Sunteți pe pagina 1din 47

Curs 1 – 02.10.

2008

ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA


ALE GETO - DACILOR IN EPOCA PRESTATALA

Geto - dacii fac parte din neamul tracilor, Herodot afirmand ca este ,,cel mai numeros dupa cel al inzilor". Tracii au patruns pe
teritoriul tarii noastre in Neoliticul Tarziu, in cadrul procesului de indoeuropenizare a spatiului Carpato-Dunareano-Pontic. Ei au creat o
stralucita civilizatie a bronzului pe un areal intins geografic, delimitat la Sud de Marea Egee, in Nord de zona Pripetului, in Est de
gurile Bugului si la Vest de Dunare. Sunt purtatorii bronzului in tara noastra in sanul numerosului neam tracic, ce sunt si purtatorii
Epocii Fierului si care au reprezentat cel mai important neam tracic, atat prin nivelul pe care civilizatia materiala si spirituala l-a atins cat
si prin nivelul organizatoric, politic, la care ei au ajuns. Procesul de evidentiere a geto - dacilor ca o entitate distincta in cadrul neamului
tracic s-a desfasurat pe un spatiu geografic delimitat la Nord de Carpatii Padurosi, la Sud de muntii Balcani, la Vest de Tisa si la Est de
zona Nistrului, astfel incat geto - dacii pot fi considerati autohtoni in spatiul Carpato-Dunareano-Pontic. Prezenta statornica a geto -
dacilor pe acest teritoriu este mentionat in izvoare istorice inca din sec 6 i.H., cu precizarea ca izvoarele latinesti ii denumesc ,,daci" cu
referire la triburile care vietuiau in interiorul arcului carpatic, iar izvoarele grecesti ii denumesc ,,geti", cu referire la triburile din spatiul
extracarpatic. Dincolo de aceste aspecte de ordin teritorial, trebuie sa precizam ca getii si dacii reprezinta acelasi popor, asa cum ne arata
Strabon, in lucrarea lui ,,Rerum Geograficarum" (,,Geografia"), getii si dacii vorbeau aceeasi limba si aveau aceleasi obiceiuri. Prin
urmare ei constituiau acelasi popor. Istoriografia latina si greaca contine informatii foarte valoroase referitoare la modul de viata al geto -
dacilor, la nivelul de dezvoltare economic pe care l-au atins, precum si sistemul de realizare a conducerii sociale. Datele autorilor antici se
completeaza cu informatii desprinse din rezultatele cercetarilor arheologice, intregind astfel imaginea organizarii sociale geto - daca in
Epoca Prestatala. Dintre cele mai importante marturii ale autorilor antici referitoare la geto - daci, mentionam urmatoarele:

1. relatarea lui Herodot, care in a IV-a carte a Istoriilor sale, povesteste expeditia regelui persan Darius impotriva scitilor din
stepele Nord - Pontice, expeditie care a avut loc in anul 514 i.H. Toate triburile intalnite in cale de armata persana s-au supus
fara rezistenta. Singurii care s-au opus au fost geto - dacii, acestia fiind in cele din urma infranti, desi Herodot spune ca ei erau
cei mai vitezi si mai drepti dintre traci.
2. relatarea lui Tucidide, in lucrarea ,,Razboiul Peloponesiac", care vorbeste despre uniunea de triburi geto-dace a odrizilor din
Dobrogea, care, in sec 5 i.H. era condusa de o capetenie numita Sitalces si apoi o alta capetenie Senthes. Acelasi autor
precizeaza un lucru foarte important: getii si alte popoare din aceste tinuturi sunt vecini cu scitii, avand aceleasi arme, aceleasi
obiceiuri. Rezulta ca orice mentiune referitoare la sciti este in egala masura valabila si pentru geto-daci .
3. un autor latin Pompeius Trogus vorbeste despre o uniune de teritorii a getilor democratica, condusa de un asa numit ,,Rex
Histrianorum", care a jucat un rol important in conflictul militar desfasurat intre regele Filip al II-lea al Macedoniei si
capetenia scita Ateas.
4. istoricii Strabon si Arian relateaza expeditia lui Alexandru al Macedoniei din anul 335 i.H. de la Nord de Dunare, ocazie cu
care Alexandru al Macedoniei a si cucerit una dintre cetatile geto-dace aflate la Nordul Dunarii.
5. Un alt autor latin, Kurbis Rufus, in lucrarea ,,Istoria Alexandriei" vorbeste despre getii da la N gurilor Dunarii , care in anul
326 i.H au infrant armata generalului macedonean Zopyrion.
6. istoricii Diodor din Sicilia si Polianus si geograful Pausarius relateaza pe larg conflictul dintre diodocul Lysimah si o
capetenie geta din Campia Dunareana, Dromichaites, conflict ce s-a derulat intre anii 300 si 292 i.H.
7. istoricul Iustinius vorbeste despre conflictul regelui get Oroles cu tribul bastarnio, iar textele unor insciptii descoperite la
Histria mentioneaza numele unor capetenii gete din zona Dobrogei, care in sec. 3 i.H. isi exercitau autoritatea asupra cetatilor
grecesti de pe tarmul Pontului Euxinus (Remaxos, Zamoldegikos).
8. istoricul Pompeius Trogus vorbeste despre cresterea puterii dacilor sub regele Rubobostes (Incrementa Dacorum Per
Rubobostem Rege), ceea ce reprezinta o uniune de triburi geto - dace din interiorul arcului carpatic.

Coroborand informatiile, desprindem din aceste relatari, tragand concluziile:


a. geto-dacii sunt o populatie sedentara, care practica agricultura pe scara larga, dispunea de cetati intarite, precum si de
armata puternica si bine echipata.
b. geto-dacii au dezvoltat o stralucita civilizatie a fierului, mai ales in cadrul celei de-a II-a varste a fierului (epoca La
Tèn), caracterizata printr-o puternica dezvoltare a mestesugurilor, a productiei si schimbului de marfuri, care au dus la
acumularea unor bunuri de mare valoare, ce au reprezentat o permanenta tentatie pentru agricultorii veniti de
pretutindeni.
c. formele de organizare si de conducere a geto-dacilor prezinta trasaturile unei societati gentilico-tribale, aflate pe
ultimul stadiu de dezvoltare, ceea ce reprezinta o demonstratie militara a triburilor si uniunilor de triburi.

In cadrul sistemului, atributiile de conducere sociala apartin Adunarii Poporului, care reprezinta Adunarea Barbatilor, capabili sa
poarte arme. Aceasta ia cele mai importante decizii pentru intreaga colectivitate pe baza principiului ca cine isi risca viata in lupta, trebuie
sa si decida. Regii mentionati de autorii antici nu sunt asa cum s-ar crede, sefi de state, monarhii, ei sunt in realitate conducatorii unor
triburi si uniuni de triburi, sunt alesi si revocati de Adunarea Poporului, aceasta stabilind totodata si atributiile. Nu este insa mai putin
adevarat ca, asa cum rezulta si din izvoarele prezentate, pe fondul descompunerii societatii gentilico-tribale se manifesta mai acut tendinta
conducerii militarizate, sprijinita de aristocratia gentilico-tribala, de a se impune in fata poporului, de a-si permanentiza si consolida
decizia, ba chiar de a o transmite cu titlu ereditar, tendinta ce marcheaza tranzitia de la societatea gentilico-tribala la societatea organizata
politic, astfel incat acesti sefi militari, anturati de aristocratia elementelor gentilico-tribale, devin unicul factor decizional in societate.
NORMELE DE CONDUITA ALE
GETO - DACILOR IN EPOCA PRESTATALA

In aceasta perioada, relatiile sociale erau reglementate prin norme de conduita fara caracter juridic, norme ce reprezinta expresia
interesului societatii gentilice si ca atare erau respectate si aplicate de buna voie de toti membrii societatii. Totodata, cu referire expresa la
geto-daci, trebuie sa precizam ca aceste norme de conduita aveau un caracter pronuntat religios, astfel incat la poporul antic se acredita
ideea ca normele de conduita sunt de sorginte divina, ca provin de la zei. Unele dintre aceste norme au supravietuit sub anumite aspecte si
le regasim si in societatea feudala, ceea ce reprezinta o dovada clara a continutului poporului roman.
Dintre cele mai importante norme pe care geto-dacii le-au aplicat in Epoca Prestatala, mentionam reguli conform carora acum ne
arata obiceiurile: (1) fii puteau cere si obtine de la parinti delimitarea partii care li se cuvine din proprietatea comuna. Aceasta regula de
conduita, prin continutul sau, rezulta ca proprietatea privata era in plin proces de constituire. Un alt argument in acelasi sens este regula de
conduita mentionata de izvoarele antice, potrivit carora (2) furtul era socotit o foarte grava abatere de la normele de convietuire sociala. O
alta regula de conduita stabilea (3) un intreg ritual, care insotea incheierea conventiilor sau invoielilor dintre persoane. Acest ritual este
asemanator cu procedura infratirii din Evul Mediu. Izvoarele antice mentioneaza ca norma de conduita (4) juramantul pe zeitatile palatului
regal sau juramantul pe vetrele regale, cum mai erau numite. Acest juramant trebuia prestat de catre toti supusii regelui, iar daca regele se
imbolnavea, se considera ca unul dintre jurati a jurat stramb. Pentru identificarea lui erau desemnati 3 ghicitori pt a arata cine era acela si
daca el nega se aduceau 6 ghicitori. Daca dadeau aceeasi solutie, cel in cauza era condamnat la moarte, in caz contrar pedeapsa se aplica
primilor 3 ghicitori. Acest procedeu este asemanator cu institutia juridica a probei cu juratori, consacrata de Legea Tarii.
Exista o serie de norme de conducere ce reglementeaza institutia casatoriei. In aceasta materie, izvoarele antice par a fi
contradictorii, pentru ca, de pilda, poetul Menandru zice ca tracii cunosc poligamia, in timp ce poetul Horatius, in odele sale spune ca
tracii practicau cu strictete monogamia. In realitate, nu exista o contradictie, ci se completeaza reciproc, pentru ca primul se refera la o
epoca mai veche, cand geto-dacii nu erau evidentiati ca un element distinct in cadrul neamului dacic, in timp ce al II-lea se refera la o
epoca mai recenta, in care individualizarea geto-dacilor ca cel mai important neam tracic fusese desavarsit. Pe fond, trebuie sa precizam ca
la finele Epocii Primitive, femeia avea o situatie inferioara barbatului, dovada pedeapsa pe care regele Oroles a aplicat-o ostenilor sai
infranti in lupta cu bastarnii: ,, sa faca slujba femeilor lor, slujbe care mai inainte lor li se faceau".
Toate aceste reguli de conduita erau respectate in chip firesc, nu prin constrangere. Semnificative in acest sens sunt relatarile lui
Aristotel, care se refera la un trib numit Agatîrşi, acestia avand aceleasi obiceiuri cu tracii. Agatarsii formulau reguli de conduita in versuri
si le invatau pe de rost cantandu-le. Iustinus, un alt autor antic, zicea ca sciţii respecta drepturile in chip firesc, nu prin legi, iar Herodot
precizeaza, asa cum am aratat, ca inca din vremea sa, sec. 6, ,,getii erau cei mai drepti dintre traci".

FORMAREA STATULUI GETO - DAC

Saltul calitativ de la societatea organizata pe baza democratiei militare la societatea organizata politic a fost determinat in mod
dialectic de o serie de transformari economice si sociale, pe care le-a suferit societatea geto-daca. Pe plan economic, sunt progresele
realizate in timpul varstei a II-a a fierului, care a dus la cresterea productivitatii muncii, la cresterea productiei si schimbului de marfuri,
ceea ce a determinat intensificarea comertului si a circulatiei monetare. Pe plan social, asistam la o adanca stratificare sociala, care este
oglindita si arheologic in descoperirile unor morminte cu un bogat inventar in obiectele de podoaba, care contrastau cu locuintele
saracacioase ale marii majotitati a poporului. Aparitia celor 2 clase reclama crearea statului ca un instrument destinat sa asigure
suprematia clasei dominante. Sunt intrunite cele 2 criterii pe baza carora distingem intre societatea gentilica si societatea statala: criteriul
stratificarii sociale si cel teritorial (apartenenta individului la comunitate se realizeaza in functie de teritoriul locuit).
Stratificarea sociala s-a realizat si pe fondul deposedarii de pamant a obstilor gentilice si formarea marilor latifundii, apartinand
aristocratiei gentilico-tribale. In acest context apare statul ca un instrument in mana clasei dominante, utilizat pentru a tine in ascultare
marea masa a populatiei.
Alaturi de factorii determinanti, care sunt de ordin intern, a existat o serie de factori externi, care, desi nu au determinat in sens
dialectic, au favorizat, au grabit formarea statului geto-dac. Este vorba in primul rand de slabirea puterilor celtilor si ilirilor in luptele cu
romanii. In al II-lea rand este vorba de perioada expansiunii romane, expansiune economica, militara, care a dus la atingerea de catre
romani a limesului dunarean.
Statul geto-dac s-a constituit de-a lungul domniei regelui Burebista, despre care Strabon afirma ca a pus capat razboiului care ii
diviza si slabea pe daci si i-a facut pe acestia sa asculte de poruncile sale, intemeind o mare stapanire, de a carei putere se temeau toti
vecinii, inclusiv romanii aflati in primul proces de expansiune militara. Burebista a realizat o serie de reforme in directia consolidarii
statului si anume:

a. reforma politica (constand in supunerea tuturor triburilor geto-dace)


b. reforma religioasa (realizata cu ajutorul Marelui Preot Deceneu, constand in unificarea credintelor disparate ale triburilor
geto-dace intr-un sistem politeist unic)
c. reforma administrativa (care consta in mutarea centrului puterii geto-dacilor din Campia Munteana in zona Muntilor Orastie
unde a fost intemeiata capitala noului stat, Sarmizegetuza, si unde a fost edificat un intreg sistem de asezari fortificate).

Informatiile pe care ni le-a transmis Strabon, legate de domnia lui Burebista, sunt completate de cele continute intr-o inscriptie
aflata la mormantul lui Aponion (de la Dionisos), in care se arata ca Burebista ajunsese cel mai mare stapanitor al tinutului de dincolo si
de dincoace de Dunare.
ORGANIZAREA STATULUI GETO- DAC

Organele centrale:
Puterea suprema → regele ca varf al arisocratiei sclavagiste. Regalitatea tinde sa devina ereditara, atat Burebista, cat si
Decebal erau fii de regi, insa o particularitatea a succesiunii la tron este ca au vocatie succesorala si fratii regelui precum si
marele preot.
Marele Preot → un vice-rege a carui putere religioasa completeaza puterea laica a regelui. Iordanes si Diocrates afirma ca
marii preoti aveau o putere aproape regala. Rolul foarte important se explica prin faptul ca aristocratia si regii emana legi.
Legile sunt de origine sorginala, de aceea preotiilor le revenea interpretarea vointei divine, astfel incat ei aveau principalele
atributii judecatoresti. Marele Preot este totodata si judecatorul suprem. Ei au reprezentat principalul factor prin
intermediul carora s-a format si impus sistemul de drept geto- dac.
Pe langa rege si marele preot exista si curtea regelui: sfetnici si executanti ai poruncilor regale. Ei se bucurau de stabilitate in
exercitarea atributiilor lor. Sistemul dregatoriilor era organizat dupa modelul statelor elenistice, iar in cadrul acestui sistem exista si o
ierarhie astfel incat Acornion si Deceneu au fost primii sfetnici ai lui Burebista si Resinas a lui Decebal.

Organizarea locala:
Inainte de cucerirea romana, in Dacia erau unii mai mari peste treburile cetatii, iar altii in jurul regelui erau impartiti la baza
cetatii. Rezulta astfel existenta a 2 categorii de dregatori, unii cu atributii administrative, iar altii cu atributii militare pusi la
paza cetatilor.
Rezulta ca teritoriul statului geto- dac era impartit in unitati administrativ teritoriale in cadrul caruia activitatea din agricultura era
dirijata prin organele spacializate ale statului => rolul foarte important al agriculturii in viata economica a geto- dacilor.
Principala atributie a celor pusi mai mari peste treburile agricole era de a supraveghea sistemul distribuirii si redistribuirii
loturilor de cultura prin tragere la sort, precum si repartizarea produselor obtinute pe loturile respective.
Existenta unei categorii distincte de dregatorii militare arata ca exista un vast sistem de aparare in centrul caruia se afla sistemul
muntilor Orastie.

Curs 2 – 09.10.2008

ESENTA SI FORMA STATULUI GETO - DAC

Din punct de vedere al esentei sale, statul geto - dac este un stat sclavagist incepator, cu particularitati care il aproprie de statele
bazate pe modul de productie tributal sau asiatic. Autori precum Dio Cassius si Iordanes si Dio Crisostomul ne-au transmis informatii
legate de stratificarea sociala la daci, impreuna cu denumirea categoriilor sociale: clasa dominanta ,,tarabostes" (,,pileati") si clasa saraca
,,comati" (,,capillati"). Insa toti factorii de conducere erau recrutati dintre tarabostes. Cu toate ca statul geto-dac a cunoscut sclavagismul,
in special pe proprietatile private ale tarabostilor, precum si in mine, totusi, relatiile sclavagiste in statul geto-dac nu au atins nivelul clasic,
ca in cele grecesti sau cele de la Roma. Sclavagismul in statul geto-dac era un incepator, patriarhal, neevoluat, in sensul ca baza productiei
nu o reprezenta munca sclavilor, ci a oamenilor saraci, organizati in obsti satesti. Alaturi de proprietatea privata a tarabostilor s-a
mentionat la scara larga si proprietatea comuna, devalmasa a obstilor satesti sau teritoriale. O alta particularitate, care apropie statul geto-
dac de statele bazate pe modul de viata tributal, este monopolul regelui asupra minelor de aur.
Forma statului geto-dac este o monarhie cu un pronuntat caracter limitat. Astfel, Strabon denumeste stapanirea lui Burebista
imperiu, iar o inscriptie descoperita in Siria o denumeste ,,regat". De altfel, insusi Imparatul Domitian i-a recunoscut lui Decebal titlul de
rege, acordandu-i diadema de rege, de adevarat conducator clientelar Romei. Caracterul pronuntat militar al statului geto-dac nu este o
expresie a primitivismului, asa cum sustin unii autori, ci este o consecinta fireasca a contextului istoric in care s-a format si a evoluat statul
geto-dac, dominat de agresiunea permanenta a puterilor vecine.
O particularitate a monarhiei geto-daca este alternanta puterii laice si religioase in competenta aceleasi persoane sau unor
persoane diferite, tendinta e de contopire a atributiilor laice cu cele religioase. (Deceneu si Comosicus - regi si mari preoti).

REGULI DE CONDUITA ALE GETO - DACILOR


ALCATUIND DREPTUL GETO - DACILOR

Dupa constituirea statului geto-dac s-a format si dreptul geto-dac, alcatuit din norme juridice ce au luat locul vechilor cutume sau
obiceiuri nejuridice din epoca prestatala. Dreptul geto-dac s-a format pe multe cai: o prima cale este aceea a sanctionarii unora dintre
vechile obiceiuri ale geto-dacilor, din Epoca Prestatala, in care este vorba despre obiceiurile acelea care se dovedeau a fi convenabile si
utile clasei dominante si despre care se pretindea ca ele sunt expresia unui interes social, general. A doua cale este a instituirii unor
obiceiuri noi, corespunzatoare noilor cerinte economice, sociale, circumscrise organizarii de tip politic a societatii. O a treia cale este
aceea a elaborarii unui sistem scris, alaturi de cel cutumiar, legi ce nu ne-au parvenit pe cale directa, dar la care autorii antici fac referire.
De exemplu, Strabon si Iordanes afirmau ca legile geto-dacilor au fost adoptate in timpul domniei lui Burebista, care pretinde ca au fost
inspirate de la zei si trasmise din generatie in generatie pana in sec. 6 d.H., in vremea lui Iordanes. Prin aceste legi nu s-a realizat o simpla
codificare a obiceiurilor, asa cum a fost cazul codului decenviral (Legea celor 12 tablite),ci aceste legi introduc legi de drept. Asa cum ne
arata Strabon si Iordanes, legile contin porunci ale regelui (deci nu simple obiceiuri). Burebista a recurs in mod deliberat la autori
religiosi, pentru a se face ascultat de popor si pentru a dubla autoritatea statala si a celei religioase, in asigurarea respectarii legilor.
Institutiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directa, insa ele au putut fi reconstituite in linii
generale, pe baza unor izvoare istorice indirecte, precum si pe baza urmelor pe care aceste institutii le-au lasat asupra dreptului de mai
tarziu. Cea mai importanta institutie a dreptului geto-dac este institutia proprietatii. Institutiile proprietatii geto-dace au cunoscut
proprietatea privata a stapanilor de sclavi si proprietatea comuna, devalmasa a obstilor satesti sau teritoriale.
Proprietatea privata este atestata de un autor antic Criton, care metioneaza ca “in statul geto-dac exista mari proprietari de
pamanturi si vite”. Mai mult, exista si o serie de izvoare din care reiese ca vanzarea sclavilor pe pietele Imperiului Roman era o practica
frecventata la geto-daci. Rezulta ca obiectele proprietatii private constituiau pamantul, vitele si sclavii, iar titularii acestui drept erau
reprezentantii clasei dominante si anume tarabostii.
In ceea ce priveste proprietatea obsteasca, existenta si fizionomia lor, ei au putut fi reconstituiti pe baza odelor lui Horatius. Asa
cum rezulta din versurile sale, pamanturile obstei nu erau hotarnicite, ele se aflau in proprietate comuna, devalmasa, a membrilor obstei,
ca de altfel si recoltele stranse de pe aceste pamanturi. Cultivarea terenurilor se realiza potrivit sistemului asolamentului, in sensul ca
aceste terenuri erau impartite in loturi si atribuite, in folosul membrilor obstei, prin tragere la sorti, pe termen de 1 an. In anul urmator,
loturile de cultura erau redistribuite tot potrivit acestui sistem, de unde rezulta ca folosinta asupra terenurilor este individuala. Proprietatea
comuna devalmasa se extinde si asupra recoltelor astfel obtinute. Procedura distribuirii loturilor prin tragere la sorti era supravegheata de
catre dregatorii administrativi, tot acestia fiind cei care retineau impozitul sau tributul datorat statului de catre obste din recoltele
obtinute.

Autorii antici ne ofera informatii referitoare la o alta institutie geto-daca si anume, cea a casatoriei. In acest sens, Herodot arata
ca, la traci, casatoria se realiza printr-un contract prin care sotul cumpara sotia de la parintii ei. Atat in cadrul familial, cat si in cel social,
femeia se afla intr-o stare de inferioritate fata de barbat. Aceasta situatie este confirmata si de Ovidius. Autorul Horatius, referindu-se la
familia geto-daca in odele sale, arata ca geto-dacii erau monogami si pazeau cu strajnicie monogamia. Horatius vorbeste, de asemenea, si
despre practica dotei, denumita zestre, aratand, insa, ca principala zestre a femeii este virtutea ei. Caracterul traditional al acestei institutii
este augmentat lingvistic prin pastrarea in vocabularul de baza a limbii romane a termenului de sorginte geto-daca, acela de zestre, alaturi
de termenul de origine romană, acela de dotă.
In dreptul penal, principalele institutii geto-dace vizau apararea statului si a proprietatii private. Potrivit lui Horatius, pentru
infractiunea de adulter era sanctiunea cu moartea.
In dreptul procesual, desi dpdv formal, juridic, atributiile realizarii justitiei fusesera preluate de institutiile statului, in anumite
cazuri, in special in cazul infractiuniilor de vatamare corporala, a continuat sa se aplice vechiul sistem al razbunarii sangelui, adica o
forma de justitie privata. Cu toate acestea, organizarea sistemului de judecata a fost una dintre preocuparile esentiale ale statului geto-dac.
Referindu-se la Comosycus, autorul Iordanes arata ca acesta se ocupa de organizarea si de judecarea proceselor, fiind judecator suprem,
insa Comosycus era si rege si Mare Preot, in acelasi timp. El executa atributia de judecator suprem in virtutea calitatii de rege sau de Mare
Preot, referindu-se la sistemul judiciar, ca mijloc de transare a litigiilor. Poetul Ovidiu ne relateaza ca pentru solutionarea anumitor litigii
era utilizata o alta forma de justitie privata si anume duelul judiciar.
In domeniul relatiilor internationale, avem informatii potrivit carora preotii geto-daci, asemenea celor romani, oficiau un
anumit ritual, cu prilejul incheierii tratatelor cu celelalte state.

ORGANIZAREA DE STAT A DACIEI,


PROVINCIE ROMANA

Cu toate ca romanii au cucerit o mare parte a teritoriilor dacilor, in afara de cei care au continuat sa fie locuitorii Daciei Libere
(Crisana, Maramures, N Moldovei), un intreg teritoriu ocupat a fost inclus in provincia Dacia. Astfel, Muntenia, coltul de Sud-Est al
Transilvaniei (acea zona cuprinsa intre Olt si Carpati) si Sudul Moldovei au fost incluse administrativ in provincia Moesia Inferior.
Totodata, de-a lungul cuceririlor romane, provincia romaneasca Dacia a cunoscut mai multe reorganizari succesive. Intre 106 si
117 (anul mortii lui Traian) provincia Dacia s-a mentinut ca o provincie unitara, care cuprinde Oltenia, Banat si Transilvania (fara coltul
de Sud-Est).
La moartea lui Traian, Hadrian realizeaza prima reorganizare, abandonand Sudul Moldovei si o parte din Campia Munteniei,
greu insa de aparat impotriva atacurilor dacilor liberi. Impartirea restului de teritoriu ramas sub stapanire roman se realizeaza in 2
provincii: Dacia Inferior (Oltenia si Sud-Estul Transilvaniei) si Dacia Superior (Banat, restul Transilvaniei).
In anul 124, realizand a doua reorganizare, Imparatul Hadrian desprinde din Dacia Superior teritoriul aflat la Nord de Aries si
Muresul Superior, creand provincia Dacia Porolissensis.
Ultima reorganizare a provincie Dacia are loc in timpul lui Marc Aureliu, care in anul 168 uneste Dacia Superior cu Dacia
Inferior, ceea ce rezulta ca provincia nou formata este Dacia Apulensis, iar in anul 169, tot Marc Aureliu desprinde Banatul, formand
Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis este mentinuta in vechile sale granite.
ORGANELE CENTRALE ALE PROVINCIEI DACIA

Provinciile romane erau de doua categorii:


a. pacificate sau senatoriale, administrate de senatul roman
b. nepacificate sau imperiale, administrate direct de imparat
Dacia este o provincie imperiala, nepacificata, fiind condusa direct de regat, printr-un purtator legal al sau numit ,,Legatus
Augusti Pro Praetore", recrutat dintre membrii ordinului senatorial de la Roma si de rang consular (fost consul la Roma). El avea
,,imperium proconsularae" (puterea de comanda a consulului era de a conduce mai multe legiuni). Resedinta legatului imperial al Daciei
este in capitala provinciei denumita COLUMNA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA.
Dupa prima reorganizare, situatia se mentine in Dacia Superior, cu precizarea ca legatul imperial al Daciei Superior era de
rang pretorian (fost pretor la Roma). Prin urmare, avea puterea de comanda al pretorului (comanda doar o legiune - a 13-a Gemina, care
isi avea sediul in castrul de la Appulum). Tot la Appulum se afla si sediul legatului imperial al Daciei Superior. Capitala ramane tot la
Columna Ulpia Traiana. Dacia Inferior era o provincie procuratoriana, condusa de un procurator prezidial (augusti), denumit ,,Praeses".
Acesta era recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, adica era un cavaler investit cu ,,ius gladii" (dreptul sabiei), care ii conferea depline
puteri militare, juridice, civile. Capitala provinciei este la Drobeta. O pozitie asemanatoare are si guvernul prezidial al Daciei
Porolissensis, care are resedinta cu capitala la Napoca.
Dupa ultima reorganizare a provinciei, Dacia Malvensis este condusa de un procurator prezidial, capitala si resedinta acestei
provincii fiind la Malba. In Dacia Porolissensis atributiile guvernului au fost preluare de generalul comandant al legiunii a 5-a
Macedonica (dupa transferarea acesteia din Dobrogea la castrul de la Porolissum), iar guvernul Daciei Apulensis redobandeste importanta
de odinioara, in sensul sa el coordoneaza conducerea celor 3 provincii Dacia, purtand numale de ,,Legatus Augusti Pro Praetore
Daciarum Trium", fiind recrutat dintre membrii ordinului senatorial si de rang consular. Unitatea celor 3 provincii Dacia este intarita
prin faptul ca, din timpul domniei lui Alexandru Sever, Columna Ulpia Traiana devine Metropolis a celor 3 Dacia.
Un alt organ la nivel central era infiintat in timpul domniei lui Marc Aureliu si anume Concilium Provinciae sau Concilium
Daciarum Trium, ca o Adunare Provinciala din care faceau parte reprezentantii oraselor, care se intruneau o data pe an la Columna Ulpia
Traiana, in Parlamentul Augustalio. Membrii acestei adunari apartineau ordinului ecvestru si decurionilor si isi alegeau un presedinte
dintre membrii sai, care indeplinea si functia de Mare Preot al cultului imperial in Dacia (,,Sacerdos arae Augusti"). Concilium Provinciae
este un organ cu caracter consultativ si cu atributii restranse, limitate la discutarea problemelor de interes general al oraselor si provinciilor
si sustinerea acestor interese locale in fata administratiei imperiale a Daciei. In acest sens, membrii adunarii puteau formula anumite
plangeri, adresate imparatului. In realitate, insa, principala atributie a acestui organ este intretinerea cultului imperial si al Romei, in
vederea intaririi unitatii provinciilor, mentinerii loialitatii si devotamentul provincialilor fata de puterea romana.

ORGANIZAREA FINANCIARA A PROVINCIEI DACIA

Finantele provinciei Dacia erau administrate de un procurator financiar, cu sediul la Columna Ulpia Traiana, unde se centralizau
toate datele privind veniturile celor 3 provincii. Procuratorul finantelor era subordonat legatului imperial al Daciei, finnd recrutat dintre
membrii ordinului ecvestru. El avea in subordine un intreg aparat fiscal, compus din functionari si slujbasi imperiali. Aceasta situatie s-a
mentinut si dupa reorganizarile succesive ale Daciei in Dacia Superior, Dacia Apulensis, iar atunci cand locul guvernului consular al
Daciei Apulensis era vacant, interimatul conducerii celor 3 Dacia era asigurat de procuratorul financiar al Daciei Apulensis in celelalte
provincii ale Daciei Inferior, Daciei Porolissensis, Daciei Malvensis, activitatea financiara fiind condusa de un procurator prezidial al
provinciei Dacia Inferioara sau Dacia Porolissensis. In Dacia Porolissensis, atunci cand atrbutiile de guvernare au fost preluate de
generalul comandant al legiunii a 5-a Macedonica, atributiile financiare au revenit unui procurator financiar special. In vederea stabilirii
impozitelor in provincia Dacia, ca in tot statul toman, se efectuau recensaminte o data la 5 ani, de catre magistrati specializati denumiti
Duumviri Quinquenales. Impozitele erau de 2 categorii:

1. directe sau tributare – “tributa”(erau impozite funciare, impropriu spus, pentru ca se percepea si pe cladiri ,,tributum
soli” sau “stipendium" si pe persoane ,,tributum capitis", platit si de catatenii romani si de peregrini)
2. indirecte ,,vectigalia" (erau de 5% pe mosteniri si eliberari de sclavi, de 4% pe vanzari de sclavi, de 1% pe vanzarea
altor marfuri si de 2,5% pe circulatia bunurilor si persoanelor).

Pentru incasarea impozitelor erau organizate oficii vamale atat in interiorul provinciei, cat si la granite, denumite Stationes,
portorii si conduse de sclavii imperiali (denumiti servi villici). La inceput, activitatea de incasare a taxei vamale fost incredintata unor
arendasi numiti Conductores, iar dupa 169 e.n, a fost incredintata unor procuratori vamali recrutati dintre membrii ordinului ecvestru.

ORGANIZAREA ARMATEI

In provincia romana Dacia, de-a lungul stapanirii romane au stationat Legiunea 3 Flavia Felix, Legiunea 1 Adiutrix, apoi
Legiunea 5 Macedonica (transferata din Dobrogea in castrul de la Potaissa pentru apararea granitei de Nord a Daciei Porolissensis) si
Legiunea 13 Gemina (cu sediul in castrul de la Apulum, singura care a stationat in Dacia de la inceputul cuceririi romane si pana la
retragerea aureliana). Acest lucru s-a aflat in subordinea legatului imperial de rang consular al Daciei unitare, apoi s-a aflat in subordinea
legatului pretorian al Daciei Superior, Daciei Apulensis, iar dupa reorganizarea lui Marc Aureliu, s-a aflat in subordinea legatului imperial
de rang consular al celor 3 Dacii.
Legiunile romane dispun de un teritoriu propriu, folosit pentru nevoile lor economice, iar populatia de pe acel teritoriu era
obligata sa presteze anumite servicii si corvezi in folosul armatei romane. In afara legiunilor, in Dacia au mai stat si trupe auxiliare
denumite cohorte, alae, precum si detasamente mixte denumite numeri. Efectivul armatei romane stationate in Dacia se ridica la aprox.
50.000 de soldati (nr. mare pentru perioada respectiva).

ORGANIZARE LOCALA A PROVINCIEI ROMANA DACIA

Sub aspectul organizarii locale, in Dacia au existat 2 categorii de localitati:

1. urbane
2. rurale

1. Asezarile urbane erau impartite in 2 categorii:

a. Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuite preponderant de cetateni romani, care se bucurau
de plenitudinea drepturilor civile, politice. Unele colonii erau inzestrate cu ,,ius italicum”, o fictiune
juridica, conform careia teritoriul acestor colonii era asimilat cu solul Romei, iar cetatenii romani din
coloniile respective puteau exercita asupra pamantului dreptul de proprietate quiritara, fiind scutiti de plata
impozitului funciar, adica a lui “tributum soli” sau “stipendium”.
b. Municipiile erau centre urbane mai putin urbanizate, cu un statut juridic inferior coloniilor, iar locuitorii
lor aveau un statut juridic intermediar, intre cetatenii romani si peregrini, desi, in epoca cuceririi romane a
Daciei, criteriile, la origine foarte exacte de delimitare a coloniilor de municipii, incepusera sa se
estompeze. Cu exceptia COLUMNA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA,
toate orasele Daciei au fost vechi asezari ale autohtonilor, ridicate la rang de municipiu, apoi colonie.

Orasele se bucurau de o conducere autohtona, exercitata doar de cetatenii romani. Organizarea si conducerea oraselor din Dacia
era aceeasi cu a oraselor din intreagul imperiu, toate urmand modelul Romei. Aceasta l-a determinat pe autorul latin Aulum Gelium sa
spuna ca orasele romane erau mici efigii ale Romei si poporului roman.
Primul Esalon: Conducerea suprema era Consiliul municipal, asemanator Senatului Municipal. Membrii alcatuiau orado
decurionum, intrucat membrii sai erau recrutati din randurile decurionilor. Numarul membrilor Senatului Municipal (varia intre 30 si 50)
era stabilit in raport de numarul cetatenilor romani, prin actul de intemeiere al orasului. Membrii Senatelor Municipale erau desemnati din
5 in 5 ani de catre magistrati speciali, denumiti quinquenales, pe baza unui recensamant special, ei fiind alesi dintre cetatenii romani
ingenuii, avand varsta de cel putin 25 de ani si o avere de minim 100.000 de sesterti, fiind preferati cei care indeplinisera magistraturi
municipale si sacerdotale.
Ordinul decurionilor ajunsese la expansiune politica si economica, la apogeul puterii sale in imperiu, dovada ca o inscriptie
descifrata la Drobeta il desemneaza prin sintagma Ordo Splendissimus. Principalele atributii ale Senatului Municipal erau: atribuie
terenuri, solutioneaza probleme ereditare, coordoneaza activitati administrative, fiscale, organizeaza spectacole, jocuri publice,
indeplineste obligatii de cult, cinsteste conducatorii provinciali, alege magistratii municipali si sacerdotali.
Magistratii superiori erau denumiti in colonii ,,duumviri iure dicundo”, iar in municipii ,,quattuorviri iure dicundo”. Ei erau
alesi pe un 1 an, dintre decurioni, avand atributii administrative si jurisdictionale. Alti magistrati municipali erau ,,edili”, insarcinati cu
aprovizionarea pietelor, intretinerea strazilor si asigurarea ordinii orasului, precum si ,,cvestorii”, care se ocupau cu administrarea
finantelor si bunurilor oraselor. In subordinea magistratilor municipali se afla un intreg aparat de functionari si slujbasi marunti denumiti
apparitores.
Magistratii sacerdotali erau preotii municipali, alesi de decurioni si organizati in cadrul unei ierarhii in varful careia se afla un
Pontifex, ales dintre decurioni, urmat de Flamines, preotii zeilor principali, insarcinati cu efectuarea sacrificiilor publice, apoi Augurii.
Al doilea Esalon: Conducerea orasului este alcatuita din ordinal augustalilor. Din acest ordin fac parte persoanele care nu
indeplinesc conditia de a decurioni, ca atare nu au acces la magistraturile municipal, fiind organizati in ordine separate, alesi pe viata de
decurioni si care aveau principalele atributii de intretinere a cultului Romei si a imparatului, pe viata. Ei trebuiau sa raspunda cu donatii
banesti si diverse contributii pentru realizarea lucrarilor edilitare, precum si pentru edificarea constructiilor civile si religioase.
Ordinal Augustalilor, organizat ca o societate la nivelul intregii provincii, isi avea sediul la Sarmizegetusa, iar conducerea acestui
ordin indeplineste si functia de presedinte al lui concilium provinciae sau al lui concilium daciarum trium.
Al treilea Esalon: Aici se aflau colegiile. Acestea sunt asociatii cu caracter profesional, religios, funerar, avand ca scop
ajutorarea reciproca a membrilor lor, cum ar fi colegiile mestesugarilor, negustorilor. Colegiile profesionale erau organizate dupa modelul
militar, ducand pe membrii lor in decurii si centurii si erau conduse de 1 prefectus sau 1 magister, fiind puse sub protectia unei persoane
de baza, influenta a provinciei, denumita patronus sau defensor.

2. Asezarile rurale cuprind cea mai mare parte a provinciei Dacia si este de 2 categorii:

a. organizate in forma traditionala geto-daca a obstilor satesti sau teritoriale


b. organizate dupa modul roman si sunt de 2 feluri:

I. pagi (pagus): erau satele organizate pe teritoriul unei colonii locuite de cetateni romani (majoritatea)
II.vici (vicus): erau satele in afara teritoriului coloniilor, locuite in special de necetateni.

Mai existau inca 2 categorii de asezari rurale:


a. Stations: sunt oficiile vamale, postale, de paza si control.
b. Canabae: sunt asezari organizate pe langa castrele romane, locuite in principal de veteran si familiile
soldatiilor, precum si de mestesugarii si de negustorii care isi desfasurau activitatea in stransa legatura cu
armata romana.

O alta categorie erau statiunile balneo – climaterice si mai existau si teritorii cu o organizare speciala si anume domeniile
imperiale, care intrau in patrimonium cesaris si care cuprind minele, salinele, pasunile si carierele de piatra.
O organizare speciala aveau zonele aurifere din Muntii Apuseni, conduse de un procurator aurarium si totodata legiunile
dispuneau de un teritoriu propriu pentru nevoile lor economice.

DREPTUL IN DACIA, PROVINCIE ROMANA

Drepul aplicat in Dacia, provincie romana, are, ca de altfel intregul drept roman, un intreg caracter statuar consacrand un stat
juridic diferit pentru diversele clase si categorii sociale. Locuitorii Daciei romane erau de 3 categorii:

a. Cetatenii romani se bucurau in Dacia, ca si la Roma, de plenitudinea drepturilor civile si politice, cu exceptia proprietatii
quiritare asupra solului, de care beneficiau doar cetatenii romani din coloniile cu ius italicum. Cetatenii romani au ca drepturi
politice: ,,ius sufragi” ( dreptul de a alege), ,,ius honorum” (dreptul de a candida la o magistratura) si ,,ius militiae”
(dreptul de a face parte din armata romana), iar ca drepturi private au: ,,ius commerci” (dreptul de a incheia acte juridice
potrivit dreptului civil), ,,ius connubi” (dreptul de a incheia o casatorie valabila potrivit dreptului civil) si ,,legis actio”
(dreptul de a utiliza mijloacele procedurale pentru a valorifica drepturile lor subiective si a pretentiilor legitime. In
raporturile dintre ei si cetateni se utilizau normele dreptului civil, iar intre ei si necetateni se utilizau normele dreptului
gintilor.

b. Latinii aveau un status juridic intermediar, intre cetateni si peregrini, bucurandu-se de o parte dintre drepturile civile si
politice ale cetanilor romani. Astfel, ei aveau ,,ius commerci”, uneori ,,ius connubi” si ,,legis actio” si ,,ius sufragi” dintre
drepturile politice. Nu aveau ,,ius honorum” si ,,ius militiae”. Latinii din Dacia erau latini fictivi, in sensul ca se bucurau de
statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sange cu romanii. In epoca stapanirii Daciei, statutul de latin
devenise o exceptie, aplicandu-se unui grup restrans de persoane, ca urmare a generalizarii cetateniei romane. Latinii utilizau
in raporturile dintre ei si cetatenii romani si peregrini normele lui ius gentium.

c. Peregrinii formau cea mai importanta categorie sociala, intrucat in aceasta categorie intra marea masa a autohtonilor geto-
daci, subsecvent cuceririi romane. Exista o controversa in legatura cu categoria de peregrini, careia ii apartin autohtonii geto-
daci. Unii autori afirma ca intreaga populatie geto-daca intra in categoria peregrinilor dediticii, iar altii, a caror opinie o
impartasim, considera ca numai locuitorii cetatilor, care s-au opus efectiv cuceririi romane intrau in categoria peregrinilor
dediticii, iar ceilalti autohtoni intrau in categoria peregrinilor obisnuiti. Este important sa stabilim acest lucru, pentru ca
peregrinii dediticii aveau un statut juridic inferior peregrinilor obisnuiti, in sensul ca nu puteau dobandi vreodata cetatenia
romana si (dovada ca edictul lui Caracala ii excepteaza) nu puteau veni niciodata la Roma, sub sanctiunea caderii in sclavie.
Mai mult, peregrinii dediticii nu se bucurau nici macar de dreptul lor national anterior cuceririi romane. Peregrinii utilizau in
raporturile dintre ei si in raporturile cu romanii si latinii normele dreptului gintilor. In plus, peregrinii obisnuiti puteau utiliza
in raporturile dintre ei ,,leges Moresque peregrinorum” (dreptul lor national recunoscut numai in masura in care nu
contravenea normelor de drept si principiilor juridice romane).

Din examinarea statului juridic rezulta ca ius gentium este un drept comun al cetatenilor, latinilor si peregrinilor, utilizat pentru
reglementarea raporturilor juridice dintre acestia. Formele juridice ale dreptului gintilor, desi erau diferite de formele juridice ale dreptului
civil, produceau efecte juridice valabile, chiar daca erau imperfecte in raport cu efectele juridice produse de normele raportului civil. De
exemplu 1, cetatenii romani se puteau casatori valabil cu o peregrina, dar nu potrivit dreptului civil, ci potrivit dreptului gintilor, insa nu
avea manus asupra sotiei si nici patria potestas deplina asupra copiilor rezultati dintr-o asemenea casatorie. De exemplu 2, in contractele
dintre cetateni si peregrini, forma scrisa era utilizata nu atqua limitatae, ci ad probationem. De exemplu 3, litigiile dintre cetateni si
peregrini erau deduse pe baza fictiunii juridice ca peregrinii ar fi cetateni romani (,,si civis romanus eser”). Ius gentium, ca diviziune a
dreptului privat roman este mai evoluat ca dreptul civil, pentru ca figurile juridice de dreptul gintilor au la baza elemente subiective ale
vointei umane.
In procesul convietuirii dacilor si romanilor, cele 3 randuieli juridice (dreptul civil, dreptul gintilor, cutumele locale) s-au apropiat
pana la contopire, dand nastere, in conditii specifice Daciei, unui sistem de drept nou: sistemul daco-roman. In cadrul acestui proces de
sinteza juridica, desi influenta dreptului roman a fost preponderenta, la randul lor normele apartinand normelor locale au exercitat o
influenta asupra dreptului roman in cel putin 2 directii: 1. In directia decaderii formalismului in acte juridice si 2. In directia generalizarii
principiilor bunei-credinte.
PRINCIPALELE INSTITUTII

Institutia proprietatii

In Dacia proprietatea asupra pamantului a imbracat 2 forme: proprietatea quiritara si proprietatea provinciala.
Asa cum am vazut, proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius italicum, caci
printr-o fictiune a legii, teritoriul acestor colonii era asimiliat teritoriului Romei, fiind scutit de plata impozitelor.
Proprietatea provinciala era exercitata de ceilalti provinciali asupra celorlalte categorii de terenuri. Potrivit unei regiuni stravechi
a dreptului roman, dusmanii Romei nu aveau niciun drept si ca atare teritoriile cucerite de la dusmani intrau in proprietatea statului roman,
cu titlul de ager publicus (oborul public). Ele erau date in folosinta provinciilor, care plateau in schimb un impozit funciar denumit
tributum soli sau tributum stipendium. Intrucat aceasta stapanire era dificil de incadrat dpdv juridic, jurisconsultii romani ai epocii au
cautat sa o defineasca pe baza ideilor si a surselor existente la data respectiva, considerand, in acest sens, ca locuitorii din proprietate,
exercitau, asupra teritoriilor respective, uzufructul (posesia) si ca pot fi asimilati pana la un punct cu titularii de drepturi reale. In realitate
insa, provincialii exercitau asupra acestor teritorii o veritabila proprietate, pe care doctrina moderna a denumit-o proprietatea provinciala.
Astfel, provincialii puteau transmite teritoriile atat prin acte intervivos, cat si prin acte pentru cauza de moarte, dupa cum ei puteau
transmite aceste teritorii cu diferite servituti si ipoteci. Totodata, dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creata pentru
proprietatea provinciala o inscriptio longi temporis, pe care Paul si Modestie au denumit-o inscriptio longae possessionis. Ea se
deosebeste de uzucapiunea din dreptul civil atat prin termene, cat si prin efecte.

Curs 4 – 23.10.2008

In privinta termenelor, uzucapiunea din dreptul civil avea un termen de 1 an pentru bunurile mobile si 2 ani pentru cele imobile.
Prescriptio longi temporis avea termene de 10 ani pentru prezenti si de 20 de ani pentru absenti.
Pe planul efectelor, uzucapiunea din dreptul civil este o prescriptie achizitiva, in sensul ca duce la dobandirea dreptului de
proprietate, la implinirea termenului, evident daca si celelalte conditii ale uzucapiunii sunt indeplinite. Prescriptio longi temporis este insa
o prescriptive extinctiva, al carei efect este respingerea actiunii in revendicare, formulate de proprietatea provinciala, impotriva
posesorului, insa daca dupa implinirea termenului de prescriptie, posesorul pierdea bunul, el nu mai putea introduce actiunea in
revendicare. Alta deosebire intre uzucapiune si presciptio longi temporis erau aceea ca prescriptio longi temporis permitea jonctiunea
posesiilor si nu cerea justul titlu si nici buna-credinta.
In afara de aceasta prescriptie speciala, a mai fost creata o prescriptio longissimi temporis (prescriptia cu cele mai lungi durate),
al carei termen era de 40 de ani, stabilit de Imparatul Constantin cel Mare si redus la 30 de ani de Imparatul Theodosiu al II- lea. Aceasta
prescriptie era tot una exctinctiva, insa spre deosebire de presciptio longi temporis, se aplica si bunurilor imperiale (patrimonium cesaris).
Justinian, in politica sa unificatoare, a suprimat distinctia dintre fondurile provinciale si cele ale Italiei, in sensul ca acestea din
urma erau supuse la plata impozitelor si care au asimilat uzucapiunea cu presciptio longissimi temporis, creand urmatorul sistem: bunurile
mobile se uzucapau prin posesie 3 ani (usus capius), iar bunurile imobile se uzucapau prin posesie 10 ani intre prezenti si 20 de ani pentru
absenti. Acest sistem s-a numit prescriptio longi temporis. Erau necesare justul titlu (iusta causa possessionis), cat si buna-credinta, iar
prescriptia avea un caracter achizitiv.
Justinian mentine presciptio longi temporis, avand urmatoarea fizionomie: daca posesorul este de buna-credinta si nu a intrat in
stapanirea bunului cu violenta, dobandea proprietatea prin presciptia de 20 ani. Daca posesorul nu era de buna-credinta sau daca a intrat
in posesia bunului prin violenta, prescriptia de 30 ani ramane extinctiva, in sensul ca poate respinge actiunea in revendicare a proprietatii
provinciale, dar nu devine proprietar, astfel incat, daca dupa implinirea termenului de prescriptie pierde posesia bunului, nu poate
revendica. Figura juridica a dat nastere pe planul tehnicii de reglementare juridica unor atributii si determinative juridice care au putut fi
utilizate cu success mai tarziu, in zorii Evului Mediu, in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip feudal.
Pe langa cele 2 tipuri de proprietati, locuitorii liberi ai Daciei romane au cunoscut si o a 3 forma de proprietate, aplicabile altor
bunuri decat teritoriile, denumita proprietata peregrina. Aceasta forma a fost creata pe fondul pragmatismului poporului roman, din
considerente de ordin economic, intrucat peregrinii erau principalii parteneri de comert ai romanilor. Dar ei nu dispuneau de ius commerci
si deci nu aveau acces la proprietatea quiritara. Proprietatea peregrina a fost ocrotita prin mijloace create dupa modelul celor aplicabile
proprietatii quiritare: actiunea revendicatorie a fost acordata si peregrinilor, fie prin suprimarea din formula actiunii a expresiei ,,ex iure
quiritium”, fie cu fictiunea calitatii de cetatean roman a peregrinului, titular al actiunii (si civis romanus est).
Cu aceleasi mijloace u fost acordate peregrinilor si alte 2 actiuni, care protejau cele 2 forme de proprietate: ,,actio furti” si ,,actio
damni in iuriam dati” (delictul, paguba cauzata pe nedrept).

Institutia casatoriei

Erau admise casatoriile atat intre peregrini, cat si intre cetateni si peregrini si totodata erau acordate peregrinilor urmatoarele
institutii: institutia tutelei si a adoptiunii fraterne (care a evoluat, dand nastere in Legea Tarii instutiei feudale a infratirii), institutia
succesiunilor (mostenirea putea fi deferita prin testament, iar peregrinii testau in forma specifica a testamentului oral, care a dat nastere in
Legea Tarii testamentului numit ,,cu limba de moarte”, iar peregrinii aveau si testamenti factio pasiva, astfel incat puteau veni la
succesiunea cetatenilor romani)
In ceea ce priveste materia obligatiilor, aceasta cunoaste o reglementare amanuntita si evoluata, intrucat aceasta epoca se
caracterizeaza printr-o dezvoltare fara precedent a productiei si a schimbului de marfuri, in contextul in care Marea Mediterana devenise
un ,,lac roman".
Obligatiile, cu precadere cele contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din impletirea normelor
dreptului civil cu normele de dreptul gintilor si obiceiurilor geto-dace. Expresia cea mai evidenta a sintezei juridice daco-romane, ilustrata
in materia obligatiilor o reprezinta Tripticele din Transilvania.

TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA

Tripticele din Transilvania au fost descoperite intr-o mina de aur parasita de la Albgurmus Maior (Rosia Montana), intre anii
1786 si 1855. Se prezinta sub forma a 3 tablite din brad, legate intre ele. Fetele interioare ale tablitei 1 si 3 si ambele fete ale tablitei 2 sunt
usor scobite, iar scobitura este acoperita cu un strat de ceara, pe care s-a scris cu ajutorul unui stilet. De aceea se numesc ,,triptice" si
,,tablite cerate".
Au fost descoperite 25 astfel de tablite, dintre care 14 sunt lizibile, restul nu au putut fi descifrate, fiind foarte deteriorate. Cele 14
tablite contin contracte de vanzare, 3 contracte de munca, 2 contracte de imprumut, 1 contract de depozit, 1 contract de societate, 1 proces
verbal (prin care se constata desfiintarea unei asociatii funerare), 1 lista a cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet, 1
obligatie a unei persoane de a plati o datorie.
Ele au fost traduse si publicate de Theodor Mommsen, intr-o editura de la Viena denumita ,,Corpus inscriptiorum Latinarum". A
facut si istoricul lor, plecand de la ultimul act, care este datat 26 mai 167, perioada in care romanii se aflau in razboi cu cvazii si
marcomanii. El a apreciat ca localitatea a fost parasita datorita razboiului, iar inainte de a o parasi, ei au ascuns in mina cele mai
importante inscrisuri ale comunitatii si cum nu s-au mai intors, tablitele au ramas abandonate in mina de aur.
Insa nu putem accepta explicatia lui Theodor Mommsen, pentru ca pana la sfarsitul dominatiei romane in Dacia, exploatarea
minelor de aur din Apuseni a fost o preocupare constanta, de aceea este mai plauzibil ca doar un membru al comunitatii, cel insarcinat cu
pastrarea inscrisurilor, le-a ascuns si doar el nu s-a mai intors, astfel incat tablitele au fost pierdute si regasite in Epoca Moderna.

ACTELE JURIDICE CONTINUTE DE TRIPTICE

In unul dintre contractele de imprumut, este o femeie peregrina, Anduena lui Vato (ceea ce arata o derogare de la regulile
dreptului roman, pentru ca, in primul rand, in dreptul roman, femeile sui iuris erau puse sub tutela permanenta a agnatilor sai, fiind
considerate obstaculate intelectual si deci nu puteau incheia acte juridice singure, ci numai cu autoritatis tutoris, iar in al doilea rand,
peregrinii nu aveau dreptul de a incheia acte juridice, potrivit normelor de drept civil).
In alt contract de imprumut intalnim o simpla conventie, din care se naste pentru debitor obligatia de a plati dobanzi, numai ca,
potrivit dreptului roman, aceasta obligatie nu poate izvora dintr-o singura conventie, ci dintr-un act solemn ,,stipulatio sortis et usurarum"
(stipulatiunea capitalului si a dorintelor) sau ,,stipulatio usurarum" (stipulatiunea dobanzilor), alaturata lui mutuum.
Contractul de depozit este operatiunea depozitului neregulat incheiat ad probationem si nu ad validitatem, adica pentru probarea
unei obligatii nascuta dintr-un alt act. Foarte importanta este utilizarea stipulatiunii din actele speciale, de exemplu, atat pentru realizarea
operatiunii imprumutului cu dobanda, precum si pentru constituirea unor garantii, desi la epoca respectiva dreptul roman crease acte
speciale, prin care se realizau operatiunile juridice respective.
In ceea ce priveste contractul de munca, el cuprinde o cauza atipica, prin care muncitorul accepta sa nu fie platit pentru zilele in
care nu poate munci datorita faptului ca mina era inundata. Contractul de munca este o forma de locatio operarum (locatiunea de servicii),
care la randul ei este una dintre cele 3 forme ce pot fi imbracate: locatiunea; partile contractului de munca: locator (cel care isi inchiriaza
forta de munca) si conductor (cel care trebuie sa plateasca pretul locatiunii, patronul minei). Contractul de locatiune este un contract
sinalagmatic si de aceea, in materia riscului in contract se aplica regula potrivit careia riscul in contract se suporta de catre debitorul
obligatiei imposibil de executat.
Riscul in contract este sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante trebuie sa isi execute obligatia, desi cealalta parte
contractanta nu si-o poate executa, fara vina sa. In dreptul roman vechi era valabila regula potrivit careia riscul in contract era al
locatorului. In dreptul roman clasic, riscul in contract este al conductorului si totusi, in tripticele din Transilvania avem aceasta fizionomie
fata de dreptul roman vechi, in sensul ca riscul in contract nu este al patronului, ci al muncitorului. Explicatia rezida intre partile
contractante. Exista o prapastie sub aspectul statutului lor economic si ca atare muncitorul era nevoit sa accepte orice clauze contracta,
astfel incat contractul incheiat de el era un contract de adiziune.
In ceea ce priveste contractele de vanzare, unele contracte sunt semnate nu numai de martori, ci si de parti, garanti. In dreptul
roman, sub acest aspect, actele sunt de 2 categorii: incheiate sub forma subiectiva (incheiate de parti) si incheiate sub forma obiectiva
(semnata de martori). Astfel, imprejurarea ca actele sunt semnate si de martori si de parti, rezulta ca este o perioada de tranzitie de la
forma obiectiva, specifica dreptului roman vechi, la forma subiectiva, specifica dreptului roman clasic, postclasic, forma imprumutata de
la greci. Actele de vanzare din triptice au aceleasi efecte juridice ca cele din dreptul roman, desi forma este diferita. In dreptul roman,
contractul consensual de vanzare incheiat valabil in momentul realizarii consimtamantului dintre parti, cu privire la obiect si pret, produce
urmatoarele efecte juridice: obligatia vanzatorului de a preda bunul, de a garanta pentru viţii, pentru edictiune, obligatia cumparatorului de
a plati pretul. In actele de vanzare din triptice, pentru fiecare efect exista o clauza distincta ( clauza de cumparare), referitoare la pret, cu
privire la garantia pentru vitii si pentru edictiune.
In alta tablita, operatiunea de vanzare se realizeaza atat prin mancipatiune, ca si contractul consensual de vanzare. Insa, din
examinarea continutului actului rezulta ca niciuna dintre conditiile mancipatiunii nu sunt indeplinite, adica partile nu sunt romani, nu au
libribens, nu se pronunta formulele solemne specifice mancipatiunii. Autorii au incercat diferite explicatii pentru aceasta imprejurare: o
operatiune se realizeaza prin 2 forme, una fiind anulata prin nerespectarea conditiilor cerute de dreptul roman. Unii autori au spus ca ar fi
vorba de o greseala de natura terminologica: partile au folosit repetat cuvantul mancipatiune in locul cuvantului traditiune. Altii au spus ca
pentru o mai mare siguranta partile au recurs si la mancipatiune si la contractul consensual, pentru realizarea operatiunii de vanzare, insa
aceasta opinie nu explica de ce s-a recurs la mancipatiune, in conditiile in care formele nu au fost respectate. Altii au precizat ca, este
drept, mancipatiunea nu produce efecte, pentru ca nu isi indeplineste conditiile sale de forma, daca operatiunea juridica a vanzarii se
realizeaza in virtutea contractului consensual, numai ca acesta nu este o explicatie, ci o constatare.
Pentru a explica aceasta ciudatenie, trebuie sa utilizam ca metoda de cercetare metoda dialectica. In dreptul roman,
mancipatiunea este un mod de a dobandi proprietatea, cu precizarea ca romanii faceau distinctie clara intre operatunea juridica si forma
tehnica juridica prin care se realizeaza aceasta operatiune. Contractul consensual de vanzare nu este la romani translativ de proprietate, ci
este generator de obligatii, adica genereaza obligatii vanzatorului de a transmite linistita si utila posesie a bunului (vacuam possessionem
tradere), in anumite situatii chiar proprietatea, transmitere ce se realizeaza printr-un act distinct si ulterior de contractul de vanzare din
care a luat nastere obligatia respectiva.
In Legea Tarii, ca si in dreptul actual, contractul de vanzare este consensual, translativ de proprietate. Imprejurarea ca, in triptice,
mancipatiunea este alaturata contractului consensal in vederea realizarii operatiunii de trecere de la sistemul roman clasic, in care vanzarea
consensuala este generatoare de obligatii la sistemul Legii Tarii, in care vanzarea consensuala este translativa de proprietate. Forma,
elementele si efectele contractelor continute in triptice arata ca o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost deviate de la
menirea lor initiala, capatand in conditii specifice Daciei romane functii si finalitati noi, astfel incat ,,devierile" de la exigentele drepului
roman clasic, pe care le intalnim la fizionomia actelor continute in triptice, nu sunt curiozitati, ci expresia sintezei juridice daco-romane.
Aceste acte juridice nu sunt acte de drept roman, autohton geto-dace, ci sunt acte de drept daco-roman. Ele reprezinta expresia pe
planul determinismului dialectic a conditiilor de existenta din provincia romana Dacia, care au generat, la nivelul suprastructurii juridice,
un sistem de drept roman, sistem daco-roman, rezultat din impletirea normelor de drept civil cu normele de drept al gintilor si cutumele
locale, ca o parte componenta a procesului mai amplu al etnogenezi romanesti.

Curs 5 – 30.10.2008

ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA


IN PERIOADA CUPRIN SA INTRE 271 - 275 SI SECOLUL 9D.H

Aceasta perioada coincide cu etnogeneza romaneasca si cu afirmarea obstei satesti si teritoriale, ca forma sociala de organizare a
populatiei daco-romane. Retragerea aureliana a aparatului administrativ roman si a armatei romane nu a insemnat si abandonul teritoriul
carpato-danubiano-pontic, de catre poporul daco-roman. Cu exceptia unor mari proprietati de latifundii si sclavi, ce au parasit Dacia o data
cu armata romana, marea masa a poporului daco- roman a ramas pe loc, iar legaturile acesteia cu lumea romana nu au incetat, ci au ramas
la fel de intense, ca in timpul stapanirii romane a Daciei.
Din considerente de ordin strategic, Imperiul Roman a continuat sa manifeste interes pentru provinciile Daciei, considerate ca o
zona tampon de protectie a limesului roman. In consecinta, Roma a mentinut o legatura continua si a organizat un intreg sistem de aparare,
cu garnizoane militare permanente, situatie ce s-a meninut pana in sec. 5 d.H. Mai mult, sunt organizate noi garnizoane si fortificate cele
din stanga Dunarii, alaturi de cele existente din vremea cuceririi romane. Astfel, Imperiul Roman a continuat sa controleze dpdv militar un
intens teritoriu de la Nordul Dunarii, situatie mentinuata pana in sec. 6 d.H, ce a determinat pe unii autori sa vorbeasca de o cucerire a
Daciei.
Pe langa relatiile militare, au continuat si relatiile economice, care sunt dovedite arheologic, prin obiecte romane, ulterioare
retragerii aureliene, descoperite in asezari de la Nordul Dunarii. Mai mult, Dobrogea a continuat sa fie provincie romana, inclusa
administrativ in provincia Moesia, dar dupa reforma lui Diocletian, a devenit o provincie separata.
Teritoriile locuite de dacii liberi a continuat sa fie integrat, ca si pe timpul stapanirii romane, in orbita de influenta a spiritualitatii
romane. In ceea ce priveste popoarele migrate, care, incepand din sec. 3 d.H, s-au perindat prin spatiul carpato-danubiano-pontic, ele nu
au exercitat o dominatie efectiva asupra acestui teritoriu, ci o domninatie teritoriala de la distanta, data fiind asezarea lor in zonele
marginale ale zonei respective, iar aceasta dominatie s-a concretizat prin perceperea tributului de la poporul roman si randuri militare cu
scop de reprimare si hrana. Cunoscand popoarele migrate dpdv al organizarii sociale in comuna primitiva, ele nu au putut organiza dpdv
politic teritoriul locuit de daco-romani si au sfarsit prin a fi asimilati de acestia, data fiind superioritatea demografica si de civilizatie a
poporului daco-roman.
Acesta este contextul istoric in care are loc etnogeneza romaneasca, care a parcurs 2 etape: romanizarea dacilor si a formarii
poporului daco-roman, care a durat pana in sec. 6 d.H si formarea poporului roman ca un popor cu identitate proprie, care s-a
desfasurat intre secolele 6 d.H si 8 d.H.

Etnogeneza romaneasca are mai multe componente:

1. Romanizarea

Procesul a inceput inainte de cucerirea romana, durand si dupa retragerea aureliana, pana in sec. 6 d.H si a condus la formarea
unei populatii omogene daco-romane, continuatoare a traditiilor cetatenilor romani ai fostei provincii Dacia, distincta si superioara
barbare. Ca proces, a insemnat o sinteza etnica dintre autohtonii geto-daci si colonisii romani, careia i s-au adaugat o sinteza juridica si
institutionala. Un alt rezultat al procesului de romanizare, alaturi de formarea poporului daco-roman, este crearea unei noi lumi prin
sinteza lingvistica dintre limba vorbita de autohtonii geto-daci si latini. Aceasta a dus la formarea limbii române. Caracterul laltinofon al
limbii vorbite de poporul daco+roman din spatiul carpato-dunareano-pontic este atestat de un autor al vremii, care preciza ca episcopul got
Ulphea tinea predici poporului de la Nord de Dunare, nu numai in limba gotica, ci si in latina, referindu-se la sec. 4 d.H. Pentru sec 5 d.H.,
o mentiune asemanatoare avem de la un istoric si diplomatic, care a traversat teritoriul de la Nordul Dunarii, in drum spre Campia
Panonica si a constatat caracterul laltinofon al limbii vorbite de poporul de la nordul Dunarii.

2. Crestinizarea

Procesul a inceput in sec. 3 d.H. si reprezinta un element de distinctie al poporului daco-roman, fata de popoarele barbare pagane.
Pe teritoriul tarii nu au exitat multe centre crestine timpurii, iar literatura patristica (lucrarile Parintilor Bisericii) mentioneaza multe nume
de pe teritoriul tarii, in frunte cu Sfantul Apostol Andrei. Intrucat procesul de crestinizare a poporului daco-roman a reprezentat o
componenta a etnogenezei romanesti, inseamna ca, spre deosebire de toate popoarele vecine, poporul roman s-a nascut ca unul crestin si
nu a fost crestinat ulterior, asa cum s-a intamplat cu slavii, maghiarii, etc. Un argument semantic in acest sens este existenta limbii
romanesti, a sinonimiilor: ,,lege romaneasca" - ,,lege crestina" si ,,român" - ,,crestin". Invaziile migratoriilor nu au putut influenta procesul
etnogenezei romanesti, decat in a II-a perioada a procesului, singura influenta notabila fiind a slavilor, insa si ei u fost asimilati de catre
poporul daco-roman.

3. Ruralizarea

Sub aspectul organizarii sociale, dupa retragerea aureliana, poporul daco-roman si-a continuat existenta in formele stravechi si de
organizare si anume obstile satesti sau teritoriale, astfel, pe fondul decaderii continue a vietii urbane, asistam la un proces de ruralizare a
vietii sociale si in acest context, obstea sateasta devine singura forma de convietuire a poporului daco-roman. Obstea a reprezentat o forma
de organizare sociala, care a parcurs mai multe etape. In comuna primitiva, asistam la existenta obstilor gentilice, comunitati de munca,
constituite pe baza legaturilor de rudenie. Dupa formarea satului, obstea dobandea un caracter teritorial, apartenenta indivizilor la colectiv
realizandu-se pe baza teritoriului locuit. Obstea sateasca, datorita caracterului sau teritorial a supravietuit aparitiei satului si a reprezentat
un element plasat la mijlocul distantei dintre stat si societatea gentilica. Ea are trasaturi comune cu societatea gentilica, in sensul ca este o
forma de organizare sociala si are trasaturi sub aspectul criteriului teritorial. Poporul roman este un popor de obste, acesta purtand
amprenta asupra naturii genetice a poporului. Obstile satesti au supravietuit pana tarziu, in sec. 9 d.H., pastrandu-si nealterate organizarile
sociale si normele intr-o forma usor modificata. Sub aspect terminologic, in limba romana exista 2 termeni utilizati pentru desemnarea
obstilor satesti: ,,teritoriu" (de origine latina, =sat) si un termen de origine traca (=catun). Termenul de ,,sat" are in limba romana 2
acceptiuni: unul geografic, de asezare rurala si unul demografic, de totalizate a locuitorilor acelei asezari, sinonim cu termenul de obste
sateasca.

CARACTERELE OBSTII SATESTI

1. Caracter teritorial

Prin definitie, obstea sateasca este o asociatie de gospodarii familiale, reunite pe baza unui teritoriu stapanit in comun. Termenul
care desemneaza teritoriul stapanit in comun este cel de ,,mosie", care este de sorginte traca, sinonim cu ,,proprietate" in anumite expresii,
de exemplu, ,,mosie cumparata", ,,mosie mostenita". Pentru a desemna partea care revine fiecarui membru al obstii din teritoriul stapanit
in comun, avem termenul de ,,mos" in limba romana, alaturi de care a patruns si un termen de sorginte latina si anume termenul de
,,batran" (veteran), de aici avand expresia ,,mos batran". Patrunderea slavilor a determinat aparitia in limba romana a unor dublete slave,
de exemplu ,,ocina", ,,debina", ,,bastina", ce sunt sinonime cu ,,mosie", in sensul de proprietate ereditara. Un alt termen slav este cel
de ,,megies", cu sens de ,,proprietar devalmas". Un alt argument lingvistic al caracterului teritorial si al vechii obsti la romana este pluralul
pe care il intalnim foarte des in denumirea unor sate romanesti, ce la origine au fost antroponimice, apoi toponimice.

2. Caracter agral sau pastoral

Caracterul agral este determinat de indeletniciri traditionale ale poporului roman: agricultura si cresterea vitelor. Corespunzator
acestor indeletniciri, teritoriul obstei era impartit in campii de cultura, adica teritorii destinate agriculturii si pasunii, care, lato sensu,
cuprinde si padurea, adica teritoriul destinat cresterii vitelor. Cresterea vitelor s-a realizat intr-o forma pastorala specifica, prin
transhumanta, intalnita in satele de munte si care nu inseamna nomadism, pentru ca ea nu poate fi inteleasa corect decat in legatura cu
cealalta ocupatie traditionala a romanilor si anume agricultura, in sensul ca activitatea pastorala era cu caracter secundar, iar pe de alta
parte, caracterul de stabilitate al ocuparii pastorale era dat tocmai de destinatia specifica acordata unor terenuri, aflate in hotarul obstei,
cele utilizate exclusiv pentru pasunat.
ORGANIZAREA OBSTILOR SATESTI

Fiind o comunitate de munca, obstea sateasca se organizeaza in vederea desfasurarii in conditii optime a agriculturii si al
pastoritului (principalele indeletniciri din cadrul obstei). Nu avem marturii directe despre organizarea obstilor satesti, insa ea a putut fi
reconstituita dintr-o serie de documenet scrise, ulterioare intemeierii statelor feudale romanesti, cat si din cercetarile sociale efectuate
asupra unor obsti ce au supravietuit in Epoca Moderna. Cert este ca in perioasa sec. 4 d.H. - sec. 10 d.H., obstea se gasea in forma arhaica
si nu cunoastea stratificarea sociala a membrilor sai.
Organele de conducere ale obstei erau:

1. Adunarea generala a membrilor obstei

Adunarea generala a membrilor obstei cuprindea pe toti membrii majori ai obstei, majoratul fiind fixat fie in raport cu varsta,
intre 18 si 30 de ani, fie in raport cu data casatoriei. Este controversata ideea participarii femeilor la Adunarea Generala a obstei. Cert este
ca ele particpau in orice caz la adunarile acelea la care urmau sa se adopte hotarari in ceea ce le priveste. Aceasta adunare se numeste
tot ,,obste" si se tinea la casa obstei, iar in zilele de sarbatoare se tinea la Biserica. Ea era convocata prin viu grai de la om la om.
Adunarea Generala a membrilor obstei avea urmatoarele atributii:

- hotareste asupra patrimoniului obstei


- organizeaza munca colectiva
- supravegheaza relatiile de famillie
- rezolva conflictele dintre membrii obstei
- ratifica transferuri de bunuri dintre membrii obstei si incheia diferite conventii
- asigura organizarea si intretinerea Bisericii satului si a cultului religios

2. Sfatul oamenilor runci si batrani

Sfatul cuprinde pe cei mai respectati oameni ai obstei, membrii de baza ai obstei, cu atributii jurisdictionale.

3. Alesii obstei

Alesii obstei erau persoane imputernicite cu exercitarea unor atributii speciale. Denumirile acestora amintesc de denumirile unora
dintre dregatorii statului feudal, ceea ce demonstreaza continuitatea poporului roman:

- vornicul (strange contributiile membrilor obstei)


- postelnicul (are griija de Biserica satului)
- logofatul (este stiutor de carte si scrie actele obstei)
- nemesnicul (are grija de gardurile campiei de cultura)
- jitarul (pazea recolta)
- judele (este seful militar al satului si are atributii jurisdictionale) - termen latin ce provine de la dumvirii iure dicundo

Alesii obstei erau imputerniciti chiar sa aplice anumite pedepse acelora dintre membrii obstei ce nu le indeplineau dispozitiile.
Alesii obstei se aflau sub controlul permanent al Adunarii Generale a obstei, care ii numea, ii revoca din functii, le stabilea atributiile si
controla exercitarea acestora.
Obstea sateasca este cea mai simpla forma de organizare teritoriala a poporului daco-roman, ceea ce nu elude posibilitatea
incadrarii ei in forme teritoriale mai vaste, precum uniuni de obsti sau confederatii de obsti sau obstile de obsti. Intr-adevar, din
considerente de natura economica, precum folosirea unitara a versantului unui munte, a vaii unui rau sau din necesitati de natura militara,
legate de organizarea apararii in comun, uneori obstile se organizau in cadrul uniunilor satesti, pastrandu-si nealterate autonomia,
organizarea interna, normele de conduita. Unele dintre uniunile de obsti au evoluat spre forme de organizare de natura politica, de unde au
rezultat formatiunile prestatale de tip feudal. Confederatia obstei avea un organ suprem de conducere, Marele Sfat, alcatuit din
reprezentantii obstilor componente, ce avea urmatoarele atributii: - rezolva problemele patrimoniale comune
- solutioneaza conflictele dintre obstile componente
- stabileste contributia fiecarei obsti
- organizeaza apararea satelor

Insa problemele interne ale obstilor componente continuau sa fie solutionate de organele proprii ale acestora. Exista o serie de
dovezi scrise cu referire la existenta obstilor satesti ale daco-romanilor si apoi ale romanilor, in perioada retragerii aureliene, in sec. 9 d.H.
Ele sunt relativ putine, dar deosebit de semnificante. De exemplu, o scrisoare datata sec. 4 d.H, in limba greaca, adresata de o comunitate
crestina din Dacia Gotica unei comunitati crestine din Dacia Capadocia si in care exista mentiuni referitoare la patimile Sfantului Sava, un
martir crestin, care a trait intr-un sat de la Nordul Dunarii, ceea ca rezulta ca exista informatii referitoare la existenta unor sate stabilite cu
o popoulatie sedentara, ce se indeletniceau cu agricultura. In lucrarea ,,Strategicon" al Imparatului bizantin Mauriciu, elaborata in sec. 6
d.H., se vorbeste de populatie romanica de la Nordul Dunarii, care vorbeste limba latina si era organizata in sate, de-a lungul raurilor,
avand ca ocupatii principale agricultura si crestere vitelor.
NORMELE DE CONDUITA ALE OBSTILOR SATESTI

Fiind o comunitate de munca, normele de conduita ale obstilor satesti s-au statornicit in legatura cu indeletnicirile membrilor
obstei, obiectul muncii, relatiile ce se stabileau intre membrii obstei, cu privire la exercitarea indeletnicirilor traditionale. Pe baza acestor
norme fundamentale au fost elaborate si celelalte norme de conduita ale dacilor si anume cele ce vizau statutul persoanei, familiei,
invoielile si procedura de solutionare a conflictelor dintre membrii obstei.

1. Norme ce reglementeaza proprietatea


Stapanirea exercitata de membrii obstei imbraca 2 forme: a. stapanirea devalmasa si b. stapanirea individuala. Ele sunt in
esenta forme de apropiere a folosintei si nu se confunda cu proprietatea privata. Aici termenul de ,,proprietate" este folosit nu in sens
juridic, ci in sens economic.
a. se aflau in stapanirea devalmasa paduri, pasuni, izlazuri, apele, iar in epoca obstei arhaice si turmele comune, fondul
de rezerva pentru anii cu recolta slaba, moara satului, bogatiile subsolului. Un corolar al stapanirii devalmase era in
posibilitatea membrilor obstei de a instraina parti din mosia satului, in vederea pastrarii unitatii si integritatii acestora.
b. la baza stapanirii individuale se afla munca proprie depusa de fiecare membru al obstei pentru amenajarea unui bun
aflat anterior in devalmasie si care dobandeste prin incorporarea acelei munci o valoare economica noua.
Prima desprindere din fondul devalmas a fost terenul pe care membrii obstei si-au intemeiat casa si curtea, ceea ce rezulta ca la
romani intalnim sub numele de ,,herediu" locul de casa si gradina. Semnul distinctiv al trecerii gospodariei comune in stapanirea
individuala il reprezinta gardul. Un proces asemanator a cunoscut si campul de cultura, denumit si ,,tarina" (,,racla"), ce era impartit in
loturi de cultura atribuite membrilor obstei prin tragere la sorti, dar nu in sistemul asolamentului ca la geto-daci, ci o data pentru
totdeauna, de aceea loturile de cultura se mai numeau si ,,loturi matca", pentru ca dau posibilitatea celor de la stapanire sa utilizeze si
celelalte terenuri din hotarul obstei, aflate in stapanire devalmasa. Totodata, membrii obstei puteau lua in stapanire individuala si anumite
parti din restul hotarului devalmas. De exemplu, loturi de cultura obtinute prin defrisari, adica stapaniri locuresti. Trecerea terenurilor din
stapanirea devalmasa in stapanirea individuala se face cu acordul si cu supravegherea obstei, ce continua sa exercite asupra teritoriului un
drept superior de supraveghere si control.

Curs 6 – 06.11.2008

Procesul de trecere a terenurilor din stapanirea devalmasa in stapanirea individuala nu a insemnat dezagregarea obstilor satesti,
intrucat obstea continua sa traiasca, sa exercite si asupra teritoriilor in stapanirea individuala un drept superior de supraveghere si control,
care s-a materializat in Legea Tarii prin institutia dreptului de protinis (dreptului de precumparare sau de rascumparare).

2. Norme privitoare la relatiile de munca

Fiind o comunitate de munca, obstea sateasca a organizat indeletnicirile principale, agricultura si cresterea vitelor statuand, in
acest sens, norme speciale referitoare la: repartitia campului de cultura intre membrii obstii, stabilirea felului culturii, suprafata fiecarui
lot, stabilirea tipului de desfasurare a unor activitati agricole, distribuirea recoltei pentru consumul personal al membrilor obstei si pentru
fondul de rezerva, norme referitoare la stabilirea locurilor si perioadelor de pasunat, norme privitoare la impartirea productiei turmelor
comune. Exemple si alte norme, care reglementeaza si alte activitati la nivelul obstei, vanatoarea si pescuitul, dupa cum existau norme de
conduita constituite pe masura aparitiei unor activitati (mestesugurile), norme potrivit carora cei care realizau asemenea activitati, care
necesitau pregatire speciala, erau indreptatiti la proprietatea asupra muncii lor.

3. Norme referitoare la statutul persoanelor

Principalul fundament il reprezinta egalitatea membrilor obstei, determinata, pe de o parte, de stapanirea devalmasa a pamantului
si pe de alta parte de desfasurarea activitatii economice fundamentale in comun. Evidentierea unor membri ai obstei, de exemplu, cei ce
erau alesii obstei, se facea dupa calitatea lor si nu dupa criteriul stratificarii sociale.

4. Norme referitoare la familie, succesiuni si obligatii

In perioada obstei arhaice, familia unica compusa din parinti si copii, reprezenta elementul structural al obstei, caracterizat prin
aceeasi egalitate a membrilor, ca si obstea in ansamblul sau. Egalitatea, la nivelul familiei, era determinata ca si in cazul obstei de munca,
in comun, desfasurate in cadrul gospodariei si stapanirea comuna asupra patrimoniului familiei. Aceasta egalitate a avut drept consecinta
existenta unor obligatii reciproce de intretinere, atat intre parinti, cat si intre soti. In materia organizarii familiei, influenta majora a
exercitat-o traditia geto-daca spiritualizata sub influenta crestinismului. Astfel, casatoria se realizeaza prin liberul consimtamant al
partilor, insotita de bunacuviinta religioasa, devotamentul era admis la cererea oricareia dintre soti, intre acestia existand deplina egalitate
in pronuntarea motivelor de divort, irevocabile. In materia succesiunilor, descendentii aveau egala vocatie succesorala la mostenirea
mosiei familiei, fiind recunoscut totodata si dreptul la mostenire al sotului supravietuitor, consacrat, de altfel, si in dreptul roman
postclasic. In materia obligatiilor, toti membrii obstei aveau deplina capacitate de a incheia conventii, acestea fiind total libere de forma,
spre deosebire de dreptul roman, unde unele contracte erau supuse unui formalism riguros. Cea mai raspandita conventie era vanzarea,
care, asa cum evolua sub influenta dreptului bizantin, devenise consensuala translativa de proprietate. O alta conventie des intalnita era de
schimb, dat fiind caracterul natural al economiei acelei perioade.
5. Norme referitoare la raspunderea si solutionarea litigiilor

Raspunderea membrilor obstei pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, precum si solutionarea conflictelor dintre membrii
obstei se realizau pe baza sistemului solidaritatii rudelor si a compozitiunii voluntare (+legea talionului). Solidaritatea obstei, in ansamblul
sau, se manifesta atunci cand aceasta trebuia sa raspunda pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii savarsite de unul dintre membrii sai
asupra unui membru al unei obsti invecinate (articolele de judecata erau comune pentru pricini civile si penale si anume Sfatul oamenilor
buni si batrani, judele, instante ce puteau pronunta hotarari, mergand pana la alungarea din obste a celui ce comisese o fapta grava). In
materia probelor se contureza inca din aceasta perioada unele probe fundamentale pentru practica judiciara romaneasca si anume
juramantul cu brazda si proba cu juratori, pe care le vom regasi reglementate si in Legea Tarii, ceea ce atesta cotinuitatea poporului
roman.
In ceea ce priveste materia procedurii, instantele erau aceleasi atat pentru cauze recidive cat si pentru cauzele penale.
Judele si sfatul oamenilor buni si batrani-aceste instante aveau competenta de a cerceta litigiile deduse spre solutionare in fatal
or si de a pronunta hotarari care sa contina sanctiuni la adresa membrilor obstei mergand pana la excluderea membrilor din colectivitate.
Pe plan probativ, se contureaza inca din aceasta perioada o serie de probe fundamentale in practica judiciara :Juramantul pe brazda si
proba cu juratii, ceea ce arata continuitatea poporului roman si pe planul institutiilor sale juridice.
Obstea sateasca sau teritoriala este cea mai simpla forma de organizare social ape criteriul teritorial a unei colectivitati umane
ceea ce nu exclude insa posibilitatea ei de a se incadra in forme teritoriale mai vaste-> uniunile de obsti sau confederatiile de obsti din
obsti si obsti de obsti. Aceste uniuni de obsti se constituiau din necesitati de aparare sau necasitati economice, mai buna exploatare a vai
unui rau sau a versantului.Obstile componente isi pastrau autonomie, organele de conducere sdi normele proprii de conduita.Confederatia
de obsti avea la randul sau un organ de conducere alcatuit din reprezentantii obstilor componente si care avea o serie de atributii :
1.rezolvarea problemelorpatrimoniale comune
2.solutionarea litigiilor dintre obstile componente
3.stabilirea contributiei fiecarei obsti componente
4.organizarea sistemului comun de aparare
In virtutea autonomiei obstilor componente continuau sa solutioneze prin organizatii proprii toate problemele lor interne.

APARITIA PRIMELOR FORMATIUNI PRESTATALE DE TIP FEUDAL

Incheierea procesului etnogenezei romanesti a dus la afirmarea poporului roman dpdv etnic ca un popor cu personalitate proprie,
care a utilizat apelativul roman pentru a se desemna, apelativ justificat atat din perspectiva autohtonilor geto-daci, locuitori ai unor teritorii
ce au fost parte integranta din Imperiul Roman. Semnificativ in acest sens este ca Imparatul bizantin Constantin Porfirogenetul, referindu-
se la locuitorii spatiului carpato-dunareano-pontic, ii denumeste romani pentru a-i deosebi de barbari. Mai mult, celelalte popoare vecine,
slavii, maghiarii, ii desemnau pe romani cu termeniii de ,,valahi", ,,olahi", ,,volohi", termeni prin care aceste popoare ii denumeau pe fostii
locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce inseamna o recunoastere implicita a originii romane a poporului roman.
Iar poporul roman nu s-a afirmat nu doar dpdv ca un popor romanic, ci si dpdv religios, ca un popor crestin-ortodox, pentru a se
deosebi de celelalte popoare pagane si catolice. Afirmarea poporului roman ca un popor crestin ortodox si lupta sa contra propagarii
catolice este ilustrata intr-o scrisoare a Papei Grigore al IX-lea din 1234, in care acesta deplange succesele pseudo-episcopilor ortodocsi si
vlahilor din dioceneza cumanilor din Moldova.
In perioada feudalismului timpuriu (sec. 10 - 14 d.H.) la nivelul obstilor satesti au avut loc o serie de transformari, in sensul ca
egalitatea membrilor obstei face loc stratificarii sociale de tip feudal, iar vechile norme de conduita fac loc unor norme cu caracter juridic,
care reglementeaza noile relatii sociale si de productie. Pe acest fond se adancesc inegalitatile sociale din cadrul obstilor si incep sa se
contituie clasele si categoriile sociale proprii feudalismului, precum si relatiile de productie de tip feudal. Astfel, din randul membrilor
obstii si in special dintre alesii obstei se evidentiaza anumite persoane, care acapareaza terenurile obstii, devenind aristocratia
formatiunilor prestatale de tip feudal si embrionul viitoarei clase a nobililor feudali.
Existenta proprietatii feudale este oglindita in documentele medievale, cum ar fi Diploma Ioanitilor (1247), unde sunt desemnati
prin sintagma ,,majores terrae" (,,mai marii pamantului") sau intr-o scrisoare de la inceputul sec. al XIX - lea a lui Inocentiu al III - lea,
referitoare la Sudul Moldovei, in care sunt desemnati prin termeni ca ,,duces" si ,,domni". Toata aceasta terminologie sugereaza ca
feudalii erau cei mai putenici dpdv economic, iar puterea lor economica statea la baza puterii lor politice. Tot in aceasta peioada a
feudalismului timpuriu, bisericile si manastirile au inceput sa acumuleze iazuri, ceea ce a dus la formarea clasei feudalilor ecleziastici,
alauri de aceea a feudalilor laici.
La celalalt pol al societatii feudale in curs de constituire se afla marea masa a taranimii, desemnata de Diploma Ioanitilor prin
sintagma ,,rustici valahi", adica taranii dependenti de majores terrae. Acest document arata ca feudalii romani se bucurau din partea
taranilor dependenti de renta feudala prestatala sub cele 3 forme ale sale: venituri, foloase si slujbe, adica renta in bani, produse si in
munca. Cea mai mare parte a taranimii era organizata in obsti satesti, intre acestia si nobilii feudali existand un conflict permanent, ca
urmare a incercarilor nobililor feudali de a destrama obstile si de a acapara pamanturile taranilor. Iata deci ca obstea sateasta era in zorii
Evului Mediu si un mijloc de aparare a taranilor impotriva feudalitatii. Chiar si taranii dependenti erau organizati in obsti si continuau sa
pastreze in folosinta loturile de cultura, care se numarau sorti.
O data cu formarea claselor sociale fundamentale ale societatii feudale si a relatiilor de productie de tip feudal, apare si
contradictia fundamentala a societatii feudale si anume aceea intre taranii dependenti si nobilii feudali. Pe acest fond, potrivit legii
dialectice a luptei contrariilor trebuie sa dea nastere formatiunilor prestatale de tip feudal, care au aparut si s-au organizat pe intreg
teritoriul locuit de roman, inca din sec. 9. Ele erau desemnate prin termenul generic de ,,tara" sau de ,,campulung", termeni care desemnau
uniunile sau confederatiile de obsti. Termenul de ,,tara" din limba romana este de sorginte latina, de la ,,terra", insa limba romana este
singura limba romanica in care termenul a patruns cu sensul de organizare politico-statala si nu cu un sens material de pamant, ca in
celelalte limbi romanice. In limba romana, pentru sensul material de pamant avem cuvantul ,,pamant", de sorginte latina (,,pavimentum" =
ceea ce acopera). Chiar si atunci cand termenul de tara are sensul secundar de pamant, referirea este la teritoriul unei formatiuni politico-
statale. Aceasta denumire generica de tara este completata cu o serie de termeni ce indentifica diversele formatiuni prestatale dupa o serie
de criterii: a. geografic: Tara Hategului
b. etnic: Terra Vlahorum
c. etnico - geografic: Tara Brodnicilor
d. al persoanei conducatorului: Tara lui Litovoi, Menumorut
Denumirile tarilor care contin vechi termeni toponimici si hidronimici atesta vechimea si continuitatea popoarelor romanesti pe
acele tinuturi. Denumirilor tarilor care contin determinative cu caracter etnic sunt date de celelalte popoare si confirma incheierea
procesului etnogenezei romanesti si afirmarea poporului roman ca un popor cu personalitate proprie. Denumirile tarilor care contin referiri
la numele persoanei conducatorului semnifica saltul calitativ de la stadiul obstilor si uniunilor de obsti la stadiul organizat de tip politic. In
afara termenului de tara pentru desemnarea formatiunilor prestatale feudale exista in limba romana si alti termeni care nu sunt de origine
latina, care sunt dublete ale termenului de tara. De exemplu, termenul de ,,jupa-jupan-jupan", care este de sorginte traca, precum si
termenii de cnezat, voievodat. Existenta acestor cuvinte germane si slave in vocabularul limbii romane si utilizarea lor pe scara larga in
Epoca Medievala i-a facut pe unii autori sa considere in mod gresit ca institutia cnezatului si a voievodatului n-ar fi institutii originale
romanesti, ci imprumutate. Aceasta conceptie nu poate fi acceptata, pentru ca termenii au patruns in limba romana ca dublete, pe fondul
influentei exercitarii de popoarele migratoare asupra etnogenezei romanesti, mai ales in ultima ei etapa, iar un alt argument in combaterea
acestei afirmatii este acela al evolutiei diferite a institutiilor in cauza, la romani. La slavi, termenul de cneaz este sinonim cu cel de duce.
In ierarhia feudala slava, voievodul este subordonat cneazului si nu are atributii jurisdictionale. La romani, voievodul este superior
cneazului, fiind mai mare peste o confederatie de cnezi si continua pe un plan superior atributiile jurisdictionale ale juzilor si cnezilor.
Conducatorii de formatiuni prestatale feudale dispuneau de asezari intarite si de cele militare compuse din curtenii cu ajutorul
carora tineau in ascultare pe taranii dependenti si asigurau apararea impotriva atacutilor straine, infaptuind astfel functii interne (a tine in
ascultare masa taranilor dependenti) si externe (aparare impotriva atacurilor straine) ale acestor formatiuni de tip politico-statal. Efectivele
militare respective alcatuiesc ceea ce Diploma Ioanitilor denumeste ,,apparatus beliceus" (aparatul razboinic). Formatiunile prestatale
feudale nu dispuneau, insa, de forta necesara unei aparari eficiente impotriva atacurilor tot mai frecvente si puternice ale popoarelor
vecine, intrucat respectivele formatiuni prestatale isi exercitau autotitatea pe teritorii restranse, nemaiavand puterea necesara pentru
intretinerea unor efective militare corespunzatoare. In acest context, catre sfarsitul sec. 13, inceput de sec. 14, pe fondul dezvoltarii
fortelor de productie si al uitarii relatiilor de productie de tip feudal, cresc si veniturile feudalilor romani, iar acestia cauta din ce in ce mai
mult sa-si asigure exclusivitatea exploatarii domeniilor lor si sa nu mai imparta cu feudalii straini, ai caror vasali erau veniturile regiunilor
romanesti, atitudine incompatibila cu recunoasterea autoritatilor vremii.
La randul lor, micii tarani dependenti nu mai agreau dubla exploatare feudala si s-au situat de partea feudalilor romani, in lipsa
lor, impotriva feudalilor straini. Aceasta lupta desfasurata sub conducerea capeteniei feudale locale a avut ca rezultat crearea statelor
feudale romanesti, un proces istoric, cu trasaturi comune la scara intregului spatiu locuit de romani, dar si cu o serie de particularitati de la
o tara romaneasca la alta. De aici rezulta ca formarea statului feudal roman este rezultatul dezvoltarii fortelor de productie feudale, al
contraindicatilor de clasa, interne si al luptei poorului roman contra dominatiei straine in cadrul unui determinism de tip dialectic, ceea ce
valideaza justetea singurei teorii corecte formulata de istoriografia romana in legatura cu formarea statului roman feudal de sine statator,
care este teoria lu Nicolae Balcescu, acesta referindu-se la formarea Moldovei si a Tarii Romanesti, in combaterea teoriei descalecatului,
pentru ca niste ,,stapani se state asa mici precum Fagarasul Si Maramuresul nu puteau avea destula putere spre a cuprinde asemenea
provincii". Prin urmare, ,,feudalitatea nu se putea introduce in aceste tari cu acesti domni". Ceea ce insemna ca formarea statelor
feudale romanesti nu poate fi rezultatul unei actiuni externe, ci este rezultatul unui proces intern de feudalizare.

Curs 7 – 13.11.2008

FORMAREA DREPTULUI FEUDAL NESCRIS


(FORMAREA LEGII TARII)

In perioada sec. 4 - sec. 9, la nivelul obstilor satesti a existat un sistem de reguli de conduita care reglementeaza relatii sociale
existente la nivelul obstilor.
Conducerea colectiva a obstilor veghea la respectarea si aplicarea acestor reguli de conduita ce erau reguli sociale fara caracter
juridic. Ele reprezinta vointa comuna a membrilor obstei si interesele generale ale obstilor si erau respectate de comun acord de toti
membri obstilor pe baza deprinderii si obisnuintei. Nu erau inzestrate cu o sanctiune statala, ci cu o sanctiune obsteasca aplicata de
organele de coducere a obstilor. Transformarea acestor norme din norme sociale fara caracter juridic in norme juridice a presupus
intocmirea cumulativa a doua trasaturi caracteristice: 1. dobandirea unui continut de clasa si 2. dobandirea unei sanctiuni specifice de
natura statala aplicata cu ajutorul aparatului de constrangere al statului. Aceste doua trasaturi caracteristice s-au conturat ca rezultat al
stratificarii sociale si formarii aparatului coercitiv al statului, menit sa asigure respectarea normelor de drept. Transformarea normelor
sociale de la nivelul obstilor satesti la nivelul juridic a fost surprinsa de marele istoric Nicolae Iorga ce a denumit sistemul de norme de
drept de la nivelul obstilor cu sintagma ,,drept popular propriu comunitatilor satesti libere".
Insa formarea Legii Tarii s-a realizat si pe o alta cale si anume aparitia de noi norme juridice corespunzatoare noilor realitati
economice si sociale ale societatii feudale aflata in plin proces de constituire. Aceste noi reguli de drept conturate inca din timpul
feudalismului timpuriu s-au amplificat si diversificat in timpul feudalismului dezvoltat. Din aceasta categorie de norme juridice fac parte
norme ce reglementeaza privilegiile nobilimii, obligatiile taranilor dependenti exprimate sub cele trei forme ale rentei feudale, sistemul
relatiilor feudale de vasalitate, precum si norme ce reglementeaza organizarea politica a societatii feudale: caracterul ereditar al institutiei
cnezatului, caracterul electiv al institutiei voievodatului, caracterul electivo-ereditar al institutiei domniei.
Pe planul formei aceste norme de drept imbracau forma cutumei sau a obiceiului juridic, sens in care Dimitrie Cantemir califica
dreptul acestei perioade ca fiind un ,,ius non scriptum". Nicolae Balcescu precizeaza in acelasi sens ca romanii de la intemeierea ambelor
principate n-au avut legi scrise. Cunoasterea dreptului nostru feudal nescris a fost posibil pe baza dovezilor scrise interioare si straine din
perioada in care el a fost in vigoare.
Dintre sursele interne de cunoastere a Legii Tarii, cele mai importante sunt hrisoavele domnesti (reprezinta acte cu caracter
individual de aplicare a legilor si care fac repetate referiri la dreptul nescris, dar cunoscute de intregul popor roman). In ceea ce priveste
sursele externe de cunoastere a Legii Tarii, acestea sunt documente emanand de la cancelariile straine ce mentioneaza si ele existenta
dreptului poporului roman pe care il denumesc: voloschizohon (documentele cancelariei polone), zaconvlaski (documentele cancelariei
sarbe), iusvalahicum, lex olahorum (redactate in limba latina a cancelariei maghiare). Aceste denumiri arata ca strainii, atunci cand
denumeau dreptul nostru feudal nescris, aveau in vedere caracterul etnic al poporului roman, concepand pe cale de consecinta dreptul
acestui popor ca pe un drept personal. Spre deosebire de straini, romanii au desemnat mereu dreptul lor feudal nescris (obisnuielnic) prin
sintagma ,,Legea Tarii" (obiceiul pamantului), termenul de pamant fiind in aceasta expresie sinonim cu termenul de tara.
In constiinta poporului roman, Legea Tarii aparea ca un drept vechi, ca o suma de obiceiuri din batrani, de la alcatuirea tarii si
chiar anterioare acesteia pana la aparitia pravilelor. Legea Tarii reprezinta singurul izvor de drept in sens formal, dar chiar si dupa
adoptarea pravilelor bisericesti si apoi a celor laice, Legea Tarii a ramas dreptul comun in toate materiile.

In cadrul procesului istoric de formare a Legii Tarii pot fi decelate urmatoarele etape :

1. sec.4-9 (cand Legea Tarii cuprinde numai norme de conduita fara caracter juridic ale obstilor satesti)
2. sec. 9-14 (cand aceste norme devin norme de drept, intregindu-se cu norme juridice noi relative la organizarea formatiunilor
prestatale de tip feudal, la relatiile dintre aceste entitati si supusii lor, precum si la relatiile de exploatare dintre nobilii feudali si
taranii independenti)
3. dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare (cand Legea Tarii devine sistem de drept atotcuprinzator,
incluzand intraga materie a dreptului public si privat).

TRASATURILE LEGII TARII

1. Caracter unitar

Legea Tarii are un caracter unitar pe intreg teritoriu locuit de romani, semnificativa in acest sens fiind utilizarea termenului
generic de tara, desi am vazut ca tarile purtau diverse denumiri in vederea identificarii lor. Caracterul ei unitar s-a pastrat si dupa
intemeierea statelor feudale romane desine statatoare iar unitatea de continut a dreptului nostru feudal nescris a reprezentat o expresie pe
planul determinismului de tip dialectic, a conditiilor economice si sociale identice si a cadrului unitar in care s-a format poporul roman.

2. Caracter teritorial, imobiliar

Acest caracter rezulta chiar din denumire, in sensul ca reprezinta dreptul unei populatii organizate dpdv politic sau Legea unei
tari (legea unui teritoriu aflat sub organizare statala). Este foarte important sa subliniem acest caracter pentru ca Legea Tarii se deosebeste
de dreptul popoarelor migratoare si este un drept personal. Caracterul teritorial mobiliar al Legii Tarii este demonstrat si de imprejurarea
ca institutia juridica centrala a dreptului nostru consuetudinar este institutia proprietatii, ce cunoaste o ampla si minutioasa reglementare.

3. Legea tarii e o creatie originala a poporului roman, izvorata din modul de viata al stramosilor nostri si al daco-romanilor. Din
forma lor tipica de organizare sociala rezulta obstea sateasca, astfel incat influentele straine exercitate asupra institutiilor juridice romane
s-au limitat la aspectul formei, la terminologie si nu au afectat cu nimic continutul institutiilor juridice romane astfel incat aceste influente
sunt regasite ca dublete ale terminologiei originare de sorginte latina, traca.

In literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii in legatura cu originea Legii Tarii. Pot fi impartite in doua
categorii: I. teorii moniste, cu privire la formarea Legii Tari, intre care mentionam si originea pura romaneasca formulata de istoricul
Bogdan Petriceicu Hasdeu si Vasile Parvan si de juristii Stefan Onginescu, Ivan Peres, Andrei Radulescu, toti adepti ai scolii latiniste.
Apoi teoria originii pur trace a Legii Tarii formulate de istoricii Ioan Andriesescu si Nicolae Densusianu si juristii Ioan Nadejde si
George Hotinean, teoria originii slave dezvoltata de istoricii Dimitrie Onciu si A.D. Xenopol si juristii Paul Negulescu si Constantin
Dissescu, teoria originii germano-ungare ramasa izolata in literatura de specialitate.
A doua categorie de opinii e cea referitoare la teoriile dualiste: teoria originii daco-romane a Legii Tarii dezvoltata de
Dimitrie Cantemir si Nicolae Iorga. Toate aceste teorii pacatuiesc prin exclusivismul lor, pentru ca ele neglijeaza creatia juridica a
poporului roman, popor ce potrivit autorilor si-ar fi constituit un sistem de drept numai din mosteniri si influente ale altor popoare.
Deficientele acestor constructii teoretice pleaca de la viciul fundamental al metodei de utilizare: metafizica, potrivit careia dreptul este
redus la un continut ideatic si conceptual, rupt de realitatea economica si sociala si pe acest fond principala preocupare o reprezinta
stabilirea pe cale comparativa a filiatiei ideilor si identificarea primordialitatii unora in raport cu altele aplicand aceasta metoda la
cercetarea originii Legii Tarii. Autorii invocati au rezolvat chestiunea in felul urmator: atunci cand au constatat asemanare intre institutiile
Legii Tarii si institutiile din dreptul unor popoare vecine au afirmat ca este vorba de un imprumut din dreptul strain, iar atunci cand nu
existau asemanari au considerat ca este vorba despre o institutie mostenita. In acest sens George Hotineanu mentioneaza ca dreptul roman
este originar numai in masura in care nu prezinta vreo asemanare cu vreo institutie juridica straina, caci este vorba in mod invariabil de un
imprumut. Mergandu-se pe aceasta linie de gandire s-a ajuns ca in preajma razboiului, in literatura de specialitate din tara noastra, sa se
realizeze o clasificare a institutiilor juridice ale Legii Tarii in 3 categorii: institutii mostenite, imprumutate si originale, in care au fost
incluse doar acele institutii, care, in urma unei analize comparative, nu puteau fi incadrate in primele doua categorii.
Pentru a analiza problematica originii Legii Tarii este necesar sa utilizam metoda dialectica de cercetare a originii si evolutiei
fenomenului juridic. Este vorba despre legea determinismului potrivit careia suprastructura sociala in care se include este determinata de
baza economica a societatii si din aceasta perspectiva se explica asemanarile dintre unele institutii din Legea Tarii si institutii din dreptul
unor popoare vecine. Conditiile materiale de existenta asemanatoare genereaza reglementari asemanatoare, astfel incat asemanarile nu
reprezinta cu necesitate rezultanta efectului unui imprumut. S-au constatat asemanari intre Legea Tarii si dreptul indian. Aceste asemanari
nu pot fi explicate prin imprumut, avand in vedere ca cele doua popoare nu s-au aflat in legatura de-a lungul istoriei. Pe de alta parte, nu
putem intelege de ce aceste asemanari nu s-ar datora unui imprumut in sens invers, adica din dreptul roman catre popoarele vecine.
Utilizand metoda dialectica de cercetare putem face si distinctia dintre factorii ce au determinat o anumita reglementare si factorii ce au
influentat reglementarea respectiva. Astfel spus, putem face distinctia dintre origine si influenta in cadrul procesului de formare a Legii
Tari, astfel incat, utilizandu-se aceasta metoda de cercetare, putem trage concluzia ca Legea Tarii este creatia originala a poporului roman,
avand la baza dreptul daco-roman si influentele de natura terminologica, din partea unor popoare vecine, insa constituirea dreptului nostru
feudal nescris a fost determinat in mod nemijlocit de conditiile materiale de existenta in care s-a format si a evoluat poporul roman si de
forma sa traditionala de organizare, obstea sateasca.
Totodata, in literatura noastra de specialitate s-au conturat o serie de opinii referitoare la sfera de aplicare a Legii Tarii, referindu-
se la continutul sau normativ, ce rezulta o diversitate de opinii. Opinia lui Nicolae Iorga: Legea Tarii ar fi un drept al agricultorilor si
pastorilor fara continut de clasa. Este o opinie criticabila pentru ca dreptul are mereu un continut de clasa si este expresia de vointa a clasei
dominante. Opinia lui Dimitrie Onciu: Legea Tarii reglementeaza organizatia cneziala si voievodala cu care poporul roman a aparut in
istorie in zorii Evului Mediu. Cercetarile sociologice, desfasurate in perioada interbelica de catre marele profesor Dimitrie Gusti si
continuate dupa razboi de Henri Stal si Petre Panaitescu, au evidentiat justetea singurei opinii acceptabile referitoare la sfera de aplicare a
Legii Tarii, ce este opinia lui Nicolae Balcescu: ,,multa vreme obiceiul pamantului a tinut loc si de constitutie politica si de condica tivila,
criminala", astfel zis, Legea Tarii este un sistem de drept atotcuprinzator, ce reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat.

I DREPTUL PUBLIC

Dreptul public este organizarea de stat a statelor feudale romanesti.

1. Organizarea de stat a Moldovei, Tarii Romanesti (stat feudal de sine statator)

A. Institutia domniei

Domnul este organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor feudale de vasalitate.
Institutia domniei este una romaneasca originala, ce a aparut odata cu formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare, ca o treapta
superioara in procesul de evolutie istoric a formatiunilor prestatale de tip feudal. Fiind una originala, nu are un corespondent in statele
vecine, iar termenul ce desemneaza institutia este de sorginte latina, ,,dominus". Potrivit conceptiei feudale, tilul de domn semnifica
independenta, pozitia unui sef de stat, ce nu recunoaste o autoritate superioara.
Originea institutiei este duala. Pe de o parte, se afla in traditiile formate in cadrul formatiunilor prestatale de tip feudal, iar pe de
alta parte, ea isi afla filonul intr-o serie de trasaturi ale monarhiei bizantine, ce pastra amintirea organizarii politice romane, avea ca
fundament ideologic crestinismul ortodox si continea premisele necesare pentru centralizarea puterii in stat si apararea independentei de
stat. Este suficient sa amintim titulatura imparatului roman a Imperiului tarziu de la Diocletian catre finele imperiului : ,,dominus edeus".
Purta titulatura si de Mare Voievod, exercitand in aceasta calitate prerogative de Domn Suprem al armatei si judecator suprem. Ca domn,
el este in plus stapanul tarii dpdv teritorial. In calitate de sef de stat exercita o serie de atributii de ordin politico-administrativ, militar,
judecatoresc, legislativ, atributiuni ce au fost ingradite pe de o parte de Legea Tarii, si pe de alta parte de marii boieri, ce au jucat un rol
deosebit in conducerea statului. Pe plan politico-administrativ, Domnul era acela care stabilea impartirea politico-administrativa a statului,
incasarea darilor si prestatiile catre domnie, ii numea si revoca pe dregatori, batea moneda, exercita tutela asupra bisericii, avand dreptul
de a-i numi pe mitropoliti, episcopi si ecumeni, incheia tratatele de alianta comerciala cu celelalte state, declara starea de razboi si de pace.

Curs 8 – 20.11.2008

Pe plan militar, domnul, in calitate de mare pretor, era conducatorul armatei. La inceput coordona steagurile marilor boieri, apoi
oastea cea mica, iar in cazurile in care teritoriul tarii era invadat, el ridica la lupta si conducea oastea cea mare a tarii.
Pe plan judiciar, domnul era judecatorul suprem al tuturor supusilor, putea judeca orice pricina si putea pronunta pedeapsa cu
moartea, confiscarea averii. El delega uneori atributii jurisdictionale sau le putea conferi nobililor feudali (boieri, manastiri) pentru
poporul de pe domeniile acestora, cu ocazia acordarii imunitatilor feudale. Hotararile judecatoresti pronuntate de domn se bucurau de
forta juridica sau de autoritate de lucru judecat, numai pe durata domniei acestuia. Domnii nu puteau rejudeca procese si nu putea
modifica hotarari pronuntate anterior. Domnul judeca de regula cu Sfatul Domnesc.
Pe plan legislativ, vointa domnului era considerata Lege, iar activitatea de legiferare a lui imbraca forma hrisoavelor legislative,
ce au aparut destul de tarziu (sec. 16) si cuprinde norme cu caracter general. Din examinarea atributiilor domnului rezulta ca institutia
domniei se caracterizeaza prin confuziunea de atributii pe care domnul le exercita in cele mai diverse domenii.
In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, Legea Tarii reglementa un sistem original, asa cum originala este si institutia, de
unde rezulta un sistem mixt electivo-ereditar. Vocatie la tron aveau, in primul rand, acei soti care erau rude legitime sau nelegitime, pe
linie directa sau colaterala, cu oricare dintre domnii anteriori, adica cei ce erau din os domnesc. A doua conditie era ca cel in cauza sa fie
roman, crestin ortodox, iar a treia conditie era sa nu fie insemnat fiziceste. Din totalitatea acestor persoane se proceda la alegerea celui ce
urma sa devina domn, iar procedura alegerii cuprinde doua etape: investitura si incoronarea. Se zicea ca domnul este ales de tara, insa,
prin tara, intelegem boierii si inaltul cler, astfel incat marea masa a populatiei nu avea nici un rol in alegere, el fiind doar instiintat cu
privire la alegerea facuta.
Acest sistem mixt este de straveche traditie, astfel, latura electiva, o intalnim la nivelul obstilor satesti, inca din vremea geto-
dacilor si continuand si sub stapanirea romana si dupa retragerea aureliana. Este vorba despre alegerea organelor de conducere a obstilor
satesti in frunte cu judele, care era seful militar al satului. Alegerea a continuat sa fie un sistem aplicat si la nivelul formatiunilor prestatale
de tip feudal, in sensul ca voievozii erau alesi de Adunarea cnezilor. Latura ereditara este intalnita, si ea, la nivelul obstilor satesti,
manifestand prin tendinta membrilor obstei de a-si transmite titlul cu titlu ereditar si a fost continuata pe un plan superior la nivelul
formatiunilor prestatale de tip feudal, manifestat prin caracterul ereditar al institutiei cnezatului. Sistemul electivo-ereditar era considerat
de starile sociale ale Evului Mediu, ca fiind unul legiuit pentru ca era reglementat de Legea Tarii, astfel incat cei ce accedau la tron,
potrivit acestui sistem, erau considerati domni din mila lui Dumnezeu. Dimpotriva, cei ce ajungeau pe tron, cu incalcarea acestui sistem,
erau denumiti uzurpatori, unii dintre ei fiind desemnati in mod peiorativ prin apelativul ,,domnisor". In cadrul fuzionarii sistemului, s-au
conturat anumite mijloace juridice de influentare, fie a laturii ereditare, fie a celui electiv. Spre pilda, asocierea la domnie era o cale
pasnica de a restrange totalitatea, uneori mult prea larg al persoanei, ce puteau emite pretentii la tron, astfel, domnul in functie, proclama
un asociat la domnie, ce urma sa preia tronul dupa moartea sa. Recomandarea este un mijloc de influentare a laturii elective, este vorba
despre recomandarea pe care domnul in functie aflat spre sfarsitul domniei o adresa Adunarii stariilor feudale, cu privire la persoana cea
mai indicata a fi aleasa ca succesor la tron. Leea Tarii cunoaste si institutia regentei exercitata in cazul minoritatii domnului, situatie in
care atributiile erau exercitate de mama sa si unul dintre marii boieri.
De-a lungul functionarii sale, in timpul Evului Mediu romanesc, sistemul elctivo-ereditar si-a afirmat anumite avantaje fata de
sistemul primogeniturii, dar si anumite inconveniente. Sistemul era avantajos pentru ca permitea urcarea pe tron si a unor rude mai
indepartate, dar cu reale calitati de conducator, in dauna rudelor mai apropiate, nevarstanice sau incapabile. Sistemul era dezavantajos
pentru ca genera o concurenta acerba intre pretendentii la domnie, fiecare sprijinit de o fractiune boiereasca, iar unii dintre ei solicitand
chiar si ajutorul strain. Luptele interne pentru domnie au slabit Tara Romaneasca si au favorizat instaurarea domninatiei otomane. Dupa
instaurarea domninatiei otomane, pe fondul disparitiei vechilor familii romane, marii boieri au instaurat un autentic regim nobiliar,
conditionand alegerea domnului de acceptarea, de catre pretendentul la tron, a unor angajamente ferme, privind respectarea privilegiilor
boieresti. Este ceea ce cronicul Miron Costin denumeste ,,legatura" sau ,,tocmeala".
Alegerea a devenit formala, pe primul plan devenind investitura data de Sultan, care, de multe ori, preceda asa-zisa alegere, desi
in capitulatiile incheiate de Tara Romaneasca cu Inalta Poarta se prevedea ca domnul va fi ales potrivit regulilor statornicite de Legea
Tarii si abia apoi este confirmat sau recunoscut de Sultan. Mai mult, investitura data de Poarta acoperea viciile alegerii unei persoane ce
nu indeplinea conditiile impuse de Legea Tarii. Toate aceste precedente au deschis calea numirii directe, de catre Sultan, in timpul
regimului turco-fanariot, inlaturand astfel traditita sistemului electivo-ereditar.

B. Sfatul Domnesc

Este un organ central al statului feudal, functionand pe langa domn si prin intermediul careia se realiza participarea boierilor la
conducerea statului. Sfatul domnesc era alcatuit din reprezentantii marilor boieri si ai inaltului cler si se intrunea la datele si locurile fixate
de domn, fiind prezidate de acesta. Numarul membrilor sfatului varia intre 12 si 25. Principalele atributii erau:

a. intarirea, alaturi de domn, a tuturor actelor privind transferul proprietatii feudale, dand garantia respectarii
drepturilor si indeplinirii obligatiilor izvorate din acele acte.
b. asistarea domnului la judecarea pricinilor civile si penale, dandu-si parerea asupra solutiilor pronuntate de domn.
c. garanta, cu domnul, respectarea actelor externe si cu precadere a tratatelor de vasalitate.
d. ii acorda domnului sfat in orice problema a vietii de stat, atunci cand era consultat de catre domn.

Din examinarea atributiilor Sfatului Domnului rezulta ca, de iure, el este un organ de stat cu rol consultativ, insa de facto, rolul
Sfatului domnului, precum si componenta lui, au cunoscut de-a lungul Evului Mediu, o anumita evolutie. Astfel, dupa intemeiere si pana
la jumatatea sec.15, Sfatul Domnului era alcatuit numai din boierii de tara, adica marii stapani de domenii feudale, investite cu imunitati,
ce aveau o curte proprie si armata proprie. Ei sunt denumiti, in hrisoavele vremii, prin termenii de ,,jupani", in Tara Romaneasca, si
,,pani", in Moldova. Puterea Sfatului Domnesc era atat de mare, incat el cenzura activitatea domnului, acesta neputand lua decizii decat
impreuna cu boierii, iar numele boierilor figurau, alaturi de numele domnului, in formula introductiva a hrisovului. Dar rolul Sfatului
Domnesc nu se reducea doar la a lua hotarari cu domnul, ci se extindea la traducerea in fapt a hotararilor luate, boierii fiind cei care il
sileau pe domn, cat si pe urmasii sai la tron, sa respecte hotararile respective, astfel incat boierii din stat actionau si ca garanti ai
indeplinirii hotararilor luate. In acest sens, este ilustrata prezenta, in finalul hrisovului domnesc, a pecetilor marilor boieri, alaturi de
pecetea domneasca. Aceasta situatie este fireasca, pentru ca, in primele timpuri de dupa intemeiere, in numele boierilor, era vie amintirea
faptului ca statul feudal se constituise prin unirea feudelor lor, astfel incat, prezenta boierilor in sfat, asigura apararea vechilor lor pozitii
economice si politice, consacrate dupa intemeiere prin sistemul imunitatilor feudale.
Mai tarziu, dupa a doua jumatate a sec.15, o data cu cresterea puterii domnesti, centralizarea statului feudal si restrangerea
imunitatilor acordate, rolul si componenta Sfatului Domnului se schimba, intrucat incep sa patrunda in Sfat dregatorii (boierii de slujbe),
cei ce sunt numiti in functie si revocati de domn, astfel incat, la sfarsitul sec. 15, in componenta Sfatului Domnesc intrau doar dregatorii.
Se modifica astfel si rolul boierilor in Sfat, deoarece nu mai reprezinta un factor decizional, ei avand calitatea de simpli martori, chemati
sa ia act de vointa domnului. Dupa instaurarea domniei otomane, profitand de slabirea puterii domnesti, boierii si-au consolidat din nou
pozitia prin Sfatul Domnesc, promovand teza ca domnul trebuie sa asculte de Sfat si ca alegerea domnului trebuie sa fie conditionata de
angajamentul sau de a respecta privilegiile boieresti.

C. Dregatorii

Dregatorii erau inalti demnitari ai statului feudal, numiti si revocati de domn si care exercitau atributii administrative, judiciare si
militare, in cadrul aparatului de stat. La origine, dregatorii, asa cum arata denumirea lor, erau persoane care, in cadrul Curtii domnesti,
exercitau atributii legate de persoana domnului. Treptat insa, paralel cu ingradirea imunitatilor feudale si centralizarea statului, dregatorii
au patruns in Sfatul Domnesc, preluand in numele domnului conducerea efectiva a vietii de stat.
Sistemul dregatorilor s-a centralizat, in Tara Romaneasca, in timpul domniei lui Mircea cel Batran, iar in Moldova, in timpul
domniei lui Alexandru cel Bun. El este asemanator in linii generale in cele doua tari romanesti, datorita modelului comun avut in vedere,
si anume Imperiul Bizantin. La investirea in functie, dregatorii depuneau un juramant de credinta fata de domn, iar functiile lor erau
onorifice, adica nu erau remunerati pentru actiunea pe care o desfasurau, insa beneficiau de danii domnesti pentru dreapta si credincioasa
slujba, li se concedau veniturile unor tinuturi si puteau primii daruri de la subalterni.
Dregatorii erau de doua categorii: 1. marii dregatori (membri ai sfatului domnesc) 2. ceilalti dregatori denumiti micii dregatori
(nu faceau parte din sfatul domnesc).
1. Marii dregatori sunt:

a. banul: este o dregatorie specifica Tarii Romanesti; primul in ierarhia dregatorilor Tarii Romanesti; apare initial ca ban
de Severin, apoi ca ban al Craiovei si are in componenta sa administratia, armata, justitia, zone din dreptul Oltului; putea
pronunta pedeapsa cu moartea si avea subalterni denumiti banisori.
b. logofatul: era seful cancelariei domnesti si purtatorul Marelui Sigiliu, cu care erau intarite actele domnesti.
c. vornicul: este conducatorul slujitorilor Curtii Domnesti si cel ce asigura paza granitelor. In Tara Romaneasca,
competenta lui se limita la zona din stanga Oltului, pentru ca in zona din dreapta Oltului, atributiile sale erau exercitate
de ban. In Moldova exista doi vornici: vornicul Tarii de Sus si Marele Vornic al Tarii de Jos, acesta din urma fiind
primul in ierarhia dregatorilor Moldovei. In Moldova, vornicii erau si comandantii armatelor din regiunile respective.
d. postelnicul: este cel care coordoneaza relatiile externe ale tarii; este sfetnicul de taina al domnului si talmaciul
acestuia (traducea).
e. spatarul: purtatorul spadei domnului si comandantul cavaleriei. In Moldova, domnul Eremia Movila a creat o
dregatorie noua, dupa modelul polonez, si anume hatmanul, ce a preluat atributiile militare ale vornicilor.
f. vistiernicul: strangea veniturile tarii si asigura mijloacele financiare necesare functionarii statului, iar dupa instaurarea
dominatiei otomane, si asigurarea mijloacelor destinate platii tributului si a celorlalte atributii.

Alti mari dregatori erau: paharnicul, stolnicul si comisul.

2. Dintre dregatorii mici mentionam:

a. armasul: executorul sentintelor penale pronuntate de domn.


b. satrarul: se ingrijea de corpurile domnului pe timp de razboi.
c. aga: comandantul pedestrimii, iar mai tarziu comandantul garzii domnesti.

Din examinarea dregatorilor statului feudal rezulta ca acestia nu erau organizati ierarhic, iar competenta lor se caracterizeaza prin
confuziunea de atributii. In ceea ce priveste organizarea financiara, darile erau de trei categorii: 1. in natura (disme domnesti, denumite
in Tara Romaneasca ,,zeciuiale", iar in Moldova denumite ,,deseatina") 2. in munca (,,slujbe" sau ,,robota") 3. in bani, categorie in care
erau incluse impozitele directe si indirecte. Impozitele directe erau impozite personale, pe cap de locuitor si se numesc ,,dare" in Tara
Romaneasca si ,,dajdie" in Moldova, iar apoi a fost desemnat ,,bir". Procedura de stabilire a birului era procedura cislei, constand in
stabilirea unei sume globale pentru fiecare grup fiscal (sat), repartizata apoi pe unitati impozabile (gospodarii taranesti), in functie de
puterea lor economica, apreciata dupa numarul de vite, repartitie realizata de functionari specializati numiti ,,rabojari". Potrivit catastifului
de cisle din vremea lui Petre Schiopul, ce nu s-a pastrat, taranii erau impartiti, dupa cuantumul birului datorat, in doua categorii: taranii
saraci (bir mic) si taranii de istov (bir mare).

ORGANIZAREA MILITARA

Initial, locul central in cadrul armatei il ocupau trupele boierilor, investiti cu imunitati, care in sistemul relatiilor de vasalitate,
raspundeau, in caz de razboi, la chemarea domnului. Incepand din sec. 15, se consolideaza ca o expresie a centralizarii puterii, armata
proprie domnului (oastea cea mica) formata din micii feudali, curteni, slujitori si elemente recrutate de catre domnie. In cazurile de mare
primejdie, se hotara ridicarea la oaste a tuturor locuitorilor si se forma oastea cea mare, a carei baza o constituia taranimea. Pe masura
decaderii curtenilor si slujitorilor domnesti, incepand din sec.17, lefegii sau mercenarii au ocupat un loc tot mai important in cadrul
armatei, cu toate ca intretinerea lor era costisitoare. Conducerea armatei apartinea domnului, ajutat cu precadere de anumiti dregatori:
spatarul, hatmanul si banul Olteniei. Diferitele categorii de osteni aveau propria lor comanda, formata, de asemenea, din dregatori:
capitanul, aga, logofatul sau postelnicul. Dupa instaurarea dominatiei otomane, armata cunoaste un proces de declin, ea fiind alcatuita
dintr-un numar restrans de mercenari, cu rolul de a asigura paza domnului si politia interna.

ORGANIZAREA BISERICII

In epoca feudala biserica a fost principalul reazem al statului. Datorita acestui fapt, biserica s-a bucurat de un larg sprijin din
partea statului, prin acordarea de intinse domenii cultivate de taranii aserviti si de robi. In acelasi timp, Biserica Ortodoxa a jucat un rol
important in apararea independentei fata de state ca Ungaria si Polonia, care, sub pretextul religiei catolice, urmarea subordonarea tarilor
romane. Crestinarea daco-romanilor a inceput inca din epoca dominatiei romane, dar ea a continuat si dupa retragerea aureliana, pentru ca
legaturile dintre autohtoni si comunitatile crestine nu s-au intrerupt, ci au continuat intr-un ritm sustinut. Dupa constituirea statului
bizantin, influenta crestina a continuat sa se manifeste, dar dupa formarea statelor slave de sud s-a exercitat prin filiera slava. Asa se
explica si faptul ca limbajul Bisericii Ortodoxe romanesti este format din termeni de origine latina, greaca si slava, iar limba de cult a fost
cea slavona.
Lacasurile de cult ortodoxe au aparut cu mult inaintea intemeierii, in sate, iar apoi pe domeniile feudale. Pana in a doua jumatate
a sec. 14, Biserica din Tara Romaneasca era dependenta de Patriarhia de la Ohrida, iar cea din Moldova, de Mitropolia Haliciului, dar nu
cunostea o clara organizare ierarhica. In vremea lui Nicolae Alexandru Basarab a luat nastere, in Tara Romaneasca, Mitropolia Ungaro-
Valahiei, la Curtea de Arges, recunoscuta de Patriarhia de la Constantinopol, in anul 1359. Apoi au luat nastere o serie de episcopii la:
Severin, Ramnicu Valcea si Buzau. Mitropolia din Moldova se afla, in anul 1388, sub autoritatea spirituala a mitropoliei Haliciului, dar
incepand din anul 1401, a devenit si ea dependenta de Patriarhia de la Constantinopole. Primele episcopii au fost infiintate la Roman,
Radauti si Husi. In procesul infiintarii mitropoliilor si a episcopiilor, s-a infaptuit si organizarea ierarhica a bisericilor si a manastirilor. In
varful ierarhiei ecleziastice se afla mitropolitul, urmat de episcopi, protopopi, stareti, preoti. Asezamintele bisericesti au fost inzestrate cu
intinse domenii de catre domni si boieri. Marile proprietati ale bisericii, investite cu imunitati, asigurau Marelui Cler o puternica pozitie in
statul feudal. De altfel, mitropolitul era trecut in fruntea statului domnesc. Biserica se afla sub tutela domnului, care ii confirma pe
mitropoliti, episcopi si egumeni, exercita intreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii, in calitatea sa de proprietar suprem, putea
judeca procesele care erau de competenta instantelor ecleziastice, dupa cum putea rejudeca procesele solutionate de aceste instante.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA A TARII ROMANESTI

Atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova, exista mari subdiviziuni administrative, care nu erau unitati administrativ-teritoriale
propriu-zise, ci expresia unor reminescente din epoca anterioara intemeierii statului. Este vorba de zona din stanga si dreapta Oltului in
Tara Romaneasca, pentru zona din stanga atributiile administrative erau exercitate de vornic, iar in dreapta Oltului erau exercitate de ban,
iar in Moldova este vorba de Tara de Sus si Tara de Jos. Unitatile administrativ-teritoriale propriu-zise erau judetele in Tara Romaneasca
si tinuturi in Moldova, si locuri urbane si rurale.
In ceea ce priveste orasele, acestea sunt unitati administrativ-teritoriale, ce s-au manifestat ca niste comunitati libere cu
organizare proprie si cu o anumita economie. Teritoriul orasului cuprinde 3 zone: 1. vatra orasului (perimetru construit), 2. hotarul
orasului (terenurile cultivate de locuitori) si 3. ocolul orasului (numarul de sate adiacente). Toate orasele se aflau sub stapanirea
domnului, insa, daca in Moldova, domnul putea dispune neingradit de ocolul orasului, asupra caruia orasenii aveau doar un drept de
uzufruct, in Tara Romaneasca, domnul trebuia sa rascumpere ocolul de la oraseni. Orasele erau conduse de un aparat administrativ,
format din 2 categorii de dregatori: dregatorii locali alesi de comunitatea orasului si dregatorii domnesti denumiti de domn. Dregatorii
locali erau ,,judecatori" in Tara Romaneasca si ,,soltuz" in Moldova, ajutati de 12 pargari.
Satele. Potrivit stravechilor traditii, formate in procesul trecerii de la societatea sclavagista la cea feudala, obstea sateasca se
bucura de dreptul de autoconducere, pe plan economic, politic, juridic si administrativ. O data cu aparitia primelor formatiuni politice si in
special dupa intemeiere, statele sunt integrate tot mai mult in sistemul conducerii centralizate, o parte din vechile atributiuni ale obstii
fiind preluate de catre stat. In epoca feudalismului dezvoltat, statele erau impartite in 2 mari categorii: libere si aservite. Satele libere,
(mosnenesti sau razesesti), si-au pastrat autonomia si dupa formarea statelor feudale, avand organe proprii de conducere. In acelasi timp,
ele erau subordonate pe plan administrativ, fiscal si militar judetelor sau tinuturilor. In sec.14 si 15, satele erau conduse, potrivit traditiei,
de cnezi si juzi, impreuna cu oameni buni si batrani. Din vechiul sistem al autoconducerii, satele libere continua sa exercite dreptul de a
controla stapanirea si instrainarea pamanturilor, judecarea unor procese penale si civile precum si raspunderea colectiva in materie fiscala
si penala. Majoritatea satelor insa au fost aservite de catre domn, boieri sau manastiri. In satele aservite, conducerea era exercitata de
catre un reprezentant al proprietarului. Pe de alta parte, in virtutea imunitatilor de care se bucurau, boierii aveau dreptul de a administra
satele de pe mosie si de a judeca, iar uneori aceste drepturi le extindeau si asupra satelor libere din vecinatate. Cu toate acestea, chiar si in
satele aservite, s-au pastrat nealterate o serie de obiceiuri.

Curs 9 – 27.11.2008

2. Organizarea de stat a voievodatului Transilvaniei (stat autonom)

La venirea lor in Transilvania, maghiarii au gasit deja formata stratificarea sociala si relatii de productie de tip feudal, formele de
proprietate ale feudalismului, precum si institutii politice feudale in cadrul carora, pe primul plan, se afla institutia voievodatului. Aceste
realitati ale lumii feudale au cunoscut, in Transilvania, o evolutie specifica, pe fondul dominatiei maghiare. Intrucat la venirea lor in
Transilvania, maghiarii se aflau dpdv al organizarii sociale, in Epoca Democratiei Militare si ca atare, nu aveau institutii proprii de tip
feudal, au preluat instituriile feudale ale romanilor si le-au utilizat apoi ca instrumente de reprimare sociala si nationala ale romanilor.
Constatand ca, datorita numarului mic, ei nu pot exercita o dominatie efectiva a Transilvaniei, ungurii au procedat la colonizari masive, cu
sasi si secui, insa, in ciuda acestor eforturilor, populatia romana autohtona a continuat sa reprezinte majoritatea absoluta in voievodatul
Transilvaniei. Asa cum rezulta chiar din documentele cancelariei maghiare, pe intreg teritoriul si Campia Panonica, s-au organizat inca din
sec. 9 numeroase cnezate, voievodate si tari romanesti, conduse de nobili romani, care purtau diverse titulaturi: cnezi, juzi, jupani,
voievozi, existenta acestora fiind afirmata nu numai in documente, ci si prin urmele pe care aceste instiutiile feudalismului timpuriu le-a
lasat in organizarea interna a voievodatului Transilvaniei, pana la sfarsitul acestuia.
In cadrul procesului de supunere a Transilvaniei de catre maghiari, s-a dat o lupta intre boierimea romana si nobilimea desprinsa
din randul cotropitorului, desemnata prin termenul generic de ,,nemes". Acest proces s-a realizat in mai multe etape: intre sec 12 si sec.
15, nobilii romani sunt inca mentionati alaturi de cei maghiari, sasi si secui in documentele cancelariei maghiare. Ei continua sa exercite
pe teritoriile pe care le conduceau si uneori si pe cele pe care le aveau si in proprietate: atributii administratice, judiciare, militare, fiscale,
intrucat aparatul central al voievodatului Transilvaniei nu era inca pe deplin consolidat, iar romanii, ce reprezinta majoritatea absoluta a
populatiei, isi aparau cu strajnicie institutiile. Insa in a doua etapa, ce debuteaza cu a doua jumatate a sec. 15 (1437), dominatia maghiara
asupra Transilvaniei devine efectiva, constituindu-se dupa rascoala de la Bobalna, Unium Trium Natiorum, pin care drepturile feudalilor
romani au fost abolite, romanilor fiindu-le excluse drepturile la viata politica a Transilvaniei. In aceste contexte, si-au pastrat pozitia doar
un numar mic de feudali romani, cei care au acceptat trecerea la catolicism si maghiarizare. Ceilalti au decazut treptat in randurile
nobilimii, apoi a taranimii dependente. Pozitiile lor economice si politice preluate de nobilimea celor 3 natiuni privilegiate (maghiari, sasi,
secui), in cadrul careia s-a conturat atat o nobilimea laica (nemesii si vasalii lor), cat si o nobilime ecleziastica (inalti prelati ai Bisericii
Catolice), sustinuti de statul maghiar si care desfasurau o sustinuta politica de reprimare nationala a romanilor ortodoxi, considerati
scismatii (--> Marea Schisma din 1054).
Taranii dependenti erau aserviti, iobagi. Statutul lor juridic permitea, la inceput, mutarea, in anumite conditii, de pe o mosie pe
alta, insa dupa 1514, ei sunt legati de glie, fiind obligati sa presteze renta feudala sub cele 3 forme, renta al carui cuantum a crescut
continuu. In Transilvania, exploatarea feudala a fost mai puternica, inca s-a impletit cu reprimarea nationala. Exista si o categorie redusa,
dpdv al numarului de tarani liberi, insa spre deosebire de Moldova si Tara Romaneasca, in Transilvania ei nu aveau pamant, fiind
denumiti ,,jeleri". Datorita dezvoltarii mai accentuate a mestusugului, spre deosebire de Moldova, Tara Romaneasca, orasenii au
reprezentat o categorie sociala mult mai importanta, iar in cadrul lor, stratificarea sociala era mult mai accentuata. Ei erau organizati in
bresle, avand obligatii militare, financiare.

ORGANELE CENTRALE ALE VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

In epoca voievodatului, Transilvania a avut organe centrale proprii, ca efect al autonomiei sale, in cadrul regatului maghiar.
Astefel incat, pana la sfarsitul dominatiei maghiare, Transilvania s-a manifestat ca o entitate statala distincta de regatul maghiar. Pana la
sfarsitul sec. 12, dominatia maghiara s-a exercitat doar asupra zonei de Nord-Vest a Transilvaniei, condusa de Marele Principe
(,,mercurius princeps"-mentionat de izvoare in anul 111, avandu-si resedinta la Curtea Regala Maghiara). Restul Transilvaniei se afla
sub conducerea cnezilor, voievozilor si juzilor romani. Constatand ca nu pot supune Transilvania doar prin forta, maghiarii au fost nevoiti
sa accepte formele traditonale de organizare feudala ale romanilor si sa colaboreze cu nobilii romani, context in care s-a constituit
voievodatul Transilvaniei, prin extinderea la scara intreagului arc intracarpatic, a institutiilor feudale romanesti, a voievodatului, astfel
incat documnetele mentioneaza in 1176 pe Leustachiu, voievod al Transilvaniei. Voievozii Transilvaniei, din care multi erau romani, desi
erau vasalii regilor maghiari, s-au manifestat permanent ca reprezentantii intereselor feudale romane si au cautat permanent sa-si largeasca
atributiile si sa inlature domninatia maghiara.Unii dintre ei au reusit doar sa transforme Transilvania intr-un ,,regnum distinctum" de
,,regnum hungariae". Voievozii Transilvaniei aveau atributii judiciare, administrative, militare. Pe plan administrativ, ii numea pe
vicevoievozi, pe conducatorii comitatelor, pe marii dregatori ai Transilvaniei. Pe plan juridic, voievozii erau judecatori supremi, pe plan
militar, erau conducatorii armatei Transilvaniei. Insa atributiile sale administrative si militare erau limitate de autonomia acordata
comitatelor si scaunelor sasesti si secuiesti de privilegiile de suzeran a regelui maghiar si de imprejurarea ca domnii Moldovei si Tarii
Romanesti detineau in Transilvania intinse feude. Incercarile regilor maghiari de a limita atributiile voievozilor Transilvaniei s-au lovit de
de o puternica impotrivire, iar de-a lungul timpului, balanta raportului de forta dintre regele maghiar si voievozii Transilvaniei a inclinat in
favoarea voievozilor Transilvaniei. De exemplu, voievodul Transilvaniei devine din sec. 15 si comite al secuilor, extinzandu-si astfel
jurisdictia si asupra scaunelor secuiesti. In exercitarea atributiilor sale, voievodul era ajutat de un aparat central, asemanator cu cel din
Moldova si Tara Romaneasca, dar mai putin dezvoltat, compus din vicevoievod, notarul voievodal sau seful cancelariei voievodale, cu
atributii asemanatoare cu cele ale logofatului si judele curtii voievodului, cu atributii asemanatoare cu cele ale vornicului.
Un alt organ de conducere al Transilvaniei la nivel central este congregatia generala a nobililor (congregatio generalis
nobilium). Aceasta este Adunarea reprezentativa pe stari a nobilimii comitatelor, a clerului, a orasenilor si a taranilor liberi, proprietari de
pamant. La inceput, din congregatio generalis nobilium au facut parte si nobilii romani, ultima congregatio generalis nobilium la care
acestia au fost mentionati fiind 1291. Ulterior, dupa Unio Trium Natiorum, in compunerea congregatio generalis nobilium intrau doar
reprezentanti ai celor 3 natiuni privilegiate, cu excluderea definitiva aa reprezentantilor poporului roman autohton si majoritar.
Congregatio generalis nobilium era un organ de stat cu caracter permanent si se intrunea periodic la convocarea voievodului, de regula la
Turda. Atributiile sale erau de natura administrativa si fiscala. Existenta congregatio generalis nobilium ilustreaza autonomia
Transilvaniei, intrucat nicio hotarare a Dietei maghiare nu se aplica in Transilvania, daca nu era insusita de congregatio generalis
nobilium.

ORGANIZAREA LOCALA A VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

Orgnizarea locala a voievodatului Transilvaniei este expresia impletirii structurilor politico-administrative ale romanilor,
existente inca dinainte de cucerirea maghiara si care au supravietuit si in cadrul voievodatului cu elemente de organizare imprumutate de
maghiari din sistemul feudal german. Astfel, in regiunile locuite exclusiv de romani, subdiviziunile administrativ-teritoriale erau
districtele romane, conduse de cnezi, voievozi, juzi. In regiunile unde, printre populatia romana au patruns si maghiarii, subdiviziunile
administrativ-teritoriale erau comitatele, impartite in plasi. Comitatele sunt conduse de comiti, la inceput numiti de regii maghiari, iar
din sec. 13, de catre voievodul Transilvaniei, iar plasile erau conduse de pretori. La nivelul comitatului, comitele era ajutat de un
vicecomite su de o adunare a comitatului, unde participa nobilimea locala. In zonele unde au fost colonizati secuii s-au organizat institutii
administrativ-teritoriale cu caracter militar, numite scunele secuiesti. Institutia este preluata de la romani, de la vechile scaune de judet ale
acestora. Numarul scaunelor a ajuns in sec. 15 la 7, fiecare scaun fiind condus de un capitan cu atributii administrative si judecatoresti,
ajutat pe planul activitatii jurisdictionale de un jude scaunal. Cele 7 scaune alcatuiesc laolalta ,,universitas siculorum" (obstea secuilor cu
capitala la Odorhei). Era condusa de un comite al secuilor, numit de regele maghiar. Insa din sec. 15, voievodul Transilvaniei devine si
comite al secuior, extinzandu-si autoritatea asupra obstei secuiesti. El era ajutat de 1 vicecomite al secuilor. In zonele in care au fost
colonizati sasii, s-au constituit dupa modelul scaunelor de judet ale romanilor, scaune sasesti care, 7, apoi 9, alcatuiesc laolalta obstea
sasilor (,,universitas saxorum"), cu capitala la Sibiu. Ficare scaun era condus de un jude regal, numit de regele maghiar, un vicejude si
un jude scaunal (ales de anumarea locala). Obstea sasilor era condusa de un comite, reprezentant al regelui maghiar, dar care ulterior a
trecut sub autoritatea voievodului Transilvaniei, fiind ales din sec. 15 de membrii comunitatii sasesti. O alta categorie de autoritate
administrativ-teritoriala sunt orasele, care sunosc o puternica dezvoltare a mestesugurilor si comertului si pe cale de consecinta,
dobandesc o mult mai larga autonomie fata de orasele din Tara Romaneasca si Moldova. Orasele Transilvaniei sunt conduse de un jude
(iudex) si de un consiliu orasenesc sau sfat municipal, compus din 12 jurati., denumiti ,,burghe". Erau alesi pe termen de 1 an din randul
patriciatului orasenesc, iar acest sfat municipal avea atributii administrative si fiscale, fixate prin actele de privilegii acordate orasului.
Orgnizarea locala a oraselor Transilvaniei era dublata de un reprezentant al puterii centrale: judele regal.
ORGANIZAREA FISCALA

Taranii liberi aveau obligatii fiscale numai fata de stat, pe cand cei aserviti aveau in plus obligatia sa presteze cele 3 forme ale
rentei feudale fata de nemesi si fata de biserica. Sarcinile fiscale datorate regelui erau inferioare celor datorate nobililor, ceea ce
invedereaza iar, autonomia Transilvaniei. In plus, voievodul, care strangea darile pentru rege, avea dreptul sa retina o mare parte din ele.
Principala obligatie fata de stat (lucrum camerae) era prestata initial in natura, apoi in bani. Aceasta dare, fixata prin diplome regale, a
sporit necontenit. Taranii aveau si obligatia de a plati o dare funciara numita ,,terragiuns". Cu timpul, ea a fost extinsa si asupra oraselor,
transformandu-se intr-o dare generala. In situatii deosebite, regele impunea dari suplimentare numite ,,subsidia". Taranii aveau un plus
obligatia de a plati ,,quinquagessima ovium" (o oaie cu un miel din 50). Intrucat indeplineau indatoriri militare, secuii erau scutiti dari,
totusi cu ocazia incoronarii regelui, a primei sale casatorii si a nasterii primului sau copil, erau obilgati la darea boilor (un bou de fiecare
familie). Regimul fiscal al sasilor era distinct, ei avand indatorirea de a pati 500 de mari de argint anual, prin contributia tuturor
gospodariilor (darea Sfantului Martin).

ORGANIZAREA ARMATEI

In Transilvania, dat fiind organizarea autonoma, exista si o armata a regelui, aflat sub conducerea voievodului si o armata a
feudalilor locali. Din armata regelui faceau parte marii dregatori, cei aflati in slujba acestora (iobagiones, castri) ca si unele intretinute de
oraseni si de categoriile sociale privilegiate, la care participau si un numar de iobagi, stabilit prin reglementari succesive de catre regii
Ungariei. In general, feudalii laici si bisericesti participau la oastea regelui cu un numar de ostasi proportional cu intinderea proprietatilor
funciare pe care le detineau si cu numarul iobagilor pe care ii stapaneau. La inceputul sec. 15, armata Transilvaniei a fost reorganizata pe
principiul banderiilor (steaguri). Potrivit acestui sistem, marii dregatori, nobiliii, comitatele, orasele, secuii si sasii intretineau banderii
proprii. Aceasta reorganizare este expresia consolidarii puterii si a autonomiei dregatorilor si nobililor din Transilvania, fata deregele
Ungariei. Fapt este ca oastea din Transilvania a constituit in intreaga epoca a voievodatului un corp de armata distinct. Armata proprie a
feudalilor era formata din slujbasii acestora. Pe cand armata regelui avea obligatia de a participa la toate razboaiele inclusiv la cele purtate
in afara granitelor statului, armata feudalilor participa numai la razboaiele de aparare.

ORGANIZAREA BISERICII

Biserica ortodoxa din Transilvania se afla in plin proces de organizare ierarhica in momentul venirii ungurilor. Cu toate ca
aceasta ierarhie nu s-a putut desavarsi in epoca voievodatului, Biserica ortodoxa si-a desfasurat activitatea neintrerupt, asigurand
continuitatea credintei religioase a romanilor. Biserica ortodoxa a romanilor a fost organizata treptat, pe masura patrunderii ungurilor,
fiind sustinuta de feuali si de regii Ungariei. Ea se bucura de imunitati si privilegii acordate de catre rege, dar in acelasi timp se afla sub
conducerea si supravegherea acestuia. Initial, biserica catolica avea dreptul de a percepe dari numai de la credincioasii sai, dar ulterior
acest drept a fost extins si asupra ortodocsilor. Pe masura ce exploatarea de catre Biserica oficiala s-a inasprit, nemultumirile taranimii
romane, care era in intregime ortodoxa, a capatat si caracterul luptei impotriva catolicismului. Aceasta lupta s-a intensificat si mai mult
datorita faptului ca ortodocsii, socotiti schismatici, erau supusi unui sistem de prigoana. Regimul de intoleranta religioasa s-a impletit cu
acordarea unor drepturi acelora care treceau la catolicism si prin aceasta se maghiarizau, in cadrul politicii de deznationalizare a
romanilor.

II DREPTUL PRIVAT

A. Institutia proprietatii

Caracteristic Evului Mediu este ca proprietatea in general si proprietatea asupra pamantului in special are o structura divizata si
ierarhizata, caracterizata prin imbinarea formei de stapanire devalmasa cu cea personala si prin coexistenta mai multor forme de
proprietate in functie de titularul dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste forme avand un regim juridic distinct dupa statutul social al
titularului. Astfel proprietatea feudala nu este una absoluta, ci divizata, Legea Tarii consacrand:

1. un dominium eminens, care apartine domnului

2. un dominium utile, care apartine boierilor si celorlalti proprietari

3. un drept de folosinta, al taranilor aserviti, drept pe care il exercitau asupra loturilor din mosia boiereasca ce le
fusesera date spre a fi lucrate.
1. Dominium eminens

Este dreptul de proprietate suprema a domnului asupra intregului teritoriu al tarii, drept pe care domnul il exercita in calitatea sa
de varf al ierarhiei feudale si de reprezentant al statului feudal. Dominium eminens este domeniul public al statului feudal si nu se
confunda cu proprietatea domneasca, care este domeniul privat al domnului, adica bunurile pe care domnul le stapaneste ca orice mare
proprietar feudal, alaturi de ceilalti proprietari feudali.
In virtutea lui dominium eminens, domnul avea o serie de prerogative:

a. exercita un drept de supraveghere si control asupra intregului teritoriu al tarii;


b. culegea mostenirile vacante, astfel incat pamantul si robii ramasi fara stapan prin efectul decesului proprietarului
lipsit de mostenitor, reveneau domnului;
c. domnul lua in stapanire bunurile nimanui (res nulius), ce erau de 2 categorii: teritoriile pustii ce nu au apartinut
vreodata unui proprietar; teritoriile pustiite, ce au apartinut unui proprietar dar au fost parasite sau abandonate de
acestia (res derelicte);
d. domnul putea incuviinta feudalilor desprinderea unor suprafete de teren din teritoriile pustii si teritoriile pustiite si
trecerea lor in stapanirea personala prin intemeierea de asezari rurale ce purtau denumirea de ,,slobozii', datorita
scutirilor de dari acordate de domn cu acel prilej;
e. domnul lua in stapanire teritoriile (bunurile) confiscate de la boierii ce au savarsit actiuni de hiclenie;
f. domnul acorda donatii (danii domnesti) atat pentru dreapta si credincioasa slujba cat si manastirilor in scopuri pioase;

Curs 10 – 04.12.2008

g. domnul exercita dreptul de pradalica (preadalica) - dreptul de retract (revocarea donatiilor facute in cazul
ingratitudinii donatorului. Domnul putea sa renunte la exercitarea dreptului de retract prin introducerea in hrisovul de
danie domneasca a formulei sacramentale: ,,pradalica sa nu fie!". In schimb beneficiarul daniei domnesti trebuia sa
faca darea calului sau a cupei (sa dea domnului un cal de rasa sau o cupa din metal pretios);
h. domnul acorda feudalilor laici si ecleziastici imunitati feudale asupra domeniilor pe care acesti feudali le stapanea;
i. domnul incuviinta toate actele de transfer al dreptului de proprietate avand ca obiect pamantul si robii, ocazie cu care
partile trebuiau sa faca darea calului sau a cupei;
j. domnul avea dreptul de a percepe degiuc, bir si munci (cele trei forme ale rentei feudale) in folosul domniei.

2. Dominium utile
Apartine feudalilor si taranilor liberi.

A. Prima forma de manifestare a lui dominium utile este marea proprietate feudala ( proprietate completa asupra pamantului;
proprietate incompleta asupra taranilor dependenti). Marea proprietate feudala s-a constituit anterior intemeierii statelor feudale romane de
sine statatoare prin acapararea pamanturilor obstilor satesti si exploatarea muncii celorlalti membri. Dpdv istoric, marea proprietate
feudala este continuatoarea stapanirii exercitate de cnezii, voievozii si juzii romani asupra formatiunilor prestatale de tip feudal din epoca
feudalismului timpuriu. Marea proprietate feudala devine categoria juridica de dupa intemeiere. Modul originar de dobandire al marii
proprietati feudale a fost mostenirea, acesteia adaugandu-i-se dupa intemeiere o serie de moduri derivate: dania domneasca pentru dreapta
si credincioasa slujba, dania particulara, vanzarea, schimbul, infratirea pe mosie. In afara acestor moduri juridice de dobandire, nobilii
feudali si-au extins proprietatea si pe cai nejuridice, violente, prin acapararea cu forta a pamanturilor taranilor si incalcarea stravechiului
lor drept de proprietate, ceea ce Legea Tarii denumeste cotropire sau sila. In functie de titularul sau marea proprietate feudala imbraca 3
forme:
a. proprietatea domneasca cuprinde bunurile personale ale domnului pe care acesta le stapanea ca orice alt membru al clasei
feudale, inca inainte de a accede la tron pentru ca domnul era el insusi un mare boier. La aceste bunuri se adaugau bunurile dobandite pe
cheltuiala proprie, pe diferite cai juridice precum si bunurile din camara domneasca constatand in veniturile care i se cuveneau in timpul
exercitarii domniei si care erau separate de veniturile vistieriei tarii.
b. proprietatea boiereasca s-a constituit prin mostenire (trebuia intarita de domn) si danie domneasca. Pamantul dobandit prin
mostenire se numea ,,ocina", ,,bastina", ,,dedina". El putea fi instrainat numai cu respectarea dreptului de protimis al rudelor. Dania
domneasca se acorda pentru serviciile militare aduse si indeplinirea unei slujbe sau a unei dregatorii. La baza daniei domnesti statea
obligatia de miluire, care intra in continutul raportului juridic de vasalitate. Pana in prima jumatate a sec. 15, donatarul (beneficiarul daniei
domnesti) avea asupra mosiei donate un drept de proprietate temporar limitat la durata vietii domnului si uneori si a urmasului acestuia (in
ipoteza in care urmasul i-ar fi succedat la tron). Din a doua jumatate a sec. 15 beneficiul daniei domnesti devine ereditar - dreptul de
preadalica se putea exercita numai in caz de hiclenie (tradarea domnului) sau in caz de oslul (neindeplinirea lato sensu a obligatiilor ce
incumba vasalului si care intra in continutul raportului juridic de vasalitate).
c. proprietatea bisericeasca s-a constituit dupa intemeiere din daniile facute de credinciosi (domni si persoane particulare) in
scopuri pioase precum si in scopul de a fi trecuti donatorii in pomelnicul bisericii si a fi pomeniti in rugaciuni dupa moarte. Aceste donatii
aveau caracterul unor donatii cu sarcina (manastirea donatara nu putea instraina bunurile ce-i fusesera donate si trebuia sa utilizeze
veniturile acestor bunuri in scopuri caritabile, sub sanctiunea revocarii donatiei pentru neindeplinirea sarcinii). Indiferent de titularul sau
marea proprietate feudala se impartea in: 1. rezerva feudala (era cultivata tot prin munca taranilor aserviti - obligatia taranilor aserviti de
a presta renta in munca) si 2. loturile date in folosinta taranilor aserviti care se numeau: ,,deliute" in Tara Romaneasca, ,,jiredi" in
Moldova si ,,sesi" in Transilvania.
Imunitatile feudale

Reprezinta institutia juridica ce insoteste adeseori dreptul de proprietate al feudalilor asupra domeniilor lor. Imunitatea feudala se
acorda prin hrisov domnesc si conferea titularului sau: 1. drepturi publice ( dreptul de administrare politica, dreptul de judecata si dreptul
de comanda militara asupra poporului de pe domeniul respectiv), 2. drepturi private (dreptul de a face comert, scutirea de plata oricarei
dari fata de domnie, dreptul de a percepe diferite venituri de la poporul de pe domeniul respectiv). Din analiza imunitatii feudale rezulta ca
feudalii investiti cu imunitati se bucurau de o anumita independenta politica fata de domnie, in sensul ca dregatorii domnesti nu aveau
acces si competenta pe mosiile investite cu imunitati. Functiile statului feudal pe aceste mosii se exercitau prin intermediul aparatului
propriu de slujitori al feudalului respectiv.
Imunitatile feudale reprezinta expresia la nivelul suprastructurii juridice a izolarii specifice economiei naturale inchise care sta la
baza societatii feudale. Aceste imunitati au aparut imediat dupa intemeiere cand puterea politica si economica a feudalilor erau superioare
domniei, iar feudalii doreau prin sistemul imunitatilor consacrarea juridica a privilegiilor lor de a conduce fara nicio ingerinta dpdv politic
si economic, domeniile lor. Sistemul imunitatilor feudale a putut fi consacrat si s-a extins in epoca imediat urmatoare intemeierii si
datorita imprejurarii ca aparatul de stat al statului feudal (sistem de dregatorii) era slab dezvoltat. Ca atare, pentru realizarea functiilor
statului feudal, se impunea utilizarea aparatului propriu de slujitori al stapanilor feudali. Hrisoavele domnesti de acordare a imunitatilor
feudale intrebuinteaza: o formula sacramentala scurta: pentru Tara Romaneasca ,,sa-i fie de ocina si de ohaba" si pentru Moldova ,,sa-i fie
uric cu tot venitul" si o formula sacramentala detaliata, in care se specifica in amanunt continutul imunitatii acordate. Formula dezvoltata
se utilizeaza atunci cand se acordau imunitati feudale manastirilor (proprietatea manastireasca s-a constituit dupa intemeierea statului
feudal intr-o epoca in care debutase procesul centralizarii statale si intaririi autoritatii domnesti).
In acest context imunitatile nu mai aveau caracterul general de la inceputul statului feudal, ci un caracter exceptional si ca atare
era necesar sa se precizeze in amanunt continutul imunitatii acordate pentru ca activitatile si privilegiile respective sa fie scoase din
competenta generala a drepturilor domnesti. Din examinarea hrisoavelor de acordare a imunitatii rezulta ca acestea nu se acordau uniform,
erau mai largi sau mai restranse, de la un caz la altul, dupa gradul in care domnul intelegea sa-i investeasca pe beneficiari cu exercitiul
unor drepturi politice si sa-i gratifice cu anumite foloase economice.
Dupa centralizarea statului feudal si intarirea puterii domnesti pe care domnul o exercita prin intermediul aparatului de dregatori,
asistam la restrangerea treptata a imunitatilor feudale si preluarea de catre debitorii domnesti de la marii proprietari feudali a exercitiului
drepturilor politice pe domeniul acestora. Astfel, se limiteaza drepturile de judecata ale boierilor la pricinile marunte, drepturile militare
sunt ingradite, dezvoltarea comertului si trecerea la economia de schimb restrange pana la desfiintare drepturile boierilor de a percepe taxe
pe circulatia bunurilor si persoanelor, precum si alte venituri. In concluzie marea proprietate feudala investita cu imunitati a reprezentat
expresia confuziei dintre drepturile politice si drepturile private proprie societatii feudale de la inceputurile acesteia, iar pe masura
materializarii societatii feudale si ca efect al descompunerii acestui tip de organizare sociala, se manifesta tot mai pregnant separatia dintre
drepturile publice (politice) si private si se realizeaza trecerea de la proprietatea divizata la proprietatea absoluta.

Proprietatea taraneasca

Se include in sfera lui dominium utile. Prezinta caracteristici diferite, dupa cum este vorba, pe de o parte, de proprietatea taranilor
grupati in obsti sau de proprietatea taranilor care nu fac parte din obsti, iar, pe de alta parte, de proprietatea taranilor liberi sau taranilor
aserviti. In ceea ce priveste obstea libera, aceasta avea un teritoriu impartit in vatra satului (gospodariile taranilor obstei si care era
proprietatea personala a acestora), campul de cultura (loturile de cultura ale membrilor obstei, proprietatea personala a acestora) si
celelalte terenuri (aflate in hotarul obstilor, pasuni, paduri, fanete, ape, ce erau stapanirea in devalmasie a membrilor obstei).
Fiecare membru al obstei putea, cu aprobarea obstei, sa desprinda portiuni de teren din cele aflate in devalmasie si sa la
amenajeze prin munca proprie, dandu-le o noua valoare economica si o noua destinatie economica. Munca incorporata in aceste terenuri
reprezinta temeiul juridic al trecerii terenului respectiv din proprietatea devalmasa in proprietatea personala a membrului obstei care l-a
amenajat. Cea mai veche desprindere din fondul de valmasi este gospodaria (casa de locuit si curtea aferenta), lotul de cultura din tarina
iar tendinta de desprindere a unor terenuri din fondul de valmasi a evoluat, marind suprafetele aflate in stapanirea personala in dauna
suprafetelor ramase in devalmasie.
Pana la sfarsitul feudalismului, obstea a pastrat un drept superior de supraveghere si control asupra tuturor terenurilor aflate in
hotarul sau, inclusiv asupra celor stapanite cu titlul personal. Expresia juridica a acestui drept este dreptul de protimis (dreptul de
precumparare si rascumparare). Daca un membru al obstei dorea sa vanda un teren, aflat in hotarul obstei, trebuie sa-si faca cunoscuta
intentia la trei targuri succesive, existand un drept de precumparare sau de preemtiune al rudelor si vecinilor in aceasta ordine legala de
preferinta. Daca nici un membru al obstei nu dorea sa cumpere terenul respectiv, ofertantul putea sa-l instraineze unei persoane straine de
obste, insa vanzarea respectiva nu era pura si simpla, ci era una afectata de o conditie rezolutorie (daca in termen de un an vreun membru
al obstei, ruda sau vecin se razgandeste, el poate sa exercite dreptul de rascumparare si sa intoarca cumparatorului pretul platit devenind
astfel proprietarul terenului in cauza). Rezulta ca dreptul de protimis are doua componente: dreptul de preferinta (precumparare) si
dreptul de rascumparare.
Teritoriul obstei aservite apartinea stapanului feudal. Toate acestea in virtutea traditiei de pretuire a muncii personale, chiar si
taranul aservit pastra un drept de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca. In virtutea dreptului cutumiar avea un drept de
folosinta asupra campului de cultura, precum si dreptul de a face diverse imbunatatiri asupra unor terenuri cu alta destinatie economica
sau de a folosi aceste terenuri platind zeciuiala cuvenita stapanului feudal. Taranii liberi din afara obstei exercitau dreptul de proprietate
asupra gospodariei, vitelor si uneltelor de munca, precum si asupra unei mici suprafete de pamant de cultura. In afara de marea proprietate
feudala si de proprietatea taraneasca Legea Tarii consacra un drept de proprietate al mestesugarilor asupra atelierelor si uneltelor lor,
precum si un drept de proprietate al robilor asupra salaselor lor, precum si asupra uneltelor de munca confectionate de ei personal.

B. Persoanele. Statul juridic al starilor feudale (al claselor sociale feudale)

Ca si dreptul roman, Legea Tarii are un puternic caracter statutar prin dispozitiile statutorii pe care le contine in functie de pozitia
sociala a diferitelor clase sociale.

Institutia boieriei

Boierii aveau capacitate juridica deplina, ei se bucurau de toate drepturile si privilegiile: numai ei exercitau conditia politica a
tarii si numai ei erau titularii dreptului de proprietate feudala investita cu imunitati. La origine calitatea de boier era indisolubil legata de
stapanirea unei mosii. De asemenea, aceasta calitate se transmitea cu titlu ereditar, odata cu mosia. Asistam la o stratificare a boierimii:
boierii mari-boierii mici, boierii de tara-boierii de slujbe (dregatori).
Institutia boieriei este anterioara intemeierii statului feudal de sine-statator, o dovada in acest sens fiind existenta boierilor de tara,
categorie in care se includ marii stapanitori de domenii feudale, fostii conducatori ai formatiunilor prestatale de tip feudal, care prin unirea
feudelor lor realizeaza statele feudale de sine-statatoare (de ceea se numeau boieri de tara). Dupa intemeiere si dupa centralizarea statului
feudal, apar boierii de slujbe, care erau recrutati chiar si din randul unor elemente apartinand categoriilor sociale inferioare, calitatea
acestora de boieri decurgand din functia exercitata in aparatul de stat si nu era efectul stapanirii vreunei mosii, desi boierii de slujbe devin
si ei titularii unor proprietati feudale, fiind miluiti de domn pentru dreapta si credincioasa slujba.
Spre sfarsitul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legata de exercitarea unor functii in cadrul aparatului statal si nu
mai este conditionata de stapanirea unei mosii. Se elaboreaza si un statut scris al boierimii, prin care se reglementeaza acordarea titlurilor
de noblete, adica a calitatii de boier, ca efect al dregatoriei incredintata celui in cauza.

Curs 11 – 11.12.2008

Sistemul relatiior feudale de vasalitate avea la baza raportul juridic dintre suzeran si vasal, raport in continutul caruia intrau
drepturile si relatiile reciproce. Astfel, vasalul avea fata de suzeran, obligatia de ,,auxilium"(de a-i da ajutor militar ori de cate ori e
solicitat), boierii indeplinind aceste obligatii fata de domn prin participare la oaste, fiecare boier avand steagul sau. Obligatia de
,,concilium"(de a -l sfatui pe suzeran ori de cate ori e solicitat) era indeplinita de boieri fata de domn prin participarea la sfatul domnesc.
Obligatia de a da ascultare suzeranului rezulta ca neindeplinirea de catre boieri a acestor obligatii intra in continutul infractiunii
de hiclenie sau oslug. Suzeranul avea obligatii fata de vasali, obligatii de defensiv, de a-l apara pe vasal ori de cate ori era necesar si
obligatia de mila (obligatia de a-l rasplati pentru serviciile aduse). In raporturile dintre domni si boieri, aceasta obligatie se concretiza in
daniile domnesti facute boierilor pentru dreapta si credincioasa slujba.

Statutul juridic al clerului

Clerul avea, ca boierii, o situatie privilegiata, avand dreptul de a participa la treburile tarii, in Sfatul Domnesc si in Adunarile
starilor feudale. Clerul era indrituit sa judece anumite procese. De asemenea, el avea atributii pe planul dreptului canonic, in cadrul
ierarhiei bisericesti si monahale.

Orasenii

Orasenii nu erau o patura sociala omogena. Aristocratia oraselor este alcatuita din cei care stapaneau case in targ si mosii in
ocoalele targului. Era redusa dpdv numeric, in comparatie cu cele din Transilvania. Orasenii se bucurau, ca boierii si clerii de toate
drepturile si privilegiile, iar in Moldova participau chiar si la alegerea Domnului. Orasenii propriu-zisi erau negustori si mestesugari,
alcatuiau o comunitate libera, avand obligatii fiscale si individuale fata de domnie. Spre deosebire de orasele transilvanene, orasenii din
Tara Romaneasca si Moldova se aflau sub o dubla autoritate: a dregatorilor domnesti si a conducatorilor oraselor, alesi din randurile lor.
In general, orasenii erau cei ce detineau pravalii si ateliere, dar aveau dreptul de a folosi in devalmasie mosia orasului pentru
agricultura si cresterea animalelor. Orasenii aveau dreptul de a participa la conducerea si administrarea orasului, puteau dispune in mod
liber de modurile lor si puteau rezolva diferite divergente in fata unor organe jurisdictionale locale, alese de oraseni, dar din randul
aristocratiei orasului. Sfera drepturilor si privilegiilor orasenilor era mai larga sau mai restransa, fiind precizata in uricul targului, precum
si in actele de privilegii date de domni de-a lungul timpului.

Taranii liberi
Prima categorie erau taranii liberi care stapaneau pamanturi si erau organizati in obsti satesti, denumiti ,,razesi" in Moldova si
,,mosneni" in Tara Romaneasca.
A doua categorie erau cei care stapaneau pamanturi, dar nu erau organizati in obsti si de numeau cnezi sau judeci.
A treia categorie erau cei care nu stapaneau pamanturi si munceau pe mosiile feudalilor, fiind denumiti de Legea Tarii ,,saraci"
sau ,,siromahi".

Taranii dependenti

Ei se aflau dpdv al statutului juridic in stare de rumanie (cei din Tara Romaneasca), vecinie (Moldova), iobagie (Transilvania).
Capacitatea lor juridica era determinata de dreptul de proprietate incompleta, pe care stapanul feudal sau domnul, boierii sau manatirile il
avea asupra lor. Astfel, ei puteau fi vanduti numai o data cu mosia si cuprindea urmatoarele drepturi:

a. dreptul de a dispune de partea de productie si de venituri, ce ii ramanea dupa satisfacerea obligatiilor de renta feudala
b. dreptul de proprietate asupra gospodariilor si uneltelor de munca.
c. dreptul de folosinta asupra delnitei pe care o detinea pentru munca din mosia feudala.
d. dreptul de a dobandi in proprietate suprafete de pamant si alti tarani aserviti cu asentimentul stapanului feudal
e. dreptul de stramutare de pe o mosie pe alta, dupa indeplinirea obligatiilor de renta feudala (drept ce a fost suprimat in
sec. 16)

Fata de statutul juridic al taranilor dependenti, fuga acestora de pe mosie, fara respectarea conditiilor de stramutare dadea
stapanului feudal dreptul de a-l aduce cu forta pe mosie. Feudalii pe ale caror mosii se refugiau taranii aserviti aveau obligatia de a-i preda
stapanilor lor. Desi aveau unele drepturi civile, taranii aserviti erau exclusi de la exercitiul drepturilor politice. Puteau deveni oameni liberi
prin iesirea din rumanie. Astfel, desi legea tarii stabilea ca rumania este imprescriptibila, legea tarii prevedea totusi unele situatii de iesire
din starea de rumanie:

1. iertarea de rumanie, ce este un act cu titlu gratuit facut de stapanul feudal, fie intervivos, fie mortis causa
2. rascumpararea din rumanie este calea cea mai folosita, datorita avantajelor pe care le presupune pentru stapanii
feudali.
3. hotararea judecatoreasca data in favoarea taranului in procesele cu boierii, procese ce aveau ca obiect constatarea
faptului ca taranii fusesera aserviti cu sila.

Exista si cai nejuridice de iesire din rumanie:

1.arderea titlurilor boierilor de catre tarani,


2. cnezirea/judecirea cu sila,
3. fuga de pe mosie
4. rascoala.

Legea tarii prevede si cazuri de cadere in rumanie, forme juridice in care taranii liberi devin tarani aserviti:

a. donatia (se inchina cu sufletul si averea sa stapanului feudal, caz prevazut de legea tarii);
b. contractul de vanzare (cazul in care se vinde libertatea pentru a putea plati anumite datorii)
c. contractul de imprumut garantat cu libertatea personala a datornicului, astfel incat daca acesta nu-si executa obligatia
la scadenta, devenea taran dependent.
d. hotarare judecatoreasca, in defavoarea taranilor, in procesele cu boierii, avand ca obiect constatarea ca ei au fost
aserviti cu sila.

Existau si forme nejuridice de cadere in rumanie:

1. falsificarea titlurilor de catre boieri


2. sila/cotropirea (aducerea taranilor cu forta in starea de rumanie)

Toate titlurile juridice ce constatau starea de rumanie pentru a fi valide, trebuia sa emane de la cancelaria domneasca si sa fie
intarite de domn si de sfatul domnesc. In ceea ce priveste situatia juridica a taranilor dependenti, care prin una dintre formele juridice
prevazute de legea tarii au devenit tarani liberi, a existat o anumita controversa in literatura de specialitate.
Astfel, profesorul Constantin Giurascu considera ca exista un asa numit drept romanesc ,,zacon vlasi" (slavona), plecand de la
ideea ca termenul de ruman are doar semnificatia sociala de taran aservit. Profesorul arata ca robii eliberati deveneau tarani dependenti,
urmand a li se aplica acest drept romanesc, altfel zis, ei traiau in regim de rumanie. ,,Trebuie sa facem distinctie intre legea tarii ce se
aplica tuturor romanilor priviti ca o entitate etnica si cel ce ,,zacon vlaski", ce are un sens social in sens de tarani dependenti.
Aceasta opinie nu poate fi acceptata, intrucat este contrazisa de hrisoavele domnesti din care rezulta indubitabil ca termenul de
ruman are 2 acceptiuni: un inteles etnic si un inteles social (adica de romani, dar si de tarani aserviti). Sensul in care este folosit acest
termen urmeaza a fi desprins din contextul frazei: robii eliberati nu deveneau rumani, ci oameni liberi.

Statutul juridic al robilor

Statutul juridic al robilor era reglementat de asa numitul drept al robilor (polosko epravo), care statua ca dpdv juridic, robii erau
considerati bunuri, adica formau obiectul unor contracte translative de proprietate (donatie, schimb). Insa statutul lor juridic nu era identic
cu cel al sclavilor din dreptul romanesc, pentru ca stapanii nu aveau asupra sclavilor decat un drept de corectie, nu puteau dispune de viata
robilor, iar acestora li se recunostea in anumite privinte, chiar si o capacitate juridica limitata, adica robii se puteau casatorii, puteau
stapanii in proprietate salasele si uneltele de muca, pe care le confectionau, iar dupa titularul dreptului de proprietate asupra lor, robii
puteau fi si somesti, boieresti, manastiresti. In general, robii erau recrutati dintre tatari sau tigani, dar institutia robiei este mult mai veche
in raport cu asezarea celor 2 etnii in tara noastra. Robia este o stare imprescriptibila, dar puteau fi eliberati de stapanii lor dupa cum
romanii ce deveneau robi in tara straina, la intoarcerea in tara, redeveneau liberi. Aceasta este o institutie luata din dreptul roman, ,,ius
postlimini" (dreptul de reintoarcere).

Strainii

Regimul juridic al acestora era bine reglementat in legea tarii, fiind unul tolerat daca cel in cauza era crestin. Astfel, strainii se
puteau stabili n orase, puteau face comert, se puteau organiza in comunitati proprii, puteau avea lacasele lor de culr, puteau dobandi
drepturi suplimnetare prin actele de privilegii acordate de domn. Daca erau crestini, se puteau impamantenii (naturaliza) prin acordarea
unei dregatorii de catre domn, fie prin casatoria cu un roman. In aceste situatii, dobandea toate drepturile civile si politice ale romanilor.
Strainii nu puteau stapanii pamanturi in proprietate si aveau obligatii fiscale distincte. Cei ce nu erau crestini (mahomedani) nu se puteau
aseza pe pamant romanesc si nu puteau detine lacasuri de cult si proprietati. Aceste interdictii erau prevazute expres in continutul
capitulatiilor incheiate de Tarile Romane cu Imperiul Otoman.

Institutia rudeniei

Aceasta institutie este o relatie speciala intre persoane, izvorata fie dintr-o origine biologica comuna (rudenia de sange), fie din
anumite precepte, de natura religioasa (prin alianta sau afinitate), fie din tainele botezului sau cununie (relatie spirituala).

1. Rudenia de sange se realizeaza pe linie directa, ascendenti sau descendenti, sau pe linie colaterala, fiecare avand grade sau
trepte de rudenie, calculate dupa numarul generatilor ce se interpun intre rudele respective. Aceasta rudenie creeaza drepturi si
obligatii reciproce de intrajutorare si intretinere, precum de vocatie succesorala. Reprezinta un impediment la casatorie.
2. Rudenia prin alianta este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot.
3. Rudenia spirituala este legatura dintre nasi si fini si genereaza potrivit legii tarii si dreptului canonic, efecte la fel de puternice
ca si rudenia de sange.

Alte forme de rudenie sunt cele rezultate din adoptie si infratire.

Institutia casatoriei

Spre deosebire de dreptul modern, casatoria nu este un contract civil, iar ea se incheie prin formlitatile religioase stabilite de
Biserica Ortodoxa (imbraca benedictiuni religioase). Potrivit legii tarii, etapele premergatoare casatoriei sunt: vederea in fiinta
(cunoasterea viitorilor soti), urmarea de vorba (tratativele dintre familii), intocmirea foii de zestre (astazi poarta denumirea de dota),
binecuvantarea parintilor. Casatoria este o institutie de straveche traditie geto - daca, care la origine este un drept al anticilor tineri,
reprezentand echivalentul muncii depuse de acestia in gospodaria familiala. Zestre se constituia prin strigaturi publice facute in timpul
serbarii publice si reprezenta baza ,ateriala de inceput pentru noua familie, la care se adaugu darurile de nunta primite de tinerii casatoriti
de la alte rude in timpul serbarii nuntii, in acelasi scop de a contribui la baza materiala a noii familii.
Din se. 17 apar foile de zestre, iar zestre isi pierde semnificatia traditionala, constitutindu-se doar petru viitoarea sotie si
reprezinta un fel de afacere pentru viitori soti, denumiti vanatori de zestre. O varianta a casatoriei traditionale reglementata in legea tarii
este casatoria cu fuga, adica casatoria realizata printr-o simulare a rapirii, in scopul de a forta binecuvantarea parintilor. Regulile dreptului
canonic prevedeau si desfacerea casatoriei prin divort, existand astfel deplina egalitate in prvinta motivelor de divort ce puteau fi
invocate., astfel incat repudiul era apanajul ambilor soti. Subsecvent divortului avea loc partajul numit de legea tarii alegere, imparteala.

Institutia familiei
Familia este grupul format din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu pe parinti si copii. In legea tarii s-a pastrat modelul de
reglementare geto-dac, astfel incat familia romana are un caracter democratic, spre deosebire de caracterul aristocratic al familiei romane.
Astfel, legea tarii stabileste deplina egalitate a sotiloe, astfel incat ambii soti pot exercita puterea parinteasca asupra copilului, de educare a
copiilor si nu un drept discretionar, ca in dreptul roman. Dupa moartea sotului, sotia putea detine singura puterea parinteasca asupra
copiilor minori, totodata intre soti existau drepturi reciproce de intretinere, iar sotul ce nu isi indeplinea obligatia de a-si intretine familia,
era supus oprobiului public, adica era sanctionat cu o pedeapsa infamanta (darea prin ulita, card).

Institutia adoptiei
Aceasta institutie este denumita infiere, iar copii adoptati erau numiti fii de suflet. Reglementarea institutiei familiei in legea tarii
a cunoscut puternice influente, atat din partea dreptului bizantin, cat si din partea dreptului canonic ortodox.
Curs 12 – 18.12.2008

Materia succesiunilor

Transmiterea bunurilor pentru cauză de moarte de la defunct către succesori înseamnă în Legea Ţării moştenire, iar succesori
înseamnă moştenitori. Termenii de moştenire, moştenitori reprezintă familia de cuvinte a cuvântului „moş” de sorginte tracă, din care
derivă şi termenul de moşie (proprietate ereditară). Moştenirea putea fi deferită şi de lege (legală, ab intestat), fie potrivit testamentului
defunctului (dacă e regulat întocmit şi îşi produce efectele = moştenire testamentară).
Moştenirea legală se deschide când defunctul nu a lăsat testament sau când acesta e neregulat întocmit sau nu îşi produce
efectele. În această materie, Legea Ţării consacră egala vocaţie succesorală a copiilor legiuiţi/legitimi cu cei adoptivi ceea ce înseamnă
copii de suflet. Legea Ţării consacra egala vocaţie succesorală a fetelor şi baieţilor atât la bunurile de baştină, cât şi la cele de cumpărătură
ale părinţilor lor.
De la această regulă există o singură excepţie în Ţara Românească unde e reglementat principiul masculinităţii, potrivit căruia
bunurile ereditare ce semnifică bunurile de baştină, pot fi culese de baieţi, iar fetele primesc echivalentul valoric în obiecte de preţ sau
bunuri de cumpărătură. Fetele îşi primeau de regulă acele părţi succesorale sub formă de dotă, zestre iar sarcina înzestrării fetelor revenea
părinţilor iar în absenţa lor, fraţilor. În ceea ce priveşte copilul natural, cel născut în afara căsătoriei, el vine la successiunea mamei,
preluându-se „mater semper certa est”. Copilul vitreg pe care Legea Ţării îl denumeşte hiastru are aceeaşi vocaţie succesorală ca a
copilului legiuit, dar numai la succesiunea părintelui bun. Legea Ţării admite şi succesiunea prin reprezentare, precum şi dreptul de
moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu copii.
Moştenirea testamentară se deschide pe baza testamentului întocmit de defunct, acesta putând fi redactat fie în formă orală
(Legea Ţării - cu limbă de moarte) sau în formă scrisă (diata). În general, testamentul în formă scrisă era mai puţin răspândit pentru că
ştiutorii de carte erau în număr redus (preoţi, câţiva boieri). O particularitate a testamentului medieval e înserarea în cuprinsul acestuia a
blestemului pentru a asigura respectarea ultimei dorinţe a testatorului. Legea Ţării cunoaşte şi instituţia ex-heredarii, dezmoştenirii – cazul
fiiilor rău-făcători sau nerecunoscători.
O particularitate a succesiunii testamentare e valabilitatea substituţiunii fidei-comisară care acum e interzisă – actul prin care
disponentul impune fiduciarului (un donator, legatar) să păstreze bunurile primite şi să le transmita altei persoane (fideicomisar, substituit)
indicată de disponentul testator la moartea lui.

Materia obligaţiilor

Legea Ţării consacră ca izvor de obligaţii contracte + delicte, punând accent pe răspunderea persoanei, dar consacră şi anumite
forme de răspundere colectivă (în materie penală, în materie fiscală, despăgubirea de la altul).
Răspunderea colectivă în materie penală e o reminiscienţă a sistemului răzbunării sângelui. La origine, la comiterea unui omor,
răniri, ginta/familia victimei îşi exercita dreptul de răzbunare asupra gintei/familiei făptaşului, care la început nu era limitată, iar apoi a
fost limitată prin introducerea sistemului compoziţiunii voluntare şi cel al compoziţiunii legale. Compoziţiunea voluntară – înţelegere de
desdăunare prin care victima/familia ei renunţă la executarea dreptului de răzbunare, iar făptuitorul/familia lui plăteşte o sumă.
Compoziţiunea legală – stabilirea de către stat a cuantumului desdăunirilor => a generat în dreptul procesual modern sistemul amenzilor
judiciare. Ele au reprezentat pentru statul feudal o importantă sursă de venit.
Înainte de întemeiere, obştea cerceta, sancţiona prin intermediul organelor sale de conducere toate infracţiunile săvârşite pe
teritoriul său de membrii obştei. După întemeiere, după vechile atribuţii ale obştei, a rămas aceea de a-l căuta si identifica pe făptaş şi de
a-l preda slujbaşilor domneşti ceea ce înseamnă „gonitorii din urmă”. În caz contrar, dacă nu-l putea identifica, preda, obştea trebuia să
dea urma, să indice locul pe unde făptuitorul a părăsit (fapta) hotarul obştei; dacă asta nu era posibil, întreaga obşte răspundea pentru fapta
comisă pe teritoriul său, fiind obligată să plătească amenda fixată de stat. Imposibilitatea obştei de a plăti amenda duce la aservirea ei. Alta
e situaţia pe domeniile feudale învestite cu imunităţi unde slujbaşii statului nu puteau pătrunde, identificarea + sancţionarea făptaşului
fiind apanajul stăpânului feudal, care realiza acest lucru prin aparatul său de slujitori.
Răspunderea colectivă în materie fiscală – e un mod legal de aservire a obştilor săteşti teritoriale. Potrivit sistemului cislei, după
fixarea sumei globale de unitate impozabilă se defalcă acea sumă pe gospodării de către rabojari, dacă unii din ţărani dădeau bir cu fugiţii,
cei rămaşi în sat împlineau întreaga cisla. Dacă nu, obştea urma a fi aservită de domn sau de boier în contul datoriei. Despăgubirea de la
altul e o formă de răspundere solidară însă cu o sferă de aplicaţie mult mai largă decât formele de răspundere colectivă de la nivelul obştei.
Ea cuprinde întregi categorii sociale aparţinând aceluiaşi popor. În dreptul modern, dacă una din părţile contractante e străin,
constrângerea lui pentru executarea obligaţiilor contractuale asumate se realizează pe baza convenţiei încheiate între state şi a procedurii
executatului, prin care hotărârea pronunţată de o instanţă asupra unui cetăţean străin devine executorie în statul căruia acesta îi aparţine.
Potrivit sistemului despăgubirii de la altul, creditorii români primeau din partea domnului dreptul de a-şi realiza creanţele pe care
le aveau faţă de debitorii străini pe seama conaţionalilor acestora din urmă aflaţi în trecere prin ţările române, sub condiţia de a le da
acestora din urmă toate dovezile cu privire la existenţa creanţei şi la modul în care s-a executat executarea silită asupra lor astfel încât cei
executaţi silit, la întoarcerea în ţara de origine, puteau cere autorităţilor proprii să fie despăgubiţi de către conaţionalul lor pentru care au
fost urmăriţi. În mod asemănător se proceda şi atunci când debitorul era român şi era executat silit pentru un conaţional.

Forme de răspundere personală

Acestea sunt contractele. Cel mai important contract reglementat de Legea Ţării e contractul de vânzare care în dreptul nostru
obişnuielnic, diferă faţă de cele din dreptul roman, e consensual şi translativ de proprietate. Elementele contractului de vânzare sunt:
consimtamantul, obiectul si pretul.
1. Consimţământul – trebuia să izvorască din voinţa liberă, neviciată a părţilor şi să fi fost dat de bunăvoie, irevocabil. Dacă era
viciat, consimţământul era nul. Cel mai răspândit viciu era violenţa pe care Legea Ţării o numeşte silă, însă motivele pentru care
vânzătorul dorea să vândă (de factură economică) nu erau considerate viciu de consimţământ. În general, contractul de vânzare se încheia
în prezenţa martorilor astfel încât celelalte vicii de consimţământ (dolul, eroarea) erau excluse.La vânzarea pământului, în sfera
consimţământului părţilor era necesar şi consimţământul rudelor, vecinilor (dreptul de protinis) – de precumpărare, răscumpărare - dacă
era vorba de teren în obşte. Dacă era vorba de proprietatea feudală/robului, actul trebuia întărit.Pentru a obţine acordul domnului şi a evita
pradalica, părţile făceau darea calului şi darea cupei.
2. Obiectul contractului trebuie să fie bun susceptibil de a fi înstrăinat, în circuitul civil. Cel mai important bun era pământul, însă
o caracteristică a vânzării feudale e că obiectul vânzării îl putea constitui şi fiinţa umană – robii ce puteau fi vânduţi şi separat de moşie şi
ţăranii dependenţi – ce puteau fi vânduţi doar împreună cu moşia + ţăranii liberi care apăsaţi de datorii erau nevoiţi să-şi vândă libertatea.
3. Preţul era de cele mai multe ori fixat în pecunia numerata, însă putea fi stabilit şi în natură (datorită economiei naturale) => în
dreptul feudal nescris se făcea confuzie vânzare-schimb. Preţul se plătea fie la încheierea contractului, fie la un termen sub sancţiunea
rezoluţiunii pentru neexecutare.Rezoluţiunea pentru neexecutare era prevăzută sub forma unei clauze speciale numită pact comisoriu.
Pentru garantarea plăţii restului de preţ, părţile puteau constitui garanţii personale, reale. Dacă intervenea un caz de evicţiune pe care
Legea Ţării o numeşte „val” , atunci când bunul a fost cumpărat rău -> de la neproprietar, se prevedea întoarcerea preţului de vânzător.Sub
aspectul formei, contractul se încheie fie în formă scrisă, fie verbală, întodeauna cu martori, uneori şi în prezenţa chezaşilor şi al
aldamaşilor.Contractele încheiate în formă scrisă, distruse, pierdute, puteau fi reconstituite de domn, sfatul domnesc, pe baza probei cu
jurători precum şi pe baza probei cu mărturii testimoniale (aldamaşi).

Contractul de donaţie

Contractul de donaţie este un contract real. În cazul donaţiei domneşti sau a daniei domneşti, intenţia de a gratifica avea în vedere
fie răsplătirea boierilor pentru «dreapta şi credincioasa slujbă», fie pentru ajutorarea unor mânăstiri.În cazul donaţiei particulare, intenţia
de a gratifica avea în vedere angajamentul donatarului de a-l îngriji şi înmormânta pe donator, cele mai multe donaţii având caracter cu
sarcina. Donaţiile către biserici aveau fie scopuri filantropice, fie scopul ca donatorul să fie înscris în pomelnice, împreuna cu membrii
familiei sale.Mânăstirea donatară nu avea dreptul de a înstrăina dania primită, sub sancţiunea revocării donaţiei. În ceea ce priveşte
obiectul donaţiei, particularitatea donaţiei medievale, ca şi în cazul vânzării, este aceea că obiectul îl putea constituti şi o persoană umană:
robii, ţăranii dependenţi-donaţi odată cu moşia, ţăranii liberi - îşi donau libertatea şi averea stăpânului feudal sau cum spune Legea Ţării
«cei ce se închinau cu sufletul şi averea.». Donaţiile de moşii şi robi trebuiau întărite prin hrisov domnesc.

Contractul de împrumut

Contractul de împrumut apare frecvent în documentele medievale în special sub forma împrumutului de comsumaţie (mutuum);
avea ca obiect o sumă de bani şi caracter unilateral, crea obligaţia doar în sarcina uneia din părţile contractante (aceea de a restitui
creditorului la scadenţă împrumutul acordat cu dobândă). Dobânda în Legea Ţării era numită «bas», iar scadenţa- «zi» sau «soroc», fiind
stabilită de regulă într-o zi de sărbătoare. Legea Ţării permitea şi anacocismul (dobânda la dobândă), pe care-l numea «bas peste bas».
Pentru garanţia obligaţiei asumate prin contract, Legea Ţării prevedea două forme de garanţii: garanţia reală («zălog») şi garanţia
personală («chezăşie»).
Zălogul este garanţia reală ce avea ca obiect bunuri mobile şi imobile, dar cu precădere robi şi moşii cultivate cu ţărani
dependenţi. În acest ultim caz, folosinţa de creditorul privilegiat a muncii ţăranilor de pe acele pământuri în contul dobânzilor la suma
împrumutată. Zălogul avea două forme: cu termen; fără termen, situaţie în care creditorul putea stăpâni şi folosi bunurile mzălogite până
la data datoriei; În cazul zălogului cu termen, existau 2 situaţii: 1. dacă la scadenţă, debitorul plătea datoria, răscumpăra bunurile zălogite,
reintrând în stăpânirea acestora; 2. dacă nu plătea, se putea prevedea în actul de zălog, ca bunul zălogit este pierdut, intrând în
proprietatea creditorului în contul creanţei sale. Dacă nu exista o asemenea prevedere, având în vedere că valoarea bunului zălogit era mai
mare decât cuantumul creanţei create, se proceda la «preţuirea bunului zălogit» şi vânzarea lor fie către terţ sau chiar către creditor,
reţinându-se din preţul obţinut cuantumul creanţei, iar diferenţa era dată debitorului.
Chezaşii erau persoane care se obligau să plătească ei datoria către creditor dacă debitorul nu va fi plătit la scadenţă. Garanţii
personali erau ţinuţi solidari, iar chezaşul plătitor avea dreptul de regres în contra cogaranţilor săi pentru partea contribuţiei din datoria
fiecăruia. Dacă debitorul devenea insolvabil şi nu fuseseră constituite nici garanţii reale, nici personale era introdusă o procedură specială,
de executare silită a averii falitului curama. În cadrul acesteia, bunurile erau evaluate şi împărţite între creditorii concursuali (cei care vin
în concurs la masa predală sau a falimentului), proporţional cu valorile nominale ale creanţelor lor. Alte contracte reglementate de Legea
Ţării: contractul de depozit, de comodat, locaţiune de lucrări şi cea de servicii în forma contractului de muncă.
Curs 13 – 08.01.2009

Infratirea pe mosie

Infratirea pe mosie este reglementata de Legea Tarii ca o institutie complexa reunind trasaturi ale rudeniei, testamentelor si
contractelor. Este o institutie care a fost larg raspandita la multe popoare, incepand din epoca descompunerii societatii gentilice, ce a
aparut in stransa legatura cu slabirea legaturii gentilice intemeiate pe rudenia de sange. Datorita sentimentului de izolare pe care indivizii
incepusera sa-l resimta s-a incercat inlocuirea legaturii de sange printr-o legatura creata artificial (infratire) conceputa ca o invoiala
formata de ajutor reciproc si ce se constituia in cadrul unei proceduri constand in amestecarea unor picaturi de sange in sangele celor ce se
infrateau fiind o forma tipica de simbolism judiciar (amestecul sangelui semnifica ca infratirea dorea sa imite rudenia de sange).
De-a lungul timpului, ritualul, conceptia si efectele infratirii s-au modificat ca urmare a aparitiei statului si mai apoi pe fondul
aparitiei si raspandirii crestinismului. In statul sclavagist roman si in consecinta si in Dacia romana se practica infratirea intre peregrini,
interzisa de Imparatul Diocletian printr-o constitutiune imperiala din anul 285. In societatea feudala apare infratirea de arme intre
cavaleri, creata in scopul acordarii de ajutor reciproc in vederea savarsiri unor fapte de arme. Sub impactul religiei crestine ritualul
infratirii se spiritualizeaza in sensul ca formele pagane sunt inlocuite cu cele crestine iar infratirea devine o infratire de cruce, ce se
practica intre boieri si intre tarani. In cazul boierilor amestecul sangelui a fost inlocuita de o slujba religioasa insotita de impartasirea din
aceeasi paine iar la tarani s-a pastrat amestecul sangelui insa crestatura pentru sange se facea in forma de cruce. Totodata la tarani
infratirea putea imbraca si forma infratirii haiducesti.
Dupa formarea statelor feudale romane de sine-statatoare apare o noua forma de infratire si anume infratirea pe mosie. Infratirea
pe mosie imbraca forma unui act scris dat de cancelaria domneasca, in care se consemneaza declaratiile celor ce se infratesc date in fata
domnului si a Sfatului Domnesc. Spre deosebire de formele anterioare de infratire, cea pe mosie duce nu numai la stabilirea relatiilor
personale intre cei infratiti, adica are nu numai efecte personale nepatrimoniale, dar duce si la crearea de relatii patrimoniale cu privire la
anumite bunuri, asupra carora cei infratiti isi constituie anumite drepturi patrimoniale, acesta fiind de altminteri si principalul scop al
infratirii pe mosie.
Orice fel de bunuri puteau forma obiectul acestei forme de infratire, insa in cele mai multe cazuri infratirea se facea asupra
pamantului, de aceea se numeste infratire pe mosie. Se are in vedere ca in cele mai multe cazuri era vorba de pamantul stapanit cu titlul
ereditar, adica mosie (ocina). Exista doua tipuri de infratire pe mosie: 1. in care toti cei infratiti isi uneau ocinele, 2. in care infratirea
se realiza asupra ocinei uneia dintre parti.
Conditia de a fi proprietar era absolut necesara pentru a se putea realiza infratire pe mosie. Iar in actul de infratire se stabilea cui
apartineau ocinele sau ocina asupra carora sau caruia se facea infratirea. Primul tip de infratire presupune doua momente: a. momentul
unirii ocinelor celor ce se infrateau, b. momentul asezarii celor infratiti pe ocinele numite. Al doilea tip are un moment - momentul
asezarii celor infratiti pe ocinele numite.
Dpdv al modului in care se constitue raporturile de infratire, cea pe mosie poate fi directa sau indirecta. In primul caz, raporturile
de infratire se stabilesc intre toti participantii la infratire, iar in al doilea caz cel ce constituie infratirea nu intra in raporturile de infratire
ce-i asaza ca fratii, alte persoane pe ocina sa. Infratirea ce se realizeaza prin unirea ocinelor este mereu directa, iar efectele juridice pe care
le produce constau in crearea de stare de co-proprietate intre cei infratiti, ce initial au fost proprietari exclusivi ai ocinelor, iar acum devin
co-proprietari in cote indivize egale asupra ocinelor unite. Aceasta egalitate este independenta de suprafata ocinei aduse la infratire.
Infratirea prin asezarea ocinelor poate fi directa sau indirecta, daca este indirecta numai cei asezati dobandesc cote indivize din dreptul de
proprietate asupra ocinei pe care s-a realizat infratirea.
Infratirea pe mosie se infaptuieste din motive economice (mosii mai mari, puternice) si genereaza consecinte juridice importante
atat in materia succesiunilor cat si in materia proprietatii. Astfel, in materie succesorala, infratirea pe mosie este utilizata in urmatoarele
situatii: in Tara Romaneasca erau infratite fetele cu baietii pentru a li se conferi si fetelor vocatie succesorala la ocine. Sau proprietarul
unei mosii ce nu avea mostenitori sau avea numai fete recurgea la o infratire directa cu alte persoane pe mosiile unite sau numai pe mosia
sa sau recurgea la o infratire indirecta a fetelor pe mosia sa cu fiii unei alte persoane, pentru ca altminteri ocinele ar fi trecut in
proprietatea domnului. Prin infratirea pe mosie puteau fi chemate si alte categorii de persoane prin concurs, pe care fii le excludeau de la
mostenire in virtutea principiului proximitatii gradului de rudenie, rezulta modificarea ordinii succesorale prevazute de lege in favoarea
unor persoane pe care cel ce realiza infratirea dorea sa le gratifice (acestea sunt efectele in forme succesorala).
Efectele in materia proprietatii: infratirea este unul dintre modurile de transmitere a proprietatii alaturi de modurile translative
de transmitere a poprietatii, asta pentru ca in actul de infratire se putea prevedea ca transmiterea actului de proprietate intre cei infratiti se
realiza nu mortis causa ci de la data constituirii infratirii. O dovada in acest sens o reprezinta clauza reservati domini (de rezerva a
proprietatii) asupra bunurilor ce au format obiectul infratirii, clauza conform careia transferul proprietatii catre cel infratit se realizeaza la
data mortii proprietarului ocinei. Exista si posibilitatea transferului imediat al proprietatii dar cu sarcina, stabilindu-se anumite obligatii ale
celor infratiti fata de cel ce le-a transmis averea, infratirea pe mosie a fost utilizata de boieri si ca un instrument de aservire a obstilor
satesti: boierii se infrateau cu taranii pe ocinele celor din urma si deveneau rude in sens juridic si titulari ai dreptului de proprietate pe care
il puteau exercita cu succes acaparand terenurile aflate in hotarele obstilor satesti.

DISPOZITIILE DE DREPT PENAL DIN LEGEA TARII

Pe planul dreptului penal, Legea Tarii pastreaza unele reminescente al vechiului sistem al razboiului privat, insa statul s-a
manifestat din ce in ce mai activ, ca un factor de solutionare a conflictelor, reprimand vechile practici ale legii talionului, prin aplicarea
unei amenzi celor care cautau sa-si faca dreptate singuri (aceasta amenda se numeste zaveasca). Pe planul dreptului penal este consacrata
fatis discriminarea in fata legii penale, in functie de categoria sociala careia ii apartinea victima si infaptuitorul. Aceleasi fapte si pedepse
sunt apreciate si aplicate in mod diferit. Este reglementat totodata si sistemul rascumpararii pedepselor, sistem ce ii favoriza pe cei bogati.
Infractiunile erau denumite ,,vini" si erau impartite in 2 categorii: vinii mari si vinii mici, in raport de gravitatea lor. Cea mai
grava infractiune era hiclenia (incalcarea de catre boieri a obligatiilor pe care le aveau fata de domn si ce intrau in continutul raportului
juridic de vasalitate). Incalcarea de catre boieri a obligatiei de dreapta si credincioasa slujba se pedepsea cu moartea, singura care nu se
rascumpara si era pedepsita cu confiscarea averii boierului, confiscarea bunurilor date celor credinciosi si manastirii. O alta infractiune
este ,,osluh" (neascultarea, nerespectarea in sens larg a poruncilor domnesti si neindeplinirea de catre taranii aserviti a datoriilor fata de
stapan. Este pedepsita cu moartea si amenda in vite (alternativ) precum si confiscarea averii. O alta infractiune este cea de omucidere si
se pedepseste cu moartea, insa putea fi rascumparata. Sudalma cuprinde insultele aduse demnitatii personale, iar rapirea de fete se
pedepsea cu moartea sau cu dusegubine. Infractiunile ce aduceau atingere religiei si moralei feudale sunt: erezia, violul, adulterul si
bigamia. Sanctiunea pentru aceste infractiuni era pedeapsa cu moartea, iar la adulter, zestrea sotiei intra in proprietatea sotului.

Vinii mici Unele infractiuni indreptate impotriva persoanelor (lovirile) se pedepseau cu amenzi in vite (denumite gloabe). Unele
infractiuni sunt indreptate impotriva realizarii justitiei (marturie mincinoasa denumita limba stramba; sperjur) si erau pedepsite prin
insemnarea cu fierul rosu, apoi denuntul calomnios denumit sudalma cea mare, pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui denuntat daca el s-ar fi
dovedit intemeiat. Exista si infractiunea de insulta denumita sfada, ce reprezinta incalcarea hotarelor si distrugerea semnelor de hotar, ce
se pedepsea prin amenzi in vite.
O categorie importanta erau infractiunile indreptate impotriva proprietatii si aici intra: talharia (vina mare pedepsita cu
spanzuratoarea), furtul flagrant (vina mare ce se mai numea si furt fata si se pedepseste cu spanzuratoarea la locul faptei; furtul simplu ce
se pedepsea cu amenda) si dusegubina (vina mare, reprezentand ispasirea sufletului). Sistemul sanctionator cuprinde urmatoarele
categorii de pedepse:

1. fizice, intre care se numara diversele forme pe care le imbraca pedeapsa capitala
2. privative de libertate (inchisoarea)
3. pecuniare (amenzi)
4. infamante (taierea barbii)

Sistemul rascumpararii pedepselor permis de Legea Tarii cu exceptia hicleniei avea un caracter discriminator favorizand pe
bogati si reprezinta de-a lungul timpului un instrument eficient de aservire a taranimii.

DISPOZITIILE DE DREPT PROCESUAL DIN LEGEA TARII

Legea Tarii se remarca si in domeniul procedurii de judecata cu caracter unitar in toate tarile, instantele de judecata fiind juzii,
cnezii si sfatul oamenilor buni, judetul si cei 12 pargari la nivelul oraselor, vornicii parcalabi si banii la nivelul tinutelor si judetelor,
marele vornic si marele ban in partile de tara aflate in zona lor teritoriala.

Domnul si sfatul domnesc

Instantele aveau rationae materiae, competenta generala, atat pentru pricinile civile cat si cele penale, boierii si manastirile
aveau o competenta speciala, stabilita in actul de acordare a imunitatii. Partile litigante puteau alege de comun acord unul sau mai multi
judecatori ai cauzei dupa modelul roman, judecatorii fiind recrutati doar dintre boieri. Domnul si sfatul domnesc judecau pricinile mai
complexe si plangerile celor nemultumiti de pronuntarile hotarate de celelalte instante si care nu aveau caracter de cale de atac ci doar a
unor reclamatii formulate impotriva celor ce judecasera. Domnul era judecatorul suprem, ce putea solutiona in prima si ultima instanta si
putand rejudeca orice protest. Domnul judeca cu sfatul domnesc iar activitatea de judecator se exercita in capitala tarii dar si in oricare alta
localitate pentru ca justitia feudala are un caracter itinerant. Nu exista trepte sau grade de jurisdictie sau principiul autoritatii de lucru
judecat, generand o stare de nesiguranta in raporturi judiciare. Pentru a pune capat prelungirii proceselor si redeschiderea lor, Legea Tarii
a consacrat mai multe reguli ce reglementeaza posibilitatea rejudecarii procesului.
Astfel, o prima institutie in acest sens este zaveasca sau legatura ce nu impiedica in mod direct redeschiderea procesului dar
obliga partea ce doreste acest lucru sa depuna in visteria statului o suma de bani. Multe hotarari date de domn au in centrul lor aceasta
precizare.
A doua institutie este ferâia, care consta in depunerea unei sume de bani de catre partea ce a castigat, in visteria statului si
domnul garanta ca nu va redeschide procesul. Iar din sec. 18 se introduc amenzile judiciare (numite ,,gloabe" in Tara Romaneasca si
Modova si ,,birsab" in Transilvania), ce sanctionau culpa procesuala a partii ce redeschisese procesul. Procesul in vechiul nostru drept
feudal se caracteriza si prin cumularea atributiilor jurisdictionale si administrative de catre aceeasi dregatori precum si prin existenta
judecatorului unic. Chiar si cand domnul judeca cu sfatul domnesc, hotararea este pronuntata de domn, iar sfatul domnesc actioneaza in
virtutea obligatiei de concilium. Conceptia ce sta la baza procedurii judiciare este ca judecata trebuie sa se realizeze dupa lege si dreptate
sau dupa dreptate si obiceiul tarii. Termenii de lege si obiceiul tarii inseamna Legea Tarii, adica dreptul feudal nescris, iar termenul de
dreptate inseamna morala epocii, adica constiinta juridica ce trebuie sa vegheze la respectarea moravurilor.
MATERIA PROBELOR

In dreptul nostru feudal nescris intalnim reguli si mijloace de proba formate in timpul feudalismului dar si unele forme mai vechi
ramasite ale societatii gentilice care in conditiile feudalismului dobandeste un continut nou de clasa si o forma noua in sensul ca aplicarea
lor era asigurata de forta coercitiva a statului. Persistenta acestor forme ancestrale anterioare feudalismului se explica pe o parte prin
caracterul natural al economiei si pe alta parte prin persistenta unor forme economice vechi (stapanirea devalmasa asupra pamantului).
Dupa forma lor probele se impart in doua categorii: scrise si orale (cele mai importante si raspandite atunci). Probele orale
reprezinta mijlocul comun de probatiune pentru ca multe dintre proprietatile constituite anterior intemeierii nu puteau fi dovedite prin
inscrisuri iar pe de alta parte numarul mic al stiutorilor de carte facea din probele orale o necesitate. Probele orale reglementate de Legea
Tarii sunt:

A. Fierul rosu

Modul in care este utilizata proba a putut fi reconstituit pe baza unui document denumit Registrul de la Oradea, tinut de preotii
catolici de la Episcopia de la Registru de la Oradea intre anii 1208 si 1235, care cuprinde note despre un numar de 389 procese ce au fost
judecate prin proba fierului rosu cand judecatorul nu putea solutiona pricina. Datorita sustinerilor contradictorii ale partilor, trimitea
partile la Episcopia din Oradea, insotite de un pristel, pentru a se proceda la proba fierului rosu.
Se efectua o slujba religioasa unde se invoca divinitatea pentru a arata de partea cui este dreptatea si apoi i se dadea unui martor
sau uneia dintre parti sau unui chezas sa poarte in mana o bucata de fier inrosit pe o distanta de 8-10 pasi. Dupa aceea, mana era bandajata
si bandajul sigilat, iar dupa 8 zile se rupea sigiliul si se examina mana.
Daca rana era vindecata inseamna ca s-a spus adevarul, iar hotararea judecatoreasca se dadea pe cale de consecinta. Daca rana
nu era vindecata, inseamna ca nu s-a spus adevarul si se considera ca partea respectiva este vinovata. In afara ca mana nu este vindecata
mai erau considerate semne de vinovatie si alte imprejurari: neprezentare la termenul fixat de proba sau examinarea mainii sau fuga din
timpul efectuarii probei, toate acestea ducand la considerarea vinovatiei.
Din examinarea principiilor consemnate in Registrul de la Oradea, peste 200 au ca obiect fapt de natura a aduce atingere
proprietatii feudale. Cei mai multi acuzati erau tarani iobagi sau alte elemente ale unor categorii sociale inferioare. Doar ei erau supusi
probei fierului rosu nu si reprezentantii clerului si ai nobilimii. Chiar daca ei ar fi trebuit sa se supuna probei puteau desemna un
reprezentant sa tina fierul in locul lor de unde rezulta ca aceasta proba este o procedura rezervata numai categoriilor sociale inferioare si
avea un caracter discriminatoriu.
De asemenea, modul de desfasurare a probei era de multe ori partinitor in sensul ca nu se preciza temperatura la care trebuie
incalzit fierul, existau anumite retete preventive pentru arsuri, toate aceste conferind probei un caracter neconcludent.

B. Juramantul cu brazda in cap

Aceasta proba este denumita astfel dupa rolul pe care pamantul il joaca in desfasurarea probei. Cel ce jura invoca pedeapsa
pamantului, daca ceea ce declara sub prestare de juramant nu este respectat sau adevarat.
In Moldova, cei ce jurau, puneau brazda de pamant direct pe cap, fiind denumiti brazdasi. In Tara Romaneasca (Oltenia) brazda
era purtata intr-o traista, cei in cauza numindu-se traistasi.
Juramantul cu brazda este utilizat cu precadere in procesele ce aveau ca obiect stabilirea hotarelor intre proprietati. Cei ce jurau
se angajau sa arate adevaratele hotare si inconjurau limitele proprietatii respective avand tot timpul brazda asupra lor. Proba are o origine
straveche pentru ca vechile popoare ale antichitatii (si geto-dacii) considerau ca pamantul este o divinitate ce are putere purificatoare atat
in sens material, cat si spiritual, ca pamantul ii ajuta pe cei ce zic adevarul si nu ii ajuta pe cei ce zic sperjur. De aici sintagma,, sa-i fie
tarana usoara".
In cazul acestei probe suntem in prezenta unui exemplu de dublu simbolism judiciar, brazda simbolizand pamantul ca divinitate,
iar capul simbolizand fiinta umana fiind cea mai importanta parte a corpului. Sub influenta religiei crestine s-a spiritualizat, locul brazdei
de pamant fiind luat de o Evanghelie. Dupa aparitia statului feudal proba dobandeste un caracter de clasa, fiind rezervat doar categoriilor
sociale inferioare. Pe masura dezvoltarii proprietatii feudale, interesul boierilor in utilizarea probei pentru stabilirea hotarelor evoluand,
boierii astfel nu se mai multumesc cu martori intamplatori, ci la o preconstituire de martori (copiii de tarani erau pusi sa parcurga hotarele
mosiei si batuti pentru a tine minte hotarele si pentru a putea depune marturiile in cunostinta de acuza, in situatia in care s-ar fi nascut
vreun litigiu cu privire la respectivele litigii).
Curs 14 – 09.01.2009

C. Proba cu juratori

Esta regina probelor in ierarhia mijloacelor de proba, in procesul feudal si a fost obiectul unor ample controverse in literatura de
specialitate pentru ca prin practicile sale contrazice ideile moderne referitoare la dovezi. Trebuie sa facem distinctie intre procesele civile
si cele penale. In procesele penale juratorii prin juramintele lor sustin juramintele unora dintre parti, aratand ca ea este demna de crezare,
rezulta ca in procesele penale juramantul juratorilor nu are caracter obiectiv, nu duce la stabilirea adevarului ci are un caracter subiectiv,
vizand stabilirea bunei reputatii a persoanei pentru care jura. Per a contrario, in procesele civile, juratorii cerceteaza personal faptele si
dreptul partilor, astfel incat juramintele lor sunt unele de veridicitate.
Pana la aparitia dreptului feudal scris aceasta proba a fost in satele romanesti cel mai raspandit mijloc de proba, fiind utilizat
pentru solutionarea proceselor de orice fel. Importanta mijlocului de proba decurge si din denumirea sa, astfel, in Legea Tarii, aceasta
proba este denumita ,,lege". Unii istorici juristi romani, din perioada interbelica, au considerat aceasta proba o proba misterioasa si stranie,
altii au zis ca este o procedura grosolana si curioasa, iar altii au zis ca este un principiu absurd de dovedire.
Dincolo de aceste consideratii speculative proba este o creatie originala a poporului roman, ce isi are izvorul in vechea practica
geto-daca a juramantului pe zeitatile palatului regal. Ca si in cazul juramantului pe vetrele regale si in privinta probei cu juratori,
juramantul zis de catre un numar de juratori putea fi combatut prin contraprobei cu un numar dublu de juratori. Acest mijloc de proba
exista din Epoca Prestatala. Atunci grupul juratorilor era compus din rudele celui pentru care se depune juramantul. Apoi juratori puteau fi
vecinii si apoi toti ceilalti membri ai obstei.
Dupa formarea statelor feudale acordarea acestei probe se realizeaza de catre domn prin hrisov domnesc, utilizand sintagma
,,i-am dat lege". Partea careia i se incuviintase administrarea probei putea sa ,,ia lege", adica sa accepte administrarea probei ce i se
incuviintase sau sa defere proba partii adverse. Ori de cate ori se incuviinta administrarea probei in hrisov, se preciza si numarul
juratorilor, iar uneori ei erau indicati nominal, asa numitii ,,juratorii pe ravase". Legea Tarii prevede ca juratorii pe ravase trebuie sa fie
,,de o seama" cu cel pentru care jura (sa apartina aceleiasi categorii sociale). Depunerea juramantului de catre juratori avea un caracter
solemn atat dpdv religios cat si dpdv juridic, in sensul ca juramantul se depunea pe evanghelie in fata imputernicitului domnesc cu
supravegherea efectuarii probei. Continutul si forma juramantului trebuie sa fie identice cu cele ale partii din proces pentru care se
depunea acel juramant. Schimbarea cuvintelor atragea nulitatea probei.
De la acest principiu este o exceptie: in Transilvania erau admise atat utilizarea unor formulari echivalente cat si repetarea
cuvintelor rostite initial, gresit. Daca juramantul era depus cu respectarea formelor cerute de Legea Tarii, imputernicitul domnului
consemna desfasurarea probei intr-o carte de juramant pe care o inainta domnul pentru ca acesta sa hotarasca asupra solutionarii
procesului. Domnul pronunta mereu hotararea in sensul celor aratate in juramant (in favoarea partii care administrase corect proba)
considerandu-se ca aceasta ,,s-a apucat de lege" sau ,,s-a directat".
In cazul in care proba nu putea fi administrata de partea careia i se incuviintase, acela pierdea procesul sau ,,ramanea de lege".
Daca proba fusese administatrata cu succes, partea adversa putea cere contra probei, denumita ,,lege pentru lege", cu un numar de 12
juratori. Daca contra probei era administrata potrivit formelor cerute de legea tarii, hotararea initiala se anula si se pronunta o noua
hotarare, conform noului juramant, iar cel anterior era socotit fals, primii juratori fiin ,globiti". Numarul maxim de juratori prevazut de
legea tarii era 48.
Prin proba cu juratori se puteau dovedi orice situatii de fapt si de drept si totodata, prin intermediul ei, puteau fi combatute cu
succes ,, toate celelalte mijloace de proba" (inclusiv inscrisurile). Domnul, daca dorea sa favorizeze o parte, aprobandu-i administrarea
probei, ii acorda de la inceput numarul maxim de juratori, pentru ca partea adversa sa nu poata face cotra probei. Cu timpul, proba
dobandea un caracter de clasa, in sensul ca juratorii sunt recrutati exclusiv din randul boierilor, mai ales cand erau tarani.

D. Marturia

Martorii sunt persoane ce au cunoscut anumite imprejurari, situatii de fapt, ,,ex propriis sensibus" (prin propriile simturi),
despre care relateaza in fata instantei pentru a stabili situatia de fapt si de solutionare a procesului. Pozitiile martorilor se dadeau sub
prestare de juramant, depuse in Biserica, sub sanctiunea acordarii unor anateme impotriva celor ce depuneau marturie mincinoasa. Forta
juridica a marturiei, chiar daca era data sub prestatie de juramant, era inferioara probei cu juratori, in anumite situatii. Daca partea nu
putea aduce toti juratorii la timp, ceilalti erau audiati ca simplii martori.
O categorie speciala de martori o constitutie ,,aldamasarii". Ei erau prezenti la incheierea anumitor contracte si asistau partile
contractante la stabilirea tuturor elementelor invoielii dintre ele. Aldamasul este o institutie pagana, anterioara raspandirii crestinismului si
are un dublu caracter: religios si juridic. Sub aspectul religios, dupa incheierea conventiei de catre persoanele ce asistasera, partile invocau
divinitatea prin ,,libatiuni", pentru ca aceasta sa binecuvinteze intelegerea dintre parti. Din acest ritual stravechi s-a pastrat in statul feudal
doar obiceiul bautului vinului de catre aldamas cu partile.
Consumarea aldamasului semnifica incheiera conventiei pe plan juridic, iar aldamasarii erau martori preoconstituiti, chemati sa
depuna marturii in legatura cu acel contract incheiat in prezenta lor, in cazul ivirii unui litigiu cu privire la interpretarea si executarea
contractului. De regula, daca acel contract avea forma scrisa, in inscris erau trecute, pe langa numele partilor si numele aldamasarilor si
valoarea aldamasului consumat si partea ce a suportat cheltuiala.
In ceea ce priveste probele scrise, inscrisurile folosite ca probe in procesul feudal erau fie inscrisuri oficiale, emise de cancelaria
domnului si care purtau diverse denumiri ,,hrisov", ,,uric", ,,ipisoc" etc, fie erau inscrisuri emanand de la particular si care purtau geeric
numele de ,,zapis".

DREPTUL FEUDAL SCRIS

1. Pravilele bisericesti

Datorita organizarii sale ierarhice si a rolului de principal factor ideologic in societatea feudala, Biserica ortodoxa a fost in
masura sa elaboreze reguli de conduita care sa fie aplicate pe intreg cuprinsul tarii, prin extinderea autoritatii sale spirituale si cu sprijinul
statului feudal.
In vedrea consolidarii statului feudal si centralizarea puterii, domnii erau interesati sa introduca noi reguli juridice si sa le asigure
un caracter uniform, spre deosebir de particularitatile uniforme. Trebuie sa intelegem ca pravilele bisericesti au un caracter oficial, pentru
ca au fost intocmite din ordinul domnului sau ak mitropolitului si pe cheltuiala acestora. Pe de alta parte, dispozitiile din pravile erau
obligatorii atat prin clerici, cat si pentru mireni (laici), atat in domeniul religios propriu - zis, cat si in domeniul juridic.
De altfel, potrivit autorilor de pravile, dispozitiile de drept civil, de drept penal si de drept procesual tineau tot de domeniul
religios. Intrucat Biserica ortodoxa romana se afla sub autoritatea spirituala a Patriarhiei de la Constantinopole, domnii si mitropolitii
romani au respectat intru totul regula de mult consacrata, conform careia pravilele bisericesti ortodoxe se intocmesc numai dupa izvoarele
canonice bizantine.
Intrucat procesul crestinizarii daco-romane, apoi a romanilor a inceput inca din epoca domniatiei romane si a continuat si dupa
retragerea aureliana, un numar mare de cuvinte latine au patruns in limbajul religios fundamental, semnificativ fiind termenul de
,,biserica", limba romana fiind singura limba romanica in care acest termen vine din latina, ,,basilica". In toate celelalte limbi, termenul de
biserica vine din greaca, ,,eclesia".
Patrunderea slavilor in masa si asezarea lor la sud de Dunare, a dus la ruperea de romanitatea orientala in 2: Nordul Dunarii, ce a
evoluat in poporul romanesc si Sudul Dunarii, ce a evoluat in aromani, anumite enclase ramase. Totodata, contactul direct nord dunarean
cu Bizantul s-a intrerupt, astfel incat, inca din timpul feudalismului timpuriu, influenta bizantina a fost receptata pe filiera slava, astfel
incat, slavona devine limba cancelariei domnesti si limba cultului religios. Insa slavona era cunoscuta de un numar infim de persoana
(cativa calugari) dincalcelaria domneasca. Marea masa a populatiei nu cunoastea limba. Datorita acestui fapt, din se. 16 pravilele
bisericesti incep sa fie redactate si in limba romana.
Pravilele bisericesti, cele in slavona si romana au fost la inceput multiplicate ca manuscrise, iar din sec. 17, apar pravilele tiparite.

A. Cele mai importante pravile in slavona sunt:

1. ,,Pravila de la Targoviste", elaborata de catre gramaticul Dragomir, din porunca domnului Vladislav al Tarii
Romanesti in anul 1452.
2. ,,Pravila de la Putna", bilingva (text interliniar in romana), din anul 1581.
3. ,,Pravila de la manastirea Bistrita" (Moldova), in anul 1618.
4. ,,Pravila de la manastirea Bistrita" (Oltenia), elaborata la 1636.

Izvoarele acestor pravile sunt:

a. ,,Sintagma alfabetica" a lui Matei Vlastares


b. ,,Hexabiblul" lui Constantin Armenopulos (judecator la Salonic)
c. ,,Nomocanoanele parintilor Bisericii (literatura patristica)
d. Legislatia imparatilor bizantini:
1. ,,Bazilicalele" lui Leon al II-lea filosoful
2. ,,Nomos Ghiorghicos" (,,Legiuirea Agrara Bizantina")
3. ,,Prohironul" si ,,Epanagoga" elaborate in timpul lui Vasile Macedoneanul

B. Cele mai importante pravile in romana sunt:

1. ,,Pravila Sfantilor Apostoli", elaborata de Diaconul Coresi la Brasov intre 1560 si 1580. Un exemplu este ,,Pravila
de la Ieud, numita dupa numele unui locuitor din Maramures, unde a fost descoperita in 1921, fiind singurul exemplar
ce s-a pastrat.
2. ,,Pravila Aleasa", elaborata de logofatul Eustache, in Moldova, in 1632.
3. ,,Pravila de la Govora" (,,Pravila cea Mica"), tiparita in Tara Romaneasca, in 1640, in 2 editii identice: una pentru
Tara Romaneasca, prefata de mitropolitul Theofil si una pentru Transilvania, prefata de mitropolitul Ghenadie al
Transilvaniei.

Continutul pravilelor bisericesti este eterogena, foarte variata, pentru ca alaturi de textele cu caracter juridic propriu - zis exista si
altele texte din diverse alte domenii:

a. extrase din lucrarile religioase


b. date istorice despre sinoadele bisericesti si cele ale parintilor Bisericii, autori de pravile
c. cronici
d. tabele de calculare a timpului.
e. diferite alte formulare pentru intomirea actelor.
La randul lor, textele juridice nu sunt sistematizate pe ramuri si institutii de drept, in sensul ca dispozitiile juridice pe care le
cuprind sunt amestecate: norme de drept civil, intercalate cu cele penale si procesuale. Ca o particularitate, pe planul dreptului penal,
infractiunile era socotite pacate, iar pedepsele clasificate in pedepse fizice si pedepse duhovnicesti erau socotite ca forme de ispasire a
pacatelor. Prin continutul lor mistic si prin discriminarile sociale pe care le-au consacrat, pravilele bisericesti au contribuit la consolidarea
relatiilor de productie de tip feudal.
Pe de alta parte, avand in vedere izvoarele utilizate la elaborarea lor, pravilele bisericesti au marcat inceputul procesului de
receptare a ideilor si institutiilor juridice romane, astfel cum au fost ele adoptate la realitatile feudale ale Bizantului de catre legislatia
bizantina. Din acest moment, dreptul roman evolueaza sub influenta imediata a dreptului roman, adica influenta imediata a dreptului
roman nu se exercita direct, ci prin filiera bizantina.
Pravilele bisericesti au un continut asemanator, mergand pana la identitate in toate tarile romane, ce inseamna o continuare a
unitatii de reglementare asigurata de legea tarii. Pravilele biseriesti nu au fost doar monumente de drept cu valoare pur teoretica, ci
destinate sa se aplice in mod nemijlocit in practica instantelor de judecata, lucru contestat de multi autori, intrucat exista foarte putine
documemte care sa ateste ca hotararile au fst date pe baza pravilelor bisericesti.
Insa acest fenomen are o explicatie: faptul ca hotararile, de exemplu, date in materie penala si unele date in materie civila
(hotarari in dreptul familiei), imbracau forma orala si nu ne-au parvenit, iar daca erau date in forma scrisa, nu aratau capul de pravila pe
care se sprijina, pentru ca partile nu erau interesate sa pastreze asmenea documente. Dimpotriva, hotararile ce se dadeau in litigiile privind
proprietatea, imbracau mereu forma scrisa si mentionau mereu in curinsul lor capul de pravila pe care se sprijineau, pentru ca aceste
hotarari erau mereu pastrate de partile litigante.
O asemenea hotarare celebra este continuta intr-un hrisov emis in timpu lui Alexandru Ilias, hotarare pronuntata in litigiul dintre
Florica (fiica legitima) si Maria (fiica naturala), fiicele lui Mihai Viteazul, litigiu avand ca obiect o mosie. Castig de cauza a avut Florica,
iar in Cuprinsul hotararii se mentioneaza capul de pravila pe care se sprijina acea hotarare.

2. Hrisoavele legislative

Hrisoavele domnesti contineau, de obicei, acte cu caracter individual, acte prin care dispozitiile legii tarii erau aplicate de domn
la cazuri particulare. La sfarsitul sec. 16 si inceput de sec. 17, apar hrisoavele legislative, care contineau dispozitii cu caracter general,
emise de domn, ce modifica dispozitiile legii tarii.
Primul si cel mai important hrisov dat de Mihai Viteazul este cel dat in anul 1595, ce prevede, cu referire la taranii dependenti,
ca ,,fiecare pe unde va fi, sa fie ruman pe veci". In legatura cu acest hrisov, unii autori au afirmat ca prin intermediul lui, Mihai Viteazul,
fortat de o conjunctura nefavorabila si sub presiunea boierilor, ar fi procedat la legarea taranilor dependenti, de glie. Opinia nu poate fi
impartita, pentru ca in 1595 se afla in plina desfasurare riposta militara otomana in Tara Romaneasca fata de atitudinea antiotomana a lui
Mihai Viteazul. Poporul din stanga Oltului s-a refugiat pe mosiile din dreapta Oltului, ce apartineau lui Mihai Viteazul si partidei boieresti
ce-l sprijinea.
Dand acest hrisov, cu privire la taranii dependenti, Mihai Viteazul nu i-a legat de glie, ci pentru a-i favoriza pe boierii olteni, a
modificat dispozitiile legii tarii, ce anterior anului 1595 prevedeau legarea de glie a taranilor dependenti. Daca s-ar fi aplicat dispozitiile
legii tarii, boierii din dreapta Oltului ar fi trebuit sa-i remita pe taranii dependenti din stanga Oltului, refugiati pe mosiile lor, stapanilor
acestora, ori prin asezamant Mihai Viteazul ii elibera pe boierii din dreapta Oltului de aceasta obligatie legala, pentru a-i favoriza. Mihai
Viteazul creeaza o noua categorie de tarani dependenti, ,,rumanii de legatura", fiind tarani liberi, care la data asezamantului, fugisera pe
mosiile din dreapta Oltului.
Hrisoavele domnesti au continut asemanator, au fost adoptate si in Moldova de catre domnii Stefan Tomsa si Miron Barnovski.
Iar din sec. 16, pe masura centralizarii statului feudal si intaririi puterii domnesti, numarul hrisoavelor legislative a crescut in mod
semnificativ.

Curs 15 - 16 – 15.01.2009

3. Pravilele laice

Pravilele laice au fost adoptate la mijlocul sec. 17, aproape simultan si cu un continut similar in Tara Romaneasca si in Moldova,
ca o necesitate pentru puterea de stat centralizata, de a interveni rapid cu reglementari in diverse domenii. In acelasi timp, parviele aice au
reprezentat pentru boieri si intrumente de limitare a puterii domnului, caci, cum zice Grigore Ureche, ,,acolo unde nu sunt pravile, din
voia domnilor, multe strambatati se fac".
In Moldova, din porunca domnului Vasile Lupu, logofatul Eustrache a elaborat in 1646 ,,Cartea romaneasca de invatatura",
aceasta reprezentand prima codificare legislativa u caracter laic din istoria statului si dreptului romanesc. Din titlu rezulta ca este o
initiativa romaneasca, iar lucrarile straine care au stat la baza elaborarii pravilei au fost codificate intr-o viziune proprie, astfel incat
aceasta lucrare nu este o copie sau o compilatie a lucrarii respective, ci o opera de sinteza cu trsaturi originale. In al II-lea rand,
cuvantul ,,invatatura" utilizat in titulatura pravilei nu are un sens didactic, ci unul juridic de dispozitie obligatorie, de porunca domneasca,
dar care atrage sanctiunea domnului asupra celor ce nu asculta de asemenea ,,invatatura".
Izvoarele acestei pravile sunt:

1. ,,Nomos ghiorghicos" (legiuirea agrara bizantina) - adoptata in timpul domnului Leon Isaul
2. Lucrarile penalistului italian Prospero Falinaci, latinizat Falinacius, intitulate ,,Pracsis et teoriae criminalis"

In Tara Romaneasca, in 1652, din porunca domnului Matei Basarab, Daniil Panoneanul, un calugar ajuns ulterior mitropolit al
Transilvaniei, a elaborat lucrarea ,,Indreptarea legii" sau ,,Pravila cea mare", tiparita la Targoviste si care contine o predoslovie scrisa
de mitropolitul Stefan al Tarii Romanesti. Titlul sau este semnificativ, exprimand ideea scopului avut in vedere, adica influentarea
comportamentului uman prin dispozitii legale noi. Cuprinsul este mai amplu decat cel al ,,Cartii romanesti de invatatura", pentru ca
cuprinde, alaturi de versiunea muntenizata a pravilei moldovene si ,,Nomocanonul" lui Mihail Malaxus.
Totodata, in partea finala a pravilei sunt expuse o serie de probleme de interes mai general din domenii nejuridice (medicina,
gramatica, filosofie), dar si chestiuni de interes canonic. Continutul juridic al celor 2 pravile este asemanator si se refera in principal la
reglementarea relatiilor din agricultura si sanctionarea faptelor cu caracter penal, iar dispozitiile de drept civil si drept procesual sunt putin
numeroase. Prevederile celor 2 pravile sunt structurate in pricini, glave si zaciale, adica sectiuni, capitole si articole.
Dispozitiile juridice din pravile sunt sistematizate in 2 parti:

A. Prima parte contine:

I. prevederi ce reglementeaza relatii feudale din agricultura si care consacra:

1. legarea de pamant a taranilor dependenti


2. drepturile stapanilor feuali de a-i urmari pe taranii dependenti fugiti de pe mosii si de a-i aduce
inapoi.
3. interdictia celorlalti boieri de a-i primi pe mosiile lor pe taranii fugari so obligatia de a-i remite
stapanilor lor.
4. obligatiile de renta feudala ale taranilor aserviti fata de boieri si drepturile acestora din urma de a-i
pedepsi pe taranii ce nu-si executa obligatiile.

II. reglementari care vizeaza:

1. paza hotarelor
2. paza recoltelor
3. paza bunurilor agricole
4. cresterea vitelor
5. impartirea recoltelor
6. schimburile de terenuri

B. A doua parte contine:

I. institutii de drept civil, de drept penal si de drept procesual.

II. 1. reglementarea statutului juridic al persoanelor se face dupa criteriul conditiei sociale. Persoanele fizice
(obraze) se impart in: slobozi (erau pe o parte taranii liberi si pe alta parte erau boierii, clerul) si robi
(nu-si puteau schimba statutul juridic decat cu acordul stapanului sau ca rasplata pentru denuntarea
stapanului vinovat de savarsirea anumitor infractiuni; asupra robillor, stapanul avea avea un intins drept
de corectie).
2. majoratul este fixat la 25 de ani, insa raspunderea pentru faptele proprii intervine de la 18 ani.

III. Institutia familiei, a casatoriei, a rudeniei sunt reglementate pe baza acelorasi principii ca si in pravilele
bisericesti. Casatoria este precedata de logodna, consacrata ca institutie juridica dupa modelul bizantin si
confera sotului puterea maritala asupra sotiei si dreptul de a-i administra zestrea. Puterea maritala
presupune ca sotul are asupra sotiei un drept de corectie, incuzand bataia si inchiderea ei.

IV. In materia bunurilor este protejata proprietatea asupra imobilelor si se face distinctia intre bunurile ce
formeaza obiectul proprietatii reglementate de dreptul laic (mirean) si bunurile considerate sfintite, ce se
bucura de o protectie speciala, potrivit prevederilor dreptului canonic.
V. Succesiunea poate fi deferita prin testament in forma scrisa (zapis) sau in forma orala (cu limba de moarte)
sau ,,ab in testa" (potrivit legii). Exista anumite incapacitati de a testa, spre exemplu: cei condamnati pentru
infratiuni contra moralei, precum si incapacitati de a mosteni (asasinul nu vine la succesiunea celui
asasinat). Categorii de mostenitori legali: ascendentii, descendentii (pana la gradul 9) si colateralii. Copii
naturali vin doar la succesiunea mamei si sunt reglementate rezervele succesorale si cantitatea disponibila
in functie de numarul copiilor.

VI. In materia obligatiilor, reglementarea are la baza raspunderea individuala si sunt considerate izvoare de
obligatii: tocmelile (contractele) si delictele. Pentru validitatea contractelor se cere ca vointa partilor
contractate sa nu fie vitiata prin violenta (sila) sau prin dol (amagire). Actele juridice puteau fi incheiate si
prin mandatari sau reprezentanti conventionali ai partilor (pristari, ispravnici). Principalele contracte
reglementate de pravile sunt: de vanzare, incheiere, imprumut, donatie. Se mentine acelasi sistem de
garantie ca si in legea tarii (zalogul si chezasii).

VII. Materia dreptului penal cunoaste o ampla reglementare, potrivit celor mai avansate principii ale epocii.
Infractiunile continua sa fie clasificate dupa gradul lor de periculozitate sociala (exemplu: vinii mari, vinii
mici). Este reglementata acum pentru prima data la nivel general infractiunea flagranta. Pentru prima data,
la calificarea infractiunii se aveau in vedere pozitia subiectiva a faptuitorului 9gandul faptasului), precum
si momentul si locul faptei. Sunt introduse unele categorii juridice noi: tentativa, concursul de infractiuni,
complicitatea si recidiva. De asemenea, sunt prevazute pentru prima data cauze ce inlatura raspunderea
penala (nebunia, legitima aparare, varsta sub 7 ani, ordinul superiorului), cauze ce atenueaza raspunderea
penala (mania, starea de ebrietate, varsta sub 10 ani) si cauze ce agraveaza raspunderea penala (calitatea
de boier in cazul infractiunii de hiclenie). Sistemul sanctionator cuprindea: pedeapsa cu moartea (sub
diferitele sale forme), alte pedepse fizice, pedepsele privative de libertate (temnita, ocna, surghiunul la
manastire), pedepse cu caracter religios (anatema, interdictia de a intra in Biserica, neingroparea), pedepse
inflamante si pedepse pecuniare (amenzi), uneori si pedepse complimentare (confiscarea averii). La
stabilirea pedepsei, judecatorul avea o larga posibilitate de apreciere. Se spunea ca pedepsele se stabileau
dupa ,,voia judetului" (a judecatorului), astfel incat acesta, in anumite cazuri, putea dispune schimbarea
pedepsei si chiar iertarea pedepsei. Dispozitiile de drept penal aveau un vadit caracter discriminator de
clasa, sens in care pravilele recomanda ca boierilor si clericilor sa nu li se aplice pedepse fizice, ci acestea
sa fie inlocuite de amenzi. Dimpotriva, pravilele recomandau aplicarea pedepselor fizice pentru
infractorul ,, de gios" (cei ce apartineau unei categorii sociale inferioare).

VIII. In materia dreptului procesual, pravilele prevad existenta a 2 categorii de instante: laice si bisericesti. Nu
functioneaza principiul specializarii instantelor, astfel incat instantele laice judecau si pricinile civile si
cele penale. In materia penala, actiunea penala putea si intentata si de alte persoane si de victima:
parintele (pentru copil), stapanul (pentru sluga), sotul (pentru sotie). Exista anumite infractiuni, precum
falsificarea monedei, pentru care denuntul era obligatoriu. Mijloacele de proba erau martorii, juramintele,
inscrisurile, carora li se adauga si 2 mijloace de proba noi: expertiza si prezumtiile (in pravile sunt numite
,,presupusuri" sau ,,semne" sau ,,intelesuri"). In materie penala era admisa si tortura (caznirea), pentru a
smulge marturisirea invinuitului ce nega comiterea faptului. Pe plan probator, in ceea ce priveste
elementul vadit discriminator, valoarea marturiei trebuie apreciata de judecator in mode diferit, in raport
de statutul juridic al martorului, spunandu-se in pravile ca boierii si clerul trebuie crezuti mai mult. Nu era
insa cunoscut conceptul de ,,cale de atac", insa pravilele permiteau celor nemultumiti de hotararea
pronuntata sa se adreseze numai judecatorilor superiori. De asemenea, nu era cunoscut conceptul de
,,autoritate de lucru judecat", insa erau prevazute anumite termene de prescriptie ale dreptului material la
actiune.

ORGANIZAREA DE STAT A TRANSILVANIEI


IN TIMPUL PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA

Intre 1541 si 1683, Transilvania a fost organizata ca principat autonom sub suzeranitate otomana, Ungaria a disparut ca stat de pe
harta politica a Europei: o parte a devenit Pasalacul de la Buda, iar cealalta parte trece in stapanirea coloanei habsburgice. Organele
centrale ale Transilvaniei in aceasta perioada sunt:

1. Principele

Principele era ales pe viata de catre Dieta si confirmat de sultan, insa Turcia nu a respectat aceasta regula si de multe ori l-a numit
pe principe. fara o alegere prealabila din partea Dietei. Dupa dezastrul Ungariei la Mohaci, Dieta Transilvaniei, intrunita la Turda in 1542,
a consfintit crearea principatului Transilvaniei ca stat autonom tributar Turciei, conditionand alegerea principelui Transilvaniei de
obligatia acestuia de a respecta privilegiile natiunilor nobilimii celor 3, cele 4 religii recepte si legile votate de Dieta. Acest lucru a marcat
instaurarea unui regim nobiliar. Totusi, atributiile principelui Transilvaniei erau mai largi decat ale voievodului:
A. a. era seful administratiei
b. ii numea si revoca pe dregatori si pe alti functionari
c. conferea titlurile de noblete
d. incheia tratatele cu alte state
e. declara starea de razboi si pace
B. a. era comandantul suprem al armatei
b. era judecator suprem in materi penala si civila
c. era titularul lui ,,dominium eminens"
C. avea atributii legislative, adica:
a. convoca Dieta
b. drept de initiativa legislativa
c. dreptul de a respinge sau de a aproba legile votate de Dieta
2. Dieta

Spre deosebire de vechea congregatie a nobililor, este un organ de stat cu activitate permanenta, cu sedinte la Alba-Iulia sau in
orice alt loc era convocata de principe. La lucrarile Dietei participau reprezentantii: nobilimii celor 4 religii recepte, conducatorii
comitatelor, marii dregatori ai Transilvaniei si reprezentanrii scaunelor sasesti si secuiesti si ai oraselor. Membrii Dietei erau recrutati
numai dintre reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate, romanii autohtoni si majoritari fiind in continuare exclusi de la viata politica a
Transilvaniei.

3. Consiliul Intim

Consiliul intim este un organ nou creat, in epoca principatului, cu scopul de a-l sfatui pe principe in toate problemele curente ale
vietii de stat. In realitate, consiliul intim al principelui a reprezentat un instrument, al regimului nobiliar instaurat in Transilvania, de
supraveghere si control permanent in interesul clasei feudalilor.
Consiliul intim era compus din 10 pana la 12 membrii, recrutati din varful nobilimii Transilvaniei, dintre cei ce detineau si cele
mai inalte dregatorii in stat si ce purtau denumirea de ,,magnati". In consiliu se afla si un reprezentant al Bisericii Catolice. Consilierii nu
desfasurau o activitate onorifica, ci erau remunerati pentru activitatea lor.

ORGANIZAREA FISCALA IN TRANSILVANIA


IN EPOCA PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA

Veniturile statului se imparteau in 2 mari categorii. In prima categorie faceau parte veniturile provenite de pe urma operatiunilor
monetare, taxelor si exploatarilor de mine si de saline. Principele putea dispune de aceste venituri dupa bunul plac. Veniturile provinciale
intrau in a II-a categorie si proveneau din impozitele platite de fiecare gospodarie. Pe masura cresterii tributului catre Turcia, au sporit si
aceste impozite. Desi a cunoscut o permanenta tendinta de crestere, tributul platit de Transilvania nu a fost la fel de apasator ca cel platit
de Tara Romaneasca si Moldova. Pe de alta parte, majoritatea populatiei, formata din taranimea aservita, avea grele obligatii fata de
feudali. Situatia romanilor s-a inrautatit si mai mult in aceasta epoca, prin generalizarea impozitului platit de catre ortodocsi fata de
Biserica Catolica.

ORGANIZAREA ARMATEI IN TRANSILVANIA


IN EPOCA PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA

Dieta Transilvaniei s-a preocupat in mod constant de organizarea armatei si de adoptarea unor reglementari cat mai precise cu
privire la sistemul de recrutare la oaste. Din cuprinsul acestor hotarari se desprind unele reguli generale: toate categoriile aveau obligatia
de a paricipa la oaste, fiecare nobil trebuia sa se prezinte impreuna cu un numar de ostasi proportional cu numarul cu numarul de iobagi pe
care ii avea in stapanire, orasele, secuii si sasii aveau obligatii militare specifice, taranii din regiunile de margine se bucurau de unele
inlesniri in schimbul obligatiei de a asigura paza hotarelor. In aceasta epoca a crescut in mod considerabil numarul mercenarilor,
dependenti de principe.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA IN TRANSILVANIA


IN EPOCA PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA

Organizarea administrativ-teritoriala a ramas, in mare, asa cum s-a configurat in epoca voievodatului. Principatul Transilvaniei a
cuprins intotdeauna centrul Transilvaniei, iar in anumite perioade si Partium (Crisana si Maramures).

OARGANIZAREA BISERCII IN TRANSILVANIA


IN EPOCA PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA

Biserica oficiala a statului a ramas cea catolica, dar pe fondul reformei religioase ce a cuprins toata Europa, au fost recunoscute si
in Transilvania bisericile: reformanta, calvina si lutherana, ce alcatuiau, impreuna cu Biserica Catolica, cele 4 religii recepte ale
Transilvaniei. Biserica Ortodoxa a fost considerata schismatica, dar pe fondul reformei religioase si sub influenta celorlalte 2 tari romane,
ea incepe sa cunoasca un proces de organizare ierarhica. In cadrul acestui proces de organizarea ierarhica au fost create o serie se episcopii
ortodoxe in localitatile Vad, Ineu, Gioagiu, Silvas, precum si o mitropolie din Transilvania. La inceput, mitropolitii erau hirotonisiti in
Serbia, apoi la Targoviste, in Tara Romaneasca. Actionand in directia consolidarii bisericii ortodoxe din Transilvania, Mihai Viteazul,
devenit principe, a creat o noua mitropolie ortodoxa, intitulata ,,mitropolia Balgradului, Vadului, Silvasului, Maramuresului,
Fagarasului si Tarii Unguresti".

DREPTUL SCRIS IN TRANSILVANIA IN TIMPUL


VOIEVODATULUI SI PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA

Dreptul scris al Transilvaniei acestei perioade este marcat, in evolutia sa, de mai multe tendinte:

1. a factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului


2. politica centralizatoare prommovata de regii ungari
3. tendinta populatiei majoritare romane de a-si apara traditiile si institutiile juridice consacrate de legea tarii, inclusiv
prin codificarile vechilor obiceiuri realizate sub presiunea poporului roman si recunoscut oficial de statul maghiar.

In acest context, in cadrul dreptului scris al Transilvaniei s-au conturat 2 sisteme juridice:

a. dreptul roman transilvanean, care a imbracat forma legii tarii si apoi a codificarilor realizate pe baza obiceiului
pamantului si care a reprezentat sistemul de drept preponderent cel putin in epoca voievodatului.
b. sistemul juridic discriminatoriu pentru romani, impus de statul maghiar si reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate
(incepand din sec. 15), sistem prin care poporul roman a fost exclus de la viata politica si juridica a Transilvaniei,
sistem care nu a fost niciodata recunoscut sau asimilat de populatia majoritara romana.

Dreptul scris al voievodatului Transilvaniei cuprinde:

1. decretele regale, date cu privire la privilegiile nobilimii si obligatiile taranilor iobagi, precum si cu privire a
organizarea judecatoreasca, militara, financiara a voievodatului, dintre care mentionam:

a. Decretul regelui Andre al II-lea din 1222


b. Decretul regelui Carol Robert d'Anjou
c. Decretul regelui Matei Corvin, ,,Maius", dat in 1483

2. Union Trium Natiorum este o hotarare data de reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate, in 1437, prin care s-a
stabilit ca puterea politica in Transilvania urma sa fie exercitata numai de reprezentantii acestor 3 natiuni privilegiate, cu excluderea
poporului roman majoritar.

3. Elementul de drept scris al Transilvaniei in ,,Tripartitul lui Verboczi". Aceasta este o lucrare cu caracter privat
elaborat de juristi in 1514 si 1517, din ordinul regelui Vladislav al III-lea si care, datorita evenimentelor ce u urmat, nu a fost promulgata
oficial, ramanand o lucrare cu caracter privat, dar care datorita continutului sau s-a aplicat in practica instantelor de judecata pana la
revolutia de la 1848. Utilizarea ei a fost consacrata si in Diploma Leopoldina. Asa cum rezulta si din denumirea ei, lucrarea are 3 parti,
cu privire la:
a. privilegiile nobilimii
b. procedura de judecata
c. situatia juridica a taranilor iobagi, consacrand legarea lor de glie
d. statutul oraselor libere

4. Statutele Tarii Fagarasului reprezinta o legiuire cu caracter de codificare, pentru ca cuprinde principalele institutii
juridice romane ale legii tarii. Mult timp, Fagarasul a fost feuda a domnilor Tarii Romanesti, insa la sfarsitul sec. 15, ea a fost inclusa
in ,,universitas saxorum" (obstea sasilor). Acest lucru a insemnat o incalcare a drepturilor stravechi si s-a lovit de o puternica rezistenta
din partea lor, culminand cu o serie de rascoale ce au avut loc intre 1503 si 1508. Printre revendicarile rasculatilor s-a numarat si cea a
revendicarii vechilor obiceiuri ale romanilor, revendicare ce a fost satisfacuta in 1508, prin intocmirea statutelor Tarii
Fagarasului.Statutele Tarii Fagarasului sunt redactate in limba latina. Si in cuprinsul lor, in preambul, cat si in partea finala se
mentioneaza ca s-au dat la propunerea romanilor. Textul statutelor redau obiceiuri juridice romane, intr-o forma exact, dar concentrata,
pornindu-se de la ideea ca ele sunt cunoscute foarte bine de populatia romana, care le aplica din generatie in generatie. Dispozitiile lor nu
sunt sistematizate, astfel ca dispozitiile de drept civil sunt intercalate cu cele de drept penal, fara aplicarea vreunui criteriu. In materia
persoanelor, statutele consacrata stratificarea sociala de tip feudal si discriminarea dintre diversele categorii sociale feudale. Nobilii
romani sunt desemnati prin ,,boirones", iar taranii sunt desemnati prin ,,rusticii valahii", terminologia fiind asemanatoare cu cea din Tara
Romaneasca. In materia casatoriei este prevazuta necesitatea consimtamantului parintilor viitorilor soti, dar si posibilitatea incheierii
casatoriei cu fuga, prin plata uneo amenzi simbolice. Inzestrarea fetelor este obligatia parintilor (iar dupa moartea acestora fratilor),
situatie identica cu cea din Tara Romaneasca si care reprezinta un corolar al privilegiului masculinitatii. Statutele prevedeau ca desfacerea
casatoriei se poate face prin repudiu, urmat de pierderea zestrei, bunurile dotale ramanand in stapanirea aceluia dintre soti care respectase
obligatiile casatoriei. O ampla reglementare este intalnita in materia succesiunilor, in sensul ca daca un boier moare fara succesori, poate
dispune prin testament de 1/3 din bunurile mobile, restul si si bunurile imobile intrand in stapanirea seniorului sau. Daca cineva moare
fara descendenti de sex masculin, fetele dobandesc bunurile mobile si 1/4 din contra valoarea pamantului, aplicandu-se privilegiul
masculinitatii. La fel ca si in Tara Romaneasca, fata inzestrata de parinti era exlusa de la mostenirea lor. Este reglementata si infratirea pe
mosie, cu principalele sale aplicatii. In materia proprietatii exista institutii care pastreaza urme ale proprietatii devalmase, desi ea nu este
consacrata in mod expres, cum ar fi sistemul raspunderii colective in materie penala.
Domeniul dreptului penal este cel mai amanuntit reglementat, fiind sanctionate o multime de infractiuni, cele mai grave fiind
considerate:
a. insurectia impotriva castelanului
b. erezia
c. incendierea
d. violarea de domiciliu
e. falsificarea de moneda (toate pedepsite cu moartea)

Din analiza dispozitiilor statutelor Tarii Fagarasului, rezulta ca unitatea de continut si aplicare a obiceiului roman, in toate cele 3
tari romane, inclusiv in teritoriul intracarpatic, unde oprimarea nationala a poporului roman a reprezentat o constanta a conducatorilor
Tarii Romanesti, alesi numai dintre reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate. De aceea, este remarcabil ca numai cu 3 decenii inainte de
incetarea dependentei Tarii Romanesti fata de Ungaria, autoritatile au fost nevoite sa recunoasca si sa codifice obiceiurile romanesti, are s-
au pastrat intr-o forma nealterata.

DREPTUL SCRIS AL TRANSILVANIEI


IN EPOCA PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA

Dupa disparitia Ungariei la Mohaci, Dieta Transilvaniei, intrunita la Sighisoara in 1540, a hotarat ca, pe viitor, Transilvania se va
conduce dupa legi proprii, iar legile din Ungaria inceteaza sa se mai aplice in Transilvania, cu exceptia Tripartitului lui Verboczi. Dintre
vechile izvoare de drept, adoptate in timpul voievodatului, Unio Trium Natiorum a ramas fundamentul dreptului public, discriminatoriu al
Transilvaniei.
Intrucat, in timpul principatului dependent de Turcia, Dieta, pe fondul nevoii acute de reglementare, a adoptat un numar mare de
legi, s-a simtit nevoia sistematizarii lor in ordine cronologica, prin incorporarea in colectii de legi. Prima colectie de legi cuprinde pe cele
adoptate intre 1540 si 1653 si a fost elaborata in timpul domniilor celor 2 principi Racoti, fiind intitulata ,,aprobatae constitutiones regni
transilvaniae et partium ungariae et isdem anexarum". A doua colectie de legi cuprinde pe cele din 1544 (finele principatului dependent
de Turcia), fiind elaborata in timpul domniei principelui Appafy Mihai si se numeste ,, compilatae constitutiones regni transilvaniae et
partium ungariae et isdem anexarum". Ulterior, cele 2 colectii au fost reunite intr-o culegere unica denumita ,, aprobatae et compilatae
constitutiones regni transilvaniae et partium ungariae et isdem anexarum". In cadrul culegerii unice sunt sistematizate legi dupa
criteriul cronologic si pe domenii: dreptul canonic, organizarea statala, privilegiile feudalilor, procedura de judecata, diversele chestiuni
administrative. Dreptul scris al Transilvaniei in epoca principatului dependent de Turcia este patruns de tendinta de promovare a
intereselor celor 3 natiuni privilegiate si ale celor 4 religii recepte, sens in care sunt reglementate foarte amanuntit obligatiile iobagilor fata
de nobilii feudali, fata de Biserica si fata de stat. Legislatia aceasta a inrautatit foarte mult situatia juridica a tarilor romane, care erau pro
temore. S-a inrautatit si situatia preotilor ortodocsi, ce erau asimilati taranilor aserviti si aveau obligatii ca acestia.
Este semnificativa utilizarea termenului de ,,regnum" in cadrul acestor colectii de legi, intrucat in epoca respectiva, cuvantul
,,regnum" desemna un stat suveran. Prin urmare, legislatia aceea dorea a fi expresia intereselor nobilimii locale, organizata in cadrul unei
entitati statale de sine statatoare.. In afara acestor codificari, au mai fost codificate norme de drept scris si cutumiar ale oraselor sasesti in
statutele municipale sasesti adoptate in Adunarea sasilor intre 1570 si 1580 si aprobate de principele Transilvaniei in 1583. Aceasta
lucrare cuprinde numeroase dispozitii in materia obligatiilor pentru ca sasii erau cei mai legati de schimbul de marfuri (comert). Sunt
cuprinse si dispozitii de drept penal si drept procesual, toate redactate intr-o forma sistematica. Au mai fost elaborate si alte culegeri de
drept: ,,Statutele odorheiului", ,,Statutele Zarandului', in virtutea autonomiei locale de care se bucurau unitatile administrativ-teritoriale.

ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL IN TRANSILVANIA


IN EPOCA PRINCIPATULUI DEPENDENT DE AUSTRIA

Dupa esecul imperiului otoman la asediul Vienei (1683), in 1867, armata austriaca ocupa Transilvania, care in 1688 este
declarata vasala Austriei, situatie acceptata de Dieta de la Fagaras, care stabilea totodata ca si pe viitor alegerea principelui Transilvaniei
se va face potrivit vechilor reguli. Diploma Leopoldina din 1691 data de imparatul Austriei consfinteste vasalitatea Transilvaniei fata de
Austria care este recunoscuta si pe plan international prin Pacea de la Karlowitz din 1699. In 1699 principele Mihai Appafy al II-lea
renunta la drepturile sale princiare in favoarea imparatului Austriei ce devine si principe al Transilvaniei, realizandu-se astfel o uniune
personala intre Transilvania si Austria. Prin pragmatica sanctiune data in 1722 s-a stabilit ca succesiunea la tronul principatului
Transilvaniei se va face dupa aceleasi reguli ca succesiunea la tronul Austriei. Insa, prin diploma Leopoldina, imparatul Austriei era
obligat sa respecte autonomia Transilvaniei, iar Dieta, Consiliul Intim si dregatorii Transilvaniei, precum si conducatorii comitatelor,
scaunelor si districtelor urmau a fi alesi potrivit vechilor uzante. In 1765, Transilvania este ridicata la rangul de mare principat in cadrul
Imperiului Habsburgic.

A. ORGANIZAREA DE STAT A TRANSILVANIEI

La nivel central, puterea executiva era exercitata de principele Transilvaniei si imparatul Austriei prin intermediul cancelariei
aulice de la Viena. In cadrul careia, in 1695, s-a infiintat Camera aulica transilvana. La nivel central, Guvernul Transilvaniei ales de Dieta
si confirmat de imparat era conducatorul administratiei civile a principatului. El purta titulatura de presedinte al deputatiei tarii. La nivel
central, comandantul general al armatei din Transilvania, conducea administratia militara a principatului si de-a lungul timpului a dobandit
si atributii in cadrul administratiei civile ca urmare a restrangerii competentei guvernului. Atunci cand aceeasi persoana cumula functiile
de guvern si comandant general al armatei din Transilvania, el se numea presedinte al Guvernului.
Guvernul provincial (guberniul)

Guvernul provincial a inlocuit consiliul intim al principelui, isi desfasura activitatea sub supravegherea Cancelariei aulice de la
Viena si a Camerei aulice transilvanene.
Alte organe la nivel central sunt:
a. comisariatul tarii (controla aprovizionarile militare)
b. tezauratul (controla activitatile financiare)
c. comisariatul provincial
d. 2 organe numite: exatoratul provincial si revizoratul de carti (pentru exercitarea cenzurii).
e. directia de edile
f. congresul medicinal
g. tabla justitiara (instanta de apel)

Se mentine Dieta Transilvaniei ca o expresie a tendintelor autonomiste locale si care de-a lungul intregii perioade a principatului
dependent de Austria s-a aflat intr-o permanenta opozitie cu politica imperiala.

ORGANIZAREA BISERICII

Politica dusa de imparatii habsburgi de amagire a sperantelor romanilor transilvaneni de a li se recunoaste drepturile politice s-a
manifestat pe plan religios, acestia propunandu-le romanilor transilvaneni unirea bisericii ortodoxe cu Roma, iar noua biserica numita
greco-catolica urmand a fi recunoscuta ca religie recepta a Transilvaniei. Lasandu-se inselati, o parte a episcopilor ortodoxi din
Transilvania, episcopul Teofil si Atanasie Anghel, reuniti in sinodul de la Alba Iulia in 1697, au hotarat, in principiu, unirea cu Roma,
confirmata printr-o Diploma Leopoldina, prin care preotii uniti erau scutiti de obligatiile feudale, scutire extinsa si asupra taranilor uniti,
printr-o noua Diploma Leopoldina data in 1701, insa aceasta diploma nu s-a aplicat in Transilvania, fiind respinsa de Dieta Transilvaniei.
Fruntasii bisericii unite din Transilvania in frunte cu episcopul Ioan Inochentie Micu au luptat pentru recunoasterea drepturilor promise si
pentru recunoasterea oficiala a natiunii romane. Dand curs solicitarilor poporului roman, Imparateasa Maria Teresa a dat in 1744 un
rescript imperial prin care romanii erau recunoscuti ca natiune distincta a Transilvaniei. Insa rescriptul imperial nu s-a aplicat niciodata
fiind respins de Dieta Transilvaniei, care a considerat ca recunoasterea era valabila numai pentru clerici si nobili si nu ca a patra natiune a
Transilvaniei, ci ca lipituri la cele trei natiuni privilegiate.

Curs 17 - 18 – 16.01.2009

B. DREPTUL IN TRANSILVANIA
AFLATA SUB DOMINATIE HABSBURGICA

Din articolul 1 al diplomei Leopoldine din 1691 Austria recunoaste aplicarea in continuare a tuturor legiuirilor feudale adoptate
in Transilvania: ,,Union Trium Natiorum", ,,Tripartitul lui Verboczi", ,,aprobatae et compilatae constitutiones regni transilvaniae et
partium ungariae et isdem anexarum". In 1693, prin rezolutia alvitiana, se organizeaza in cadrul cancelariei aulice de la Viena, o camera
aulica transilvaneana. Prin pragmatica sanctiune din 1722, se stabileste sistemul sanctiunii la tronul Transilvaniei, potrivit acelorasi reguli
ce guvernau succesiunea la tronul Austriei. Dieta Transilvaniei din 1714 fixeaza numarul zilelor de claca pe saptamana, 4 zile pentru
taranii iobagi, 3 zile pentru taranii jeleri. Aceasta hotarare a Dietei a fost amendata de Imparateasa Maria Teresa in 1747 printr-un rescript
imperial ce fixeaza numarul zilelor de claca pe saptamana la 4 zile pentru taranii pentru vite si 3 zile pentru taranii cu vite. Printr-un
rescript imperial dat in 1769 si intitulat ,,punctele regulative", Maria Teresa stabilind ca nobilii sunt invitati sa nu mai faca abuzuri in
privinta obligarii taranilor la prestarea zilelor de claca. In sa ambele rescripte imperiale au ramas fara efecte juridice, pentru ca ele au fost
respinse de Dieta Transilvaniei.

ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTURILE


IN EPOCA REGIMULUI TURCO - FANARIOT

Regimul turco-fanariot instaurat in Tara Romaneasca dupa Constantin Brancoveanu si in Moldova dupa Dimitrie Cantemir, a
durat pana la revolutia lui Tudor Vladimirescu din 1821 si a cunoscut 2 faze:
I. Prima faza a debutat cu instaurarea acestui regim si s-a sfarsit in 1774, cu pacea si tratatul de la KuciuK-Kainardji.
Asistam la apogeul dominatiei otomane asupra tarilor romane: domni fanarioti sunt asimilati pasilor cu 2 tuiuri, sunt
numiti direct de sultan, fiind integrati ierarhic in administratia otomana. Durata domniilor este foarte scurta (in medie
este de 2 ani), iar fanariotii se comporta ca niste arendasi ai tarilor romane, fiind preocupati de indeplinirea obligatiilor
fata de Poarta (din ce in ce mai numeroasa) si de spolierea fiscala a tarilor romane, in interesul propriu si al clientelei
lor politice. Tronurile principatelor erau scoase la mezat si se practica totodata sistemul mutarii domnilor, dintr-o tara
in alta, sistem ce a avut si efecte politice in sensul ca a asigurat evolutia unitara a dreptului in cele 2 principate.

II. A doua faza a insemnat eliberarea tarilor romane de sub monopolul otoman al comertului exterior, principatele fiind
atrase in circuitul economic european, ceea ce a insemnat cresterea productiei si a schimbului de marfuri, aparitia si
dezvoltarea relatiilor de productie de tip capitalist.
I. DREPTUL IN PRIMA FAZA A REGIMULUI TURCO - FANARIOT

Prima faza se caracterizeaza printr-o slaba dezvoltare de elaborare a dreptului, pentru ca domninatia otomana era la apogeu, iar
autonomia principatelor fusese mult stirbita. Si in aceasta epoca se adopta pravile. Este vorba despre:

1. ,,Nomocanonul" lui Gheorghe din Trapezunt, intocmit in Tara Romaneasca in 1730, din porunca lui Nicolae
Mavrocordat. Este o lucrare scrisa in limba greaca, ce cuprinde dreptul canonic.
2. ,,Manualul de legi" al lui Mihai Fotino, elaborat din ordinul domnului Stefan Racovita, structurat in 3 volume,
cuprinzand dreptul canonic si dreptul laic, dispozitiile sale fiind structurate pe ramuri de drept. Ca element de noutate,
aceasta pravila este prima care contine dispozitii de drept comercial.

Activitatea de elaborare a dreptului in aceasta perioada a fost influentata si de puterea protectoare (Rusia), in sensul traducerii din
limba rusa a legiuirii Imparatesei Ecaterina a II-a. Cel mai important element al evolutiei dreptului in prima faza a regimului turco-fanariot
il reprezinta reformele lui Constatin Mavrocordat. Este cel mai important reprezentant al acestei perioade. A avut 10 domnii (6 in Tara
Romaneasca si 4 in Moldova), insumand 23 de ani de domnie (performanta neegalata). Era o persoana foarte instruita si a guvernat
principatele in spiritul abolutismului iluminat.
Reformele pe care el le-a abordat, extrem de radicale si de curajoase pentru acea epoca, vizau modernizarea intregii vieti sociala
si de stat. Reformele pe care Constantin Mavrocordat le-a infaptuit pana in 1740, au fost sistematizate intr-un asezamant dat in acelasi an
si publicat in revista ,,Mercure de France" in 1742. Aceastea sunt:

1. clerul este scutit de plata darilor, insa dreptul sau de judecata este limitat si se infiinteaza episcopii manastiresti pentru
administrarea averilor manastirilor.
2. se adopta un nou statut al boierilor, calitatea de boier fiind legata de indeplinirea unei functii in aparatul de stat si nu
de stapanirea unei mosii. Ei sunt impartiti in 2 categorii: Veliti (membrii ai divanului domnesc si urmasii acestora, ce
se numesc ,,neamuri" sicare sunt scutiti de plata tuturor darilor) si Mazili (care erau scutiti doar de plata unora dintre
dari).
3. reforma administrativa consta in introducerea ispravnicilor la conducerea judetelor si tinuturilor (2 pentru ficare judet
si 2 pentru fiecare tinut) si salarizarea tuturor dregatoriilor (se facea dintr-un fond special, numit ,,casa rasurilor').
4. reforma fiscala consta in suprimarea unor dari si unirea tuturor celorlalte dari intr-un impozit uni numit ,,sama
obsteasca", platibila in 4 sferturi, insa cuantumul impozitelor au crescut, ajungand la 12 sferturi.
5. reformele intreprinse pe plan social pana la 1740 nu au fost la fel de pregresiste ca celelalte, astfel incat Consttin
Mavrocordat stabileste interzicerea stramutarilor taranilor aseviti de pe mosii si obligatiia lor de a lucra pentru boieri
fara a preciza numarul de zile, ceea ce a generat abuzuri sin partea boierilor. Abuzurile au generat la randul lor un
fenomen de bejenie (fuga de pe mosie), ceea ce a capatat intre 1741 si 1746 dimensiuni impresionante, ducand la
injumatatirea numarului de platitori de impozite, ceea ce insemna punerea in pericol a veniturilor statului. Pnetru acest
motiv, Constantin Mavrocordat a intreprins o reforma sociala radicala, care a dus la desfiintarea starii de dependenta a
taranilor (rumanie si vecinie). Printr-un hrisov domnesc dat la 1 martie 1746, s-a stabilit in Tara Romaneasca iertarea
de rumanie a celor ce se intorceau in tara pe baza unor certificate eliberate de Divanul domnesc, hrisov ce prevede ca
taranii fugiti se puteau aseza pe orice mosie, iar fostii stapani nu ii mai puteau urmari. Ei aveau obligatia de a munci
un numar de zile pe an in folosul boierului pe a carui mosie se stabilea si de a plati dijma la recolta obtinuta. In sa acet
hrisov contine o omisiune esentiala, pentru ca nu precizeaza data pana la care sa se intoarca pentru a beneficia de
prevederile acestui hrisov. Astfel, hrisovul a avut un efect contrar celui scontat, pentru ca a amplificat fenomenul de
bejenie. Chiar si ceilalti ramasi in tara fugeau pentru a se intoarce si a beneficia de prevederile hrisovului. La 5 august
1746, Constantin Mavrocordat a dat un nou hrisov, in care a prevazut eliberarea tuturor rumanilor, stapanii fiind
,,invitati" sa-i elibereze fara plata, in caz contrat, ei isi puteau rascumpara libertatea ,,ope legis" (in virtutea legii),
de 10 talere. Totodata, ei erau scutiti de dari 6 luni si apoi plateau 5 talere impartite in 4 sferturi, trebuind sa lucreze
6 zile pe an in folosul stapanilor mosiilor. O reforma asemanatoare a realizat si in Moldova, printr-un hrisov cu un
continut asemanator, dat la 1 iunie 1749. Este insa o singura deosebire; eliberarea din starea de dependenta a
vecinilor a fost gratuita si neconditionata. Consecintele reformei sociale au fost fosrte importante pentru evolutia
tarilor romane. Dreptul de folosinta pe care taranii deveniti clacasi il aveau asupra pamanatului nu mai avea temei
legal, ci un temei contractual: izvora din invoiala intervenita intre boierul ce stapanea mosia si taranul clacas. De
iure, situatia taranilor s-a imbunatatit, pentru ca ei nu mai erau legati de glie, nu se mai aflau in stare de dependenta
fata de boieri si de manastiri, insa de facto, asistam la o inrautatire a taranilor deveniti clacasi, pentru ca acele
invoieli se realizau in conditii contractuale foarte dezavantajoase pentru tarani, ei fiind nevoiti sa accepte toate
clauzele impuse de boier. Principala invoiala a fost numarul de zile de claca ce trebuie prestate. Astfel, taranii nu
mai sunt legati de pamant, ci de sat, pentru ca nu poate parasi satul decat cu acordul stapanului mosiei, acesta
avand dreptul de a-l readuce ,,manum militari".

Domnii fanarioti. incepand cu Constantin Mavrocordat, au dat o serie de ,,urbari", prin care au fixat anumite limite cadrului
contractual al invoielilor dintr boieri si taranii clacasi. Trebuie precizat ca reforma lui Constantin Mavrocordat nu a desfintat total starea
de dependenta, pentru ca nu i-a vizat pe scutelnici (indeplinesc la curtea boierilor munci ce necesita o anumita calificare) si poslusnici
(sunt cei ce exercita la curtea boierilor servicii ce nu necesita o anumita calificare), categorii de persoane aflate in stare de dependenta
personala fata de boieri. Ei aveau obligatii fiscale numai fata de boieri, nu si fata de stat.
II. EVOLUTIA DREPTULUI IN A II-A FAZA A REGIMULUI TURCO - FANARIOT

Evolutia dreptului in a 2 faza a regimului turco-fanariot a fost marcata de o sustinuta activitate de elaborare a dreptului ce a
imbracat forma adoptarii unor pravile, activitate care prezinta o serie de trasaturi comune in cele 2 tari romane:

a. la elaborarea pravilelor spre deosebire de epoca feudalismului dezvoltat, izvoarele bizantine pierd ponderea de odinioara in
favoarea principiilor si institutiilor juridice extrase din codurile burgheze (codul Napoleon, civil, austriac)
b. asistam la codificarea Legii Tarii si sistematizarea ei pe ramuri si institutii de drept.
c. se realizeaza o serie de progrese pe planul sistematizarii si tehnicii de reglementare juridice
d. pravilele sunt redactate in variante bilingve (lb.romana si lb.neogreaca)
e. pravilele adoptate in aceasta perioada acorda o atentie deosebita procedurii de judecata, fapt explicabil prin consecintele pacii
de la Kuciuk-Kainardji.

Tarile romane intrate in circuitul economic european cunosc o dezvoltare a relatiilor comerciale cu celelalte tari europene,
asistam la o multiplicare a raporturilor juridice intre resortisantii tarilor romane si cei straini. Pe fondul acestor raporturi juridice se nasc si
litigii, context in care se pune problema instantei competente sa solutioneze aceste litigii si procedura de judecata, pe care instanta in
cauza urma sa o aiba in vedere. In imperiul otoman datorita faptului ca acesta era o tara necrestina unde justitia se infaptuia de catre
instantele musulmane dupa o procedura inapoiata, marile puteri europene impusesera prin tratate incheiate cu Turcia ca litigiile ivite intre
turci si cetatenii acestor state sa fie solutionate de reprezentantii diplomatici ai statelor respective, pe langa Inalta Poarta si dupa procedura
de judecata a tarii respective, ce inseamna o atingere grava adusa imperiului otoman. Tarile romane au evitat aceasta situatie prin
introducerea unei proceduri moderne compatibila cu standardele tarilor apusene, subliniindu-se si ca tarile romane sunt crestine, unde
justitia este infaptuita de instante laice dupa o procedura moderna, astfel incat ele nu pot fi considerate parte integranta a imperiului
otoman si nu li se poate aplica regimul capitulatiilor.
Pravilele adoptate in a 2 faza a regimului turco-fanariot se impart in 2 categorii:

1. nomocanoanele si legiuirile laice bizantine: a. nomocanoanele lui Antim Ivireanul, ,,capetele de porunci', retiparit in 1785,
prima editie fiind in 1714.
b. traducerea din greaca a hexabiblului lui Constantin Armenopulos, efectuata
de marele paharnic Toma Carra
2. legiuirile noi ce se impart in 2 categorii:

a. ce nu au fost promulgate oficial, ramanand la stadiul de lucrare cu caracter privat:

I. ,,Pandectele lui Toma Carra" este o lucrare elaborata de marele paharnic in 1806 din ordinul lui Alexandru
Moruzi. Aceasta lucrare este conceputa in 3 parti: despre persoane, despre lucruri, despre actiuni. Nu s-a
reusit decat elaborarea primei parti.
II. ,,Manualul juridic al lui Andronache Donici" elaborat la 1814 reprezentand primul cod civil roman
complet. S-a aplicat in practica instantelor de judecata desi a ramas la stadiul de lucrare cu caracter privat
pana la 1865 (cand a intrat in vigoare codul civil roman). Nu a fost promulgat oficial pentru ca Andronache
Donici era un membru marcant al miscarii carbunarilor ce milita pentru modernizarea statului pe principii
progresive si care era dezavuata de domnul Moldovei, Scarlat Calimachi. Andronache Donici se afla in
rivalitate cu alti 2 pravilisti ai epocii: Cristian Flechtenmacher si Anania Cuzanos (protejatii lui Scarlat
Calimachi).

b. cele ce au fost promulgate oficial. Intra cele 3 mari monumente ale dreptului acelei perioade:

I. ,,Praviliceasca condica". Denumirea oficiala este in greaca, ,,sintagmation nomicon" si in romana ,,marea
randuiala juridica". Este elaborata deci in 2 editii, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti la 1775, dar datorita
opozitiei Imeriului otoman a intrat in vigoare abia in 1780. Izvoarele pravilelor sunt: obiceiul pamantului,
bazilicalele, jurisprudenta (povetele), doctrina juridica moderna(Lucrarile lui Beccaria si Montesquieu). Nu
se stie autorul acestei pravile, unul prezumtiv fiind Enachita Vacarescu (este singurul erudit al epocii ce
cunoaste toate aceste izvoare avute in vedere, fiind cunoscator al limbii neogreaca). S-a aplicat in Tara
Romaneasca pana la 1818 cand a fost adoptata Legiuirea Caragea si in drept pana la 1865.
II. Codul Calimah se mai numeste si ,,Condica tivila" a Moldovei. In vederea elaborarii acestei pravile
domnul Scarlat Calimah a alcatuit, la 1813, 2 comisii de juristi ce au procedat la elaborarea proiectului de
pravila in 2 versiuni: a. in lb. greaca promulgata in 1817, b. in lb. romana promulgata mai tarziu, 1833.
Autorii versiunii in lb romana sunt: Cristian Flechtenmacher, Petrache Asachi, Damaschin Bojinca; iar
autorii versiunii in lb. greaca sunt: Cristian Flechtenmacher, Anania Cuzanos, Andronache Donici. 2032de
articole structurate intr-o parte introductiva cu 24 de articole si alte 3 parti: despre dritul persoanei, despre
dritul lucrurilor, in marginirile ce privesc dritul persoanei dimpreuna cu al lucrurilor. In partea introductiva
este o precizare foarte importanta: ,,Legea Tarii reprezinta dreptul comun in toate materiile". Codul contine
2 anexe cu regulile aplicabile concursului creditorilor si licitatiei. Izvoarele pravilelor sunt: Legea Tarii,
dreptul bizantin, codul civil francez de la 1804 (Codul Napoleon), codul civil austriac de la 1811.
III. Legiuirea Caragea este elaborata in 1818 si intrata in vigoare in 1819. A ramas in vigoare pana in 1865
cand a fost abrogata de codul civil roman. Autorii sunt: Atanasie Hristopol, Logofatul Nestor (mare
logofat al dreptatii si primul roman profesor de drept la scoala domneasca). Proiectul ei a fost revizuit
dupa adoptarea sa de catre stolnicii Constantin si Ionita Balaceanu. Este structurata in 6 parti: 1. despre
obraze (materia persoanelor); 2. despre lucruri (materia bunurilor); 3. despre tocmeli (contracte); 4. despre
daruri si mosteniri (acestea 4 apartinand codului civil); 5. despre vini (cod penal); 6. despre ale judecatilor
(cod de procedura). Observam ca aceasta lucrare are un caracter eterogen fiind asezate la o lalta dispozitii
de drept civil cu dispozitii de drept penal si de drept procesual.

In afara lor au fost elaborate pravile noi ce au caracterul unor legiuiri speciale:

1. sobornicescul hrisov este adoptat in 1785 din initiativa domnului Alexandru Mavrocordat prin care se reglementau relatiile
dintre mosieri si clacasi, numarul zilelor de claca si nartul (cantitatea de munca ce trebuie prestata intr-o zi de claca). A
imbracat ca forma fizionomia a 2 anaforale date de sfatul de obste al tarii: 1. in 14 august prin care se interzicea intocmirea de
acte de mestesugire de danie, vanzare sau schimb avand ca obiect acapararea pamantului tarii, insa dispozitiile ei se aplicau
doar pentru viitor, ea nefacand nicio mentiune referitoare la actele mestesugite deja intocmite; 2. din 12 septembrie se interzice
vanzarea separata a robilor tigani in vederea asigurarii unitatii familiilor acestora.
2. ,,Pontul boierescului", dat de domnul Alexandru Moruzi in 1805, prin care se reglementeaza raportul dintre boieri si taranii
clacasi.

CONTINUTUL PRAVILELOR ADOPTATE IN A 2 FAZA A REGIMULUI TURCO - FANARIOT

Proprietatea

Dreptul de proprietate evoluează în această epocă in direcţia degajării proprietăţii feudale de străvechiul drept de folosinţă al
ţăranilor, proces care a început odată cu reforma lui Constantin Mavrocordat marcând trecerea de la proprietatea divizată de tip feudal la
proprietatea absolută.Legiuirile adoptate în cea de-a 2 fază a regimului turco–fanariot prevăd că atribuţiile proprietăţii uzus, fructus şi
abusus pot fi împărtiţe între 2 persoane, una având dritul fiinţei lucrului (nuda proprietas) şi cealaltă dreptul folosului lucrului (usufruct),
sistem ce se aproprie de cel feudal, dar cele 3 atribute ale proprietăţii pot fi reunite şi asupra aceleiaşi persoane şi atunci dreptul de
proprietate este desăvârşit sau neîmpărţit adică suntem în prezenţa proprietăţii absolute. Această tendinţă se degajă şi din textele care
prevăd că raporturile dintre boieri şi clăcaşi au o bază contractuală – potrivit legii Caragea îşi au izvoarele în contractul de emfiteoză.
Aceasta înseamnă recunoaşterea indirectă a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra moşiilor lor. Potrivit acestui sistem
tranzitarea către ţăranii clăcaşi a folosinţei unei părţi din moşie prin contractele de emfiteoză încheiate cu aceştia, nu aduce atingere cu
nimic dreptului absolut de proprietate pe care îl au boierii.
Prin „Aşezământul pentru păduri şi dumbrăvi” a lui Alexandru Moruzi, dreptul absolut de proprietate al boierilor s-a extins şi
asupra pădurilor. Pe cale de consecinţă, de atunci ţăranii nu mai pot folosi gratuit pădurile pentru satisfacerea trebuinţelor proprii şi trebuie
să plătească boierilor zeciuiala, ceea ce înseamnă recunoaşterea indirectă a dreptului de proprietate al boierilor asupra acestei categorii de
terenuri.Prin interpretarea tendenţioasă a unor instituţii juridice, domnii fanarioţi şi-au propus pentru satisfacerea clientelei lor politice să
desfiinţeze dreptul străvechi de proprietate atât al tăranilor cât şi al boierilor autohtoni. Spre pildă, cu ocazia discutării şi adoptării Codului
Calimah în Sfatul de obşte al ţării, domnul fanariot Scarlat Calimah a pretins că la origine toate pământurile au aparţinut domnului, aşadar
nu poate exista proprietate privată asupra pământurilor fără hrisov de danie domnească. În consecinţă, terenurile stăpânite fără hrisov de
danie trebuie să treacă în stăpânirea domnului, în virtutea calităţii sale de titular a lui dominium eminens, însă Sfatul de obşte al Moldovei
a respins categoric pretenţiile domnului fanariot arătând că o asemenea interpretare este vinovată căci potrivit legii ţării sunt domneşti
numai terenurile pustii şi pustiite. Un alt argument a fost acela că şi dacă am admite că toate terenurile au fost la origine domneşti şi au
intrat în stăpânirea tăranilor şi boierilor, fără hrisov de danie, aceste terenuri au devenit oricum proprietatea celor în cauză prin efectul
uzucapiunii de 40 de ani care potrivit bazilicalelor se aplica şi imobilelor domneşti.

Persoanele

Clasificarea pesoanelor se face potrivit pravilelor după criteriul norocului în slobozi, robi şi sloboziţi. Ţăranii care munceau pe
moşiile boierilor se numeau ţărani clăcaşi sau locuitori. Legislaţia din materia persoanelor dă expresie interesului boierilor de a creşte
producţia agricolă pe căi extensive, printre care şi sporirea numărului zilelor de clacă. Pravilniceasca Condică prevede minim 6, maxim
12. Legiurea Caragea măreşte numărul minim la 12 şi prevede totodată un nart sporit. Tot în materia persoanelor asistăm în această epocă
la creşterea impresionantă a numărului scutelnicilor şi postslujnicilor. Au fost luate o serie de măsuri pentru stoparea acestui fenomen care
avea consecinţe extrem de negative asupra bugetului statului. În 1814 s-a stabilit în T.Rom. că în niciun judeţ nr scutelnicilor şi al
postslujnicilor nu putea fi mai mare decât nr. birnicilor.În ceea ce priveşte robii, potrivit statutului lor juridic, ei erau asimilaţi lucrurilor
însă o capacitate juridică limitată, dar numai în măsura în care aceasta era necesară pentru protejarea intereselor proprietăţii. Robii pot fi
reprezentanţi ai stăpânilor lor în raport cu alte persoane. Apar pentru prima dată în istoria dreptului român, reglementări relative la
persoane juridice. Aceste reglementări sunt cuprinse în capitole distincte şi demonstrează că dezvoltarea de producţie de tip capitalist
dusese şi la apariţia primelor societăţi comerciale. Societăţiile comerciale erau denumite tovărăşii în Pravilniceasca Condică şi în L.
Caragea şi persoane moraliceşti în Codul Calimah. C.Calimah şi L.Caragea reglementează detaliat regimul juridic al unei specii de
tovărăşii şi anume tovărăşiile negustoreşti. Astfel, există norme referitoare la constituirea capitalului social, la administrarea socială,
răspunderea asociaţiei împărţirea câştigului obţinut şi stingerea tovărăsiei.
Instituţia familiei, rudeniei şi căsătoriei

Reglementarea acestei instituţii în pravile este inspirată în mare măsură de dreptul bizantin. Se stabilise că rudenia poate fi
duhovnicească -prin botez sau de sânge. Potrivit C.Calimah, rudenia de sânge era de 3 feluri: suitoare, dreaptă linie (ascendent),
coborâtoare, dreaptă linie (descendent), lăturalnică linie (colaterală). Potrivit L.Caragea, rudenia de sânge era tot de 3 feluri: rudenie de
sus, rudenie de jos, rudenie de alături. Toate legiuirile interzic căsătoria între creştini şi necreştini precum şi cele dintre slobozi şi robi.
Potrivit C.Calimah, copiii din relaţia unei persoane libere cu un rob erau slobozi. L.Caragea admite separaţia de corp a soţilor (despărţirea
în fapt).
Cu privire la zestre, se prevede regula preţuirii bunurilor mişcătoare cu excepţia animalelor şi robilor cu efectul că în cazul
înapoierii zestrei soţul răspunde în limita valorii stabilite prin preţuirea făcută. Avem o excepţie –cazul robilor de zestre: în cazul
restituirii zestrei soţul trebuie să restituie soţiei tot atâtea suflete? cât a primit în foaia de zestre. Adulterul soţiei ducea la pierderea zestrei
care intra în proprietatea soţului , iar soţia adulterină era închisă la mănăstire. Exista o reglementare diferită în C.Calimah si
L.Caragea.Potrivit C.Calimah, dacă din căsătorie nu au rezultat copii, întreaga zestre revine soţului, iar dacă acesta nu-şi ia soţia de la
mănăstire pe o perioadă de 2 ani, ea rămâne închisă pentru toată viaţa. L.Caragea restrânge dreptul soţului pentru jumătate din zestre, soţia
nu mai poate fi închisă la mănăstire şi aplică aceeaşi obligaţie soţului.Potrivit C.Calimah, obligaţia de înzestrare revine, în ordine,
părinţilor şi bunicilor. Potrivit Pravilniceascai Condica şi L.Caragea, obligaţia de înzestrare revine fraţilor ca o consescinţă a privilegiului
masculinităţii.
Sunt reglementate pentru prima dată o serie de instituţii preluate din cele mai noi instituţii europene: tutela (epitropie ), curatela
(curatoria -pentru administrarea bunurilor copiilor minori, respectiv orfani). Scarlat Calimah înfiinţează judecătorii epitropiceşti la
episcopia din Roman si Huşi, precum şi o comisie epitropicească pe lângă mitropolia de la Iaşi. Codurile reglementează şi instiuţia
adopţiei (înfiala).Tot pe principii moderne este aşezată şi răspunderea civilă şi penală la baza căreia se afla criteriul răspunderii persoanei.
În acest sens, Prav.Condica prevede că soţia nu răspunde pentru datoria şi activitatea comercială a soţului său şi nici pentru faptele penale
ale acestuia. Părinţii nu răspund pentru activitatea comercială şi infracţiunile copiilor lor care nu mai sunt nevârstnici şi deci nu se mai află
în grija lor.

Materia succesiunilor

Moştenirea putea fi deferită ab intestat sau potrivit testamentului lăsată de defunct dacă acesta este valabil întocmit şi îşi produce
efectele. În materia moştenirii legale au vocaţie cele 3 categorii de rude de sânge până la gradul 8, precum şi soţia supravieţuitoare. Dacă
soţul supravieţuitor vine în concurs cu copiii, el dobândeşte o parte virilă cât a unui copil, dar nu în proprietate, ci în usufruct, iar dacă
vine în concurs cu celelalte rude sau cu copiii defunctului dintr-o căsătorie anterioară, soţul supravieţuitor dobândeşte o cotă indiviză în
proprietate, cuprinsă între 1/6 şi 1/3 din moştenire.În lipsa altor rude soţul supravieţuitor dobândeşte întreaga moştenire, dacă nu există
succesori se declară vacantă fiind culeasă de către stat. Bunurile robului decedat fără moştenire revin stăpânului acestuia.
Toate legiuirile adoptate consacra rezerva succesorală pe care o denumeşte Partea Legitimă precum şi moştenirea destinată
sufletului adică treimea din mostenire destinată cheltuielilor de înmormântare şi de omenie a defunctului. Între legiuirile din Ţara
Românească şi Moldova avem o serie de deosobiri Codul Calimah – se deschide succesiunea şi-n cazul declarării morţii civile a persoanei
pe care o declară moarte politicească. Toate legiurile prevăd că fetele înzestrate nu pot cere SINISFORA echivalentul lui “COLLATIO
DOTIS’’ raportul bunurilor dotale pentru a veni la moştenire, nici nu pot fi obligate la aceasta. Potrivit Codului Calimah copiii naturali au
dreptul de moştenire dar vin în concurs cu cei legitimi în timp ce Legiuirea Caragea consacra vocaţia succesorală a copiilor naturali doar
la moştenirea mamei.Exheredarea se putea realiza doar pentru motive determinate precum: necinstirea, acuzarea pe nedrept prin actiuni
penale, neîngrijirea în caz de boală, motive enumerate de legiuirea Caragea sau vătămarea reputaţiei familiei prin comportament imoral,
nerespectarea dreptei credinţe motive prezentate de Codul Calimah. Moştenirea testamentară atunci când defunctul a lasat un testament
care îşi produce efectele adică nu este caduc. Testamentul se putea întocmi în forma scrisă DIATĂ sau în forma orală a 5 martori aceştia
putând consemna în scris cele declarate de testator. Nu puteau fi admişi ca martori conform codului Calimah: femeile, robii, desfrânţii.

Materia obligatiilor

Spre deosebire de pravilele anterioare legii Caragea, aceasta prevede multe din principiile de baza ale contractului, iar Codul
Calimah dezvoltă o adevărată teorie generală a contractului consacrând drept izvor legea, tocmeala (contractul), vătămarea pricinuită
cuiva (delictul civil). Tocmelile ca izvor: Scrise, Nescrise. după Codul Calimah, după efectele pe care le produc în: Unilaterale, Bilaterale.
Condiţile de validitate ale contractului sunt: a) capacitatea, b) consimţământul, c) obiectul, d) cauza.
a. Capacitatea - denumită vrednicia persoanei este reglementată în amănunt în codul Calimah care afirma principiul conform
căruia tot omul se socoteşte vrednic de a-şi câştiga DRIDUL după rânduielile hotărâte de către legi. Aceste rânduieli îngradeau
semnificativ capacitatea potrivit discriminărilor de tip feudal atât în ce priveşte drepturile politice cât şi pentru diferitele
operaţii juridice intervenite între particulari. Erau consideraţi nevrednici cei care erau condamnaţi pentru săvârşirea unei
infractiuni grave pe tot timpul executării pedepsei. În acest caz i se aplica o pedeapsa complimentară alăturată celei principale.
b. Potrivit Legii Caragea consimţământul trebuia să fie lipsit de silă şi de vicleşug
c. Conform Codului Calimah obiectul contractului trebuia să fie în comerţ (în circuitul juridic civil).
d. În ceea ce priveşte cauza, legiuirea Caragea după modelul Codului lui Napoleon reproduce “principiul cauzei licite’’ potrivit
căruia tocmeala împotriva Pravilelor şi a năravurilor celor bune nu se întocmeşte.

Izvoarele obligatiilor: În privinţa contractelor, în timp ce Pravilniceasca Condica conţine dispoziţii relative la contractul de
împrumut, Codul Calimah şi legiuirea Caragea contine dispozitii relative la alte numeroase alte contracte precum: vânzarea, donaţia,
schimbul, emfiteozul, comodatul, mandatul, chezăşia (garanţia personala), zălogul (garantie reala), anticreza. Vânzarea este amănunţit
reglementată în Codul Calimah şi corespunde nivelului de dezvoltare ajunseseră relaţiile marfă-bani. Dpdv al formei vânzării se putea face
în scris fără cerinţe ad validitatem totuşi de legiuirea Caragea nu se putea face în formă orală pentru vânzarea imobilelor. Erau introduse
anumite incapacităţi de înstrăinare (eg. egumenii nu puteau vinde averile mănăstireşti sau incapacităţi de dobândire, străinii necreştini nu
aveau dreptul să cumpere moşi), acestea fiind în codul Calimah. În cazul vânzării moşiilor şi robilor era necesar respectarea dreptului de
protimis. Era reglementată totodata anularea vânzării denumită Stricarea vânzării pt leziune, atunci când preţul este inferior jumătăţii
valorii de circulatie a imobilului. Cumpărătorul nu dorea să completeze preţul până la această valoare. În privinţă donatiei este regl. în
mod asemănător în codul Calimah şi legiuirea Caragea fiind prevăzute cauzele de revocare a donatiilor şi anume atentat asupra
donatorului precum şi vătămarea lui, la trup, la cinste sau la avere. Sub influenţa dreptului Bizantin sunt reglementate darurile de logodnă,
darurile de dinaintea nunţii precum şi cele de a două zi după nuntă.
În materia contractului de împrumut, Pravilniceasca Condica reglementează în amănunt contractul, obligativitatea înscrisului,
menţiunile pe care contractul trebuie să le conţină precum şi necesitatea prezenţei a cel puţin 3 martori pentru a se evita tăgăduirea
ulterioară a înscrisului de către debitor. În caz de neplată la scadenţă creditorul se adresează instanţei de judecate ce stabilea vânzarea
bunului zălogit la mezat (la licitaţie publică) creditorul urmând a se îndestula (a-şi satisface creanţă) din preţul obţinut. Legiuirea Caragea
preia din Codul lui Napoleon un început nou conceptul de cambie, poliţă sau carte de împrumut pt poliţă neonorată la termen se plătea o
dobândă dublă de asemenea legiuirile admiteau şi împrumutul cu dobândă stabilită la 10% pe an precum şi interzicerea anatocismului
(dobândă la dobândă) şi a cametei. Aceste reglementări nu au frânat fenomenul acordarii de împrumuturi cu dobânzi cămătăreşti ba mai
mult s-a încetăţenit această practică. Arendarea moşiilor este şi ea foarte amănunţit reglementată că şi chiriile la imobilele cu destinaţia de
locuinţa. Acestea fiind varietăţi ale lui “Locatio rei’’ una din formele contractului de locaţiune. Ambele legiuiri prevăd Dr. de Protiris al
copărtaşilor atunci când se arendează sau se închiriază un bun stăpânit în indiviziune. Sunt regl. în amănunt obligaţiile clacasilor faţă de
moşie, dijmele, zilele de lucru, de clacă, interdicţia de a defrişa şi de a clădi pe moşie fără acordul stăpânului prezentant totodată şi vechile
monopoluri ale boierilor pe domeniile lor. Gospodăriile şi terenurile care au aparţinut clacaşului fugit de pe moşie sau decedat fără
moştenire legală revin stăpânului prin efectul legii.

Dreptul penal

În această materie infracţiunile sunt denumite “vini’’ pot fi mari sau mici. Conceptul de infracţiune nu este încă desprins de
persoană faptuitorului. Prin numeroase dispoziţii se încearcă a se pune capăt abuzurilor slujbaşilor domneşti cu precădere Pravilniceasca
Condica incrimieaza abuzurile de putere, ale ispravinicilor faţă de localnici judeţului. O altă categorie de infracţiuni cea legată de noul
sistem probator în justiţie. Fiind pedepsite în acest sens plastografierea falsificarea de acte cu agravantă situaţie în care actul este
oficial(un înscris domnesc).Pedepsită de asemenea mărturia mincinoasă, martorii mincinoşi fiind înscrişi într-o condică a siretilor (început
de cazier judiciar). Este incriminată fapta mufluzilor (mincinoşi) cei care în mod fraudulos pretind că sunt în încetare de plăţi (în faliment)
faţă de creditorii lor pt a se sustrage de la plată datoriei faţă de aceştia numit bancruta frauduloasa. Accentuează răspunderea persoanelor
pe planul acestor dispoziţii penale şi civile şi de asemenea este sancţionat pe planul penal cât şi pe cel civil nerspectarea dispoziţiilor
referitoare la dreptul de protiris.Ca element retrograd menţiunea pedepselor fizice precum şi păstrarea de către judecători a unei
posibilităţi de apreciere atunci când pravila foloseşte sintagmele ca să se pedepsească grav. Se realizează un progres în direcţia dozarii
pedepsei făcându-se distincţie în cadrul legiuirii Caragea între omorul cugetat şi cel necugetat.

Dreptul procesual

Instanţele se constituie ca organisme colegiale organizate şi specializate în cadrul unui sistem conform condicii Pravilnicesti.
Astfel sistemul instanţelor e format din:

1. Judecatoria dupa judete (compusă dintr-un judecător,un logofăt-pt ţinerea condicilor echivalente pt grefier, slujitori pt
treburile mai mărunte). Ca element retrograd, ispravnicii judeţelor păstrau dreptul de a judeca, fie singuri fie împreună cu
judecătorii.

2. Departamenturile: a. la Bucureşti 2: unul cu 7 şi unul cu 8; b. la Craiova funcţiona o judecătorie formată din 4boieri; c. la
Iaşi, în materie civilă, departamentul al II-lea pt pricinile civile mai mărunte, Divan Judecătoresc format din boieri pt
pricinile civile mai mari.
În materie penală, în Ţara Românească: a. la Bucureşti – Departamentul Vinovaţilor denumit ,,Criminalion’’;
b. in Craiova instanţă compusă din 3 boieri; c. la Iaşi avem Departamentul Afacerilor Criminale.

Pentru procesele având elemente de extraneitate, avem în Ţara Românescă – Departamentul Strainelo Pricini, iar în
Moldova, Departamentul Treburilor Străine.

Pentru infracţiuni cu caracter poliţienesc contravenţii la Bucureşti s-au înfiinţat Spataria si Agia [Spataria pt zonele
periferice ale capitalei (mahalalele), Agia, zonă centrală a oraşului]

3. Departamentul velitilor boieri. Divanul Olteniei de la Craiova –acesta funcţionează ca prima instanţă pt pricinile dintre
boieri şi instanţă de apel (rol de control judiciar)pt hotărârile pronunţate de celelalte departamente.

4. Divanul Domnesc. Instanţă supremă, prezidată de domn în afară organizării unui sistem relativ modern de instanţă.
Pravilele adoptate în cea de-a două fază a regimului turco fanariot au marcat şi alte progrese în domeniul dreptului procesual:

a. introducerea condicilor de judecata


b. obligativitatea redactarii hotararilor judecatoresti si motivarilor cu aratarea capului de pravila (a temeiului juridic)
c. sistemul reprezentarii in justitie prin mandatar sau prin avocat
d. se introduce obligativitatea publicităţii actelor translative de proprietate având ca obiect imobilele
e. se introduce condica siretilor
f. se introduce sistemul recuzării judecatorilor
g. se introduce termenul de prescripţie a acţiunilor precum şi termenul de exprimare a acţiunilor succesorale
h. sunt legiferate şi o serie de proceduri speciale cea a falimentului şi arbitrala, se introduce înscrisurile speciale,
CAMBIILE denumite poliţe şi procedura subsecvenţă acestora denumită procedura CAMBIALA.