Sunteți pe pagina 1din 25

1.

Creaţia monetară

Creaţia monetară constă în transformarea în instrumente de plată a unor creanţe fără putere
circulatorie.
Se impune luarea în considerare a instituţiilor care participă la acest proces:
1. Banca Centrală
2. Băncile comerciale
3. Tezaurului

1.1.Creaţia monetară a Băncii Centrale

Banca Centrală creează monedă primară în două forme: • numerar;


• monedă scripturală.
Banca Centrală poate emite monedă primară fără legatură directă cu nevoile de trezorerie ale
băncilor comerciale, aceasta reprezentând creaţia monetară exogenă, care dă naştere monedei
primare neîmprumutate; poate emite monedă primară în funcţie de nevoile băncilor comerciale,
reprezentând creaţia monetară endogenă, care dă naştere monedei primare împrumutate.

a) Crearea de monedă primară neîmprumutată (non borrowed reserves)


Sunt două cazuri când alimentarea băncilor comerciale cu monedă este exogenă:
- Primul caz: cheltuielile publice sunt finanţate prin credite acordate de Banca Centrală
Trezoreriei publice ori prin cumpărarea titlurilor publice de către Banca Centrală.
- Cazul doi: balanţa de plăţi externe este excedentară.
Atunci când bugetul consolidat al statului înregistrează un deficit, Banca Centrală trebuie să
intervină prin credite directe acordate Trezoreriei publice sau prin cumpărarea de titluri publice.
Creditele directe acordate Trezoreriei publice de către Banca Centrală determină
alimentarea Trezoreriei publice. Trezoreria publică va efectua volum sporit de plăţi care vor majora
încasările agenţilor economici. Moneda creată în favoarea trezoreriei se va repartiza în bancnote,
monezi şi în disponibilităţi.
Cumpărările de titluri publice pe piaţa monetară de către Banca Centrală. Banca Centrală
nu cumpără titluri de la trezoreria statului însă achiziţionează titluri de la băncile comerciale. Astfel
băncile comerciale îşi procură moneda primară necesară alimentării rezervelor. Băncile comerciale
utilizează lichidităţile suplimentare pentru acordarea creditelor întreprinderilor şi achiziţionarea de
titluri de la trezorerie. Astfel beneficiarii creditelor vor efectua diverse plăţi.
Excedentul balanţei de plăţi cu străinătatea influenţează creaţia monetară a Băncii
Centrale.
Băncile comerciale beneficează de un aport de valută provenit din exterior atunci când
operaţiunile comerciale şi financiare efectuate cu străinătatea dau naştere unui excedent al balanţei
de plăţi externe.
Băncile pot păstra această valută, dar o pot vinde pe piaţa valutară altor bănci.
Creaţia monetară este definită ca fiind exogenă pentru că nu are legătură
directă cu necesarul de monedă şi de credite.

b) Crearea de monedă primară împrumutată (borrowed reserves)


Atunci când aprovizionarea cu monedă primară a băncilor comerciale este insuficientă,
acestea vor împrumuta lichidităţi de la Banca Centrală. Împrumuturile se pot contracta fie în mod
direct, fie indirect. Băncile rescontează o parte din portofoliul lor, adică pot vinde titlurile respective
Băncii Centrale. Dobânda practicată se numeşte „taxa de rescont”.
Banca Centrală poate cumpăra titluri private de la băncile comerciale. În acest caz doâan-da
practicată este o dobândă variabilă.
Semnificaţia distincţiei între „moneda primară împrumutată” şi „moneda primară
neîmprumutată”
Denumirile de monedă primară împrumutată (borrowed reserves) şi monedă primară
neîmprumutată (non borrowed reserves) s-au impus ca urmare a practicii din SUA, unde cele două
tipuri de operaţiuni descrise mai sus se disting destul de net. Astfel, în această ţară, toate
operaţiunile de cumpărare de titluri publice de pe piaţa monetară, numite operaţiuni de open market.
În România atât titlurile private cât şi titlurile publice se folosesc pe scară redusă. În
perioada 1991-1998 băncile comerciale au obţinut lichidităţi de la Banca Centrală sub forma
creditelor directe:
• credite structurale;
• credite de licitaţie;
• credite speciale;
• credite lombard.
Operaţiunile de refinanţare a băncilor comerciale la Banca Centrală sunt de două tipuri:
▪ credite directe (credite speciale si credite lombard);
▪ operaţiuni de plată (open market).

1.2.Creaţia monetară a băncilor comerciale cunoaşte două forme:


a) Monetizarea activelor nefinanciare, adică cumpărarea de valută de la agenţii economici,
cumpărarea unor hârtii de comerţ, cumpărarea de bonuri de tezaur. În urma acestor operaţiuni se
emite moneda băncilor comerciale respective, care poate fi preschimbată în moneda Băncii
Centrale.
b) Acordarea de credite statului sau agenţilor economici.
Prin această acordare de credite se creează aceeaşi monedă a băncii comerciale. În legătură
cu această problema s-ar părea că băncile comerciale au o capacitate de creaţie monetară identică cu
cea a Băncii Centrale, adică pot crea monedă la infinit. În realitate lucrurile sunt mult mai
restrictive. Banca Centrală obligă băncile comerciale să păstreze rezerve minime obligatorii. (ex.
10%).
Rezultă că băncile comerciale au capacitate de creaţie monetară nelimitată aşa cum se
întâmplă în cazul Băncii Centrale. Atunci când acordă credite (adică creează monedă) ele trebuie sa
aibă în vedere că o parte a depozitelor trebuie păstrate sub formă de rezerve la Banca Centrală, iar
agenţii economici creditaţi preferţ ca o parte din plăţi să le facă în moneda emisă de Banca Centrală
(numerar sau plăţi către o altă bancă comercială, acestea din urmă liberându-se tot prin monedă).
Înteprinderile sau populaţia care intră în posesia monedei nou create o utilizează fie în formă
scripturală, fie modificând forma monedei.
Unii agenţi economici (întreprinderile) vor plăti prin viramente bancare furnizorii lor, vor
achita prin virament bancar impozitele către bugetul statului; alţi agenţi economici (populaţia) vor
utiliza numerarul primit de la înteprinderi pentru a efectua plăţi către alţi indivizi.

1.3. Creaţia monetară a tezaurului, care poate fi considerată ca fiind o


Banca Centrală a statului. Iniţial acesta avea o capacitate de creaţie monetară limitată, dată de
existenţa monedei divizionare. Trezoreria creea monedă divizionară care avea o valoare nominală
mai mare decât valoarea intrinsecă a metalului din care era confecţionată, de aici un plus de venit
pentru tezaur. Atunci când se retrăgea moneda divizionară din circulaţie, o parte din utilizatori nu
mai preschimbau întreaga cantitate de monedă divizionară deţinută, de aici un al doilea venit
financiar pentru stat.
A doua mare formă de creaţie monetară utilizată de trezorerie este aceea ca poate ordona
efectuarea unor plăţi zilnice de valoare mai mari decât încasarile. Evident această creaţie monetară
este limitată la plăţile care se fac în sistem (plata unei institutii publice către o altă institutie
publică).
Atunci când plăţile unei instituţii publice ordonate de trezorerie au în vedere un agent
economic, cu cont la o bancă sau plăţi de salarii este evident că trezoreria trebuie să aibă în cont
bani trimişi de Banca Centrală sau să apeleze la credite acordate de sistemul bancar pentru
efectuarea acestor plăţi.
2. Masa monetară

2.1. Definirea masei monetare.


Specialiştii dau mai multe accepţiuni conceptului de masă monetară:
 O primă accepţiune este cea potrivit căreia conceptul de masă monetară se defineşte
ca reprezentând totalitatea mijloacelor de plată, respectiv de lichidităţi existente la un
moment dat în economie, sau ca medie pe o anumită perioadă de timp.
 O a doua accepţiune: masa monetară este definită ca o mărime eterogenă însumând
totalitatea semnelor băneşti destinate:
- Achiziţiei, dobândirii de bunuri şi servicii;
- Pentru plata datoriilor scadente.
 O a treia accepţiune: masa monetară reprezintă stocul de creanţe asupra sistemului
bancar (şi îndeosebi asupra băncilor comerciale), creanţe aflate în posesia utilizatorilor,
care sunt şi detinători ai creanţelor.
Cine sunt utilizatorii ? Aceştia se pot grupa în:
- Agenţi economici şi populaţie – formează sectorul nebancar;
- Băncile, respectiv cele comerciale, care împreuna cu alte instituţii financiare for-mează
sectorul bancar.
Sub ce formă deţine sectorul nebancar şi cel bancar aceste creanţe?
Sectorul nebancar deţine:
- Moneda efectivă (numerar, cash);
- Depozite în conturi curente la băncile comerciale.
Sectorul bancar, respectiv băncile comerciale, deţin rezerve în moneda Băncii Centrale sau
de emisiune în două forme:
Sub forma biletelor de bancă (rezerve)
Sub formă de depozite în conturi curente la Banca Centrală.
 A patra accepţiune: în raport de cele mentionate, putem defini masa monetară ca
sumă a depozitelor în contul clienţilor, plus numerarul aflat în sfera circulaţiei (depozite
şi numerar).
Precizare: aceste depozite apar:
- Fie în pasivul băncilor comerciale;
- Fie în pasivul bilanţului Băncii Centrale.

Concluzie: vis-à-vis de cele precizate, se conturează două tehnici (modalităţi) de


dimensionare (măsurare) a masei monetare:
a) Însumarea elementelor din pasivul celor două bănci;
b) Însumarea cantităţii de monedă care apare în activul bilanţier al sectorului nebancar
(agenţi economici şi populaţie) pe de o parte, şi în activul bilanţului băncilor comerciale pe de altă
parte.
2.2 Indicatori şi agregate monetare.

Structura masei monetare pe elementele sale componente permite determinarea indicatorilor


şi agregatelor monetare. În practica monetară se utilizează mai multe criterii pentru delimitarea
componentelor masei monetare în circulaţie. Patru sunt criteriile cele mai importante:
1) După sfera pe care o serveşte masa monetară avem:
▪ masa monetară sub formă de numerar;
▪ masa monetară sub forma monedei de cont.
Precizare: aceste sume apar deci: fie ca numerar în casieriile agenţilor economici şi
instituţiilor, fie ca soldul în conturi bancare sau asupra populaţiei.

2) După calitatea celui care deţine şi utilizează moneda, avem:


▪ monedă ce aparţine sectorului public;
▪ monedă ce aparţine sectorului privat.
3) După rolul diferitelor componente ale masei monetare în economie, avem în structura
masei monetare:
▪ mijloace băneşti cu circulaţie curentă (numerar plus depozite în conturi curente ce formează
lichiditatea primară);
▪ mijloace băneşti economisite (depozite pe termen scurt şi care formează lichiditatea secundară).
4) Din punct de vedere al gradului de lichiditate al diferitelor componente, avem:
▪ lichiditate primară;
▪ lichiditate secundară;
▪ lichiditate terţiară.
Precizare: aceste componente pot fi agregate rezultând mai multe tipuri a căror delimitare
trebuie făcută în funcţie de cel puţin trei criterii:
A) Un prim criteriu l-ar constitui eficacitatea unui agregat monetar sau a altuia. Eficacitatea
unui agregat reprezintă capacitatea acestuia de a se constitui în obiective sau ţinte intermediare ale
politicii monetare.
Precizare: regula sau uzanţa este “câte agregate, tot atâtea obiective”. După cum vom vedea,
obiectivul central al fiecărei Bănci Centrale este stabilitatea preţurilor. Atingerea acestui obiectiv
presupune ţinte cu politici intermediare:
§ Ţinta de inflaţie;
§ Nivelul masei monetare;
§ Nivelul cursului de schimb;
§ Nivelul ratei dobânzii.
B) Al doilea criteriu se referă la caracterul controlabil al agregatelor monetare. În raport cu
acest criteriu, Banca Centrală constituie un agregat sau altul de aşa manieră încât să-i corijeze
evoluţia dacă aceasta nu este în concordanţă cu obiectivul central de politică monetară.
C) Al treilea criteriu: din punct de vedere al disponibilităţii statistice: orice agregat construit
trebuie să fie rapid disponibil, oferind astfel Băncii Centrale să reacţioneze, să ia decizii de politică
monetară imediat. Numărul de agregate monetare constituite diferă de la o ţară la alta. De pildă, în
SUA se construiesc 5 agregate monetare, în Franţa – 3, iar în România 2 tipuri de agregate
monetare:
§ M1 – moneda (masa monetară) în sens restrâns în care includem: numerar în afara
sistemului bancar şi disponibilităţi în conturi curente sau la vedere; numerarul în circulaţie,
conturile bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cecurile la purtător (de
călătorie).
§ M2 – masa monetară în sens larg care cuprinde M1 plus depozitele la termen în lei şi
valută, depozitele la vedere, aflate în conturile bancare neoperabile prin cecuri, depunerile la casele
de economii, depozitele la termen aflate în gestiunea băncilor, acţiuni ale fondurilor de ajutor
reciproc ce pot face obiectul unor tranzacţii monetare. Toate componentele lui M2, (M2-M1)
reprezintă de fapt disponibilităţi ale rezidenţilor nonbancari gestionate de instituţiile financiare.
Precizare: generalizând, putem vorbi de următoarele tipuri de agregate monetare, în funcţie
de gradul lor de lichiditate):
Ø M1 – care este format din monedă efectivă plus depozite în conturi curente;
Ø M2 – format din M1 plus depozitele la termen în vederea economisirii (care pot fi trans-formate
în lichidităţi într-un timp foarte scurt);
Ø M3 – format din M2 plus alte active monetare pe termen scurt (certificate de depozit, bo-nuri de
casă, bonuri de tezaur); alte plasamente lichide pe termen scurt care nu pot fi încadrate în masa
semimonetară (M2). Componenţa specifică a acestui agregat monetar (M3) formată din:
depozite pe termen nelimitat şi bonuri de economii, bonuri de tezaur şi certificate de subscriere
la împrumuturi de stat, bonuri negociabile, bonuri de economii pe termen lung. Componentele
M2 şi M3, împreuna luate (M3-M1), formează lichidităţile economisite şi depuse la instituţiile
bancar-financiare pe termen scurt.

L – exprimă lichiditatea globală la nivelul economiei şi este format din M3 plus alte active
financiare (titluri pe termen mediu şi lung, respectiv acţiuni şi obligaţiuni), economiile con-tractuale
depuse pe termen şi diferite alte plasamente negociabile, titluri de valoare emise de agenţii
nonbancari.

2.3 Componentele masei monetare


În general, prin masa monetară se înţelege orice activ cu caracter financiar, care are
capacitatea de a schimba contra unor bunuri şi servicii, sau de a libera de datorii pe posesorii săi.
Având în vedere mulţimea activelor care au proprietăţile enumerate anterior este necesară o
clasificare a componentelor masei monetare. Drept criteriu de clasificare cel mai des utilizat este
lichiditatea, adică în orice moment şi fără costuri suplimentare.
Putem distinge:
▪ moneda efectivă;
▪ disponibilităţi din cadrul depozitelor la vedere (masa scripturală);
▪ depozitele la termen;
▪ alte active financiare.
Moneda efectivă formată din bilete de bancă şi monedă metalică este componenţa cea mai
lichidă a masei monetare. Ea poate fi preschimbată de utilizatorii ei, imediat, în bunuri şi servicii.
Din punct de vedere istoric se observă că ponderea acestei componente în masa monetară totală este
în scădere, deoarece nu are ataşată nici o rentabilitate. De regulă utilizatorii acestor componente
sunt persoane fizice.
Moneda scripturală se materializează în disponibilităţile agenţilor economici deschise la
bancă (depozite la vedere). Şi această componentă a masei monetare are lichiditate înaltă, egală cu a
monedei efective, pentru ca proprietarii depozitelor la vedere printr-o simplă instrucţiune dată
băncii la care se păstrează aceste disponibilităţi pot să transforme în bunuri şi servicii această
categorie de monedă.
Ca diferenţe în raport cu moneda efectivă amintim: existenţa ei contabilă, scripturală şi
faptul că are ataşată o mică rentabilitate.
Depozitele la termen reprezintă conturile de economii ale populaţiei sau conturile de
acumulări ale întreprinderilor. Această formă a monedei are o lichiditate mult mai redusă pentru că
depozitele la termen trebuie mai întâi mobilizate, adică solicitate la banca unde se păstrează şi
numai după aceea pot fi preschimbate în bunuri sau servicii, sau cu ele se pot achita datorii.
Preschimbarea lor poate fi făcută cu preaviz şi suportând un cost înainte de scadenţă.
În raport cu celelalte 2 categorii de monedă aceasta are ataşată o rentabilitate înaltă.
Alte active financiare - în această categorie se includ bonurile de tezaur, hârtiile de comerţ,
cambii, bilete la ordin, acţiunile, obligaţiunile, certificatele de depozit. În această categorie au fost
incluse acele active financiare a căror producţie presupune transferul de moneda de la cei care
cumpără aceste hârtii de valoare, la cei care emit aceste hârtii de valoare, după cum scadenţa lor sau
retragerea lor din circulaţie presupune un transfer de sens invers. În consecinţă ele nu pot fi
considerate monedă propriu-zisă. Având în vedere caracterul lor eterogen, se obişnuieşte o
clasificare a lor tot în funcţie de lichiditate. Într-o primă subgrupă s-ar include bonurile de tezaur
care în orice moment pot fi mobilizate, transformate în lichidităţi la trezoreria statului. Într-o a doua
grupă se includ hârtiile de comerţ care se transformă în lichidităţi la scadenţă sau pot fi mobilizate
înainte de scadenţă prin scontare.
Certificatele de depozit, acţiunile şi obligatiunile (ultima grupă) emise pe termene medii şi
lungi şi care pot fi transformate în lichidităţi pe pieţele de capital.
3. Contraposturile monedei

În primul rând termenul de „contraposturi” are o semnificaţie contabilă. Bilanţul unei bănci
trebuie să fie echilibrat. Banca îşi măreşte pasivul prin primirea unor depuneri, prin emiterea unui
certificat de depozit. Principala activitate a băncilor este acordarea de credite economiei din care se
nasc creanţe asupra clienţilor care beneficiază de creditele respective. De fapt, prin creditele
acordate, băncile alimentează disponibilităţile existente în conturile beneficiarilor creditelor
respective.
În al doilea rând termenul de „contaposturi” are şi semnificaţie monetară. Creanţele
constituie sursele creaţiei monetare. Aceste creanţe sunt făra putere circulatorie, transformate în
instrumente de plată şi figurează în activul bilanţului băncilor.

3.1 Crearea monedei scripturale

Acordarea creditului de către o banca determină creşterea activului şi a pasivului cu aceeaşi


sumă. Activul se majorează pentru că creditul acordat dă naştere unei creanţe asupra debitorului.
Pasivul se majorează pentru că creditul acordat determină creşterea disponibilităţilor existente în
contul curent al beneficiarului creditului respectiv.
Orice credit acordat duce la creşterea masei monetare. Orice credit creează un nou
depozit (la vedere).

Natura contraposturilor emisiunii de monedă scripturală


Activitatea băncilor constă în acordarea de credite agenţilor din sectorul nebancar şi
nefinanciar , adică populaţiei şi înteprinderilor. Prin aceasta băncile comerciale dobândesc titluri de
creanţă.
Băncile achiziţionează titluri publice, în principal bonuri de tezaur şi astfel devin creditoare
statului.
În statistica monetară actuală din România activele se împart în:
• Active externe, care cuprind disponibilităţi băneşti şi titluri libelate în monede străine deţinute de
bănci.
• Active interne:
-creditele interne neguvernamentale, creanţele asupra econonomiei, materializate sau nu în titluri
achiziţionate de la înteprinderi şi de la populaţie.
-credite interne guvernamentale, creanţele asupra statului, materializate sau nu în titluri publice,
achiziţionate de la Trezoreria publică.
Bilanţul monetar al unei bănci comerciale:

ACTIV PASIV

rezerve Depozite la vedere

active externe Depozite la termen, condiţionate, în valută


etc.
active interne:

-creanţe asupra economiei

-creanţe asupra Trezoreriei publice

3.2 Contraposturile monedei primare


Banca Centrală posedă o anumită rezervă de aur care constituie unul din contraposturile
creaţiei sale monetare.
Banca Centrală achiziţionează titluri de creanţă asupra economiei, asupra Trezoreriei publice
şi asupra străinătăţii.
3.2.1 Crearea monedei primare
Băncile comerciale trebuie să facă faţă diminuării resurselor, de fapt nevoilor de trezorerie.
Cauzele care determină necesarul de lichidităţi sunt:
• băncile trebuie să satisfacă cererile de retragere de numerar adresate de către clienţi;
• ele trebuie să efectueze decontările cu alte bănci dispuse de clienţi;
• băncile trebuie să-şi reconstituie rezervele de monedă primară.
Ca băncile comerciale să satisfacă acest necesar de lichiditaţi ele trebuie fie să dispună de
monedă, fie să o poată obţine de la Banca Centrală.
Băncile comerciale vând Băncii Centrale diverse titluri: titluri private, publice, valute. Banca
Centrală creditează contul acestora deschis în propria sa contabilitate.
3.2.2 Natura contraposturilor emisiunii de monedă primară
Banca Centrală achiziţionează de la băncile comerciale anumite titluri private pe termen
scurt sau pe termen mediu.
Banca Centrală acceptă să achiziţioneze de la băncile comerciale titluri publice pe termen
scurt (bonuri de tezaur) şi astfel se favorizează subscrierea titlurilor respective. De asemenea Banca
Centrală achiziţionează instrumente de plată internaţionale (valute, devize) şi titluri de creanţă
asupra străinăţii. Banca cumpără sau vinde pe piaţa valutară monedă străină în schimbul monedei
naţionale.
Şi exteriorul joacă un rol foarte important în emisiunea Băncii Centrale. Atunci când balanţa
de plăţi a unei ţări este excedentară băncile comerciale dispun de valută pe care o vând Băncii
Centrale. Iar invers când balanţa este deficitară atunci Banca Centrală trebuie să vândă valuta pentru
a aproviziona băncile comerciale.
3.3 Contraposturile „masei monetare in sens restrans”- M1 şi
ale „masei în sens larg”- M2
Expresia sintetică a contraposturilor masei monetare şi în sens restrâns şi în sens larg este
bilanţul sistemului bancar. Astfel posturile sunt clasificate după un dublu criteriu: tipul creanţelor şi
natura instituţională a beneficiarilor creditelor bancare din care s-au născut creanţele respective.
Nomenclatura contraposturilor masei monetare diferă de la o ţară la alta.

Bilanţul sistemului bancar arată astfel :

ACTIV PASIV

I.REZERVE INTERNAŢIONALE NETE I.MASA MONETARĂ ÎN SENS


RESTRÂNS
1.aur
1.numerar în afara sistemului bancar
2.valute convertibile
2.depozite la vedere
II.CREDITE INTERNE NETE
2.1agenţi economici cu capital majoritar de
1.credit neguvernamental stat

1.1 agenţi economici cu capital majoritar de 2.2 agenţi economici cu capital majoritar
stat privat

1.2 agenţi economici cu capital majoritar 2.3 populaţia


privat
II.MASA MONETARĂ ÎN SENS LARG
1.3 populaţie
1.cvasimoneda
2.credit guvernamental

3.4 Contraposturile agregatelor M3 si M4. Finanţarea


monetară şi nemonetară
Problema contraposturilor s-a pus pentru toate resursele lichide din economie indiferent de
organismul care le colectează. Resursele lichide constituie active lichide pentru agenţii din sectorul
nefinanciar. Problema se pune pentru toate activele lichide din economie indiferent de unde provin
acestea.
Se consideră că toate activele lichide create de structură financiară au contraposturi similare
cu cele menţionate în agregatele M1 şi M2.

Creaţia activelor lichide


Apariţia contraposturilor agregatelor M3, M4 nu este legată de un mecanism de creaţie
compatibil cu cel pentru M1, mecanism care are la bază regula: creditele fac depozitele.
Banca comercială creează o parte din propriile sale resurse. În schimb instituţiile financiare
nebancare dispun doar de resurse care provin din atragerea de economii lichide de la agenţii
nefinanciari. De asemenea unele institutii nebancare pot emite certificate de investitor, obligaţiuni.
Există două tipuri de finanţare:
• finanţare monetară - realizată de bănci pe baza resurselor la vedere şi pe termen scurt;
• finanţarea nemonetară - realizată de bănci şi de instituţiile financiare şi nebancare pe baza
resurselor stabile, proprii sau împrumutate pe termen lung.

4. Piaţa monetară şi echilibrul ei

Ca piaţă specifică, piaţa monetară diferă atât de piaţa bunurilor de consum, cât şi de cea a
factorilor de producţie. Obiectul tranzacţiei pe o asemenea piaţă îl formează moneda – numerar
şi/sau banii de cont. În ansamblul pieţelor, piaţa monetară deţine un rol tot mai important, acesta
decurgând din însemnătatea tot mai mare pe care o are moneda în economia contemporană.
Piaţa monetară constă în ansamblul tranzacţiilor cu moneda, din confruntarea specifică
dintre cererea şi oferta de moneda, pe baza preţului ei, adică a ratei dobânzii.
Marfa monedă este omogenă. Cu toate acestea, preţul tranzacţiei cu monedă diferă în funcţie
de numeroşi factori: termenul scadenţei, gradul de risc asumat de creditor, sumele tranzacţionate
etc. În plus ajustarea ei se face foarte greoi, piaţa monetară fiind o piaţă de oligopol, cu un număr
scăzut de ofertanţi şi un număr mare de purtători ai cererii.
La un anumit nivel al ratei dobânzii – celelalte condiţii fiind date - evoluţiile cererii şi ale
ofertei de monedă converg spre realizarea echilibrului pe piaţa monetară. Piaţa monetară se află în
stare de echilibru când, la un anumit nivel al ratei dobânzii (d%), cantitatea de monedă oferită (Mo)
este egală cu cea cerut (Mc, astfel fiind egale cu Mm/e).

În aceste situaţii o creştere a cererii de monedă pe piaţă are ca efect sporirea atât a cantităţii
de monedă pe piaţă cât şi a ratei dobânzii. Scăderea cererii are ca efect atât scăderea cantităţii de
monedă , cât şi a ratei dobânzii.
Creşterea ofertei de monedă pe piaţa monetară va duce la scăderea ratei dobânzii şi la
creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă. Surplusul de monedă putând fi absorbit doar în
cazul unei rate a dobânzii scăzute. Scăderea ofertei de monedă conduce la o sporire a ratei dobânzii
şi la diminuarea cantităţii de monedă tranzacţionată.

Pentru o caracterizare concretă a pieţei monetare mai sunt necesare încă câteva precizări.
▪ cererea de monedă este o cerere de încasări reale; agenţii economici se interesează de puterea de
cumpărare a încasărilor lor, şi nu de suma nominală a acestora.
▪ agenţii economici păstrează moneda pentru a o utiliza în efectuarea tranzacţiilor şi pen-tru a se
proteja împotriva riscului.
▪ existenţa unor costuri de transformare (în bani lichizi) este unul din motivele care explică
deţinerea de monedă.
▪ costul de oportunitate suportat de un agent economic ce deţine monedă este egal cu do-bânda pe
care el ar fi putut să o obţină plasând aceşti bani.
▪ pentru un nivel dat al ratei anticipate a dobânzii, cererea de monedă pentru speculaţie este o
funcţie descrescătoare de rata dobânzii în piaţă.

5. Oferta de monedă într-un sistem bancar cu două


nivele
Într-un sistem bancar cu două nivele, format din banca centrală şi un număr mai mare sau
mai mic de bănci comerciale, procesul de formare a ofertei de monedă ridică anumite probleme
teoretice:
1) Natura diverselor categorii de monedă existente. Această problemă provine din aceea
că seniorajul ( venitul adus de privilegiul de a bate monedă) este deţinut în principal de autorităţile
monetare, mai precis de banca centrală sau institutul de emisiune. Moneda emisă de aceste
autorităţi are diverse denumiri: monedă centrală,monedă cu mare putere, monedă primară, monedă
de bază, monedă fiduciară, numerar. Această monedă primară constituie doar o parte a ofertei totale
de monedă, deoarece băncile comerciale ( de rangul doi), produc şi ele o “monedă scripturală” sau
“de bancă” în contrapartidă cu deţinerile lor în moneda de bază.
Rezultă că oferta de monedă este egală cu baza monetară, adică cu cantitatea de monedă
creată de banca centrală, doar în cazul particular când acoperirea monedei scripturale în monedă
primară este 100%. În sistemele bancare actuale şi băncile comerciale dispun de un senioraj bancar,
iar oferta de monedă cuprinde atât moneda primară cât şi moneda de banca.
2) Principiile emisiunii acestor tipuri de monedă s-a pus pentru prima dată în perioada în
care aurul era moneda de bază a economiei, iar bancnotele erau moneda de bancă- perioada de
dinainte de anii ’30 , când majoritatea ţărilor dezvoltate ale lumii din acea epocă au adoptat sistemul
etalon aur-monede. În epocă, problema legăturii dintre moneda de bancă şi moneda de bază,
respective problema acoperirii bancnotelor printr-o anumită cantitate de aur, a făcut obiectul unei
celebre controverse între reprezentanţii a ceea ce s-a numit “ şcoala circulaţiei” (Currency school) şi
“ şcoala bancară” (Banking School). Această dezbatere s-a desfăşurat la începutul secolului al XIX-
lea, în Anglia.
În concepţia reprezentanţilor şcolii circulaţiei (D.Ricardo) emisiunea de bancnote trebuie
acoperită integral în aur, cu excepţia unei anumite cantităţi iniţiale, reprezentând fondul de rulment
al comerţului, care, eventual, poate fi emisă şi fără o asemenea contrapartidă în aur.Acest principiu
a urmărit evitarea inflaţiei generate de o emisiune excesivă de bancnote de natură să provoace
creşterea preţurilor. Principiul respective, numit principiu de circulaţie reflectă dorinţa de a controla
oferta de monedă prin legarea acesteia de cantitatea de metal disponibilă.
Spre deosebire de aceasta, reprezentanţii şcolii bancare( T.Tooke) au considerat că
bancnotele nu sunt assimilate aurului, căci, fiind emise în contrapartidă cu creditele acordate sau în
contrapartidă cu creanţele născute din aceste credite, sunt retrase din circulaţie la scadenţă. După
părerea acestor economişti, caracterul de instrument de credit al monedei de bancă o deosebeşte de
moneda de bază, iara asimilarea celor două ar însemna confundarea monedei cu creditul. Conform
principiului bancar, bancnotele sunt emise în urma cererilor de credite adresate băncilor, adică în
funcţie de activitataea economică.De aceea nu există pericolul inflaţiei, deoarece bancnotele sunt
retrase din circulaţie în momentul în care creanţele care le dau naştere ajung la scadenţă. Rezultă
că, în această a doua concepţie, oferta de monedă nu depinde de cantitatea de aur, ci de funcţionarea
pieţei creditului.
3) legătura dintre oferta de monedă şi volumul creditului, precum şi controlul ofertei
de monedă
4) caracterul exogen sau endogen al ofertei de monedă.

5.1 Oferta exogenă de monedă


Cazul cel mai simplu al ofertei exogene de monedă este cel în care monda scripturală
(depozitele la vedere) sunt integral acoperite cu monedă primară. Un asemenea nivel ridicat al ratei
rezervelor nu a existat niciodată, însă, în unele ţări, inclusiv România, în prezent rata rezervelor
obligatorii este foarte înaltă, (40%). Se susţine că astfel ar putea fi mai bine controlate şi chiar
eliminate inflaţia şi deflaţia, ciclurile economice, riscurile de panică bancară etc.
În ceea ce priveşte posibilitatea băncilor de rangul doi de a acorda un volum de credite mai
mare decât rezervele de monedă primară pe care le deţin, aceasta provine din faptul că nu toţi
clienţii se prezintă la bancă în acelaşi moment pentru a face depuneri şi retrageri de depozite.
Moneda scripturală nu este altceva decât soldul creditor al contului curent sau de disponibil deschis
la bancă clientului.
Rezultă că creditul bancar poate fi acordat nu numai pe baza unor disponibilităţi prealabile
în monedă primară, ci şi fără existenţa unor asemenea deţineri, cu condiţia însă ca acele creanţele
născute în modul acesta să poată fi oricând transformate în monedă primară. Fenomenul sintetizat
prin formula “depozitele fac creditele”, caracteristic primelor etape ale istoriei bancare, fiind
înlocuit în activitatea bancară modernă cu principiul “creditele fac depozitele” (“Loans make
Depozits”). Actualmente, creditele pe care le acordă băncile dau naştere unor înregistrări bancare
specifice, care determină creşterea depozitelor la vedere şi antrenează creaţie de monedă scripturală.
Schema generală a acestor înregistrări contabile este următoarea:

Fig. nr.1: Schema generală a înregistrării contabile implicate de crearea de monedă


scripturală
Regula “creditele fac depozitele” se aplică inclusiv în relaţiile dintre bănci, în măsura în care
creditele acordate de o bancă determină naşterea unor depozite “reflexe” ale altor bănci, depozite
care permit, la rândul lor, acordarea unor noi credite. Această înlănţuire de faze şi operaţiuni
generează un process de multiplicare a creditelor şi depozitelor, care face ca mărimea masei
monetare pusă la dispoziţia economiei să fie superioară bazei monetare create de Banca Centrală.
Conceptul care exprimă acest proces este cel de “multiplicator” introdus de C. Phillips.

Modelul multiplicatorului monetar

Acest model este un model cantitativ, bazându-se pe două elemente monetare:


 baza monetară;
 depozitele constituite la nivelul băncilor comerciale (aceste elemente fiind apreciate strict
cantitativ).
Dacă baza monetară, prin structura ei, se află sub incidenta directă a Băncii Centrale, nu
acelaşi lucru se poate afirma şi despre nivelul depozitelor. Cu toate acestea, prin măsurile aduse de
politica monetară, Banca Centrală poate influenţa procesul de economisire.
Deoarece modelul evidenţiază faptul că deciziile autorităţilor monetare sunt cele care
conduc la modificarea ofertei de monedă, se poate trage concluzia că aceasta este o variabilă
exogenă. Cu toate acestea, în conditiile economiilor în tranziţie, multiplicatorul monetar este luat în
considerare; „în conditiile în care fluctuaţiile multiplicatorului monetar sunt limitate şi previzibile,
controlul bazei monetare reprezintă în economia în tranziţie mijlocul cel mai eficace de a aduce
oferta de monedă la nivelul cererii şi astfel de a asigura controlul inflaţiei.”
Să presupunem că la o bancă comercială oarecare se constituie un depozit iniţial, D, prin
depunerea de numerar de către un anumit client şi că banca respectivă practică o rată de acoperire,
α, în sensul că păstrează în casierie (sau în cont la banca centrală) o sumă α∙D . Ea acordă astfel un
credit de valoare (1–α) ∙ D. Creditele acordate şi utilizate de beneficiari pentru efectuarea de plăţi se
vor regăsi sub formă de depozite “derivate” la o altă bancă, care, la rândul său, va păstra în casierie
un procent α şi va acorda un nou credit (1–α)….
Procesul poate fi reprezentat schematic în figura nr.1 de mai jos.

Figura nr.2 : Procesul de multiplicare


În formă ecuaţională secvenţele acestui proces pot fi redate astfel:

Fie :
D – cantitatea de “monedă primară” care afluieşte spre banca A
α∙D – rezervele în “moneda primară” păstrate de banca A (acoperirea)
(1- α ) ∙D – cantitatea de “monedă primară” care afluieşte spre banca B
α(1- α) ∙D – rezervele în “monedă primară” păstrate de banca B
(1-α)² - cantitatea de “monedă primară” care afluieşte spre banca C
α(1-α)²∙D – rezervele în “monedă primară” păstrate de banca C
Cantitatea totală de monedă scripturală, Ms, care rezultă din aceste valuri succesive de
depozite şi credite, este egală cu suma dintre depozitul iniţial şi depozitele derivate:
Ms= D+ (1- α) D + (1-α)² D + …+ (1-α)n D
Se observă că relaţia (1) conţine progresia geometrică:
1+ (1-α) + (1-α)² + …+ (1-α)n
a cărei raţie este : (1-α) <1
Limita acestei progresii este : 1: [1- (1-α)]
Ca urmare: Ms = 1 : [1-(1-a)] ∙D= D:a
Rezultă că multiplicatorul este inversul ratei rezervelor (ratei acoperirii), 1/a. Pentru α=1
(100%), moneda nou creată este exclusiv moneda creată de Banca Centrală, aşa zisă monedă
primară; pentru α—>0, posibilitatea aparatului bancar comercial de a crea monedă scripturală tinde
spre α.
Concluzia este că necesitatea constituirii de rezerve, în această formă de lichiditate
superioară care este “moneda primară”, reprezintă pentru băncile comerciale o limitare a capacităţii
lor de a crea monedă scripturală. Această limitare constă într-un fel de “fugă” a fluxului de “monedă
primară”, pe care îl receptează la un moment dat, în lanţul valurilor succesive de credite acordate şi
de depozite alimentate prin creditele respective.
Există şi un al doilea fel de “fugă”, rezultată din comportamentul publicului, care atrage o
parte din depozite în numerar şi/sau păstrează numerarul asupra sa. Ca urmare, creditele acordate de
băncile de rangul doi nu se regăsesc integral în depozite, ci determină într-o anumită măsură
creşterea numerarului în circulaţie
Pentru a argumenta aceste afirmaţii o să notăm cu β partea din disponibilităţile sale băneşti
pe care populaţia o păstrează în numerar. Acest lucru înseamnă că primul depozit derivat va fi redus
într-o proporţie β D. Tot aşa, fiecare depozit “reflex” următor va fi redus într-o proporţie β din
raportul depozit/credit anterior. Secvenţele procesului de multiplicare devin următoarele:
D→αD
(1-α)D- β D= (1- α-β )D→α(1-α-β )D
(1-α) (1- α-β )D- β (1- α-β )D
Ca urmare, cantitatea totală de monedă scripturală va fi:
Ms= D+ ( 1-α-β )D + (1- α-β )2D+…
Sau: Ms= 1/[1- ( 1-α-β )]∙D= D/(α+β )
Unde k=1/(α+β )>1 – multiplicatorul monetar al creditelor şi depozitelor
Se observă că mărimea multiplicatorului k, depinde acum atât de mărimea ratei rezervelor, α, cât şi
de “preferinţa pentru numerar”, β . Pentru nivele constante ale parametrilor α şi β , cantitatea de
monedă scripturală nu depinde decât de cantitatea de monedă primară, adică de comportamentul
Băncii Centrale.
Oferta de monedă M este egală cu suma dintre cantitatea de monedă scripturală, Ms şi
numerarul aflat asupra populaţiei, β Ms:
M = Ms + β Ms
M = Ms (1 + β )
Din aceste relaţii se obţine M = ( 1+β )D / (α+β )
Notând, D = H (High- Powered Money), vom avea : M= k ∙ H , unde k = (1+ β )/(α+β ) >1
Această relaţie arată că oferta de monedă, M, este un multiplu al bazei monetare, H, şi că
mărimea sa depinde de multiplicatorul k.
Analiza acestei relaţii arată condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca Banca Centrală să
poată controla oferta de monedă. Este necesar ca Banca Centrală să influenţeze multiplicatorul k şi
să controleze baza monetară, H.
În ceea ce priveşte posibilităţile de influenţare a multiplicatorului, k, în literatură există două
şcoli de gândire.
Prima consideră că multiplicatorul k este o mărime constantă, iar a doua tratează acest
parametru ca o funcţie economică.
Constanţa lui k corespunde, la rândul său, la două ipoteze:
− băncile comerciale au un comportament stabil în ceea ce priveşte deţinerea de rezerve, α,
(ceea ce autorităţile monetare pot obţine prin impunerea de rezerve obligatorii)
− publicul are un comportament stabil în ceea ce priveşte utilizarea numerarului, β .
În aceste condiţii, determinarea lui k este o problemă empirică. A doua concepţie este mai
analitică. În această variantă, multiplicatorul depinde de unele variabile de natură economică cum ar
fi rata dobânzii, rata inflaţiei şi mărirea avuţiei naţionale.În modul acesta, multiplicatorul este
ebdogenizat, ceea ce duce la atenuarea exogenităţii ofertei de monedă.
În ceea ce priveşte controlul bazei monetare, posibilitatea exercitării acestuia este o
caracteristică a unei Bănci Centrale înzestrate cu monopolul emisiunii, însă chiar şi o asemenea
instituţie se poate confrunta cu anumite dificultăţi. Sursele creaţiei de monedă primară sunt
controlate în mod inegal de către Banca Centrală. Astfel, creditele acordate băncilor de rangul doi şi
creditele acordate statului sunt sub controlul Băncii Centrale prin însăşi poziţia privilegiată pe care
aceasta o ocupă într-un sistem bancar cu două nivele. Spre deosebire de acestea, într-un regim de
cursuri de schimb fixe, postul “aur şi valute” nu se află însă sub controlul Băncii Centrale. Într-un
astfel de regim, controlul bazei monetare este practice imposibil, ceea ce explică de ce multe state
au adoptat un regim de cursuri de schimb flotante.
Pe de altă parte, în unele cazuri, în operaţiunile numite “open market”, crearea de monedă
primară nu este controlată exclusiv de către Banca Centrală şi nu este întot-deauna perfect
previzibilă pentru această instituţie căci rezultă dintr-un accord de voinţă cu băncile comerciale.
Ipoteza caracterului exogen al ofertei de monedă uşurează rezolvarea unor probleme
importante ale analizei monetare. Concluzia care se desprinde este că, prin controlul bazei
monetare, politica monetară dispune de un instrument aparent simplu şi eficace, cel puţin pe termen
scurt.Aceste avantaje tind să dispară în cazul în care oferta de monedă este o mărime endogenă.

5.2 Oferta endogenă de monedă

Oferta de monedă: “noua orientare” (New View)


“Noua orientare reprezintă o concepţie elaborată la sfârşitul anilor ’50 şi expusă în
“Raportul Radcliffe”, precum şi în lucrările economiştilor americani J. Gurley şi E. Shaw, J. Tobbin
etc., potrivit cărora ceea ce contează pentru noua funcţionare a economiei este nu atât cantitatea de
monedă cât gradul de lichiditate asigurat de întreaga gamă a activelor lichide create de sistemul
financiar-bancar modern.
Principalele elemente ale acestei concepţii sunt:
1)Concentrarea atenţiei mai degrabă asupra noţiunii de “lichiditate” decât asupra
monedei: este consecinţa cencepţiei keynesiene cu privire la moneda ca active, în care calitatea
monedei de a fi lichidă are întâietate faţă de funcţia sa de mijloc de schimb. Autorii citaţi arată că
existenţa unei game largi şi continue de active lichide conduce la adoptarea unor agregate monetare
largi, la reducerea rolului bancnotelor şi a monedei scripturale şi la utilizarea unor active financiare
cu grad mare de lichiditate. Aceşti substituienţi ai monedei primare şi ai monedei de bancă imprimă
publicului un comportament de investitor.
2)Importanţa deosebită acordată intermediarilor financiari nebancari: se explică prin
faptul că, în condiţiile menţionate mai sus, aceste aşezăminte se află în concurenţă cu băncile pentru
satisfacerea preferinţei pentru lichiditate în sens larg. Ca urmare, analiza sectorului bancar singur nu
mai este suficientă pentru înţelegerea ofertei de monedă, ci trebuie înlocuită cu o analiză a
ansamblului sistemului financiar, care cuprinde şi intermediari financiari nebancari, emitenţi de
active financiare substituibile ca moneda. Deoarece, într-o măsură mai mare decât populaţia,
instituţiile financiare, inclusiv băncile, au comportamente de investitori, încercând să-şi optimizeze
structura portofoliului de active pe care le deţin.
3)Evidenţierea rolului ratei dobânzii ca variabilă comportamentală esenţială la nivelul
instituţiilor financiare si publicului: este consecinţa sesizării importanţei factorului respectiv în
deciziile de investiţii. În gestionarea portofoliului lor, agenţii economici au în vedere randamentul şi
riscul afferent fiecărui activ. Ei încearcă să găsească acea structură de active care este optimă din
punct de vedere al raportului randament-risc la nivelul întregului portofoliului, ştiut fiind faptul că
moneda are atât un randament nul, cât şi un risc nul.
Adepţii “noii orientări” consideră că “multiplicatorul”, chiar dacă este flexibil, nu constituie un
instrument pertinent, căci nu reflectă comportamentul tuturor instituţiilor financiare. Autorii
respectivi subliniază că existenţa intermediarilor financiari nebancari face ca relaţia dintre moneda
scripturală şi oferta de monedă să fie instabilă, de un de necesitatea efectuării raţionamentului direct
la scara tuturor agenţilor economici. În acest ultim caz, se constată că modificările bazei monetare
determină asemenea reajustări de portofoliu, încât lichiditatea globală (adică oferta de monedă în
sensul cel mai larg posibil) poate să nu evolueze paralel cu cantitatea de monedă primară. Fiind
sensibilă la rata dobânzii, această ofertă de monedă endogenă nu este legată exclusiv de moneda
primară. Ca urmare, reprezentanţii acestei orientări recomandă ca, în loc să ducă o politică de
control a bazei monetare, autorităţile monetare să acţioneze asupra ratei dobânzii, deoarece aceasta
le permite controlul întregului ansamblu de instituţii financiare.

5.3 Oferta de monedă şi oferta de credit (teoria întreprinderii


bancare; teoria raţionalizării creditului)

Oferta de monedă este endogenă deoarece depinde de oferta de credit emanată de la băncile
comerciale, pe care Banca Centrală le refinanţează mai mult sau mai puţin automat.
Mărimea ofertei de credite, C, este egală cu diferenţa dintre cantitatea de monedă scriptu-
rală creată, Ms şi cantitatea de monedă primară păstrată în rezerve, α∙Ms :
C = Ms - α∙Ms → C = (1- α) Ms
Cantitatea de monedă scripturală nu este determinată însă în mod mecanic de către baza
monetară, deoarece depinde nu numai de acest factor, ci şi de volumul creditelor acordate de băncile
comerciale, afirmaţie care este valabilă şi pentru oferta de monedă.
Oferta de credite rezultă din tendinţa de maximizare a profiturilor pe care o au băncile
comerciale, ale căror decizii se impun unei Bănci Centrale care are o atitudine pasivă în ceea ce
priveşte emisiunea de monedă primară. Această funcţionare a unui sistem bancar cu două nivele
într-un mod invers în raport cu multiplicatorul este considerată o caracteristică a economiilor în care
se lucrează pe datorie, aşa cum a fost, de exemplu, economia României în anii ’90. După cum arată
J.Hicks, sectorul întreprinderilor, inclusiv cele financiare, poate fi împărţit în două sub-sectoare,
diferenţiate în funcţie de modul de finanţare. Primul, numit “autosuficient”, îşi satisface nevoile de
lichidităţi prin deţinerea de active lichide negociabile pe piaţă; al doilea, numit “descoperit”, îşi
satisface nevoile amintite prin împrumuturi automate sau aparent automate.
Explicarea ofertei de monedă revine în mare măsură la explicarea ofertei de credit. Analiza
monetară modernă propune două explicaţii principale cu privire la modul de formare a ofertei de
credit, care se bazează amândouă pe studiul microeconomic al comportamentului băncilor
comerciale: teoria întreprinderii bancare şi teoria raţionalizării creditului.
Teoria întreprinderii bancare porneşte de la ideea că o bancă comercială este o firmă ca
oricare alta, al cărui scop este maximizarea profitului. Pe această bază, pot fi construite diverse
modele de optimzare a deciziilor bancare, similare cu modelele utilizate pentru descrierea deciziilor
întreprinderilor productive. Unul dintre cele mai simple modele de acest gen este cel în care profitul
bancar este definit ca diferenţă între randamentul total al creditelor acordate şi costurile de
funcţionare, presupuse a fi formate din costurile implicate de constituirea rezervelor şi din costuri
fixe.
Teoria raţionalizării creditului . Raţionalizarea creditului este o situaţie în care băncile nu
satisfac toate cererile de credit ce le sunt adresate, deoarece este mai avantajos pentru ele ca, în loc
să majoreze dobânzile, să nu-şi utilizeze întregul potenţial de creditare. Favorizată de contextual
unei economii în care se lucrează pe datorie, o asemenea situaţie este explicată în literatură în
următoarele tre moduri:
a) O primă explicaţie (Modigliani): băncile grupează clienţii în clase de risc şi le propun o
diferită de la clasă la alta. În interiorul fiecărei clase există clienţi cu nivel de risc diferit, iar unora li
se pot propune dobânzi individuale mai mari sau mai mici decât dobânda clasei în care sunt
încadraţi. Băncile sunt interesate să acorde credite clienţilor buni platnici, care prezintă riscurile
cele mai mici din clasa în care fac parte şi să raţionalizeze (limiteze) creditele acordate celorlalţi.
Selecţia se realizează prin impunerea unor condiţii de creditare şi are ca efect raţionalizarea
creditului.
b) A doua explicaţie (Stiglitz) se bazează pe conceptual de informare imperfectă. Conform
acestei interpretări, băncile comerciale nu se adaptează la o cerere de credit excedentară prin
majorarea ratei dobânzii deoarece o asemenea atitudine ar avea un dublu efect : selecţia negativă şi
hazardul moral. Selecţia negativă se produce ca urmare a renunţării la angajarea de împrumuturi de
către clienţii buni platnici, care, confruntaţi cu majorarea de către băncile finanţatoare a ratei
dobânzii, preferă să-şi abandoneze proiectele, lăsând pe piaţă doar clienţii mai puţin prudenţi,
marcaţi de riscuri de faliment importante. Hazardul moral apare din cauză că prin majorarea
dobânzii de către bănci clienţii sunt prestaţi să încerce să realizeze proiecte cu randament scontat
mai mare, însă care prezintă şi riscuri mai ridicate. Aceste două efecte au drept consecinţă reducerea
ratei profitului bancar scontat care depinde de rata dobânzii.
c) A treia explicaţie: în această interpretare, băncile nu adaptează întotdeauna condiţiile de
acordare a creditului la nivelul de risc specific clientului, din cauza costurilor implicate de o
asemenea operaţiune. În cadrul anumitor limite, dobânda şi celelalte condiţii de creditare sunt fixe,
iar ajustarea se face prin modificarea volumului creditului.
Analizele care evidenţiază legătura dintre oferta de monedă şi oferta de credit sunt relevante
mai ales în cazul economiilor descoperite, în care majoritatea întreprinderilor lucrează pe datorie.
6. Băncile comerciale

6.1 Creaţia monetară a băncilor comerciale cunoaşte 2 forme:

Băncile comerciale sunt creatoare de monedă. Moneda creată de acestea este denumită
monedă scripturală.
Pentru a înţelege procesul de creare de monedă, precum şi modalităţile prin care o
bancă comercială creează monedă, presupunem existenţa în economie a unei singure bănci.
Aceasta creează monedă atunci când acordă credite agenţilor economici, persoanelor fizice,
precum şi în condiţiile în care achiziţionează active financiare (efecte private, efecte publice,
devize) sau active reale (de pildă, bunuri imobiliare).

1) crearea de monedă prin achiziţionarea de către bancă a unui activ real


De exemplu, banca cumpără un imobile de la un agent economic. În această situaţie,
imobilul achiziţionat de bancă este înscris în activul său iar, în contrapartidă, este creditat contul
curent al vânzătorului.
Chiar dacă atunci când am dat aceste exemple am presupus exinstenţa în economie a unei
singure bănci comerciale, se pot pune în evidenţă câteva trăsături esenţiale ale mecanismului de
creaţie monetară şi anume:
 Băncile creează monedă prin achiziţionarea de active nemonetare (reale şi financiare) de la
agenţii nefinanciari. Moneda creată de o bancă apare în pasivul bilanţului acestuia, iar
contrapartida sa, reprezentată de bunurile şi titlurile achiziţionate, figurează în activul
bilanţier. Procesul de creaţie monetară pune în relaţie un agent nefinanciar şi o instituţie ce
are puterea de creare de monedă, banca.
 Situaţiile prezentate anterior ilustrează crearea de monedă de către o bancă, însă ele prezintă
anumite deosebiri: în situaţia în care clientul contractează un credit bancar si, respectiv,
scontează o cambie, sectorul bancar devine creditor al sectorului nebancar, iar moneda este
creată cu titlu temporar deoarece la scadenţă, agentul economic va trebui să ramburseze
împrumutul, ceea ce echivalează cu o „ distrucţie”( „distrugere”) a monedei create. În cazul
în care clientul cedează băncii devize, respectiv acte reale, moneda este creată cu titlu
definitiv şi pusă la dispoziţia vânzătorului activelor amintite.
 Crearea de monedă de către bănci se realizează exclusiv la cererea agenţilor nefinanciari;
băncile nu pot să creeze monedă scripturală decât dacă li se solicită moneda respectivă. Prin
urmare, iniţiativa în procesul de creaţie monetară aparţine clienţilor băncii, atunci când
solicită credite, oferă active financiare şi reale.
Operaţiunile bancare prezentate au pus în evidenţă procesul de creaţie monetară
realizat de o bancă. Operaţiunile bancare inverse, respectiv recuperarea creditului, încasarea
ratei la scadenţă, vânzarea unui activ financiar sau real exprimă o revenire a monedei la locul
său de origine, banca. Cu alte cuvinte, este vorba de procesul de „distrucţie” de monedă, care
se reflectă în evidenţa băncii prin dispariţia creanţei din activ şi debitarea contului clientului.

2) crearea de monedă prin acordarea de credite de către bancă


Activitatea unei bănci comerciale constă, în mare măsură, în acordarea de credite economiei,
ceea ce echivalează cu crearea concomitentă a unor resurse proprii ale băncii de egală valoare,
întrucât banca încasează apoi nu numai creditul ci şi dobânda aferentă acestuia.
De exemplu, o întreprindere solicită băncii sale un credit sub forma unui „ avans în contul
curent”. Prin acordarea creditului, banca înregistrează o creştere, simultană şi cu aceeaşi sumă, a
activului şi a pasivului bilanţului său: activul bilanţului creşte pentru că împrumutul acordat de
bancă exprimă o creanţă asupra clientului împrumutat; pasivul creşte întrucât creditul dă naştere la
crearea de monedă de către bancă în favoarea clientului.
Înscrierea simultană a aceleiaşi sume atât în activul cât şi în pasivul bilanţului bancar este
actul prin care se creează monedă scripturală, procedeul prin care este sporită masa monetară.
Moneda creată de bancă se concretizează printr-o înscriere în contul clientului împrumutat,
care figurează în pasivul bilanţului bancar, iar contrapartida sa, reflectată în activ, este creanţa
asupra clientului. Prin urmare, creditul acordat de bancă s-a aflat la originea creării de monedă, de
unde expresia „ creditele fac depozitele” şi nu invers. Moneda deţinută de întreprindere, ca urmare
a creditului bancar contractat, nu rezultă dintr-un transfer de resurse între clienţii băncii, ci
reprezintă o putere de cumpărare suplimentară pentru întreprindere fără ca altă persoană să renunţe
la puterea sa de cumpărare.
Moneda scripturală creată de bancă şi deţinută de clientul său va fi utilizată de aceasta ca
mijloc de plată. Întreprinderea solicită creditul bancar nu pentru a păstra resursele băneşti, ci pentru
a efectua diverse plăţi deoarece creditul are un cost: societatea îi va plăti pe furnizori, salariaţi, alţi
creditori, având loc un simplu transfer din contul lui în contul acestora, deschis la aceeaşi bancă ( în
exemplul dat).
Prin urmare, moneda creată de bancă este o datorie a ei care circulă, un element de
pasiv bancar acceptat ca mijloc de plată.

3) crearea de monedă prin achiziţionarea de către bancă a unui activ financiar


În această situaţie, avem în vedere operaţiunea de scontare a cambiilor. Presupunem că o
întreprindere deţine o creanţă comercială în valoare de un milion unităţi monetare asupra unei alte
întreprinderi pentru un termen de 30 de zile.Prima întreprindere având nevoie de lichidităţi înainte
de scadenţa cambiei ( documentul care materializează creanţa comercială), solicită băncii sale să îi
sconteze cambia trasă asupra celei de a doua întreprinderi. Banca creditează contul primei
întreprinderi şi înregistrează în contul său cambia trasă asupra celei de a doua .
Operaţiunea de scontare a determinat crearea de monedă, la nivelul sumei de un milion
u.m. ; volumul mijloacelor de plată a primei întreprinderi au crescut fără ca altă persoană să îşi
diminueze capacitatea de plată.
Un alt caz din care rezultă procesul de creaţie monetară este cel în care banca cumpără
devize de la un client.Această operaţiune este similară cu cea prezentată anterior. Moneda
scripturală creată de bancă are drept contrapartidă creanţe asupra străinătăţii (devizele).
Băncile comerciale sau de depozit efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare, având o
activitate diversificată, ce se poate modifica liber funcţie de cerinţe, posibilităţi şi propria orientare.
Operaţiunile de bază sunt totuşi constituite de depozite şi utilizarea lor în scopul acordării de
credite agenţilor economici. Ele sunt organizate ca societăţi comerciale şi urmăresc obţinerea unui
profit. Denumirea de bănci comerciale se justifică pe de o parte prin concurenţa pe care şi-o fac
reciproc pentru a atrage şi reţine clientela, iar pe de altă parte prin rolul pe care şi-l asumă în
finanţarea operaţiunilor comerciale curente.

6.2 Atribuţiile şi rolul băncilor comerciale în sistemul bancar


Atribuţiile sistemului bancar pot fi împărţite în:
- atribuţii comune tuturor băncilor sau mai multor bănci;
- atribuţii specifice anumitor categorii de bănci.
În cadrul atribuţiilor comune se încadrează:
1. atribuţii pe care le îndeplinesc băncile în calitatea lor de mijlocitoare ale creditului în economie.
Băncile elaborează strategiile şi metodologiile de creditare;
2. atribuţii ce decurg din calitatea băncilor de mijlocitoare ale plăţilor în economie, în care sens
băncile organizează şi realizează mişcarea banilor prin conturi;
3. atribuţii ce decurg din calitatea băncilor privind colaborarea cu alte organisme bancare
internaţionale. Băncile dintr-o ţară pot să acorde garanţii pentru creditele luate în străinătate, sau să
primească garanţii pe care băncile străine le dau clienţilor care solicită credite.
Atribuţiile specifice mai importante sunt:
1. atribuţiile îndeplinite de banca centrală în calitatea ei de casier al statului. Ea primeşte, păstrează
şi eliberează mijloace bugetare, realizând funcţia de casă a bugetului statului;
2. atribuţiile realizate de banca centrală pe linia dirijării operative a mişcării numerarului în
circulaţie;
3. atribuţii realizate de unele bănci în calitatea lor de emitente de titluri de credit (bancnote sau
înscrisuri funciare);
4. atribuţii realizate de casele de economii în îndeplinirea rolului lor de atragere a veni-
turilor şi economiilor populaţiei;
5. atribuţii realizate de banca centrală în îndeplinirea rolului valutar pe care ea îl are,
privind stabilirea cursului schimbului monedei respective şi privind organizarea
efectivă a acestui schimb valutar

6.3 Organizarea monetară şi creaţia monetară

Utilizarea monedei cu o valoare reală inferioară celei nominale se bazează pe siguranţa că ea


va putea fi folosită de către deţinători la cumpărare la valoarea sa nominală. Însă, dincolo de o
anumită limită, pierderea “grutăţii monedei” va fi provocată de neîncrederea populaţiei. pentru
impunerea folosirii unei metode dematerializate/devalorizate este necesară deci organizarea
instituţiilor emitente specializate. Această devalorizare permitea un câştig social şi o flexibilitate
nouă în modalităţile emisiei. Istoria organizării monedei, reflectată în transformarea rolului şi
maturii băncilor, arată modul în care această monedă devalorizată s-a impus puţin câte puţin.

Acest proces s-a desfăşurat în mai multe etape:


a) Prima etapă: banca protectoare a banilor
Anumite autorităţi au dreptul de a bate monedă. Piesele astfel emise sunt metalice, cel mai
adesea din aur. Băncile funcţionează ca şi case de bani, adică ele acceptă, contra unui comision, să
păstreze piesele sau lingourile de aur şi pun în schimb în circulaţie certificate de depozit, care
asigură schibarea diferitelor monede intre ele. Practic, greutatea în aur a diverselor monede era
diferită în funcţie de emitent. Într-un sistem ca acesta, cu monede de greutăţi şi titluri diferite, rolul
băncilor este acela de a stabili cursul de schimb între monede.
b) A doua etapă: banca creditoare
Băncile sub forma “caselor de bani” îşi dau seama că stocul de aur necesar pentru a permite
deţinătorilor de certificate de depozit să facă retragerile de aur pe care le doresc este statistic mai
mic. Deci suma plăţilor de bani, în aur, pe care le efectuează este superioară stocului de aur depus
iniţial. Banca poate, aşadar, împrumuta agenţii economici.
Deşi se creează impresia că banca joacă un rol pasiv de intermediar care facilitează circulaţia
banilor, se poate vorbi de începutul creaţiei monetare bancare: utilizarea certificatelor este cu
adevărat monetară, iar acordarea de credite şi operaţiunile succesive de depozit cresc numerarul în
circulaţie. Banca putea acorda credite sub forma certificatelor, fără a elibera în contrapartidă aur.
c) A treia etapă: constituirea unui sistem bancar pe două trepte
Certificatele de depozit pot circula din mână în mână şi îndeplinesc rolul de monedă
veritabilă. În consecinţă, circulaţia aurului între agenţii nonbancare scade, însă fluxurile
interbancare nu pot fi lichidate decât prin transferul de aur între bănci. Acest transfer implică
transporturi costisitoare şi periculoase ale metalului preţios, iar băncile vor căuta un instrument de
schimb unic care să permită compensările bancare. Este asigurată convertibilitatea înter aur şi
diferitele tipuri de bancnote. Acesta este momentul detaşării din rândul celorlalte bănci private a
unei bănci care îndeplineşte rplul de Bancă Centrală şi care a creat o casă de compensare, permiţând
economisirea monedei.
d) A patra etapă: neconvertibilitatea biletelor de bancă în aur
Băncile vor încerca să conctituie cât mai multe depozite în aur, dar pe lângă aur şi depozite
în bilete de prim rang, în schimbul biletelor emise de ele însele. În acest fel, biletele emise de
băncile private devin neconvertibile în aur.
e) A cincea etapă: banca de emisiune
Monopolul emisiunii de bancnote a revenit băncii de prim rang, care trebuie să asigure
unitatea diverselor bilete în circulaţie. Această unificare s-a produs prin dispariţia progresivă a
biletelor băncilor de rang secund şi înlocuirea lor cu bancnotele băncii de emisiune.
f) A şasea etapă: Banca Centrală modernă
S-a conştientizat că rolul băncii de prim rang este mai larg decât responsabili-tatea sa în
materie de emisiune. Concret, Banca Centrală devine creditorul de ultimă instanţă şi trebuie să
păstreze o rezervă suficientă.
În sistemele bancare contemporane, băncile comerciale sunt motorul creaţiei monetare. Ele
sunt privatizate şi descentralizate. Această situaţie conferă creaţiei monetare o supleţe considerabilă
şi rezolvă o problemă care nu are o soluţie satisfăcătoare în sistemele monetare metaliste: acoperirea
nevoilor de monedă ale unei economii în creştere. Creaţia monetară devine o problemă delicată,
care cunoaşte o modificare structurală o dată cu dezvoltarea băncilor comercială. În final, banca de
emisiune este cea care întreţine creaţia monetară iniţială la un eşalon escentralizat.
Creaţia monetară realizată într-o economie cu o bancă unică
Această bancă creează monedă, achiziţionând fie active reale, fie active financiare (efecte
publice sau private, devize). După natura titlului de activ achizi-ţionat, banca dispune de creanţe
asupra economiei, creanţe asupra statului sau creanţe asupra străinătăţii. Avem, aşadar, creare de
monedă prin monetizarea unui activ real, prin scontare, caz în care banca creează monedă
achiziţionând efecte de comerţ, şiprin acordarea de credite, caz în care contrapartida masei
monetare este creditul acordat întreprinderilor beneficiare.
Creaţia monetară în cadrul unui sistem pluribancar
Într-un sistem pluribancar apar probleme de transfer interbancar din cauza necesităţii
conversiei de monedă a unei bănci în moneda altei bănci.Rezolvarea acestei probleme se găseşte în
mecanismul de compensare care se realizează prin intervenţia Băncii Centrale faţă de băncile
comerciale. Banca Centrală emite propria sa monedă sub formă de bancnote sau conturi curente ale
băncilor comerciale deschise la Banca Centrală.
Motivele pentru care băncile comerciale trebuie să deţină monedă a Băncii Centrale se
concretizează în:
− motive ce ţin de buna funcţionare a sistemului bancar:
- pentru asigurarea compensării interbancare
- pentru asigurarea retragerilor de numerar ale deponenţilor
− motiv ce ţine de politica monetară:
− pentru a asigura un control al masei monetare.

Bibligrafie:
Boariu, A., Chirleşan, D., Cocriş, V., Dornescu, V., Stoica, O., Turliuc, V., “Monedă şi credit”,
Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 2007
Cerna, S., “Monedă şi credit. Volum I”, Editura Mirton, Timişoara, 2000
Cerna, S., “Economie monetară”, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009
http://facultate.regielive.ro
Cuprins

1. Creaţia monetară .....................................................................


1.1.Creaţia monetară a Băncii Centrale ......................................
1.2.Creaţia monetară a băncilor comerciale ............................
1.3. Creaţia monetară a tezaurului ................................................
2. Masa monetară .....................................................................
2.1. Definirea masei monetare ..........................................................
2.2 Indicatori şi agregate monetare ................................................
2.3 Componentele masei monetare ................................................
3. Contraposturile monedei ...................................................
3.1 Crearea monedei scripturale ................................................
3.2 Contraposturile monedei primare ......................................
3.3 Contraposturile „masei monetare in sens restrans”- M1
şi ale „masei în sens larg”- M2 ......................................
3.4 Contraposturile agregatelor M3 si M4.
Finanţarea monetară şi nemonetară ......................................
4. Piaţa monetară şi echilibrul ei ..........................................
5. Oferta de monedă într-un sistem bancar cu două nivele......
5.1 Oferta exogenă de monedă..........................................................
5.2 Oferta endogenă de monedă ................................................
5.3 Oferta de monedă şi oferta de credit (teoria
întreprinderii bancare; teoria raţionalizării creditului) ........
6. Băncile comerciale ............................................................
6.1 Creaţia monetară a băncilor comerciale ............................
6.2 Atribuţiile şi rolul băncilor comerciale în sistemul bancar ........
6.3 Organizarea monetară şi creaţia monetară ............................

Bibliografie .........................................................................................
UNIVERSITATEA DE VEST, TIMIŞOARA
Facultatea de Economie şi Administrare a Afacerilor

Creaţia monetară a
băncilor comerciale

Prof. Lect. Boldea Bogdan


Studenţi
Disciplina Monedă şi credit
Data 1 Aprilie 2009

Timişoara, 2009