Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Articularea consoanelor se caracterizează prin faptul că, spre deosebire de vocale, curentul de
aer fonator nu iese liber, ci întâlneşte un obstacol care îl blochează în anumite gradeşi moduri.
Aceste obstacole constau în închiderea bruscă a canalului fonator sau înîn gustarea canalului
(strictură). În funcţie de dimensiunea spaţiului prin care trece fluxul de aer fonator distingemsonan
teşin esonante. Sonantele (vezişi mai jos) au o poziţie intermediară între vocaleşi consoanele
propriu-zise (nesonante). Un alt aspect care deosebeşte consoanele de vocale, dar le apropie de
semivocale, este comportamentul diferit în silabă: consoanele (atât nesonantele, câtşi sonantele) nu
pot constitui silabă ş i nu sunt purtătoare de accent.
Nesonantele se clasifică după toate aceste trei criterii; pentru sonante, în schimb,
nuNesonantele se clasifică după toate aceste trei criterii; pentru sonante, în schimb, nu sunt
relevante decât primele două criterii, deoarece sonantele sunt întotdeauna sonore.
După cum s-a menţionat deja, consoanele nesonante se grupează în perechi omorganice (vezisup
ra) – dacă două consoane sunt la fel după primele două criterii (modul de articulareşi locul de
articulare), atunci se diferenţiază după criteriul sonorităţii. În limba română, două consoane surde, [ţ,
h], nu au pereche sonoră la nivelul limbii literare (standard), ci doar la nivel dialectal (regional).
Sonantele sunt, cum s-a explicat deja (vezisupra), sunete obligatoriu sonore, deci nu au
pereche surdă, fiind rostite cu vibraţie glotală. Sonantele se mai împart însă după timbru,
criteriu nerelevant pentru consoanele nesonante. Aşadar, după ti mbr u, sonantele sunt:
1.orale– [l, r]; în cazul acestor sonante, întreaga cantitate de aer fonator este dirijată
prin cavitatea bucală; sonantele orale se deosebesc între ele prin locul de articulare –
[l] estesonan tă lat erală (aerul se scurge de o parteşi de alta a muşchiului lingual rulat spre
palatul dur), iar[r] estesonantă vib rantă a pica lă (în timpul articulării oclusive apexul vibrează
atingând scurtşi repetat alveolele superioare); atât[l], câtşi[ r] sunt lichide, pentru că aerul fonator se
scurge continuu la articularea lor;
2.nazale– [m, n]; aceste sunete se articulează la nivelul cavităţii bucale, dar o parte dinaerul
fonator este dirijat către cavitatea nazală; cele două sonante nazale se deosebesc
tot prin locul de articulare –[m] este rostită bilab ial, iar[n] cu ocluzie în zona
dentală.
Grupurile consonantice desemnează mai multe consoane alăturateşi pot fi bimembre,
trimembre etc. În limba română, grupurile bimembre sunt cele mai numeroase, iar cele
trimembre, mai puţin frecventeşi conţin în structura lor o consoană lichidă [l, r]. Extensia
maximală consonantică în limba română este de 5 consoane în cuvânt, dar de 3 în silabă:
optsprezece [opt-spre-ze-če], angstrom [ang-strom] etc.