UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

Panciuc Diana Geanina

 Anul II, Grupa A4

CUPRINS

TERITORIUL DE STAT............................................................................................................3
Noţiune....................................................................................................................................3
Natura juridică a teritoriului de stat........................................................................................3
Componenţa teritoriului de stat...............................................................................................3
DREPTUL MĂRII......................................................................................................................4
III.ZONE MARITIME ASUPRA CĂRORA STATELE AU DREPTURI SUVERANE.........5
IV.PLATOUL CONTINENTAL................................................................................................5
V. ÎNCHEIERE...........................................................................................................................9
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................10

2
TERITORIUL DE STAT

Noţiune
Alături de populaţie, teritoriul constituie un element esenţial al organizării politico-
statale a oricărei comunităţi umane. Teritoriul de stat este aria geografică formată din
suprafeţe terestre, acvatice, marine, subsol şi coloana de aer aflată deasupra acestora1. El
constituie premisa materială a existenţei unei ţări. Teritoriul unui stat, cu toate elementele sale
constitutive, se află sub autoritatea exclusivă a acelui stat. Această autoritate este denumită
suveranitate totală teritorială, fiind elementul central al suveranităţii de stat2. Fiecărui stat îi
este recunoscut, prin principiile şi normele dreptului internaţional contemporan, independenţa
şi suveranitatea, inviolabilitatea teritoriului şi frontierelor sale.

Natura juridică a teritoriului de stat

Suveranitatea teritorială sintetizează şi exprimă în acelaşi timp natura juridică a
teritoriului de stat. El se constituie, aşadar, din punct de vedere juridic, ca fiind aria
geografică, spaţiul locuit de o comunitate umană organizată în stat – popor, naţiune – asupra
căruia aceasta îşi exercită drepturile sale suverane şi în interiorul căruia îşi hotărăşte singură
soarta potrivit nazuinţelor şi intereselor sale. Teritoriul constituie spaţiul în care statul îşi
exercită puterea sa suverană, el este în acelaşi timp obiect al suveranităţii permanente asupra
bogaţiilor naturale3.

Componenţa teritoriului de stat

Acesta este alcătuit din sol, subsol, ape, precum şi spaţiul aerian de deasupra solului şi
apelor. În afară de acestea teritoriul statelor învecinate cu Arctica include şi sectoarele polare
ale acestui continent.
Partea terestră este alcătuită din uscatul aflat sub suveranitatea unui stat, indiferent
unde este situată geografic. Pot fi, deci, mai multe părţi de teritoriu separate între ele, dar care
se află sub suveranitatea aceluiaşi stat. Există şi părţi ale teritoriului unui stat enclavate în
teritoriul altui stat, numite enclave (Campione, teritoriu italian, în Elveţia; Bearle-Hertog,
teritoriu belgian în Olanda). În baza unui acord între cele două state se asigură comunicarea
cu teritoriul statului enclavat.
1
Constantin Andronovici, Drept internaţional public, Ed. Graphix, Iaşi, 1993, pg. 197;
2
Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pg. 144;
3
Constantin Andronovici, op. cit., pg. 200;

3
 Tot din partea terestră face parte şi subsolul, statul având totalitatea drepturilor de
explorare şi exploatare în orice fel a bogaţiilor subsolului; nu sunt stabilite limite de
adâncime.
Teritoriul acvatic este format din apele interioare şi marea teritorială. Apele interioare
pot fi maritime şi nemaritime. Cele nemaritime sunt apele râurilor, fluviilor, lacurilor, unele
canale etc., iar cele maritime sunt apele mărilor interioare, ale golfurilor şi băilor. Mai sunt
considerate ape interioare, apele maritime cuprinse între linia de bază a mării teritoriale şi
ţărm (atunci când acestea nu coincid). Marea teritorială este acea fâşie din apele mărilor sau
oceanelor de-a lungul ţărmului statului riveran, a cărei lăţime este stabilită prin act unilateral
al acestuia, fiind delimitată de o linie de bază şi una exterioară.
În sfârşit, din teritoriul acvatic mai poate fi considerat ca făcând parte platoul
continental, adică prelungirea submarină a teritoriului de terestru, sol şi subsol, până la o
anumită distanţă de la linia de bază a mării teritoriale. Statul riveran are asupra platoului
continental o serie de drepturi decurgând din suveranitatea sa exclusivă asupra acestei arii cu
recunoaşterea, în acelaşi timp, a unor drepturi pentru celelalte state în ceea ce priveşte libera
navigaţie în apele şi spaţiul aerian aflat deasupra sa.
Teritoriul aerian este format din coloana de aer aflată deasupra teritoriului terestru şi
acvatic, delimitată de frontierele terestre, fluviale şi maritime, până la limita inferioară a
spaţiului cosmic4.

DREPTUL MĂRII
Dreptul internaţional al mării face parte din dreptul internaţional public. El este format
din ansamblul normelor de drept internaţional (convenţionale şi cutumiare), care
reglementează regimul juridic al spaţiilor maritime, raporturile de colaborare dintre state în
folosirea acestor spaţii şi a resurselor lor. Din dreptul mării nu fac parte doar reglementările
de drept internaţional public, ci şi unele norme de drept intern ale statelor, referitoare la
drepturile lor suverane exercitate în anumite spaţii maritime (de exemplu: în zona contiguă
sau platoul continental), precum şi celelalte reglementări interne privind activitatea maritimă a
statelor.
În Europa, primele reglementări de drept al mării au apărut în secolul al XVII-lea. Ele
aveau un caracter regional şi erau de natură cutumiară. În afirmarea regulilor de drept al mării,

4
Ibidem, pp. 201-202;

4
a avut un rol important doctrina de drept internaţional. Un exemplu îl constituie cartea lui
Hugo Grotius, „Mare liberum”.
Codificarea oficială a dreptului mării s-a făcut în cadrul unor conferinţe internaţionale.
În anul 1930 s-a ţinut Conferinţa de la Haga, care s-a preocupat de această codificare, fără să
obţină rezultate. După cel de-al doilea război mondial, au avut loc trei conferinţe
internaţionale pentru codificarea dreptului mării. Primele două s-au ţinut la Geneva, în anii
1958 şi 1960. Cea de-a treia conferinţă de codificare a dreptului mării, sub egida O.N.U., s-a
ţinut între anii 1973-1982.
Conferinţa de la Geneva, din anul 1958, a adoptat patru convenţii internaţionale de
codificare a dreptului mării, fiind în vigoare şi în prezent: „Convenţia privind marea
teritorială şi zona contiguă”, „Convenţia cu privire la platoul continental”, „Convenţia
privind marea liberă” şi „Convenţia cu privire la pescuit şi protejarea resurselor vii ale
mării”.
Conferinţa a treia s-a încheiat prin adoptarea „Convenţiei Naţiunilor Unite asupra
dreptului mării”, de la Montego-Bay (Jamaica), la 10 decembrie 1982. Această convenţie
constituie un adevărat „Cod al mării”, având 320 de articole şi 9 anexe (cu numeroase
articole)5.

III.ZONE MARITIME ASUPRA CĂRORA STATELE AU

DREPTURI SUVERANE
Dreptul internaţional contemporan recunoaşte statelor riverane exercitarea, în anumite
condiţii, de drepturi suverane asupra unor zone maritime aflate dincolo de marea teritorială şi
în prelungirea acesteia. Existenţa şi consacrarea acestor zone sunt făcute prin Convenţiile de
la Geneva din 1958 referitoare la marea teritorială şi zona contiguă, respectiv platoul
continental, precum şi prin Convenţia din 1982 asupra dreptului mării6.
Aceste zone maritime limitrofe cu regim special sunt următoarele: zona contiguă,
platoul continental, zonele economice exclusive şi zonele maritime din afara jurisdicţiei
statelor (marea liberă).

IV.PLATOUL CONTINENTAL

5
Marţian Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servo-Sat, Cluj-Napoca, 1997, pp. 264-266;
6
Constantin Andronovici, op. cit., pg. 215;

5
 Definiţii. Problema realizării unor reglementări juridice internaţionale asupra
platoului continental s-a ivit imediat după cel de-al doilea Război Mondial, când o serie de
state, îndeosebi de pe continentul american (S.U.A, Peru, Argentina, Chile ş.a.) şi-au extins
prin acte unilaterale suveranitatea asupra acestor zone7. Consacrarea juridică a platoului
continental s-a impus atunci când perfecţionarea mijoacelor tehnice de exploatare a resurselor
submarine (floră şi faună, zăcăminte de ţiţei şi gaze sau metalifere etc.) a trezit interesul
pentru valorificarea de către statele dezvoltate tehnologic, a unor asemenea resurse8.
Convenţia de la Geneva cu privire la platoul continental, din 1958, defineşte platoul
continental ca fiind: „fundul mării şi subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar
situate dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de 200m, sau dincolo de această
limită, până la punctul unde adâncimea apelor de deasupra permit exploatarea resurselor
naturale ale acestor regiuni9.” O definiţie mai recentă a platoului continental este cea din
Convenţia asupra dreptului mării din 1982, care, repetând, în general, definiţia Convenţiei de
la Geneva, din 1958, aduce ca element nou stabilirea întinderii platoului continental nu pe
baza unui criteriu vertical (înălţimei coloanei de apă de deasupra lui), ci un criteriu orizontal,
precizând că el se poate întinde până la limita externă a marginii continentale, sau până la 200
mile marine, de la linia de bază a mării teritoriale10. Totuşi, ca o excepţie, Convenţia permite
ca pe o dorsală marină, limita exterioară a platoului continental să fie stabilită până la cel mult
350 mile marine.
Cele două definiţii au ca elemente comune şi esenţiale următoarele: a) platoul
continental este solul şi subsolul marin, aflat dincolo de linia exterioară a mării teritoriale, dar
adiacent acestuia. Instituţia platoului continental nu cuprinde şi apa mării de deasupra lui,
regimul acesteia nu este influenţat de cel al platoului continental; b) platoul continental este
limitat în întinderea sa spre largul mării; c) statul riveran exercită numai anumite drepturi
suverane asupra platoului său continental, în vederea exploatării şi explorării resurselor
naturale ale acestuia11. Convenţia de la Geneva, din 1958, arată că prin „resursele naturale”
ale platoului continental se înţeleg: resursele minerale şi alte resurse fără viaţă de pe solul şi
din subsolul marin şi organismele vii, care sunt sedentare pe solul sau în subsolul marin al
platoului continental12.

7
Ibidem, pg. 215;
8
Vasile Creţu, Drept internaţional public, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, pg. 167;
9
Convenţia privind platoul continental, Geneva, 1958, art. 1;
10
Marţian Niciu, Drept internaţional public, vol. II, ediţia a IIa, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1996, pg. 86;
11
Marţian Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servo-Sat, Cluj-Napoca, 1997, pg. 267;
12
Convenţia privind platoul continental, Geneva, 1958, art. 2, pct. 4;

6
 Dacă în cele de mai sus am prezentat platoul continental din punct de vedere juridic,
este firesc să amintesc şi faptul că, din punct de vedere geologic, el reprezintă acea prelungire
naturală a ţărmului care coboară în pantă uşoară sub apele mării până la marginea
continentală, unde marea nu atinge de regulă adâncimi mai mari de 150-200 metri, după care
începe taluzul continental abrupt13. În situaţia în care taluzul continental se întinde pe distanţe
foarte mari, de mai multe sute de kilometri, Convenţia asupra dreptului mării stabileşte că
platoul continental nu poate depăşi 350 de mile de la linia de bază sau 100 de mile dincolo de
punctul în care adâncimea apei atinge 2500m14.

Delimitare. Aşa cum am arătat mai sus, regula generală pentru delimitarea platoului
continental o reprezintă distanţa de 200 mile marine15. Convenţia de la Geneva din 1958,
stabileşte că delimitarea platourilor continentale între statele aflate faţă în faţă se va face prin
linia mediană, calculată de la linia de bază a mărilor lor teritoriale (art. 6, pct. 1). În cazul
statelor limitrofe, delimitarea se face prin acord între state, sau aplicând regula distanţei
egale (art. 6, pct.2). Convenţia din 1982 stabileşte regula generală că delimitarea platourilor
continentale ale statelor să se facă pe bază de acorduri încheiate (art. 83, pct.1). Ea mai
prevede că diferendele care se pot ivi între state, cu privire la delimitarea platourilor lor
continentale să fie soluţionate, fie prin procedurile stabilite de Convenţie, în partea a XV-a, fie
de către „Comisia pentru delimitarea platoului continental” (Anexa a II-a a Convenţiei)16.
După cum se poate observa, dispoziţiile Convenţiei din 1982 urmăresc să realizeze un
beneficiu aproximativ egal pentru toate statele în exploatarea resurselor naturale ale platoului
lor continental; ţările care au avantajul natural al unui platou continental mai întins şi implicit
cel al exploatării resurselor acestuia, sunt obligate să restabilească oarecum echitatea,
egalitatea din acest punct de vedere vis-a-vis de ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale.
Platoul continental reprezintă o sursă importantă mai cu seamă în ce priveşte ţiţeiul şi gazele
naturale; unele state ( Anglia, Norvegia etc.), prin exploatarea acestei zone, şi-au rezolvat nu
numai necesităţile de consum intern, dar au devenit treptat importanţi exportatori17.
Probleme mai deosebite în legătură cu delimitarea platoului continental se ridică în
cazul existenţei unor insule. Insulele situate în apropierea litoralului fac parte din teritoriul de
stat şi în astfel de situaţii delimitarea în exterior a platoului continental se face de la linia de
13
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public – sinteze pentru examen, ediţia a Va revizuită şi
adăugită, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2009, pg.259;
14
Vasile Creţu, op. cit., pg. 167;
15
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit., pg. 260;
16
Marţian Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servo-Sat, Cluj-Napoca, 1997, pg. 268;
17
Constantin Andronovici, op. cit., pg. 216;

7
bază trasată de-a lungul litoralului. În acest fel s-a procedat în acordurile dintre Iugosavia şi
Italia (1968) privind insulele adiacente coastei Iugoslaviei; U.R.S.S. şi Finlanda (1957) în
legătură cu insulele din Golful Finic18.
În legătură cu aceste aspecte, Convenţia din 1982 asupra dreptului mării distinge între
insule locuite şi nelocuite. Insulele nelocuite şi stâncile nu au o viaţă economică proprie şi, ca
urmare, nu pot avea platou continental. Insulele locuite crează dificultăţi în delimitarea
platoului continental, în cazul în care sunt limitrofe sau faţă în faţă cu litoralul altor state19.

Drepturi ale statului riveran. În platoul continental, statul riveran exercită

drepturile sale suverane în scopul explorării şi exploatării resurselor sale naturale. Resursele
vizate sunt cele minerale şi alte resurse nebiologice de pe fundul mării şi subsolul acesteia, ca
şi organismele vii care aparţin speciilor sedentare ( în contact constant cu fundul mării şi
subsolul acesteia ). Important de reţinut este faptul că el exercită numai anumite drepturi
suverane asupra platoului continental, acesta fiind doar o prelungire naturală a teritoriului său
şi nu teritoriul aflat sub suveranitatea sa20.
Statul riveran are asupra resurselor platoului continental drepturi suverane exclusive;
dacă el nu exploatează şi nu explorează resursele platoului său, nimeni nu poate face acest
lucru fără consimţământul său expres21. Mai mult, drepturile statului riveran nu depind de
ocupaţia acestuia, efectivă sau fictivă, şi nici de vreo declaraţie expresă ( Convenţia de la
Geneva, din 1958, art. 2, pct. 3).
Concret vorbind, statul riveran are dreptul de a construi şi de a pune în funcţiune, pe
platoul continental, instalaţii, cabluri, conducte submarine şi alte dispozitive necesare
exploatării bogăţiilor sale. Aceste instalaţii nu au regim de insule 22. Exercitarea acestui drept
al statului riveran nu schimbă regimul juridic al apelor de deasupra platoului continental şi
nici al spaţiului de deasupra lor (Convenţia de la Geneva, din 1958, art. 3; Convenţia din
1982, art. 78, pct. 1), ceea ce înseamnă că drepturile şi libertăţile recunoscute altor state în
aceste spaţii nu vor fi limitate. Toate statele au dreptul de a instala şi întreţine cabluri şi
conducte petrolifere în platoul continental al statului riveran, traseul lor fiind stabilit cu
acordul acestuia, fără ca prin aceasta să fie afectate interesele similare ale altor state sau să
polueze apele mării. Celelalte state au de asemenea posibilitatea de a efectua activităţi de
18
D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, Drept internaţional public, ediţie revizuită şi adăugită,Casa de editură şi
presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1994, pg. 193;
19
Aurora Ciucă, Drept internaţional public, Ed. „Cugetarea”, Iaşi, 2000, pg. 157;
20
Ibidem, pg. 156;
21
Ion Diaconu, Manual de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
22
Marţian Niciu, op. cit., pg. 267;

8
cercetare în platoul continental al statului riveran, dar numai cu aprobarea acestuia şi în
condiţiile precis stipulate în acordurile încheiate în acest scop. În ceea ce priveşte însă
exploatarea şi explorarea, statul riveran are un drept exclusiv de a aproba şi reglementa
forajele, indiferent de scopul acestora23.
Statul riveran are, de asemenea, dreptul exclusiv de a construi şi de a autoriza şi
reglementa construirea, exploatarea şi uitlizarea de insule artificiale, instalaţii şi dispozitive în
scopuri economice. El are jurisdicţia exclusivă asupra acestora, inclusiv în materie de
reglementări vamale, fiscale, sanitare, de securitate şi de imigrare. Aceste construcţii nu
beneficiază de propria lor mare teritorială, dar statul riveran poate stabili în jurul lor zone de
securitate pe o distanţă de cel mult 500m, pe care trebuie să le comunice celorlalte state24.
O altă obligaţie a statului riveran este aceea de a amplasa instalţiile pentru exploatarea
platoului continental astfel ca ele să nu stingherească navigaţia maritimă în apele de deasupra
platoului sau să se aducă atingeri grave resurselor biologice ale mării. De asemenea,
exploatarea platoului continental nu trebuie să aibă ca efect împiedicarea libertăţii de
navigaţie, de pescuit, a cercetărilor oceanografice şi a conservării resurselor biologice ale
mării de deasupra platoului, pentru toate statele25.
Conform art. 82 din Convenţia din 1982, statul riveran va plăti contribuţii în bani sau
în natură pentru exploatarea resurselor nebiologice ale platoului continental dincolo de 200
de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.
Aceste contribuţii se vor plăti anual, pentru totalitatea producţiei dintr-un loc de exploatare
dat, după primii 5 ani de exploatare din acel loc. În cel de-al şaselea an, procentul contribuţiei
va fi de 1% din valoarea sau din volumul producţiei din locul de exploatare. Acest procent se
va mări apoi cu 1% în fiecare an, până la cel de-al doisprezecelea an, rămânând la 7% după
această dată. Producţia nu cuprinde resursele utilizate în legătură cu exploatarea26.

V. ÎNCHEIERE
Aşa cum am mai precizat, dispoziţii referitoare la platoul continental au început să
apară după al doilea Război Mondial, când unele state, mai ales de pe continentul american,
şi-au extins, prin acte unilaterale, suveranitatea asupra acestor zone; însă consacrarea juridică
23
Constantin Andronovici, op. cit., pg. 217;
24
Marţian Niciu, op. cit., pg. 268;
25
Convenţia cu privire la platoul continental, Geneva, 1958, art. 5, pct.1;
26
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, Montego-Bay, 1982, art. 82.

9
a platoului continental s-a impus atunci când perfecţionarea mijoacelor tehnice de exploatare
a resurselor submarine a trezit interesul pentru valorificarea de către statele dezvoltate
tehnologic, a unor asemenea resurse.
Începând cu anul 1958, când are loc prima Conferinţă (la Geneva) la care se dezbate
problema platourilor continentale (şi nu numai), urmând apoi adoptarea Convenţiei Naţiunilor
Unite asupra dreptului mării, din anul 1982 de la Montego-Bay, Jamaica, statele capătă o
serie de drepturi suverane exclusive (drepturi pe care le-am expus şi le-am dezvoltat mai sus,
în Capitolul IV al prezentului referat) asupra acestei zone.
În concluzie trebuie reţinut faptul că statele au prezentat şi prezintă un deosebit interes
pentru zona platoului continental, deoarece acesta reprezintă o sursă importantă de resurse
naturale ( ţiţei, minerale – aur, platină şi uneori, chiar diamante, gaze naturale etc.). Prin
exploatarea acestor resurse, statele îşi satisfac necesităţile de consum intern şi de asemenea,
pot deveni treptat importanţi exportatori (exemplul Angliei, al Norvegiei etc.), având astfel o
economie înfloritoare.

BIBLIOGRAFIE

1. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public – sinteze pentru examen, ediţia
a Va revizuită şi adăugită, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2009;

10
2. Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002;
3. Aurora Ciucă, Drept internaţional public, Ed. „Cugetarea”, Iaşi, 2000;
4. Constantin Andronovici, Drept internaţional public, Ed. Graphix, Iaşi, 1993;
5. D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, Drept internaţional public, ediţie revizuită şi adăugită,
Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1994;
6. Ion Diaconu, Manual de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
7. Marţian Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servo-Sat, Cluj-Napoca, 1997;
8. Marţian Niciu, Drept internaţional public, vol. II, ediţia a IIa, Ed. Fundaţiei „Chemarea”,
Iaşi, 1996;
9. Vasile Creţu, Drept internaţional public, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2008;
10. Convenţia privind platoul continental, Geneva, 1958;
11. Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, Montego-Bay, 1982;
12.http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale.

11