Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Creaţia monetară
Creaţia monetară constă în transformarea în instrumente de plată a unor creanţe fără putere
circulatorie.
Se impune luarea în considerare a instituţiilor care participă la acest proces:
1. Banca Centrală
2. Băncile comerciale
3. Tezaurului
L – exprimă lichiditatea globală la nivelul economiei şi este format din M3 plus alte active
financiare (titluri pe termen mediu şi lung, respectiv acţiuni şi obligaţiuni), economiile con-tractuale
depuse pe termen şi diferite alte plasamente negociabile, titluri de valoare emise de agenţii
nonbancari.
În primul rând termenul de „contraposturi” are o semnificaţie contabilă. Bilanţul unei bănci
trebuie să fie echilibrat. Banca îşi măreşte pasivul prin primirea unor depuneri, prin emiterea unui
certificat de depozit. Principala activitate a băncilor este acordarea de credite economiei din care se
nasc creanţe asupra clienţilor care beneficiază de creditele respective. De fapt, prin creditele
acordate, băncile alimentează disponibilităţile existente în conturile beneficiarilor creditelor
respective.
În al doilea rând termenul de „contaposturi” are şi semnificaţie monetară. Creanţele
constituie sursele creaţiei monetare. Aceste creanţe sunt făra putere circulatorie, transformate în
instrumente de plată şi figurează în activul bilanţului băncilor.
ACTIV PASIV
ACTIV PASIV
1.1 agenţi economici cu capital majoritar de 2.2 agenţi economici cu capital majoritar
stat privat
Ca piaţă specifică, piaţa monetară diferă atât de piaţa bunurilor de consum, cât şi de cea a
factorilor de producţie. Obiectul tranzacţiei pe o asemenea piaţă îl formează moneda – numerar
şi/sau banii de cont. În ansamblul pieţelor, piaţa monetară deţine un rol tot mai important, acesta
decurgând din însemnătatea tot mai mare pe care o are moneda în economia contemporană.
Piaţa monetară constă în ansamblul tranzacţiilor cu moneda, din confruntarea specifică
dintre cererea şi oferta de moneda, pe baza preţului ei, adică a ratei dobânzii.
Marfa monedă este omogenă. Cu toate acestea, preţul tranzacţiei cu monedă diferă în funcţie
de numeroşi factori: termenul scadenţei, gradul de risc asumat de creditor, sumele tranzacţionate
etc. În plus ajustarea ei se face foarte greoi, piaţa monetară fiind o piaţă de oligopol, cu un număr
scăzut de ofertanţi şi un număr mare de purtători ai cererii.
La un anumit nivel al ratei dobânzii – celelalte condiţii fiind date - evoluţiile cererii şi ale
ofertei de monedă converg spre realizarea echilibrului pe piaţa monetară. Piaţa monetară se află în
stare de echilibru când, la un anumit nivel al ratei dobânzii (d%), cantitatea de monedă oferită (Mo)
este egală cu cea cerut (Mc, astfel fiind egale cu Mm/e).
În aceste situaţii o creştere a cererii de monedă pe piaţă are ca efect sporirea atât a cantităţii
de monedă pe piaţă cât şi a ratei dobânzii. Scăderea cererii are ca efect atât scăderea cantităţii de
monedă , cât şi a ratei dobânzii.
Creşterea ofertei de monedă pe piaţa monetară va duce la scăderea ratei dobânzii şi la
creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă. Surplusul de monedă putând fi absorbit doar în
cazul unei rate a dobânzii scăzute. Scăderea ofertei de monedă conduce la o sporire a ratei dobânzii
şi la diminuarea cantităţii de monedă tranzacţionată.
Pentru o caracterizare concretă a pieţei monetare mai sunt necesare încă câteva precizări.
▪ cererea de monedă este o cerere de încasări reale; agenţii economici se interesează de puterea de
cumpărare a încasărilor lor, şi nu de suma nominală a acestora.
▪ agenţii economici păstrează moneda pentru a o utiliza în efectuarea tranzacţiilor şi pen-tru a se
proteja împotriva riscului.
▪ existenţa unor costuri de transformare (în bani lichizi) este unul din motivele care explică
deţinerea de monedă.
▪ costul de oportunitate suportat de un agent economic ce deţine monedă este egal cu do-bânda pe
care el ar fi putut să o obţină plasând aceşti bani.
▪ pentru un nivel dat al ratei anticipate a dobânzii, cererea de monedă pentru speculaţie este o
funcţie descrescătoare de rata dobânzii în piaţă.
Fie :
D – cantitatea de “monedă primară” care afluieşte spre banca A
α∙D – rezervele în “moneda primară” păstrate de banca A (acoperirea)
(1- α ) ∙D – cantitatea de “monedă primară” care afluieşte spre banca B
α(1- α) ∙D – rezervele în “monedă primară” păstrate de banca B
(1-α)² - cantitatea de “monedă primară” care afluieşte spre banca C
α(1-α)²∙D – rezervele în “monedă primară” păstrate de banca C
Cantitatea totală de monedă scripturală, Ms, care rezultă din aceste valuri succesive de
depozite şi credite, este egală cu suma dintre depozitul iniţial şi depozitele derivate:
Ms= D+ (1- α) D + (1-α)² D + …+ (1-α)n D
Se observă că relaţia (1) conţine progresia geometrică:
1+ (1-α) + (1-α)² + …+ (1-α)n
a cărei raţie este : (1-α) <1
Limita acestei progresii este : 1: [1- (1-α)]
Ca urmare: Ms = 1 : [1-(1-a)] ∙D= D:a
Rezultă că multiplicatorul este inversul ratei rezervelor (ratei acoperirii), 1/a. Pentru α=1
(100%), moneda nou creată este exclusiv moneda creată de Banca Centrală, aşa zisă monedă
primară; pentru α—>0, posibilitatea aparatului bancar comercial de a crea monedă scripturală tinde
spre α.
Concluzia este că necesitatea constituirii de rezerve, în această formă de lichiditate
superioară care este “moneda primară”, reprezintă pentru băncile comerciale o limitare a capacităţii
lor de a crea monedă scripturală. Această limitare constă într-un fel de “fugă” a fluxului de “monedă
primară”, pe care îl receptează la un moment dat, în lanţul valurilor succesive de credite acordate şi
de depozite alimentate prin creditele respective.
Există şi un al doilea fel de “fugă”, rezultată din comportamentul publicului, care atrage o
parte din depozite în numerar şi/sau păstrează numerarul asupra sa. Ca urmare, creditele acordate de
băncile de rangul doi nu se regăsesc integral în depozite, ci determină într-o anumită măsură
creşterea numerarului în circulaţie
Pentru a argumenta aceste afirmaţii o să notăm cu β partea din disponibilităţile sale băneşti
pe care populaţia o păstrează în numerar. Acest lucru înseamnă că primul depozit derivat va fi redus
într-o proporţie β D. Tot aşa, fiecare depozit “reflex” următor va fi redus într-o proporţie β din
raportul depozit/credit anterior. Secvenţele procesului de multiplicare devin următoarele:
D→αD
(1-α)D- β D= (1- α-β )D→α(1-α-β )D
(1-α) (1- α-β )D- β (1- α-β )D
Ca urmare, cantitatea totală de monedă scripturală va fi:
Ms= D+ ( 1-α-β )D + (1- α-β )2D+…
Sau: Ms= 1/[1- ( 1-α-β )]∙D= D/(α+β )
Unde k=1/(α+β )>1 – multiplicatorul monetar al creditelor şi depozitelor
Se observă că mărimea multiplicatorului k, depinde acum atât de mărimea ratei rezervelor, α, cât şi
de “preferinţa pentru numerar”, β . Pentru nivele constante ale parametrilor α şi β , cantitatea de
monedă scripturală nu depinde decât de cantitatea de monedă primară, adică de comportamentul
Băncii Centrale.
Oferta de monedă M este egală cu suma dintre cantitatea de monedă scripturală, Ms şi
numerarul aflat asupra populaţiei, β Ms:
M = Ms + β Ms
M = Ms (1 + β )
Din aceste relaţii se obţine M = ( 1+β )D / (α+β )
Notând, D = H (High- Powered Money), vom avea : M= k ∙ H , unde k = (1+ β )/(α+β ) >1
Această relaţie arată că oferta de monedă, M, este un multiplu al bazei monetare, H, şi că
mărimea sa depinde de multiplicatorul k.
Analiza acestei relaţii arată condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca Banca Centrală să
poată controla oferta de monedă. Este necesar ca Banca Centrală să influenţeze multiplicatorul k şi
să controleze baza monetară, H.
În ceea ce priveşte posibilităţile de influenţare a multiplicatorului, k, în literatură există două
şcoli de gândire.
Prima consideră că multiplicatorul k este o mărime constantă, iar a doua tratează acest
parametru ca o funcţie economică.
Constanţa lui k corespunde, la rândul său, la două ipoteze:
− băncile comerciale au un comportament stabil în ceea ce priveşte deţinerea de rezerve, α,
(ceea ce autorităţile monetare pot obţine prin impunerea de rezerve obligatorii)
− publicul are un comportament stabil în ceea ce priveşte utilizarea numerarului, β .
În aceste condiţii, determinarea lui k este o problemă empirică. A doua concepţie este mai
analitică. În această variantă, multiplicatorul depinde de unele variabile de natură economică cum ar
fi rata dobânzii, rata inflaţiei şi mărirea avuţiei naţionale.În modul acesta, multiplicatorul este
ebdogenizat, ceea ce duce la atenuarea exogenităţii ofertei de monedă.
În ceea ce priveşte controlul bazei monetare, posibilitatea exercitării acestuia este o
caracteristică a unei Bănci Centrale înzestrate cu monopolul emisiunii, însă chiar şi o asemenea
instituţie se poate confrunta cu anumite dificultăţi. Sursele creaţiei de monedă primară sunt
controlate în mod inegal de către Banca Centrală. Astfel, creditele acordate băncilor de rangul doi şi
creditele acordate statului sunt sub controlul Băncii Centrale prin însăşi poziţia privilegiată pe care
aceasta o ocupă într-un sistem bancar cu două nivele. Spre deosebire de acestea, într-un regim de
cursuri de schimb fixe, postul “aur şi valute” nu se află însă sub controlul Băncii Centrale. Într-un
astfel de regim, controlul bazei monetare este practice imposibil, ceea ce explică de ce multe state
au adoptat un regim de cursuri de schimb flotante.
Pe de altă parte, în unele cazuri, în operaţiunile numite “open market”, crearea de monedă
primară nu este controlată exclusiv de către Banca Centrală şi nu este întot-deauna perfect
previzibilă pentru această instituţie căci rezultă dintr-un accord de voinţă cu băncile comerciale.
Ipoteza caracterului exogen al ofertei de monedă uşurează rezolvarea unor probleme
importante ale analizei monetare. Concluzia care se desprinde este că, prin controlul bazei
monetare, politica monetară dispune de un instrument aparent simplu şi eficace, cel puţin pe termen
scurt.Aceste avantaje tind să dispară în cazul în care oferta de monedă este o mărime endogenă.
Oferta de monedă este endogenă deoarece depinde de oferta de credit emanată de la băncile
comerciale, pe care Banca Centrală le refinanţează mai mult sau mai puţin automat.
Mărimea ofertei de credite, C, este egală cu diferenţa dintre cantitatea de monedă scriptu-
rală creată, Ms şi cantitatea de monedă primară păstrată în rezerve, α∙Ms :
C = Ms - α∙Ms → C = (1- α) Ms
Cantitatea de monedă scripturală nu este determinată însă în mod mecanic de către baza
monetară, deoarece depinde nu numai de acest factor, ci şi de volumul creditelor acordate de băncile
comerciale, afirmaţie care este valabilă şi pentru oferta de monedă.
Oferta de credite rezultă din tendinţa de maximizare a profiturilor pe care o au băncile
comerciale, ale căror decizii se impun unei Bănci Centrale care are o atitudine pasivă în ceea ce
priveşte emisiunea de monedă primară. Această funcţionare a unui sistem bancar cu două nivele
într-un mod invers în raport cu multiplicatorul este considerată o caracteristică a economiilor în care
se lucrează pe datorie, aşa cum a fost, de exemplu, economia României în anii ’90. După cum arată
J.Hicks, sectorul întreprinderilor, inclusiv cele financiare, poate fi împărţit în două sub-sectoare,
diferenţiate în funcţie de modul de finanţare. Primul, numit “autosuficient”, îşi satisface nevoile de
lichidităţi prin deţinerea de active lichide negociabile pe piaţă; al doilea, numit “descoperit”, îşi
satisface nevoile amintite prin împrumuturi automate sau aparent automate.
Explicarea ofertei de monedă revine în mare măsură la explicarea ofertei de credit. Analiza
monetară modernă propune două explicaţii principale cu privire la modul de formare a ofertei de
credit, care se bazează amândouă pe studiul microeconomic al comportamentului băncilor
comerciale: teoria întreprinderii bancare şi teoria raţionalizării creditului.
Teoria întreprinderii bancare porneşte de la ideea că o bancă comercială este o firmă ca
oricare alta, al cărui scop este maximizarea profitului. Pe această bază, pot fi construite diverse
modele de optimzare a deciziilor bancare, similare cu modelele utilizate pentru descrierea deciziilor
întreprinderilor productive. Unul dintre cele mai simple modele de acest gen este cel în care profitul
bancar este definit ca diferenţă între randamentul total al creditelor acordate şi costurile de
funcţionare, presupuse a fi formate din costurile implicate de constituirea rezervelor şi din costuri
fixe.
Teoria raţionalizării creditului . Raţionalizarea creditului este o situaţie în care băncile nu
satisfac toate cererile de credit ce le sunt adresate, deoarece este mai avantajos pentru ele ca, în loc
să majoreze dobânzile, să nu-şi utilizeze întregul potenţial de creditare. Favorizată de contextual
unei economii în care se lucrează pe datorie, o asemenea situaţie este explicată în literatură în
următoarele tre moduri:
a) O primă explicaţie (Modigliani): băncile grupează clienţii în clase de risc şi le propun o
diferită de la clasă la alta. În interiorul fiecărei clase există clienţi cu nivel de risc diferit, iar unora li
se pot propune dobânzi individuale mai mari sau mai mici decât dobânda clasei în care sunt
încadraţi. Băncile sunt interesate să acorde credite clienţilor buni platnici, care prezintă riscurile
cele mai mici din clasa în care fac parte şi să raţionalizeze (limiteze) creditele acordate celorlalţi.
Selecţia se realizează prin impunerea unor condiţii de creditare şi are ca efect raţionalizarea
creditului.
b) A doua explicaţie (Stiglitz) se bazează pe conceptual de informare imperfectă. Conform
acestei interpretări, băncile comerciale nu se adaptează la o cerere de credit excedentară prin
majorarea ratei dobânzii deoarece o asemenea atitudine ar avea un dublu efect : selecţia negativă şi
hazardul moral. Selecţia negativă se produce ca urmare a renunţării la angajarea de împrumuturi de
către clienţii buni platnici, care, confruntaţi cu majorarea de către băncile finanţatoare a ratei
dobânzii, preferă să-şi abandoneze proiectele, lăsând pe piaţă doar clienţii mai puţin prudenţi,
marcaţi de riscuri de faliment importante. Hazardul moral apare din cauză că prin majorarea
dobânzii de către bănci clienţii sunt prestaţi să încerce să realizeze proiecte cu randament scontat
mai mare, însă care prezintă şi riscuri mai ridicate. Aceste două efecte au drept consecinţă reducerea
ratei profitului bancar scontat care depinde de rata dobânzii.
c) A treia explicaţie: în această interpretare, băncile nu adaptează întotdeauna condiţiile de
acordare a creditului la nivelul de risc specific clientului, din cauza costurilor implicate de o
asemenea operaţiune. În cadrul anumitor limite, dobânda şi celelalte condiţii de creditare sunt fixe,
iar ajustarea se face prin modificarea volumului creditului.
Analizele care evidenţiază legătura dintre oferta de monedă şi oferta de credit sunt relevante
mai ales în cazul economiilor descoperite, în care majoritatea întreprinderilor lucrează pe datorie.
6. Băncile comerciale
Băncile comerciale sunt creatoare de monedă. Moneda creată de acestea este denumită
monedă scripturală.
Pentru a înţelege procesul de creare de monedă, precum şi modalităţile prin care o
bancă comercială creează monedă, presupunem existenţa în economie a unei singure bănci.
Aceasta creează monedă atunci când acordă credite agenţilor economici, persoanelor fizice,
precum şi în condiţiile în care achiziţionează active financiare (efecte private, efecte publice,
devize) sau active reale (de pildă, bunuri imobiliare).
Bibligrafie:
Boariu, A., Chirleşan, D., Cocriş, V., Dornescu, V., Stoica, O., Turliuc, V., “Monedă şi credit”,
Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 2007
Cerna, S., “Monedă şi credit. Volum I”, Editura Mirton, Timişoara, 2000
Cerna, S., “Economie monetară”, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009
http://facultate.regielive.ro
Cuprins
Bibliografie .........................................................................................
UNIVERSITATEA DE VEST, TIMIŞOARA
Facultatea de Economie şi Administrare a Afacerilor
Creaţia monetară a
băncilor comerciale
Timişoara, 2009