Dinamica şi structura comerţului exterior al României (1859 – 1939)

Comerţul exterior. Structura şi politica comercială

Schimburi de mărfuri între ţări au existat încă din antichitate, ele desfăşurându-se
fie pe căi rutiere, drumul mătăsii, drumul ceaiului, fie pe căi maritime, practicate
de greci, fenicieni, romani, fără însă a ocupa o pondere însemnată în ansamblul
economiei
Comerţul exterior în cea mai mare parte se efectua cu Turcia, apoi cu Australia,
Franţa, Rusia; schimburile externe sufereau din cauzele menţionate – mijloace
de transport rudimentare şi scumpe, etaloane variate de măsură, monede
diferite, lipsa magaziilor etc.; cea mai mare parte din marfurile exportate si
importate se transporta pe apă, ( pe Dunăre şi pe Marea Neagră), cu vase
străine.
La începutul secolului al XX-lea, însă, pe primul loc ca valoare a schimburilor
comerciale s-a aflat Belgia. În 1911, această valoare a reprezentat 292 milioane
lei, dintre care aproape 200 milioane au reprezentat cereale. Belgia a realizat, de
fapt, cu cerealele româneşti un puternic reexport în celelalte ţări occidentale.
Balanţa româno-belgiană a fost însa net în favoarea României: 292 milioane lei
exportul românesc în Belgia, contra 28 milioane importul din Belgia.
Pe ansamblul schimburilor comerciale însă locul principal l-a deţinut Germania.
În general, balanţa comercială a României a fost excedentară, cu excepţia
perioadei 1877-1899, cînd s-au făcut resimţite efectele convenţiei comerciale cu
Austro-Ungaria, precum şi cresterea volumului importului de maşini şi utilaje.
Acestor motive li se adaugă şi schimburile neechivalente pe piaţa mondială
pentru produsele românesti, combinată cu efectele crizei agrare dintre anii 1873
şi 1895, care s-a caracterizat prin scăderea preţurilor agricole.
Excedentul balanţei comerciale nu a fost însă un semn evident de care a
beneficiat economia României, deoarece deficitul balanţei de plăti a determinat
ca o parte din datoriile ţării să fie plătită în mărfuri.
România exporta materii brute: cereale, seminţe, vite şi produse animaliere şi
importa produse fabricate, în special de lux, pentru clasele avute, dar şi unelte,
metale, textile pentru meserii, cat şi unele bunuri de consum popular. După anul
1829, când încetează monopolul turcesc asupra comerţului exterior al
Principatelor Române Dunărene, comerţul exterior întregistrează o creştere
puternică.
Principala trăsătura a evoluţiei comerţului exterior pînă la Primul Război Mondial
a fost permanenta creştere a volumului sau: între 1863 şi 1913 acesta a crescut
de 6,5 ori. Între anii 1897 si 1906 s-a resimtit o restrîngere a volumului, însa fără
ca aceasta să afecteze această tendinţă generală caracteristică.
O a doua trăsătură specifică a constat în creşterea importului într-un ritm mai
rapid decît a exportului si, respectiv, de 4,4 ori.
În ceea ce priveşte structura comerţului exterior, ea este legată desigur de
caracteristicile generale ale economiei românesti.
Exportul
Nivelul maxim al exportului românesc, ca dealtfel al întregului comerţ exterior,
este atins în 1911. Din acest punct de vedere, România s-a aflat pe locul 12 în
Europa, depăşind multe tări, precum Bulgaria, Grecia, Norvegia etc. În schimb,
ca valoare a exportului pe cap de locuitor, a ocupat locul 9 în Europa, depăşind
chiar state mari ca Spania, Rusia, Italia etc.
În ceea ce priveşte structura propriu-zisă, pe primul plan se plasează cerealele
(în jur de 70-80%), petrol, legume, seminţe, lemn.
Politica comercială
Aşa cum am amintit, România a practicat ambele politici comerciale dominante
în secolul al XIX-lea: liberul schimb si protecţionismul.
Regimul liberului schimb
Acesta a fost impus, iniţial, Principatelor Române şi apoi României de cadrul
convenţiilor comerciale externe otomane, sprijinite de ţările industriale, interesate
să aibe piaţa deschisă, liberă pentru fabricatele lor in România şi să
achiziţioneze, cu cheltuieli reduse, materiile prime ce le sunt necesare. Această
politică a fost sprijinită din interior de marii comercianţi importatori şi exportatori şi
de marii agricultori-moşieri şi arendaşi, interesaţi să-şi vândă produsele agricole
pe pieţe externe şi să cumpere mai ieftin, fără taxe protecţioniste, mărfuri
industriale importate.
Aceleaşi interese economice au stat şi la baza legiferării liberului schimb prin
convenţia cu Austro-Ungaria. Argumentul politic al guvernului conservator,
semnatarul convenţiei, a fost ca acest act internaţional, încheiat cu una din
marile puteri ale Europei, pe plan de egalitate, era o manifestare de
independenţă faţă de Imperiul Otoman. O parte din opinia publică politică a
protestat vehement împotriva încheierii convenţiei, cotidianul partidului liberal
apărând chiar în pagina cu chenar de doliu.