Sunteți pe pagina 1din 2

Scoala Analelor de Istorie (Annales d’histoire économique et sociale) este probabil unul din cele

mai importante curente ale istoriografiei moderne Europene. Fernand Braudel este moştenitorul
lui Lucien Febvre unul din intemeietorii Scolii Analelor. Braudel a ştiut cel mai bine să fructifice
patrimoniul intelectual şi instituţional al Annales, dându-le o dimensiune internaţională.
Astăzi Scoala Analelor funcţionează în întreaga lume cu centre de cercetare ce îi poartă numele ca
omagiu adus strălucitului istoric şi metodelor de lucru propuse la şcoala pe care a reprezentat-o.
Fernand Braudel devine prin lucrarea sa “Civilisation matérielle, économie et capitalisme
(XV-XVIII siècles)” probabil unul din cei mai importanti istorici ai societatii europene si proceselor
care au dus la formarea fortelor antagoniste ce ne guverneaza contemporaneitatea. In aceast
lucrare monumentala, autorul abordează problema progresului civilizaţiilor, descriind la scară
europeană şi apoi mondială lenta ascensiune a capitalismului, începând cu “structurile
cotidianului”, apoi cu “jocurile schimbului” şi în fine cu “timpul lumii
în prima jumatate a sec XX scoala Analelor produce o adevarata revolutie stiintifica a discursului istoric,
fixeaza, definitiveaza diferenta dintre istoria stiintifica/problema – istoria povestire
- aceasta diferenta nu este una de substanta la prima vedere, ci se petrece la nivelul discursului, în ceea ce
priveste zona cuvintelor, a folosirii cuvintelor, în zona limbajului; continutul istoriei stiinta promovata de scoala
Analelor determina o a doua închidere sau restrângere a istoriei povestire, într-un al doilea grad de istorie în
istorie: gradul stiintific al istoriei
- istoria stiinta în cazul Analelor e o istorie în istorie, astfel încât la nivelul discursului istoric se observa o
gradualitate concentrica în 3 nivele:
* istoria realitate
* istoria povestire
* istoria stiinta
- la nivelul scolii Analelor, la impulsul sociologilor si economistilor, se produce o restrângere a istoriei prin
înlaturarea celor 3 idoli ai Vechii Istorii: istoria politica, cronologia, indivizii
- de la o istorie a evenimentelor si cronologiilor, textul istoric se restrânge, se produce asadar o calmare a
scrisului istoric prin trecerea de la istoria povestire la istoria problema
- 1888, filosoful Emile Rourdeau echivala scrisul istoric cu marea, cu valurile sale ridate, carora li se opune
calmul adâncurilor; valurile = evenimentele, indivizii, faptele; calmul adâncurilor = istoria non-evenimentiala,
istoria problema, constantele, duratele, impasibilul – civilizatia, mentalitatile, modelele si curentele cultural-
istorice
- întâmplarea, aleatorul, nondeterminarea sunt caracteristice cuvintelor si formelor din istoria povestire; la
nivelul istoriei problema avem însa un discurs mai teoretic, concluziv, problematizat – în care cuvintele se
îndeparteaza de realitatea trecutului, ele formând un limbaj specific cunoasterii din istorie, un asa numit
metalimbaj
- în viziunea scolii Analelor, istoria ca domeniu al cunoasterii e în fapt o dimensiune diacronica a explicatiei
fenomenelor sociale reziduale; istoria promovata la demnitatea stiintifica de scoala Analelor e în fond o istorie
disparuta în marea stiinta a socialului
* fenomenele sociale reziduale sunt acele fenomene care au avut un impact, au avut o consecinta; sunt
fenomene sociale ce au marcat o evolutie, au articulat drumul istoriei; sunt izbitoare, în sensul ca au ramas în
istorie; istoria nu le-a putut acoperi
- istoria devine o stiinta sociala !!!!
- scoala Analelor a avut fobia evenimentialului si religia duratei lungi
- aceasta tendinta era vazuta în cele 2 teze ale lui L.Febvre si Fernand Braudel:
* Filip al II-lea si Franche-Comte (Febvre)
* Lumea mediterana în vremea lui Filip al II-lea (Braudel)
- în cele 2 teze se observa tensiunea, tendinta de a abandona evenimentialul în favoarea unei istorii problema,
dorinta de a cupla 2 lucruri opuse cum sunt Filip II si un spatiu cultural istoric (Mediterana, Franche-Comte);
cele 2 teze sunt simptomatice pentru modul în care acest personaj coexista cu spatiul
- în analiza discursului istoric, al povestirii istorice, un rol important îl are poetica cunoasterii – care este
ansamblul de proceduri literare prin care un discurs se sustrage literaturii si se alipeste unui statut al stiintei pe
care îl semnifica sau îl particularizeaza
- poetica cunoasterii se ocupa de regulile potrivit carora o cunoastere se scrie si se citeste, adica ea se
constituie ca un gen de discurs specific
- stiintele umane, printre care si istoria, au asadar o tripla articulare:
1. ambitia stiintifica
2. procedeele literare
3. precedentele, presupozitiile sau determinarile politice
- istoria se plaseaza într-un spatiu al stiintei, dar si al povestirii, adica în acest spatiu marcat de poetica
cunoasterii
- istoria e obligata sa rezolve, sa articuleze un triplu contract:
1. un contract stiintific care o obliga sa descopere ordinea ascunsa a trecutului si care sa stabileasca
corelatiile si raporturile dintr-un trecut mai îndepartat sau mai apropiat
2. un contract narativ care înseamna a înscrie structurile spatiului ascuns al trecutului sau legile dupa care a
evoluat trecutul, în formule lizibile ale unei istorii ce trebuie sa aiba un început si un sfârsit, personaje si
evenimente
- între trecutul care nu vorbeste si prezent se afla istoricul
3. un contract politic care leaga invizibilul stiintei istorice care e trecutul si vizibilul naratiunii cu constrângerile
discursului public al istoriei, cu ceea ce este vizibil si acceptat de toti si care e destinat a fi învatat ca o istorie
comuna (manualul de istorie J)
Libertate si determinare în istorie
- faptul istoric îsi gaseste cauzalitatea fie în determinarea obiectiva izvorâta din evolutia realitatii, fie în libera
vointa a oamenilor
- se pune întrebarea: realitatea influenteaza mersul istoriei SAU libera vointa a individului determina istoria ?
- problema liberei vointe a fost abordata în primele secole ale Evului Mediu de filosofia crestina
- Sfântul Augustin admitea doar problema predestinarii omului, a determinarii divine si a anulat rolul omului în
istorie
- Toma d’Aquino – filosof si teolog crestin – admitea într-o oarecare masura libera vointa a omului în derularea
istoriei
- în prima jumatate a sec XX filosoful crestin Jacques Maritain spunea ca în lume, în evolutia istoriei,
divinitatea determina Binele si în nici un caz Dumnezeu nu poate sa faca si Bine si Rau; exista o împletire
între determinarea divina a istoriei si rolul omului în istorie
- materialismul istoric si dialectic (esenta marxismului) considera ca actiunile omului sunt determinate în
totalitate de realitatea înconjuratoare, de asa numitele legitati istorice, fapt ce duce în cele din urma la o
conceptie fatalista, la asa numita inevitabilitate a istoriei
- atât rolul realitatii cât si al legitatii istorice si al omului nu trebuie absolutizat; absolutizarea liberei vointe a
omului este inoperanta, de neaplicat, pentru ca omul e limitat în actiunile si activitatile sale de cauze
a. naturale – omul e o parte a naturii; e supus ordinii cosmice, legilor naturale; e vulnerabil deci din punct de
vedere al slabiciunii sale fizice si intelectuale si prin urmare exista o puternica dependenta a omului fata de
natura
b. sociale – aceste limite sociale sunt determinate de:
1. faptul ca omul actioneaza în conditiile istorice sociale pe care el le gaseste la nastere si pe care nu si le
poate alege; eg: nici cel mai intelegent roman din Antichitate nu putea construi un avion
2. omul ca fiinta sociala nu poate actiona izolat, ci în cadrul unui grup social, determinat de clasa, categoria,
nivelul social sau cultural în care el se afla
c. istorice