Sunteți pe pagina 1din 2

Timpul sacru

,,Ca şi spaţiul, Timpul nu este nici omogen şi nici continuu pentru omul religios. Există
intervale de Timp sacru, ca de pildă timpul sărbătorilor (în cea mai mare parte periodice) şi,
pe de altă parte, Timpul profan, durata temporală obişnuită, în care se înscriu actele lipsite de
semnificaţie religioasă. Între aceste două feluri de timp există, bineînţeles, o ruptură; dar, prin
mijlocirea riturilor, omul religios poate „trece“ cu uşurinţă de la durata temporală obişnuită la
Timpul sacru.
Distingem încă de la început o deosebire esenţială între aceste două calităţi ale timpului: prin
natura sa, Timpul sacru este reversibil, în sensul că este de fapt un Timp mitic primordial
readus în prezent. Orice sărbătoare religioasă, orice Timp liturgic înseamnă reactualizarea
unui eveniment sacru care a avut loc într–un trecut mitic, „la începutul începuturilor“.
Participarea religioasă la o sărbătoare implică ieşirea din durata temporală „obişnuită“ şi
reintegrarea în Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare. Timpul sacru este deci mereu
recuperabil şi repetabil la nesfîrşit. S–ar putea spune, dintr–un anumit punct de vedere, că
acest timp nu „curge“, că nu este o „durată“ ireversibilă. Este un Timp ontologic prin
excelenţă, „parmenidian“: mereu egal cu el însuşi, nu se schimbă şi nici nu ia sfîrşit. Fiecare
sărbătoare periodică înseamnă regăsirea aceluiaşi Timp sacru care s–a manifestat la
sărbătoarea din anul precedent sau cu un secol în urmă: este Timpul creat şi sanctificat de zei,
cu prilejul gestelor lor, care sînt reactualizate prin sărbătoare. Cu alte cuvinte, în sărbătoare se
regăseşte prima apariţie a Timpului sacru, aşa cum s–a petrecut ea ab origine, in illo tempore.
Pentru că Timpul sacru în care se desfăşoară sărbătoarea nu exista înainte de gestele divine
comemorate de această sărbătoare. Creînd diferitele realităţi care alcătuiesc în zilele noastre
Lumea, zeii întemeiau totodată şi Timpul sacru, pentru că Timpul contemporan unei creaţii
era în mod necesar sanctificat prin prezenţa şi activitatea divină.
Omul religios trăieşte astfel în două feluri de Timp, dintre care cel mai important, Timpul
sacru, apare sub forma paradoxală a unui Timp circular, reversibil şi recuperabil, un soi de
prezent mitic regăsit periodic cu ajutorul riturilor. Acest comportament faţă de Timp
deosebeşte omul religios de cel nereligios: primul refuză să trăiască doar în ceea ce se
numeşte, în termeni moderni, „prezentul istoric“, străduindu–se să ajungă la un Timp sacru
care, în unele privinţe, ar putea însemna „Veşnicia“.
Nu este uşor de arătat doar în cîteva cuvinte ce înseamnă Timpul pentru omul nereligios al
societăţilor moderne. Nu intenţionăm să abordăm filozofiile moderne ale Timpului şi nici
unele concepte pe care ştiinţa contemporană le foloseşte pentru propriile sale cercetări. Scopul
nostru nu este de a compara sisteme ori filozofii, ci comportamente existenţiale. Or, ceea ce se
poate observa la un om nereligios este că şi el cunoaşte o anumită discontinuitate şi
eterogenitate a Timpului. Şi pentru el există, în afară de timpul mai curînd monoton al muncii,
un timp al petrecerilor şi al spectacolelor, un timp „festiv“. Şi el trăieşte după ritmuri
temporale variate şi cunoaşte timpuri cu intensitate variabilă: cînd ascultă muzica preferată
sau cînd, îndrăgostit, aşteaptă sau întîlneşte persoana iubită, trăieşte, evident, într un alt ritm
temporal decît atunci cînd munceşte sau se plictiseşte.
O deosebire esenţială există însă faţă de omul religios: acesta cunoaşte intervale „sacre“, care
nu iau parte la durata temporală ce le precedă şi le urmează, care au o altă structură şi o altă
„origine“, pentru că este un Timp primordial, sanctificat de zei şi putînd fi adus în prezent
prin sărbătoare. Pentru un om nereligios, Timpul nu poate reprezenta nici ruptură, nici
„mister“: el alcătuieşte dimensiunea existenţială cea mai profundă a omului şi este legat de
propria sa existenţă, avînd aşadar un început şi un sfîrşit, care este moartea, dispariţia
existenţei. Oricît de numeroase ar fi ritmurile temporale pe care le urmează şi oricît de
deosebite ar fi intensităţile acestor ritmuri, omul nereligios ştie că este vorba mereu de o
experienţă umană în care nu poate interveni nici o prezenţă divină.
Dimpotrivă, pentru omul religios, durata temporală profană poate fi periodic „oprită“ prin
introducerea, cu ajutorul riturilor, a unui Timp sacru, non–istoric (în sensul că nu ţine de
prezentul istoric). Tot aşa cum o biserică înseamnă o ruptură de nivel în spaţiul profan al unui
oraş modern, slujba religioasă care are loc înăuntrul ei înseamnă o ruptură în durata temporală
profană: nu mai este prezent Timpul istoric actual, timpul trăit, de pildă, pe străzile şi în casele
din jur, ci Timpul în care s–a desfăşurat existenţa istorică a lui Isus Cristos, Timpul sfinţit prin
predicile, patimile, moartea şi învierea lui Cristos. Trebuie să spunem totuşi că acest exemplu
nu evidenţiază întru totul deosebirea dintre Timpul profan şi Timpul sacru; în comparaţie cu
celelalte religii, creştinismul a reînnoit într–adevăr experienţa şi conceptul de Timp liturgic,
afirmînd istoricitatea persoanei lui Cristos. Pentru un credincios, liturghia se desfăşoară într–
un Timp istoric sfinţit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Timpul sacru, periodic
reactualizat în religiile precreştine (mai ales în cele arhaice) este un Timp mitic, un Timp
primordial, care nu poate fi identificat cu trecutul istoric, un Timp originar, care s–a ivit
„dintr–o dată“, care nu era precedat de un alt Timp, pentru că nici un Timp nu putea exista
înainte de apariţia realităţii înfăţişate de mit…”Mircea Eliade, Sacrul si Profanul