FENOMENE DE INTERFAŢĂ

FENOMEN DE TRANSPORT PRIN DIFERITE TIPURI DE MEMBRANE

Fenomene de interfaţă

Datorită forţelor intermoleculare diferite există fenomene ce se manifestă la

suprafaţa de separare dintre două faze de numesc fenomene de interfaţă. Fenomenele
interfaciale devin importante cu cât suprafaţa de separare este mai mare. Suprafaţa de
separare dintre faze e uriaşă în sistemele coloidale. Un corp de volum dat sporeşte în
suprafaţă atunci când e divizat în mai multe părţi.
Raportul suprafaţă/volum(S/V)creşte cu cât forma unui corp e mai îndepărtată de cea
sferică.
Sistemele vii implică fenomene de suprafaţă multiple şi complexe, dispunând de
suprafeţe de separare dintre faze imense. Există următoarele interfeţe, în funcţie de
fazele în contact:
 solid – gaz
 lichid – solid
 lichid – lichid
 lichid – gaz

TENSIUNEA SUPERFICIALĂ

Forţe de tensiune superficială apar la suprafaţa libera a unui lichid datorită

faptului ca forţele de atracţie dintre moleculele lichidului şi ale gazului de deasupra
sunt mai mici decât forţele de atracţie dintre moleculele de lichid. Forţele
intermoleculare scad cu distanţa.
În masa de lichid o moleculă e inconjurată din toate parţile de alte molecule de
lichid. Se obţine o simetrie sferică datorită numărului mare de molecule şi de
distribuţia lor haotică, dar rezultanta forţelor de atracţie e nulă.
O molecula ce se gaseţte în apropierea suprafeţei libere, la o distanţă mai mica
decât raza de acţiune moleculară, este atrasă numai spre interiorul masei de lichid de
moleculele de lichid, iar spre exterior fiind atrasă de moleculele de gaz cu o forţă mai
mică. Se anulează reciproc componentele paralele cu suprafaţa lichidului, datorită
unei simetrii circulare, obţinându-se o rezultantă normală la suprafaţa liberă ( forţa de
tensiune superficială ).
Forţa de tensiunea superficială e normală la contur şi tangentă la suprafaţa
peliculei în cazul unor pelicule şi corpuri bidimensionale.
Pentru biologie şi medicină , cunoaşterea forţelor de tensiune superficială e
importantă deoarece ele sunt implicate în formarea de menisc, fenomenele capilare,
curgerea sub formă de picături, etc.
Suprafaţa liberă a unui lichid tinde spre o arie cât mai mică. Stratul superficial are
tendinţa de a-şi micşora suprafaţa şi se comportă ca o membrană elastică şi tensionată.
Dar tensiunea este aceeaşi în orice punct în stratul superficial spre deosebire de o
membrană elastică propriu – zisă.
În stratul superficial se petrec comprimări, iar datorită comprimărilor suprafaţa
lichidului se comportă ca un corp rigid, la impactul cu alte corpuri. Pentru a mări
suprafaţa liberă ( S ), a unui lichid, trebuie efectuat un lucru mecanic ( dL ),
proporţional cu marimea ( dS ) a suprafeţei.

dL = σ ⋅ dS

1
 Se numeşte coeficient de tensiune superficială factorul de proporţionalitate σ
şi depinde de natura lichidului şi a gazului cu care e în contact. În cazul unei pelicule
relaţia se reduce la:
dF = σ ⋅ dx
în care dF e forţa necesară pentru a mări lungimea contactului cu dx.
Unitatea de măsură a coeficientului de tensiune superficială rezultă :

[σ] = N
m
Forţele intermoleculare din lichid scad datorită măririi agitaţiei termice, iar
valoarea coeficientului de tensiune superficială scade cu creşterea temperaturii.
Apa, solventul general în organismele vii, este unul din lichidele cu cel mai
mare coeficient de tensiune superficială, ceea ce are o deosebită importanţă într-o
serie de procese biologice
Cele care efectuează lucrul mecanic sunt forţele superficiale, la o micşorare a
suprafeţei libere. Stratul superficial posedă o energie superficială. Ea corespunde unei
energii potenţiale mecanice. Atunci când această energie potenţială e minimă atunci
când sistemul e în echilibru.

Importanta tensiunii superficiale in medicina si biologie

Coeficientul de tensiune superficiala a lichidelor biologice din organismul uman este, in general,
mai mic decat al apei, ceea ce probeaza ca moleculele de interes biologic sunt agenti tensioactivi.
In organismul uman se gasesc 2 categorii de agenti tensioactivi:
a. molecule care actioneaza in mod secundar ca agenti tensioactivi, cum sunt majoritatea
catabolitilor ajunsi in stadiul de acizi organici. De exemplu, glucidele si lipidele, pe masura ce sunt
oxidate, trec prin stadiul de cataboliti acizi, tensioactivi.
b. Molecule care au ca rol principal, in organism, scaderea tensiunii superficiale alichidelor
biologice. In aceasta categorie intra acizii biliari: glicocolic si taurocolic, care formeaza cu ionii
metalelor alkaline saruri solubile in apa compusi puternic tensioactivi.
Eliminate, prin canalul coledoc in duoden, unde intalnesc bolul alimentar ce contine lipide
aproape in totalitate nedigerate, sarurile acizilor biliari vor contribui la scaderea tensiunii
superficiale a grasimilor alimentare, ceea ce usureaza emulsionarea lor. Aceasta emulsionare are ca
efect transformarea grasimilor in particule cu volume foarete mici si cu suprafata de contact cu
mediul de arie foarte mare.
Aria interfetei grasimilor marindu-se apreciabil prin emulsionare, acestea pot fi mai eficient
metabolizate de catre lipazele pancreatice.
Tensiunea superficiala conditioneaza permeabilitatea membranelor, deci schimbul dintre cellule
si mediul interstitial. Astfel, agentii tensioactivi, favorizeaza permeabilitatea si resorbtia intestinala.
Acesta este motivul pentru care o serie de medicamente se administreaza impreuna cu substante
tensioactive (cazul supozitoarelor).
Anestezicile sunt substante tensioactive, micsorand coeficientul de tensiune superficiala a
sangelui.
Determinarea valorilor coeficientului de tensiune superficiala, care se face prin metode relativ
simple, prezinta importanta in medicina, in stabilirea unor diagnostice. In cazul unor maladii
hepatice (icter, leziuni hepatice etc.) valoarea coeficientului de tensiune superficiala a urinei poate
ajunge pana la 50 • 10−3 N / m , deoarece in urina ajung saruri biliare tensioactive. Forma celulelor
libere ( de exemplu, celulele circulante) este conditionata de echilibrul intre fortele de tensiune
superficiala si a celor de rezistenta. Suprafetele membranelor celulare au o arie minima (suprafete

2
 de tip Plateau ).In particular, daca celula nu prezinta “endoschelet” membrane sa ia forma sferica,
atingandu-se, in felul acesta, energie potentiala superficiala minima.
Ameoboidismul unor cellule implica modificari locale ale tensiunii superficiale membranare.
Aceste modificari se realizeaza prin activitatea unor enzyme proteolitice, care hidrolizeaza o parte
din proteinele membranare.
Tensiunea superficiala mare a apei favorizeaza locomotia pe suprafata sa, a unor insecte:
Hydrometa(de balta) si Halobates( de mare). Aceste insecte prezinta adaptari specifice: au talie
mica (sunt deci usoare), iar la extrmitatile membrelor prezinta ramnificatii foarte fine unse cu
grasimi hidrofobe, ceea ce impiedica udarea acestora.

Substanţe tensioactive

Datorită forţelor intermoleculare puternice, apa are o tensiune superficială

deosebit de mare ( σ = 73 · 10 -3 N/m ). Tensiunea superficială este modificată de
dizolvarea în apaă a unor substanţe. Apar trei situaţii:
 când solvitul nu modifică forţele intermoleculare, tensiunea
superficială rămâne constantă, încadrându-se în reţeaua de legături de hidrogen ale
apei ( exemplu: soluţie de zahăr în apă)
 tensiunea superficială creşte uşor. Există o interacţiune puternică între
ionii şi dipolii apei din soluţiile de electolit, ceea ce duce la creşterea forţelor
intermoleculare din lichid. Deci creşte tensiunea superficială, iar ionii sunt atraşi
spre interiorul masei de lichid, iar creşterea tensiunii superficiale va fi
nesemnificativă deoarece densitatea ionilor în stratul superficial rămâne mică.
Substanţele ce corespund acestor doua situaţii sunt netensioactive.
 Scade tensiunea superficială. Micşorează forţele intermoleculare şi
pătrund între moleculele de apă substanţele cu grupări hidrofobe. Substanţele
tensioactive sau agenţii tensioactivi sunt substanţe care duc la scăderea tensiunii
superficiale.
LEGEA LUI TAUBE spune că o substanţă cu cât are mai multe grupări
hidrofobe, cu atât tensioactivitatea ei e mai pronunţată. În cadrul aceleiaşi serii
organice, tensioactivitatea creşte cu lungimea catenei sau, în cazul acizilor graşi, cu
gradul de nesaturare.

Rolul substanţelor tensioactive în medicină

1. Rolul în organism al substanţelor tensioactive

2. Utilizarea substanţelor tensioactive în prescripţia farmacologică

1. Permeabilitatea membranelor fluide creşte odata cu substanţele tensioactive.

Trec prin una sau alta din substanţele tensioactive, marile principii alimentare,
în procesul lor de catabolizare spre puctul final CO2, H2O şi energie, deci toţi
produşii tensioactivi şi care sunt ubicuitari.
 glucoză → eserii Cori şi Nèuberg → glicerol
 proteine → aminoacizi
 glucide → acizi graşi
Cataboliţii sunt implicit tensioactivi; însă ficatul este un organ care secretă
explicit substanţe pentru funţia lor tensioactivă. Ficatul secretă bila, iar bila deţine
doua funcţii:
 pigmenţii biliari ( cataboliţii hemoglobinei: bilirubinele)

3
  sărurile biliare, săruri de potasiu şi sodiu ale acizilor glicolic şi taurocolic,
care, ajung prin canalul coledoc, în duoden, scad tensiunea superficială mărunţind
lipidele în numeroase particule din ce în ce mai mici, acesta fiind procesul de
emulsionare a grasimilor.
Suprafaţa fazei dispersate oferite lipazei pancreatice, care ajunge şi ea în
duoden prin canalele Wirsung si Santorini, creşte imens prin emulsionare. Deci
lipidele sunt hidrolozate mai uşor şi mai rapid în acizi graşi şi glicerol.
Sărurile biliare sunt compuşi stabili, care rezistă la hidroliza prin enzimele
proteolitice ale intestinului, fiind în mare masură absorbite.
2. Aduvantele în prescrierea farmaceutică sunt substanţele tensioactiv, mizându-
se pe creşterea permeabilitaţii membranare.

TENSIUNEA INTERFACIALĂ

Tensiunea interfacială poate fi definită pentru interfaţa lichi – gaz, poate fi

generalizată şi la alte zone de contact dintre faze diferite. Interfaţa lichid – lichid
( lichide nemiscibile ) şi cea lichid – solid, prezintă o importanţă deosebită pentru
ştiinţele biologice.
 Apare o tensiune interfacială mai mare decât tensiunea superficială a fiecărui
lichid în parte în cazul a două lichide nemiscibile. Apar doua situaţii distincte
în funcţie de relaţia dintre tensiunea superficială a lichidelor şi tensiunea
interfacială: una din faze se separă de cealaltă sub formă de picături sau se
poate întinde pe suprafaţa apei formând o peliculă monomoleculară, grupările
hidrofile fiind în contact cu apa, iar cele hidrofobe dirijate spre exterior.
 Lichidul poate să ude sau nu pereţii vasului( la interfaţa lichi – solid) în funcţie
de relaţia dintre forţele de coeziune şi adeziune. Forţele de interfaţa lichid –
solid determină ascensiunea sau depresiunea capilară, explicând o serie de
fenomene din lumea animală şi vegetală.

ADSORBŢIA

Se aglomerează la suprafaţa lichidului substanţele care nu au afinitate pentru

solvent, masa de lichid fiind mai mică decât concentraţia superficială, ceea ce duce la
scăderea tensiunii superficiale. Substanţele se repartizează inegal între fazele
sistemului heterogen, efectul fiind cu atât mai accentuat cu cât substanţa e mai
liofobă.
Adsorbţia este fenomenul de acumulare a moleculelor unei substanţe pe
suprafaţa unui suport fie el lichid sau solid. Procesul de adsorbţie implică mecanisme
complexe, fizice, determinate de diverse tipuri de interacţiuni moleculare şi chimice,
date de afinitatea chimică particulară a celor două substanţe.
Este un fenomen exotermic, la creşterea temperaturii creşte intensitatea sa şi se
stabileşte un echilibru, coresponzând situaţiei de energie potenţială minimă, în care
există un raport bine determinat între concentraţia de substanţă fixată de adsorbant şi
cea existentă în volum
Adsorbţia este un fenomen de suprafaţă.

VÂSCOZITATEA

Forţele de interacţiune de tip Van der Waals, la curgerea unui fluid, se opun
deplasării relative a moleculelor. Frecarea internă ce apare se numeşte viscozitate.

4
 Vâscozitatea determină măsura în care fluidul respectiv lasă să treacă în el
diverse particule.

Legea lui Newton

Forţa de viscozitate e direct proporţională cu aria suprafeţelor în contact ( S )

şi cu gradientul de viteză în plan perpendicular pe direcţia de curgere ( dv/dx ) deci cu
gradientul de viteză între planele adiacente.

dv
F = ηS
dx
η - este un factor de
proporţionalitate şi se numeşte coeficient de viscozitate. Unitatea de măsură poate fi
dedusă din legea lui Newton, iar în SI este Ns/m2 şi se numeşte poiseuille ( francezul
Poiseuille a studiat curgerea lichidelor vâscoase).

[ η] = N ⋅2s
m

Concentraţia indică, de obicei, vâscozitatea unui sistem de dispersie.

Vâscozitatea relativa ( ηr ) este raportul dintre coeficientul de viscozitate al soluţiei (η)
şi cel al solventului pur ( ηo ), şi este o mărime adimensională.

η
ηr =
η0

Vâscozitatea scade puternic la creşterea temperaturii datorită faptului ca este

rezultatul forţelor de interacţiune moleculară.
desen

Variaţia vâscozităţii cu temperatură

Variaţia vâscozităţii soluţiilor de cristaloizi cu concentraţia e neglijabilă. În

funcţie de tipul moleculei: globulară sau fibrilară depinde variaţia la sistemele
coloidale macromoleculare. În cazul proteinelor globulare, vâscozitatea relativă
variază conform Legii lui Einstein:

ηr = 1 + κ ⋅ φ
Φ – volumul fazei dispersate din unitatea de volum a soluţiei
K – constantă, pentru particolele sferice K ~2,5
Vâscozitatea nu depinde de mărimea moleculei de solvit, ci doar de cantitatea
de substanţă dispersată. Legea lui Eistein nu este respectată în cazul în care faza
dispersată e constituită din proteine fibrilare, vâscozitatea fiind dependentă de
dimensiunea particulei.

Rezistenţa la înaintare

Într-un lichid vâscos, la deplasarea unei particule, macroscopice ori

microscopice, sub acţiunea forţei F, între masa de lichid în repaus şi pelicula de lichid

5
antrenată în mişcare se exercită forţe de frecare, a căror valoare depinde de viteză,
sensul fiind contrar forţei motrice F. Vâscozitatea determină măsura în care fluidul
respectiv permite difuzarea în sânul ei a diverselor particule. Prin introducerea de
solvenţi sau dispersanţi vâscoşi viteză de difuziune a medicamentelor poate fi
încetinită.
Fluidele se pot clasifica în funcţie de viscozitate:
 fluide ideale ( au viscozitate nulă )
 fluide newtoniene ( gradientul de viteză este proporţional cu presiunea aplicată
pentru a pune lichidul în mişcare)
 fluide nenewtoniene ( nu respectă legea lui Newton ) exemplu - sângele

desen

Lichide newtoniene şi nenewtoniene

Sângele ca de altfel şi alte fluide are relaţii complicate între tensiuni şi deformaţii.
Pentru aceste fluide vâsco – elastice componenta elastică a fost pusă în evidenţă prin
diverse fenomene. Pentru a descrie atât elasticitatea cât şi vâscozitatea a fost conceput
modelul mecanic care reproduce cele două fenomne – modelul Maxell format dintr –
un amortizor (vâscozitatea) şi un arc(elasticitatea).

6
 FENOMENE DE TRANSPORT PASIV PRIN DIFERITE TIPURI DE
MEMBRANE

Fenomenele de transport sunt ce vor fi prezentate sunt: transportul de

substanţă ( molecule, ioni ) în sisteme de dispersie datorită unor forţe dinamice
( gradient de concentraţie, de potenţial, de presiune ), în sensul creşterii entopiei,
tinzând să antreneze sistemul spre echilibrul termodinamic. Forţele termodinamice
menţinute în sistemele vii determină apariţia unor fluxuri de particule ce se realizează
în două moduri generale: difuzia (gradient electochimic)şi osmoza( gradient de
presiune).
Noţiunea de gradient ( de exemplu concentraţia unei soluţii) exprimă o valoare ce
variază în timp şi spaţiu. Adică este o funcţie de variabile în timp şi spaţiu (x,y.z).O
funcţie este uniformă dacă este constantă în spaţiu. O funcţie este staţionată dacă este
constană în timp.Astfel, derivata unei funcţii uniforme în spaţiu este nulă precum şi
derivata unei funcţii staţionare în timp .
Gradientul unei funcţii măsoară variaţia unei funcţii în spaţiu şi se exprimă printr-o
unitate de măsură.( exemplu: gradientul de potenţial electric se exprimă ca unitate de
măsură în V/m adică un gradient de 4 V/m reprezintă faptul că potenţialul variază cu
4 volţi cînd avem o deplasare de un metru).
Din acestă definiţie se înţelege faptul că gradientul unei funcţii uniforme este nul iar
pentru o funcţie neuniformă gradientul este dat de suma funcţiilor.
Dacă o funcţie este staţionară gradientul este de asemena variabil în funcţie de timp.
Aceste fenomene de transpot sunt fenomene de transport pasiv în sensul gradienţillor.

Sistemele deschise care realizează în mod permanent schimburi cu mediul exterior

cum ar fi: schimburi de substanţe, energie şi informaţie cu mediul exterior sunt
organismele vii. În ambele sensuri, aceste schimburi constituie condiţia „sine qua
non” a menţinerii structurii şi a funcţionării optime a biosistemelor.
La toate nivelele de organizare a materiei vii este întâlnit fenomenul de
transport al substanţelor spre interior (influx) şi spre exterior (eflux).
În interiorul fazelor separate de aceste suprafeţe precum şi la suprafeţele de
separare dintre componnentele biosistemelor sau dintre acestea şi mediul înconjurător
se produce fenomenul de transport. Fenomele de transport pot avea loc prin/în:
- citosol (gel protoplasmatic)
- membrane intracelulare (nucleare, mitocondriale)
- membrane nucleare
- membrane pluricelulare (epitelii)
- lichid interstiţial (extracelular)
Datorită mişcării de agitaţie termică a moleculelor au loc unele fenomene de
transport (difuzia pasivă şi osmoza) tind spre o repartiţie uniformă a moleculelor (şi
ionilor) şi de aceea se numesc fenomene moleculare de transport.
Deplasarea netă de substanţă dintr+un loc în altul dacă, există condiţii care
cează asimetrii de: concentraţie, densitate, presiune osmotică, în cadrul sistemului
considerat, este rezultatul fenomenelor moleculare de transport.
Observaţie: fenomene de transport au loc şi sub influenţa unor cauze externe:
diferenţe de presiune hidrostatică, de câmp electric, etc. Având loc o deplasare

7
ordonată a ansamblului tuturor particulelor, fiind denumite şi drift, aceste deplasări
moleculare (sau ionice) sunt corelate.
Fenomenele moleculare de transport au loc în mod spontan, fără consum de
energie (deci pasiv) tinzând să micşoreze asimetria existentă şi conducând la
uniformizare, deci la creşterea dezordinii moleculare, adică a entropiei sistemului.

DIFUZIA

Fenomenul de difuzie este caracteristic solventului dar afectează intreg

ansamblu soluţiei.
Difuzia este dată de gradientul de concentraţie şi de către agitaţia termică.
Intervine energia cinetică medie a moleculelor deci temperatura absoluă T.
Transportul de substanţă dintre zonele de concentraţie şi potenţial diferite
datorită agitaţiei termica se numeşte difuziune.
Termodinamic procesul se explică astfel: solvitul în funcţie de concentraţia la
care se afla posedă o anumită energie dependentă de această concentraţie mai este
numită şi potenţial chimic. Potenţialul chimic în fucţie de volum şi presiune are
expresia:

µ = µ 0 + R ⋅ T ⋅ log a
a = activitatea componentei rtespective a sistemului de dispersie;
R = constanta universală a gazelor
T = temperatura absolută
µ0 = potenţialul chimic
Gradientul de concentraţie este :
dC
gradC =
dx

Legile lui Fick

Legile lui Fick abordează empiric acest fenomen de difuzie.

Prima lege a lui Fick – Cantitatea de substanţă ce difuzează normal prin
unitate de suprafaţă, în unitate de timp, este proporţională cu gradientul de
concntraţie.

D – factor de proporţionalitate – coeficient de difuzie

gradC – gradient de concentraţie
J d = −D ⋅ gradC

Semnul minus indică faptul că fluxul are loc în sensul concentraţiei descrescătoare.

8
A doua lege a lui Fick – viteza de variaţie a concentraţiei în orice punct al sistemului
este proporţională cu variaţia în spaţiu a gradientului de concentraţie
( derivat a doua a concntraţiei pe direcţia x).
dC d  dC  d 2C
= −D   = −D
dx dx  dx  dx 2
Legile lui Fick indică aspectul cantitativ a fenomenului de difuzie.

Importanţa difuziei gazelor în biologie şi medicină

În procesele de respiraţie a plantelor, dar şi în fotosinteză se întâlneşte difuzia

gazelor (îndeosebi CO2, O2 şi N2).
∆m ∆v
Fluxul de difuziune (viteza de difuziune: sau ) este direct
∆t ∆t
proporţional cu aria, S, a suprafeţei prin care se face difuzia, dupa cum arată legea lui
Fick, iar organismele aerobe au nevoie de o suprafaţă de contact cu mediul extern
gazos, cât mai mare posibilă.
Prin difuziune se pot face schimburile gazoase , necesare proceselor vitale la
microorganisme şi organismele macroscopice (dar de talie mică) deoarece aria
suprafeţei lor raportată la volumul corporal este mare.
Schimburile gazoase între organism şi mediu se face prin frunze la plantele
superioare, iar frunzele oferă o suprafată de contact cu atmosfera foarte întinsă (cazul
plantelor terestre) sau cu apa (cazul unor plante acvatice).
La nivelul alveolelor pulmonare a căror arie totală este foarte mare (60 – 120
m2) şi la nivelul ţesuturilor ale multor specii de animale superioare se realizează
schimburile de gaze (O2 şi CO2).
Schimbul de gaze dintre aerul alveolelor şi sânge (alveolele sunt bine irigate
cu sânge) se face prin membranele alveolare umectate. Gazele din atmosferă sunt
solvatate în lichidul de umectare.
În urma ventilaţiei pulmonare, în alveole, gazele componente sunt solvite în
filmul de lichid ce le umectează, apoi difuzează prin membranele alveolare spre
vasele de sânge. Gazele acestea rămân solvite în sânge sau parţial pot realiza
combinaţii chimice labile (oxihemoglobina şi carbohemoglobina) sau stabile
(carboxihemoglobina).
Combinaţiile labile ale hemoglobinei, O2 şi CO2 se stabilesc şi se distrug în
funcţie de presiunile parţiale ale acestor gaze.
Presiunea parţială a oxigenului, la nivelul alveolelor este relativ mare (100
Torr) ceea ce face ca oxigenul alveolar să treacă în sângele venos (prin dizolvare
urmată de difuzie). Oxihamoglobina se formează aici cu hemoglobina din eritrocite.
Presiunea parţială a oxigenului este mult mai mică (20 ÷ 40 Torr) la nivelul nivelul
ţesuturilor ceea ce implică eliberarea sa din complexul oxihemoglobinei, dar
presiunea parţială a CO2 este mare (53 ÷ 76 Torr) favorabilă formării
carbohemoglobinei. La nivelul pulmonului, presiunea parţială a CO2 este mai scăzută
(40 Torr) ceea ce conduce la eliberarea CO2 din complexul carbohemoglobinic.
CO2 este mult mai difuzabil decât O2, raportul coeficienţilor de difuziune fiind
foarte mare.

9
 DIFUZIA PRIN MEMBRANE

Bariera selectivă care separă dpuă compartimente şi permite recerea

prefernţială a unei specii în raport cu altele, sub influenţa unei forţe de transfer
reprezintă membrana. Puterea de separare este rezultatul diferenţei în viteza de
transfer a componenţillor, determinată de forţa de trnsfer şi de interacţiunile cu
membrana.
Pelicula de grosime neglijabilă faţă de aria suprafeţei având caracteristici
fizico – chimice reprezintă membrana. Pentru a înţelege mai bine fenomenele de
transport prin membrana celulară vom discuta cele două fenomene de transport pasiv,
difuzia şi osmoza, pentru diferite tipuri de membrane cu diferită permeabilitate pentru
solvent şi solvit.
Clasificarea membranelor:
 membrana permeabilă – atât pentru solvent cât şi pentru solvit
 membrana selectiv permeabilă – diferă pentru diverşi solviti în cazul
membranelor biologice
 membrana ireciproc permeabilă – diferă pentru acelaşi solvit
 membrana semipermeabilă – doar pentru solvent.

Difuzia printr-o membrană permeabilă a particolelor neâncărcate

r = grosimea membranei; P = permeabilitatea membranei; C1, C2 = concentraţiile
iniţiale, în cele două compartimente; C = concentraţia la echilibrul termodinamic
C1>C2

DIFUZIA PARTICULELOR NEÎNCĂRCATE

Se consideră ca două compartimente despărţite de o membrana permeabilă în

care solvitul se află în concentraţie diferită iar concentraţia fiind constantă în
interiorul membranei, variind liniar. Gradientul de concentraţie în membrana va fi :

∆C
gradC =
dx
În acest caz dx rprezintă grosimea membrani adică r iar gradientul devine
∆C
gradC =
r
Prima lege de difuzie a lui Fick devine:
∆C ∆C D
J d = −D ⋅ = −D ⋅ = − ⋅ ∆C = −P ⋅ ∆C
dx r R
P – reprezintă coeficientul de permeabilitate membranară
În acest caz vorbim de difuzia pe o direcţie x normală la suprafaţa mmbranei.
Coeficientul de permeabilitate e uşor de măsurat spre deosebire de coeficientul
de difuziune şi de grosime a membranei. Mobilitatea solvitului respectiv în membrană
este proporţional cu coeficientul de permeabilitate. Permeabiliatatea este determinată
în cazul în care membrana desparte două medii apoase, de coeficientul de partiţie
solvent, definit ca raport între solubilitatea substanţei în solvent şi cea în apă.
În grafic se observă variaţia coeficientului de permeabilitate membranară (în
acest caz s –a folosit membrană permeabilă) funcţie de masa molară a soluţiei. Cum

10
trecerea prin membrană este proporţională cu coeficientul de permeabilitate această
curbă reprezintă de asemenea difuzia funcţie de cantitatea de soluţie.

Grafic

DIFUZIA IONILOR

Electroliţii sunt substanţe formate din ioni pozitivi şi ioni negativi. În stare solidă în
nodurile reţeli cristaline se găsesc ioni iar în momentul dizolvării se produce
disocierea electrolitică şi în soluţie se vor afl sarcini electrice libere realizând soluţii
de electrolit.
Difuzia ionilor se analizează:
 membrană permeabilă
 membrană permeabilă; se aplică şi se menţine o diferenţă de potenţial electric
între cele două compartimente
 membrană selectiv permeabilă

Membrana permeabilă este pentru toţi ionii din soluţie şi nu se impune o

diferenţă de potenţial, difuzia ionilor nu diferă prin nimic de cea a particulelor
neîncărcate, realizându-se în sensul gradientului de concentraţie.

Membrană permeabilă; se aplică şi se menţine o diferenţa de potenţial

Se consideră două compartimente despărţite de o membrană permeabilă în

care se află o soluţie de electolit (KCl), în aceeaşi concentraţie. Între cele două
compartimente se aplică o diferenţă de potenţial (V2 >V1) iar permeabilitatea
membranei petru cei doi ioni (Na+ şi Cl-) este aceeaşi.
Electrolitul se află în stare disociată (Na+ şi Cl-), ionii vor fi atraşi spre
potenţial mai mare (pozitiv) şi spre potenţial mai mic (negativ). Echilibrul va fi
strabilit pentru situaţia în care fluxurile conjugate a gradientului de concentraţie
respectiv gradientului electric se vor egala.
Datorită deplasării sarcinilor negative spre electrodul pozitiv şi a celor pozitive
spre cel negativ apare o diferenţă de concentraţie pentru fiecare ion în parte cu
concentraţie mai mare de Na+ compartimentul 1 şi o concetraţie mai mare de Cl- în
compartimentul 2 (vezi figura). Deci, concentraţii inegal ale celor doi ioni în fiecare
compartiment.

Figură

Difuzia ionilor printr-o membrană permeabilă, când între

compartimente se menţine o diferenţa de potenţial
C0 = concentraţia iniţială; Na+, Cl- = concentraţia ionilor de potasiu şi respectiv de
clor, la echilibru; PNa, PCl = permeabilitatea membranei pentru ionii de Na+ şi Cl- (PNa = PCl)

Echilibrul Donnan

Temodinamic, solvitul posedă, în funcţie de concentraţia la care se află, o anumită

energie – potenţial chimic dat de expresia :
µ = µ0 + R ⋅ T ⋅ log a

11
Exprimă de fapt energia potenţială chimică.
Energia potenţială electrică este dată de relaţia:
W =U ⋅n⋅F
Unde:
n – valenţa iomului (+ sau-)
F – numărul lui Faraday ( 96400 C/echivalent gram)
U – potenţiaul electric din compartiment

Pentru fiecare compartiment şi ion în parte avem o energie potnţială totală de tipul:
- pentru compartimentul 1:
Wt1 = µ0 + R ⋅ T ⋅ log C1 = U 1 nF
- pentru compartimentul 2:
Wt 2 = µ0 + R ⋅ T ⋅ log C 2 = U 2 nF
Diferenţa ΔWt=ΔWt2 –ΔWt1=0 astfel:
∆Wt = µ 0 + R ⋅ T ⋅ log C 2 − µ 0 − R ⋅ T ⋅ log C1 = n ⋅ F (U 2 − U 1 ) = 0
R ⋅ T ⋅ log( C 2 − C1 ) − n ⋅ F ( U 2 − U 1 ) = 0
R ⋅T C
U 2 − U1 = log 1
n⋅F C2 relaţie valabilă pentru fiecare ion separat

Astfel:
- pentru Na+ relaţia devine:
U2 −U2 =
R ⋅T
log
[
Na + 1 ]
n⋅F [
Na + 2 ]
unde concentraţia de Na+1> Na+2

- pentru Cl- relaţia devine :

U 2 − U1 =
R ⋅T
log
Cl − 2[ ]
n⋅F Cl 1−
[ ]
unde concentraţia de Cl-2‹Cl-1

Diferenţa de potenţial este aceeaşi deci:

[
Na + 1
=
] [ ]
Cl − 2
[
Na + 2 ] [ ]
Cl − 1
Echilibru Donnan

Acest tip de echilibru se referă la ionii perfect difuzibili prin memrană.

Pentru o concetraţie de anioni Aa şi cationi Cc cu valenţele respective na şi nc relaţia
devine:
[C ] = [ A ]
+ nc
c 1
− na
a 2

[C ] [ A ]
nc
c 2 a
− na
1

Astfel în momentul în care se aplică şi se menţine o diferenţă de potenţial electric

rezultă o diferenţă de concentraţie şi deoarece este vorba de ioni ( sarcini electrice ) o
diferenţă de concentraţie implică o diferenţă de potenţial electric.

Membrană selectiv permeabilă

Se va presupune două membrane despărţite de o membrană selectiv

permeabilă conţinând soluţii de NaCl. Membrana e mai puţin permeabila pentru sodiu

12
decât pentru clor, iar mobilitatea sodiului în membrană este mai mică. Gradientul de
potenţial astfel creat va favoriza difuzia Na+ şi va opune difuzia Cl-. În consecinţă
corespunzând egalităţii potenţialelor electro – chimice, nu se va ajunge la egalizarea
concentraţiilor ceea ce va impune şi o diferenţă de potenţial electric între cele două
compartimente, depinzând de permeabilităţi.
Acumularea de sarcină are loc numai pe suprafaţa membranei iar soluţiile din
cele două compartimente păstrându-şi neutralitatea electrică, deci concentraţiile de
anion (Cl-) şi cationi (Na+) sunt egale în fiecare compartiment.

OSMOZA

Soluţia este formată din solvent şi solvit. Despre trecerea solvitului prin
membrane am rlatat.
Legat de trecerea solventului prin memebrane avem de a face cu un fenomen
important numit osmoza.
Ca definiţie: osmoza reprezintă fenomenul pasiv de trecerea a soluţiilor apoase
prin membrană semipermeabilă datorită gradientului de presiune când între cele două
compartimente există o diferenţă de concentraţie.
Agitaţia termică este o cauză a osmozei. Sensul fluxului osmotic este de la
concentraţia mică a solvitului la concentraţia mare a solventului.
Presiune osmotică reprezintă presiune exercitată de soluţie şi datorită căreia
are loc deplasarea fluxului de solvent.
Fenomenul a fost pus în evidenţă de către Dutrochet care a evidenţiat trecerea
solventului printr-o membrană semipermeabila ce separă o soluţie de solvent pur
( aflată într-un vas) şi o soluţie cu acelaşi solvent ( aflată într-un tub care este inchis
la partea inferioară cu memebrana semipermeabilă). Solvitul nu poate trece ci trece
doar solventul. Presiunea osmotică este măsurată prin măsurarea presiunii
hidrostatice pe care o echilibrează.
Dacă avem o membrană permeabilă iar trecerea are loc atât pentru solvent cât
şi pentru solvit atunci nu se mai exercită nici o presiune deci presiunea osmotică este
nulă.

În cazul în care membrana este permeabilă pentru apă dar impermeabilă

pentru orice soluţie, coeficientul de reflexie membranară este egal cu 1. O astfel de
membrană ideală se numeşte general membrană semipermeabilă.
Aceasta separă două compartimente de concentraţie diferită C1 > C2 şi cu
presiuni osmotice : - p1 = R ⋅ T ⋅ C1
- p2 = R ⋅ T ⋅ C2
Deoarece există un gradient de concentraţie există un flux osmotic a
solventului de la compartimentul 2 apre compartimentul 1.
a – diferenţa de concentraţie stă la originea fluxului osmotic care traversează
membrana semipremeabilă pein diferenţa de presiune hidrostatică
b – una este presiunea oasmotică şi alta estea presiunea hidrostatică: presiunea
hidrostatică ( p h = ρ ⋅ g ⋅ h ) este legată de greutatea coloanei de lichid şi nu depinde
de temperatură pe când presiunea osmotică este legată de trecerea solventului şi
depinde în mod direct de temperatură.

Consideraţii de bază privind osmoza

13
 În cazul în care o membrană semipermeabilă separă două compartimente
conţinând aceeaşi soluţie, dar cu concentraţii diferite, prin membrană va avea loc
difuzia moleculelor de solvent (singurele care pot difuza) de la comportamentul cu
soluţia mai diluată (cu concentraţia solventului mai mare) spre compartimentul cu
soluţia mai concentrată (cu concentraţia solventului mai mică).
Procesul este spontan (pasiv) şi conduce la egalizarea concentraţiei solvitului
în cele două compartimente dacă nu este oprit.
Osmoza directa este fenomenul de difuziune pasivă a moleculelor de solvent
ale unei soluţii printr-o membrană semipermeabilă.
În cazul particulelor în care membrana semipermeabilă separă o soluţie de
solventul pur, moleculele acestuia vor difuza spre solutie tinzând s-o dilueze, ceea ce
provoacă o mărire a volumului de soluţie. Va apărea apoi o diferenţă de presiune
hidrostatică care, în final, va stopa procesul de osmoză.

Imagine -cartea cu coperţi albastre

Osmoza poate fi definită şi ca ansamblul fenomenelor ce guvernează trecerea

lichidelor apoase prin anumite bariere numite semipermeabile, în particular,
membranele celulare ale organismelor vii. La modul general, fenomenul se petrece ca
şi cum lichidele apoase intra şi extracelulare sunt supuse unei presiuni reciproce
numită presiune osmotică, ce impringe lichidul spre exterior (endosmoză) sau spre
exteriorul celulei (exosmoză), urmărind formarea unui echilibru ionic. Presiunea
osmotică este similară presiunii gazelor ideale, supunându-se aceloraşi legi:
1. Legea concentraţiilor: la temperatură constantă presiunea osmotică este
proporţională cu concentraţia molară a corpului dizolvat. Legea se aplică soluţiilor
diluate.
2. Legea temperaturii: pentru o soluţie dată, presiunea osmotică este
proporţională cu coeficientul (1+αt), valoarea lui α fiind aceeaţi ca şi pentru gaze.
Presiunea osmotică variază liniar cu temperatura pâna la 40°C, după care legile
osmozei nu sunt respectate.
3. Legea lui Van’t Hoff: conform căreia presiunea osmotică este independentă de
natura dizolvantului cât şi de substanţă dizolvată, nedepinzând decât de numărul
de particule prezente în volumul ocupat de soluţie.
4. Legea amestecurilor: presiunea osmotică a unei soluţii în care faza dispersată
este alcătuită din substanţe diferite, este egală cu suma presiunilor osmotice a
fiecărei soluţii în parte, iar fiecare substanţă dizolvată işi are presiunea ei proprie,
ca şi cum s-ar afla singură în intreaga cantitate de solvent.
Legile presiunii osmotice nu se aplică riguros la toate categoriile de substanţe.
Pentru soluţiile concentrate presiunea osmotică este cea mai mare decât cea calculată
conform legilor osmozei. Aceasta se datoreşte faptului că volumul moleculelor
încetează de a mai fi neglijabil în raport cu volumul soluţiei şi a legăturilor ce se
formează între moleculele solventului şi ale solvitului.
Datorită disociaţiei electrolitice sărurile, acizii, bazele, nu în soluţii apoase o
presiune osmotică superioară celei corespunzătoare numărului de molecule prezentate
în volumul de soluţie dat. Nici soluţiile coloidale formate din agregarea moleculelor
nu respectă legile osmozei, presiunea osmotică fiind mai mică decât cea calculată
teoretic deoarece fiecare agregat molecular se comportă ca o singură moleculă.

14
 Soluţiile se pot clasifica în adevărate şi false, după cum respectă sau nu legile
osmozei. Soluţiile adevărate sunt cele cristaloide, neelectolitice diluate, la care
numărul de particule corespunde exact cu numărul de molecule, dizolvate. Soluţiile
false sunt cele cristaloide electrolitice şi coloidale.
La concentraţiile molare şi temperaturi egale, presiunea osmotică a două
soluţii diferite care au solventul comun, este aceeaşi. Aceste soluţii se numesc
izotone. Mediul cu presiunea osmotică mai mică se numeşte hipoton faţă de cel cu
presiunea osmotică mai mare care se numeşte hiperton. Puse în contact prin
intermediul unei membrane semipermeabile apare întotdeauna un flux de solvent
dintre mediul hipoton spre cel hiperton. Denumirile de izoton, hipoton şi hiperton sunt
date soluţiilor ca grad de comparaţii una faţă de alta funcţie de presiunile osmotice.

Importanţa pentru practica medicală a studiului fenomenului de osmoză

Presiunea osmotică are rol major în menţinerea volumului şi în consecinţă a

arhitecturii celulare, în asigurarea integrităţii morfologice şi funcţionale a celulelor.
Diferenţele de presiune osmotică între diferitele comăartimente ale organismului
asigură schimburile de substanţă la nivelul capilarelor, funcţia glomerurală, secreţia
glandulară. Osmoza intervine în schimburile de substanţă dintre organisme şi mediul
lor de viaţă, între cele dintre celule şi mediul extracelular. Pentru a introduce diferite
soluţii în circulaţia sanguină, acestea trebuie sa fie izotone pentru a nu produce
modificări ale volumului celular. Celula conţine un osmometru natural căci işi variază
volumul odată cu schimbarea concentraţiei mediului extracelular, oferind un model de
studiu fenomenelor de permeabilitate. Presiunea osmotică a plasmei este de 7.6 atm.

Legile presiunii osmotice pentru soluţii diluate

Van’t Hoff a făcut o analogie între presiunea exercitată de un gaz şi presiunea

exercitată de o soluţie de neelectrolit, şi dă următoarea lege: presiunea osmotică, π,
exercitată de către o soluţie neelectrolitică diluată este egală cu presiunea pe care ar
exercita-o solvitul dacă, la temperatura dată, s-ar afla în stare gazoasă şi ar ocupa,
singur, un volum egal cu al soluţiei:
ms
π= ⋅ R ⋅T
µ
unde: π = presiunea osmotică a soluţiei;
V = volumul soluţiei;
mS = masa solvitului;
µ = masa molară a solvitului;
R = constanta universală a gazelor;
T = temperatura absolută a soluţiei;

ms C
Concentraţia procentuală masică = C şi concentraţia molară
µ = CM
V
putem scrie relaţii echivalente cu legea lui Van’t Hoff:

C
π= ⋅ R ⋅ T = CM ⋅ R ⋅ T
µ
Aceste relaţii conţin în ele legile presiunii osmotice:

15
 1. Pentru T = ct, presiunea osmotică este proporţională cu concentraţia masică
sau molară a soluţiei.
2. Pentru T = ct şi C = ct, presiunea osmotică este invers proporţională cu masa
molară a soluţiei.
3. Pentru C = ct şi µ = dat, presiunea osmotică este direct proporţională cu
temperatura absolută a soluţiei.
De aici reiese că de natura particulelor nu depinde presiunea osmotică a unei
soluţii, ci numai de concentraţie, masă molară şi temperatura soluţiei.
Soluţia molară este soluţia care conţine un număr de particule osmotic active
egal cu numărul lui Avogadro., dar când solvitul este aclcătuit din molecule
nedisociate, soluţia osmolară se confundă cu soluţia molară.
Presiunea osmotică a unei soluţii osmolare este de 22,4 atm, la t = 0°C (T0 = 273,15
C
K). Conform relaţiei : π = µ ⋅ R ⋅ T = C M ⋅ R ⋅ T
rezultă:
1mol J
π0 = C M ⋅ R ⋅ T = −3 3 • 8,31 • • 273,15
10 m mol ⋅ K

adică: π 0 = 2269876,5 PA = 22,4 atm.

Legea lui Van’t Hoff permite determinarea masei moleculare a substanţelor

C
prin măsurători, relativ simple, ale presiunii osmotice. Din π = µ ⋅ R ⋅ T = C M ⋅ R ⋅ T

m s⋅ R ⋅ T
rezultă µ = .
π ⋅V
În 1995 Adain a determinat masa moleculară a hemoglobinei cal1. El a
măsurat presiunea osmotică a unei soluţii de hemoglobină de cal care conţinea 80g de
HB la 1 l de soluţie, la temperatura de 4° C, găsim valoarea de 0,026 atm.
C
Fiind introduse aceste valori în relaţia π = µ ⋅ R ⋅ T = C M ⋅ R ⋅ T
se obţine valoarea
Kg
µ ≈ 70 .000 .
Kmol

Sensul fluxului osmotic e de la concentraţie mică a solvitului la concentraţie mare a

solvitului. În momentul deplasării fluxului de sovent printr-o membrană
semipermeabilă ce separă soluţii de concentraţii C1 ŞI C2, la temperatură constantă,
solventul efectuează un lucru mecanic de tipul:
C
L = υ ⋅ R ⋅ T ln 1
C2
Acesta reprezintă travaliul osmotic.
În cazul în care există membrană permabilă aceste două fenomene de transport pasiv
au loc simultan. Rolul osmozei este acela de păstrare a arhitecturii şi integrităţii
celulare. Pentru a nu se porduce modificări trebuie ca mediul intracelular şi cel
extracelular să fie izotonice ( presiuni osmotice egale).

16
De reţinut:
- elemnte despre tensiunea suprficială
- substanţe tensioactive
- noţiunea de gradient
- fenomenul de difuzie
- legile lui Fick
- Echilibrul Donnan
- Fenomnul de osmoză
- Importanţa în medicină a difuziei şi osmozei

17