului sportiv, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2005.
Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori (lucrare colectivă),
Bucureşti, Editura Axis Mundi, 2003.
IONESCU, Ion şi DINU, Cornel – Fotbal, concepţia de joc, Bucureşti,
Editura Sport-Turism, 1982.
IONESCU, Mihai şi TUDORAN, Mircea – Fotbal de la A la Z. Fotbalul
românesc de-a lungul anilor, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984.
LEALI, G. – L'allenamento e l'addesttramento calcistico durante il
periodo evolutivo, Societa Stampa Sportivo, Roma, 1983.
MANNO, Renato – Bazele antrenamentului sportiv, Bucureşti, M.T.S.-
C.C.P.S., S.D.P., 371-374, 1996.
MANUŞARIDE, Chiriac şi GHEMIGEAN, Chevorc – Aproape totul
despre fotbal, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986.
MANUŞARIDE, Chiriac – Regulamentul jocului de fotbal adnotat,
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1977.
MIU, Ştefan şi VELEA, Florin – Fotbal. Specializare, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2002.
MOTROC, Ion – Sportul la copii şi juniori – fotbal, Bucureşti, CNEFS,
1989.
MOTROC, Ion – Problemele teoriei şi metodicii antrenamentului în
fotbal, Bucureşti, CNEFS, 1989.
MOTROC, Ion – Fotbal de la teorie la practică, Bucureşti, Editura Rodos,
1994.
MOTROC, Ion şi COJOCARU, Viorel – Fotbal. Curs de bază, Bucureşti,
ANEFS, 1991.
MOTROC, Florin şi MOTROC, Adrian – Fotbal – curs de bază. Tehnica-
tactica, Bucureşti, Editura Universităţii din Piteşti, 1999.
NICU, Alexe – Raţionalizarea antrenamentului sportiv, Bucureşti, C.C.P.S.,
1992.
NICU, Alexe – Planificarea antrenamentului sportiv – Modele, Bucureşti,
C.C.P.S., 1992.
162

NICU, Alexe – Antrenamentul sportiv modern, Bucureşti, Editura Editis,
1993.
NICU, Alexe – Istoria execiţiilor fizice, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2002.
PETRESCU, Teodor şi DEHELEAN, Ovidiu – Fotbal. Curs de bază,
PETRESCU, Teodor şi DEHELEAN, Ovidiu – Fotbal. Probleme de
antrenament şi joc, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2001.
Sinteze. Învăţământ la distanţă, anul I (lucrare colectivă), Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005.
STĂNCULESCU, Victor – Ghidul antrenorului de fotbal, Bucureşti,
Editura Stadion, 1982.
STĂNCULESCU, Victor – Ghidul antrenorului profesionist de fotbal
pentru 364 zile ale unui an competiţional, Braşov, Editura Transilvania Expres,
1989.
SOLVEBORN, Sven, A. – Stretching, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., 1988.
SVARŢ, V.B. şi HRUSCEV, S.V. – Aspecte medico-biologice ale
orientării şi selecţiei sportive, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., 1986.
Teoria antrenamentului, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., S.D.P., 359-361,
1995.
Teoria competiţiei, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., S.D.P., 1995.
Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Editura Stadion, 1978.
THOMAS, Jerry, R. şi NELSON, Jack, K. – Metodologia cercetării în
activitatea fizică, Bucureşti, C.C.P.S. – S.D.P., 375-377, 1996.
TODEA, Septimiu, Florian – Metodica educaţiei fizice şi sportive,
WEIN, H. – Imparare il calcio, Editura Meditarenee, Roma, 1994.
WEINEK, Jurgen – Biologie du sport, Bucureşti, M.T.S. – C.C.P.S.,
S.D.P., nr. 365-366, 1995.
163

Redactor: Maria CERNEA
Tehnoredactor: Marian BOLINTIŞ
Coperta: Marilena BĂLAN
Bun de tipar: 13.02.2006; Coli tipar: 10,25
Format: 16/61x86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 316.97.90; www.spiruharet.ro
E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
164

An 1 - Fotbal - Curs de Baza - Teodor Petrescu - Ovidiu Dehelean

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An 1 - Fotbal - Curs de Baza - Teodor Petrescu - Ovidiu Dehelean

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SORIN-MIREL CIOLCĂ

Universitatea Spiru Haret

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Universitatea Spiru Haret

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea Spiru Haret

Cuvânt înainte …………………………………………………….…. 7

Capitolul V – Periodizarea antrenamentului în fotbal …………… 77

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Fotbalul actual prezintă o serie de particularităţi care necesită

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

ANTRENAMENTUL SPORTIV ÎN FOTBAL

2. Metodele antrenamentului sportiv. Generalităţi

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

2.1. Metodele antrenamentului în fotbal

Universitatea Spiru Haret

3. Mijloacele antrenamentului în fotbal

Mijloace de antrenament (de lecţie)

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Jocul de antrenament are ca scop fundamental perfecţionarea

Jocul de verificare este considerat ca cel mai complex şi veridic

Jocul competiţional nu trebuie confundat cu jocul oficial, deşi,

Universitatea Spiru Haret

Jocul de omogenizare se poate folosi şi înaintea celui competi-

Jocul de selecţie este considerat un mijloc competiţional folosit

4. Orientări şi tendinţe în fotbalul de performanţă

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

COMPONENTELE ANTRENAMENTULUI ÎN FOTBAL

Prin pregătire fizică se înţelege „întregul sistem (ansamblu) de

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

1.1. Dezvoltarea calităţilor motrice. Generalităţi

Universitatea Spiru Haret

A. Calitatea motrică viteza (capacitate condiţională), în înţele-

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

B. Calitatea motrică rezistenţa (capacitate condiţională) repre-

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

C. Calitatea motrică forţa (capacitate condiţională), reprezintă

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Capacitate de Capacitate de adaptare Capacitate de

Coordonare – Coordonare – Coordonare –

Capacitate de Capacitate Capacitate Capacitate

Sistemul îndemânării şi componentele acesteia

Universitatea Spiru Haret

E. Calitatea motrică mobilitatea (capacitatea coordinativă) re-

Universitatea Spiru Haret