Clasificarea articulatorie a consoanelor

Articularea consoanelor se caracterizează prin faptul că, spre deosebire de vocale, curentul de
aer fonator nu iese liber, ci întâlneşte un obstacol care îl blochează în anumite gradeşi moduri.
Aceste obstacole constau în închiderea bruscă a canalului fonator sau înîn gustarea canalului
(strictură). În funcţie de dimensiunea spaţiului prin care trece fluxul de aer fonator distingemsonan
teşin esonante. Sonantele (vezişi mai jos) au o poziţie intermediară între vocaleşi consoanele
propriu-zise (nesonante). Un alt aspect care deosebeşte consoanele de vocale, dar le apropie de
semivocale, este comportamentul diferit în silabă: consoanele (atât nesonantele, câtşi sonantele) nu
pot constitui silabă ş i nu sunt purtătoare de accent.

În limba română sunt 22 de consoane, din care:

• 4 sonante – [l, m, n, r];
• 18 nesonante – [b, k, k’,č, d, f, g, g’,ğ, h, j, p, s,ş, t,ţ, v, z].
Clasificarea articulatorie a consoanelor se face după trei criterii: modul de articulare –
felul în care organele articulatorii creează un obstacol în calea fluxului de aer fonator; locul
de articulare – punctul din cavitatea rezonatoare bucală în care se creează obstacolul,
sonoritatea – trăsătura care face distincţia între consoanele rostite cu vibraţie glotală
(sonorele)şi cele lipsite de vibraţie (surdele). După acest ultim criteriu, consoanele se grupează în
cupluri numite perechi omorganice, alcătuite din consoane cu acelaşi mod de articulareşi cu
aceeaşi localizare. Acest lucru poate fi probat prin rostirea înşoaptă a consoanelor sonore: va
rezulta de fiecare dată perechea surdă, semn că se deosebesc numai în ceea ce priveşte sonoritatea.

Nesonantele se clasifică după toate aceste trei criterii; pentru sonante, în schimb,
nuNesonantele se clasifică după toate aceste trei criterii; pentru sonante, în schimb, nu sunt
relevante decât primele două criterii, deoarece sonantele sunt întotdeauna sonore.

Sonantele sunt consoane obligatoriu sonore, a căror rostire se caracterizează printr-un

zgomot expirator mai slab decât cel specific consoanelor nesonanteşi prin prezenţa unor
tonuri muzicale, specifice articulării vocalelor. Prezenţa unor tonuri muzicale în articularea
sonantelor înseamnă că acestea au o anumită durată, ceea ce le deosebeşte de celelalte consoane.
Totuşi, durata menţionată este foarte mică (aproape insesizabilă de urechea umană), sonantele, caşi
nesonantele, neputând fi pronunţate decât cu ajutorul unei vocale.
• După modul de articulare, consoanele limbii române se clasifică în:
1.oclu sive (sauexp loz iv e) – [p, b, t, d, k, g, k', g', m]; aceste consoane se produc prin
închiderea completă a canalului urmată de o deschidere bruscă; blocarea provoacă o acumulare a
curentului de aer înaintea obstacolului, o presiune care se eliberează la deschiderea bruscă a
canalului cu un zgomotul caracteristic unei explozii;
2.fricative (sauconstr ictive) – [f, v, s, z,ş, j, h]; în cazul fricativelor, canalul fonator nu
se închide total ca la oclusive, ci se îngustează doar producându-se un zgomot de
frecare a curentului de aer fonator de pereţii canalului;
3.africate (sausemioclus ive) – [ţ,č,ğ]; aceste consoane rezultă dincoa rti cular ea (sau
coalescenţă, articularea împreună) a două sunete – unul oclusiv, celălalt fricativ;
 astfel, prima etapă este ocluzia (blocarea canalului) urmată de o deschidere, dar nu
totală ca la consoanele oclusive propriu-zise, ci parţială, ca la consoanele fricative:[ţ ]
= [t + s], [č] = [t +ş], [ğ] = [d + j];
• După locul de articulare, consoanele limbii române se clasifică în:
1.bilabiale– [p, b, m]; aceste consoane se articulează prin închiderea, urmată de
deschiderea bruscă, a labiilor (buzelor);
2.labio-den tale– [f, v]; aceste consoane se articulează prin apropierea buzei inferioare
de incisivii superiori;
3.den tale (saualveolar e) – [t, d, s, z,ţ, n, l, r]; dentalele se articulează prin
atingerea/apropierea apexului (vârfului limbii) de incisivii superiori sau de alveolele
dentale ale acestor incisivi;
4.anteropalatale (sauprepalata le) – [ş, j,č,ğ]; aceste sunete consonantice se articulează prin
apropierea/lipirea muşchiului lingual de zona anterioară a bolţii palatului, creându-se astfel un spaţiu
îngust de trecere a curentului de aer fonator (acest tip de îngustare apareşi la poziţiile 5, 6);
5.palatale (saumediopalata le) – [k’, g’]; sunt consoanele rostite prin arcuirea părţii
dorsale a muşchiului lingual spre zona mediană a palatului dur, obstacolul fiind creat
de lipirea, urmată de desprinderea bruscă, a muşchiului lingual
6.postpalatale (sauvelar e) – [k, g]; aceste consoane se articulează în zona posterioară a
cavităţii bucale prin ridicarea rădăcinii muşchiului lingual, mişcare concomitentă cu
una de coborâre a vălului palatin (palatul moale);
7.laringale– [h]; aceste consoane se modulează în laringe, după care ies cu frecare prin spaţiul
îngustat al gloteişi apoi prin cavitatea rezonatoare bucală fără a mai antrena în fonaţiune alte organe
ale rezonatorului bucal; în limba română, [h] este singura consoană care se articulează astfel.
• După sonoritate, consoanele nesonante (nuşi sonantele) ale limbii române se clasifică în:
1.surde– [p, f, t, s,ţ,ş,č, k’, k, h]; aceste consoane sunt lipsite de vibraţie glotală;
2.sonore– [b, v, d, z, j,ğ, g’, g]; aceste consoane se articulează cu vibraţie glotală.

După cum s-a menţionat deja, consoanele nesonante se grupează în perechi omorganice (vezisup
ra) – dacă două consoane sunt la fel după primele două criterii (modul de articulareşi locul de
articulare), atunci se diferenţiază după criteriul sonorităţii. În limba română, două consoane surde, [ţ,
h], nu au pereche sonoră la nivelul limbii literare (standard), ci doar la nivel dialectal (regional).

Pentru laringala[h], o pereche sonoră ar putea fi considerată cea care se înregistrează, de

exemplu, în graiul moldoveanşi rezultă din palatalizarea (înmuierea) consoanei [v]: [v] + [e, i] >[ v’]
(se mai notează fonetic [y]), cf. [v’in] („vin”).Pentru africata[ţ], rezultată din coarticularea [t + s],
perechea sonoră rezultă din coarticularea perechilor sonore ale lui [t]şi [s], adică [d + z] (se mai
notează chiar[d z]). Şi aceastăconsoană este prezentă numai dialectal: cf. (gr. mold.) [dzîŭə] („ziuă”).

Sonantele sunt, cum s-a explicat deja (vezisupra), sunete obligatoriu sonore, deci nu au
pereche surdă, fiind rostite cu vibraţie glotală. Sonantele se mai împart însă după timbru,
criteriu nerelevant pentru consoanele nesonante. Aşadar, după ti mbr u, sonantele sunt:
1.orale– [l, r]; în cazul acestor sonante, întreaga cantitate de aer fonator este dirijată
prin cavitatea bucală; sonantele orale se deosebesc între ele prin locul de articulare –
 [l] estesonan tă lat erală (aerul se scurge de o parteşi de alta a muşchiului lingual rulat spre
palatul dur), iar[r] estesonantă vib rantă a pica lă (în timpul articulării oclusive apexul vibrează
atingând scurtşi repetat alveolele superioare); atât[l], câtşi[ r] sunt lichide, pentru că aerul fonator se
scurge continuu la articularea lor;
2.nazale– [m, n]; aceste sunete se articulează la nivelul cavităţii bucale, dar o parte dinaerul
fonator este dirijat către cavitatea nazală; cele două sonante nazale se deosebesc
tot prin locul de articulare –[m] este rostită bilab ial, iar[n] cu ocluzie în zona
dentală.
Grupurile consonantice desemnează mai multe consoane alăturateşi pot fi bimembre,
trimembre etc. În limba română, grupurile bimembre sunt cele mai numeroase, iar cele
trimembre, mai puţin frecventeşi conţin în structura lor o consoană lichidă [l, r]. Extensia
maximală consonantică în limba română este de 5 consoane în cuvânt, dar de 3 în silabă:
optsprezece [opt-spre-ze-če], angstrom [ang-strom] etc.