Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA PETRU MAIOR

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ŞI LITERE

Student: Marcu Ruxandra Prof. coord.: Luminiţa Chiorean


Specializarea: Română-Franceză
Anul: III

2010

1
Nichita Stănescu (1933-1983) a fost un poet, scriitor şi eseist român şi a fost
considerat de către critica literară şi de către publicul larg ca fiind unul dintre cei mai de
seamă scriitori pe care i-a avut limba română, aparţinând structural, formal şi temporal
poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc ( 1960-1970). Poetul român a fost
considerat de către criticii români ca fiind un poet de o amplititudine, profunzime şi
intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor poetici şi
lingvistici.
Nicolae Manolescu scria despre Nichita Stănescu că este poetul care a îngăduit
limbii române cea mai desăvârşită libertate cunoscută vreodată, violând morfologia şi
sintaxa, brutalizând vocabularul. „Nimeni nu s-a mai jucat asemenea lui cu toate
cuvintele pe care dicţionarul i le furniza; creând altele, când dicţionarul i se părea sărac.
Nu doar frazele poetice sunt rescrise după reguli noi, dar cuvintele înseşi sunt sfărâmate
şi silabele lor reordonate. Nucleul cel mai dur al limbii este spart. O nouă limbă poetică ia
naştere în creuzetul alchimistului care e Nichita Stănescu. Libertatea pe care şi-a asumat-
o poetul Elegiilor este, într-un fel, o sinteză a unor experienţe poetice anterioare. Nichita
Stănescu a închis un ciclu. Modernismul românesc, inaugurat de Macedonski şi dezvoltat
plenar de Arghezi, îşi are capătul de drum în Nichita Stănescu, la care regăsim, uneori de
nerecunoscut, "prelucrate", ca şi originale, toate formele curentului, de la sugestiile
simboliste de început la metafora bizară a avangardiştilor”.1
Poetul este descris ca fiind: “Jovial, afectuos, dar uneori destul de dificil, poetul a
lăsat în memoria celor care l-au cunoscut imaginea unei personalităţi puternice şi
luminoase. Paradoxal, autorul se exprimă pe sine, în mod simbolic, în Elegia întâia, ca un
gânditor lucid tinzând către perfecţiunea pitagoreică a sferei:
« El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.

1
Nicolae Manolescu, România Literară, nr. 12, 2003, Bucureşti

2
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.
Din el străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă.(…)
Nu-l urmează istoria,
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
caii… » ”2
Pe lângă celebrele şi numeroasele sale poezii, Stănescu a mai scris şi numeroase
eseuri cu diferite teme şi motive literare. Printre acestea se numără :”uite, ce albastru
tragic!”, ”Dintr-un abecedar marţian”, ”Aripa şi roata”, ”Hemografia” etc.
“Uite ce albastru tragic” este un eseu în care poetul transmite sentimentele de
uimire care nu se pot înfăţişa în cuvinte şi norocul său pentru că a văzut un tablou care l-a
marcat. O mică structură a acestui eseu stănescian ar fi: conotaţii temporale, descrierea
casei lui Ion Ţuculescu, descrierea pictorului, descrierea pe scurt a unui tablou din
tinereţe, deschiderea ochilor poetului, descrierea pe larg a tabloului din tinereţe,
descoperirea poeţilor noştri, sentimentul de bucurie, tabloul de tinereţe al pictorului.
Ion Ţuculescu (1910-1962) a fost una dintre cele mai originale şi autentice
personalităţi din arta românească şi cea europeană, fiind cunoscut mai ales prin
pastelurile şi desenele sale. Pe lângă această pasiune de pictor, el exploata în paralel şi
cariera de medic şi biolog. Pictura lui Ţuculescu frapează prin excepţională ei forţă
cromatică, culorile sale obligă însă să se vorbească mai curând despre magia decât despre
violenţa lor. Astfel încât nu este hazardat să se spună că avem de a face cu un
"expresionist întârziat de extracţie impresionistă", oricât de paradoxal ar părea această
afirmaţie. În realitate opera lui Ţuculescu este produsul unic al unui artist original de
geniu, care tocmai prin aceasta se refuză oricărei încadrări artificiale.
Poetul l-a cunoscut personal pe pictor, lăsându-ne un portret şi o interpretare a
acestuia : “Însuşi marele nostru pictor Ţuculescu îmi pusese braţul lui suav pe umărul

2
Florin Contrea, Poetica lui Nichita Stănescu : http://bibliotecacititordeproza.falezedepiatra.net/?p=2498

3
meu. Mi-a arătat un tablou al domniei sale. Dedesubtul tabloului era scris ca un haiku3:
Punctul de fugă.
El reprezenta, şi niciodată nu voi putea să uit cum mi-au atins retina, nişte păpuşi de lut,
ulcele şi menhiri4, deodată răsturnate una peste alta în pieziş, spre orizontul gândirii. Mi-a
zis : - Uită-te la punctul de fugă! E cea mai tragică amintire a conştiinţei mele, care, pe
atunci, se înfăţişa ţepoasă, fără punctul de fugă.”5
Încă de la începutul eseului putem afla perioada şi toposul plasate de către Nichita
Stănescu momentul relatării şi: 1956, la casa pictorului Ion Ţuculescu. Am vazut mai sus
că poetul nostru era prieten cu Ţuculescu, despre care are numai cuvinte de laudă. La
casa acestuia, poetul vede foarte multe tablouri, totul era plin de tablouri. Ne putem da
seama de numeroasele tablouri ce le deţinea pictorul, din relatarea poetului despre
tavanul căzut, prăbuşit din cauza greutăţii tablourilor, iar dacă acesta nu ar lipsi, ar fi plin
de tablouri. Stănescu era primit, împreună cu un prieten, de către Ţuculescu, pentru a-i
putea admira tablourile. Pictorul, simţindu-se copiat de către altcineva, îşi deschise-se
acasă o expoziţie cu caracter polemic adrestă prietenilor. Din fraza “O, dacă nu s-ar fi
prăbuşit, desigur şi tavanul ar fi fost plin de tablouri.”, nu avem cum să nu remarcăm
dualitatea interjecţiei “O” : starea sufletească şi sentimentul de durere şi sentimentul de
bucurie. Sentiment de durere şi tristeţe îl avea pentru că poetul îl compătimeşte, oarecum,
pe pictor deoarece acesta, pe lângă faptul că nu avea unde să îşi publice expoziţia din
cauza copierii pictorului, nu avea nici acasă destul loc pentru picturile sale. Această
interjecţie poate exprima şi sentimentul de bucurie a poetului pentru vederea atâtor
tablouri frumoase. „Scara lungă de lemn” pe care pictorul aşezase tablouri, reprezintă de
fapt scara „succesului”, scara operelor valoroase aranjate într-o ordine intenţionată:
începând din josul scării se alfă tablouri mai puţin importante şi valoroase care nu atrag
privirea ochiului, şi urcând pe scară, găsim tablouri tot mai valoroase, importante şi care
atrag privirea şi atenţia destinatarilor, criticilor. Iar în vârful scării se află cel mai valoros,
cel mai important şi superb tablou al pictorului. Acesta este expus acolo pentru a fi vizibil
3
Haiku = poezie japoneză alcătuită din 17 silabe dispuse în 3 grupe
4
Menhir = Monument megalitic (funerar sau de cult, întâlnit mai ales în provincia Bretagne și în sudul
Angliei) de la sfârșitul epocii neolitice, construit dintr-un bloc înalt de piatră necioplită, așezat vertical,
izolat sau în grup
5
Mecu Carmen Maria, Nichita Stănescu prin lentile de psiholog, Ed. Naţional, 2001, p. 105

4
tuturor şi pentru a atrage atenţia privitorilor. Srălucirea acestui tablou te unge la inimă, te
lasă fără cuvinte, dar cu multe sentimente. Acesta era un portret al lui Gala Galaction,
scriitor, preot ortodox, profesor de teologie de origine română. Acest tablou este stăpân,
este mai presus peste toate celelalte tablouri prin măreţia şi strălucirea lui, dar şi prin
tehnica abordată de realizatorul ei.
Nichita Stănescu are numai sentimente de admiraţie pentru Ion Ţuculescu,
considerându-l „un bărbat nemaipomenit de frumos”. Prin adjectivul frumos putem
înţelege talentul şi pasiunea arzătoare a pictorului pentru această meserie. El iubea atât de
mult să fie înconjurat de picturile sale şi să le privească mereu, să se bucure de ele, încât
uneori le admira cu voce tare şi exclama: „- Uite, ce frumos este! sau „ – Uite ce albastru
tragic”. Atât de mare este admiraţia pictorului, încât uneori ai impresia că le strigă şi în
secret pe nume, sau că el atribuia câte un nume de femeie sau de bărbat pentru fiecare
nunaţă. Emoţia vederii unui tablou din tinereţe a pictorului, îi face să exlame cuvintele
„ – Uite, ce albastru tragic!”, mai întâi pe autorul picturii, iar apoi pe ceilalţi doi. Toţi se
aflau parcă sub hipnoză, pentru că repetau într-una aceste cuvinte fără voie, care au
devenit la un moment dat un vers. Imaginea din tablou era un câmp cu scaieţi, deasupra
căruia cerul „cobora pe trepte din ce în ce mai închise de albastru”. „Hipnoza” în care se
aflau cei trei, se poate explica prin simbolistica culorii albastru, care îmbie la visare şi
este asociată în plan simbolic cu infinitatea. Albastrul reprezintă culoarea mării şi a
cerului, este o culoare universală, fiind asiociat cu profunzimea şi stabilitatea şi
simbolizează încredere, loialitate, înţelepciune, inteligenţă, credinţă şi adevăr. Albastrul
mai poate simboliza dimensiunea verticală, albastrul deschis simbolizând înălţimeam
cerul, iar albastrul închis simbolizând orizontul, baza. Cerul descris în tablou devenea din
albastru deschis în albastru tot mai închis, adică poetul nu mai aspiră la înălţime, la
absolut, ci aspiră spre orizontul său, spre trecutul său.
Consider că sintagma „albastru tragic”, este un oximoron pentru că exprimă o
ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni
contradictorii. Este un oximoron pentru că sensul cele două cuvinte se opun, se contrazic:
albastrul este culoarea ce semnifică calmul, liniştea sufletească, încrederea, este o
culoarea ce ne îndeamnă la visare, pe când tragicul semnifică un zbucium, o suferinţă, o
catastrofă, o întâmplare zguduitoare, o nenorocire. Alăturarea celor doi termeni albastru

5
tragic este întenţionată de către poet pentru că el a vrut să scoată în evidenţă sentimentele
de melancolie a poetului, sentimentele de tristeţe a poetului pentru trecerea timpului.
Albastru este culoarea cea mai adâncă dintre toate, privirea poate pătrunde în el
fără să întâlnească vreun obstacol şi poate rătăci la nesfârşit. Tragicul prin care trece
poetul este faptul că dorea să „picteze” un tablou din tinereţe. Aici, expresia are un înţeles
ascuns. Poetul, vrea de fapt, să poată reveni la anii din tinereţe, să recupereze timpul
pierdut. Această alăturare de cuvinte simbolizează pronfunzimea gândului poetului,
orizontul spre care tinde a se întoarce. Câmpul cu scai poate reprezenta durerea şi
melancolia poetului pentru trecutul său, care este ca un spin, ca un ghimpe în sufletul
său. Durerea poetului este şi mai acută pe fundalul culorii albastrului care trimite la
visare, la reverie intensificând emoţiile.
Simbolismul cosmic al culorilor este regăsit la zeităţile din multe cosmogonii.
Mulţi dintre indienii din America de Nord asociază fiecăruia dintre cele şase sectoare
cosmice o culoare sacră. Aproape de sol se afla albul (culoare prezentată sub forma
perlelor), care indica zorile, peste alb era aşternut albastrul (culoare care va apare sub
forma peruzelei), pentru a marca dimineaţa, peste albastru era galbenul, simbol al
asfinţitului şi deasupra se afla negrul, simbol al nopţii. Aceste culori simbolizează timpul,
trecerea timpului. Bunda6 de care vorbea autorul nu este altceva decât întruchiparea zilei,
care este văzută de către ochiul uman şi care, mai poi, este rechemată. Pe mal, adică la
sfârşitul zilei, stau ochii celui ce priveşte asfinţitul. Culorile, dungile de pe bunda
ţărăncuţei reprezintă razele soareleui, care se văd seara, de o nemaipomenită privelişte,
raze, care acoperite de un nor, dau impresia unor dungi multicolore superbe, care atrage
atenţia tuturor privirilor.
După revenirea din melancolie, din „hipnoză”, Ţuculescu şi-a dat seama că cei doi
tineri nu sunt pictori, ci doi tineri poeţi. Aflând acest lucru, pictorul i-a purtat prin
literatura franceză a secolului XIX-lea, având doar păreri originale şi sentimente de
admiraţie pentru scriitorii Mallaermé şi Paul Valèrz.
Datorită admiraţiei pictorului pentru tablourile sale, datorită exclamaţiei pictorului
la fiecare tablou placut lui, poetul îl consideră pe Ţuculescu ca fiind un „om copilăros”,

6
Bundă = haină lungă și largă de postav, îmblănită, purtată de bărbați; burcă; (reg.) blană mare făcută din
piei de oaie, întrebuințată de țărani ca îmbrăcăminte de iarnă; (Reg.) Pieptar

6
dar totuşi „om savant”, foarte frumos, cu părul spre alb, care denotă vârsta înaintată spre
care se îndreaptă pictorul, cu o voce „de un timbru hiperhorean7”
„Arhipelagul de ochi” este o metaforă care semnifică, de fapt, casa pictorului,
care este „plină ochi” de tablouri, oriunde ai privi, oriunde ai întoarce privirea dai peste
alte şi alte tablouri.
Datorită faptului că portretul lui Gala Galaction este eşezat în fruntea scărilor, în
fruntea celorlalte tablouri, privirea poetului nu îl poate rata, ba chiar se minunează iarăşi
de frumuseţea acestuia. Poetul se consideră foarte norocos doar pentru că a văzut cu ochii
lui acest tablou. Are foarte multe sentimente de admiraţie faţă de acesta, care nu pot fi
exprimate nici cu toate cuvintele din lume, pentru că unele emoţii şi sentimente sunt
destinate doar pentru încălzirea sufletului uman, nu şi pentru comunicarea acestora.
Aceste sentimente se poat înfăţişa în cuvinte „numai când vor ele”, adică atunci când ele
nu au aşa însemnătate, când nu exprimă atâta admiraţie.
Uneori, sentimentele care nu se pot exprima în cuvinte se pot exprima prin alte
metode. De exemplu, unii îşi exprimă sentimentele prin muzică, alţii prin dans, alţii prin
poezie, alţii prin pictură. Poetul ar vrea să-şi exprime aceste sentimente sub forma
culorilor, adică prin pictură. Totul se petrece în mintea şi imaginaţia poetului. Mâna care
prinde pensula cea invizibilă, apropiindu-se de o invizibilă pânză, reprezintă tabloul de
tinereţe al poetului. Adică încercările acestuia de a picta, de a umple timpul rămas gol.
Câmpul de scaieţi este acoperit de albastrul cerului care, mai apoi, se transformă într-un
albastru absolut, după care devine invizibil. Acest tip de albastru absolut, apoi invizibil
este de fapt paşii pe care privirea umană îi străbate şi în care adânceşte şi rătăceşte până
la nesfârşit fără a întâlni vreun obstacol. Melancolia din poet îl determină să exclame
următoarele cuvinte ”-Uite, ce albastru tragic.”
Tabloul din tinereţe al pictorului este de fapt amintirea poetului, care este de un
calm tragic, prea tragic. Sentimentele poetului sunt amplificate până la maximum.
Prin urmare, Nichita Stănescu este unul dintre scriitorii şi eseiştii români care
conferă modernitate stilului prin metafore sugestive „arhipeleag de ochi”, epitetul
„albastru absolut”, oximoronul „albastru tragic”, dar şi prin simplitatea stilului „bogat” de
înţelesuri duale.

7
Hiperhorean = care se află, care trăiește în extremitatea de miazănoapte a globului pământesc.