Sunteți pe pagina 1din 39

1.

Consideraţii generale
2. Rezolvarea prin metodele Teoriei Elasticităţii
3. Metode aproximative de rezolvare:
• Metode variaţionale;
• Metoda diferenţelor finite.
METODE - Consideraţii generale

Scopul calculului ingineresc al construcţiei


rezemate pe mediu deformabil este de
determinare a stării de deformaţie în cele două
sisteme cu caracteristici mecanice diferite care
vin în contact, ţinând seama de conlucrarea
efectivă dintre ele şi de stabilire a celor mai
raţionale metode de dimensionare şi verificare
a rezistenţei, rigidităţii şi stabilităţii.
Dar, după cum este cunoscut, pentru
determinarea stării de tensiune, respectiv a
capacităţii portante a oricărui sistem, este
necesar ca încă de la început să fie perfect
Consideraţii

Cât priveşte terenul de fundare (mediu de


fundare) curba tensiune-deformaţie, va fi
funcţie de modelul adoptat în calcul şi va
căpăta aspecte diferite de la un teren la altul,
de la un mediu deformabil la altul.
De fapt, pentru terenul de fundare,
stabilirea unui model unic de calcul este practic
imposibil şi de aceea pentru fiecare caz în
parte, se va alege modelul care să reflecte cel
mai bine proprietăţile mediului respectiv de
Consideraţii

Fig. 1. Grindă rezemată pe un mediu deformabil: a. modelul de calcul pentru grindă,

b. modelul de calcul pentru mediul deformabil


Starea de tensiune şi de deformaţie

Determinarea stării de tensiune şi de deformaţie în


construcţia rezemată pe mediul de fundare şi în mediul de rezemare,
este condiţionată de cunoaşterea reacţiunii
p ( x)mediului de rezemare
care reprezintă funcţia static nedeterminată a problemei
considerată în studiu.
În cazul unei grinzi rezemate pe terenul de fundare, întrucât
lăţimea b a grinzii este mică în comparaţie cu celelalte dimensiuni,
facem ipoteza că reacţiunea mediului de rezemare este constantă pe
lăţime, fiind funcţie de x. Pentru determinarea legii de repartizare a
presiunilor pe suprafaţa de contact dintre grindă şi mediu, ţinem
seama de faptul că în condiţii normale de exploatare trebuie sa existe
un contact permanent între fundaţie şi mediul de rezemare (terenul
de fundare) şi deci: deplasările w(x,y) ale suprafeţei terenului de
fundare (mediului) sub acţiunea
p( x) lui sunt egale p( xcu
) componenta
deplasării după verticală v(x,y) a suprafeţei inferioare de rezemare a
grinzii sub acţiunea forţelor exterioare şi a reacţiunii mediului
.
Starea de tensiune şi de deformaţie
Condiţia de contact va avea forma:
w( x, y ) y =0 = v( x, y ) y =0

Adăugând relaţiile de echilibru a grinzii:


 ∑ V = 0

∑ M = 0

(proiecţia pe verticală, p (respectiv


x) momentul tuturor
forţelor active şi reactive care acţionează
p ( x) asupra grinzii,
vom obţine sistemul de ecuaţii care ne va conduce la
determinarea lui .

Odată cunoscută legea de variaţie a lui se poate


trece la determinarea stării de tensiune şi de deformaţie în
grinda propriu-zisă sau în mediul de rezemare.

Din cele de mai sus rezultă două probleme distincte:


Determinarea reacţiunilor mediului de
rezemare
Rezolvarea primei probleme necesită să
determinăm:
● deplasările pe verticală ale suprafeţei
mediului de rezemare;
● deplasările pe verticală ale suprafeţei

de rezemare a construcţiei propriu-


L/ H L / H >5
zisă.
În ceea ce priveşte modul de exprimare a
deplasărilor pe L / H <5verticală ale mediului de
rezemare, aceasta se face funcţie de modelul
pe care-l adoptăm pentru aproximarea
comportării terenului de fundaţie şi el nu va
depinde de tipul construcţiei luat în considerare.
Rezolvarea prin metodele Teoriei
Elasticităţii

Indiferent de modelul adoptat pentru mediul de rezemare


(modelul wrinklerian, modelul semiplanului sau semispaţiului liniar
deformabil, modelul neliniar deformabil etc.), construcţiile pot fi la
rândul lor încadrate în categoria problemelor plane sau spaţiale ale
Teoriei Elasticităţii.
F ( x, y )
F ( x, y, zDeterminarea
) stării de tensiune şi a stării de deformaţi se
face prin găsirea funcţiei biarmonice (funcţia lui Airy), , în
cazul stării plane sau ∆∆F ( x, y ) = 0; în plan ,
, în cazul stării∆∆spaţiale,
F ( x, y, z ) = care
0; în spatiu
trebuie să satisfacă condiţia
de compatibilitate:
F ( x, y , z )

şi condiţiile pe conturul domeniului analizat.

Odată cunoscută funcţia de tensiune , putem


Tensorul tensiunilor

Astfel, relaţiile pentru determinarea componentelor tensorului


tensiunii, pentru abordarea spaţială sunt:
∂2 F ∂2 F
σ x( x, y ,z ) = 2 + 2
∂y ∂z
∂2 F ∂2 F
σ y ( x, y,z ) = 2 + 2
∂x ∂z
∂2F ∂2 F
σ z ( x, y ,z ) = 2 + 2
∂x ∂y
∂2F
τ xy = −
∂x∂y
∂2 F
τ zx = −
∂z∂x
∂2F
τ yz = −
∂y∂z
Tensorul tensiunilor

În cazul soluţionării plane a problemei, componentelor


tensorului tensiunii sunt următoarele:

 ∂2 F
σ x ( x , y ) = ∂y 2

 ∂2 F
σ y ( x , y ) = 2
 ∂x
 ∂2 F
 τ xy = −
 ∂x∂y
Tensorul deformaţiilor

Componentele tensorului deformaţiei cu relaţiile (ecuaţiile


fizice) sunt:
- pentru cazul spaţial 1
ε x = σ x −ν (σ y + σ z ) 
E
1
ε y = σ y −ν (σ z + σ x ) 
E
1
ε z = σ z −ν (σ x + σ y ) 
E
1
γ zx = τ zx
G
1
γ yz = τ yz
G
1
γ xy = τ xy
G
Tensorul deformaţiilor

- cazul plan
 1
 εx = σ x −νσ y 
E

 1
ε y = σ y −νσ x 
 E
 ν
 ε z = − σ x + σ y 
 E

 τ xy 2(1 +ν )

γ xy = = τ xy
G E

 γ zx = 0
 γ zy = 0

Deplasări

Pentru a determina deplasările (u, v, w) se pleacă de a


ecuaţiile de deformaţie şi prin integrare se obţin expresiile
componentelor dupăε axe∂u u, v şi w, astfel:
=
x
∂x
E ⋅ u = ∫ ( σ x − υσ y ) d x + f a ( y ), în plan

Pentru a preciza funcţia de tensiune - cazul problemei plane


– pentru fiecare punct de pe suprafaţa mediului exprimă fie condiţiile
la limită în tensiuni: p = σ cos(n, x) + τ × cos(n, y )
nx x xy

pny = τ xy × cos(n, x ) + σ y cos(n, y )

pnx pny
unde:

şi sunt componentele intensităţii sarcinilor


exterioare pe un
Deplasări

Relaţiile au următoarea formă:


– - deplasarea verticală (axa OY)
∂ (σ x − υσ y )
E ⋅ v = ∫ ( σ y − υσ x ) dy + 2 ( 1 + υ ) ∫ τ xy dx − ∫
y x x x

y0 x0 x0 ∫ x0 ∂y
dxdx −

x x ∂ (σ y − υσ x )
−∫ ∫ dxdy + Ax + B
x0 y0 ∂x

y x ∂ (σ x − υσ y )
( x y)
E ⋅ u =- ∫deplasarea orizontală
∫y0 xy ∫ y0 ∫OX)
(axa
x y
σ − υσ dx + 2 ( 1 + υ ) τ dy − dxdy −
x0 x0 ∂y
yx y ∂ (σ y − υσ x )
−∫ ∫ dydy + An x + Bn
y0 y0 ∂x

xo yo
Deplasări

Folosind funcţia de tensiune , relaţiile de mai sus se scriu:


 ∂2F ∂2F 
y ∂F x x ∂ ∂ F
2
∂2 F 
E ⋅ v = ∫  2 − υ 2 dy − 2 ( 1 + υ ) −∫ ∫  2 − υ 2 dxdx −
y0
 ∂x ∂y  ∂y x0 x0 ∂
y  ∂y ∂x 
x ∂  ∂2F
y ∂2 F 
−∫ ∫  2 − υ 2  dydx + Ax + B
x0 y0 ∂x
 ∂x ∂y 

 ∂2 F ∂2 F 
x ∂F y x ∂ ∂ F
2
∂2 F 
E ⋅ u = ∫  2 − υ 2 dx − 2 ( 1 + υ ) −∫ ∫  2 − υ 2 dxdy −
x0
 ∂y ∂x  ∂x y0 x0 ∂
y  ∂y ∂x 
y ∂  ∂2 F
y ∂2 F 
−∫ ∫  2 −υ 2  dydy + An x + Bn
y0 y0 ∂x
 ∂y ∂x 

Constantele de integrare se determină din condiţiile de


contur (condiţia de rezemare a construcţiei); ele sunt suficiente în
Condiţii de contur

În funcţie de datele cunoscute ale problemei, în cazul


elasticităţii plane (starea plană de tensiune sau starea plană de
deformaţie), se pot întâlni mai multe situaţii referitor la condiţiile de
contur. De cele mai multe ori se cunosc sarcinile exterioare care
acţionează pe contur şi deci în fiecare punct de pe contur va trebui să
existe un echilibru mecanic între tensiunile interne şi sarcinile
exterioare. Problema de mai sus, în care se pun condiţii de contur
numai în tensiuni, poartă numele de prima problemă fundamentală a
Teoriei Elasticităţii.
Când condiţiile de contur se pun numai în deplasări, avem
cea de-a doua problemă fundamentală a Teoriei Elasticităţii, întâlnită
mai rar în practică, (condiţiile în deplasări sunt diferite de condiţiile
de rezemare ale corpului care se pun în puncte, pentru determinarea
mişcării de rigid a corpului).
În cazul în care condiţiile de contur se pun în tensiuni pe
unele porţiuni şi deplasări pe alte porţiuni de contur, avem de-a face
cu problema mixtă a Teoriei Elasticităţii.
Condiţii de contur

Referindu-ne la construcţiile rezemate pe mediu deformabil,


acestea sunt acţionate, în general, pe latura superioară de sarcinile
care îi revin de la suprastructură sau direct de la elementele
superioare ale construcţiei şi deci calculul trebuie să conţină ideea de
bază şi anume: deplasările laturii inferioare a construcţiei urmăresc
nemijlocit deplasările terenului pe care reazemă; apare evident că
condiţiile de contur pe trei din laturile sale trebuiesc puse în tensiuni
(se cunosc forţele exterioare), iar pe a patra latură (cea rezemată),
trebuie puse condiţiile de contur în deplasări. Deci ne situăm în cazul
problemei mixte a elasticităţii plane, F ( x, y ) când din punct de vedere
matematic trebuie∆∆Fgăsită
( x, y ) = 0 o funcţie dinamică , care să satisfacă
condiţiile de compatibilitate şi următoarele condiţii de
contur (exemplificat pentru exemplu pag.2):
Pentru  (σ y ) y = H = − p ( x )
y=H:

 (τ xy ) y = H = 0, ( ≠ 0, când fortele externe sunt nule)
Condiţii de contur

Pentru
(σ y ) y = H = − p ( x)
1 
x=±
2  (τ xy ) y = H = 0, ( ≠ 0, când fortele externe sunt nule)

x=0 ( v ( x, y ) y =0
= w( x, y ) y =0 )
Pentru
Metode aproximative de rezolvare

Din punct de vedere matematic se poate face un calcul exact


sau unul aproximativ. Metodele exacte, numai în puţine cazuri conduc
la rezultat, deoarece fenomenele fizice sunt în general complexe şi
nu pot fi prinse în formă matematică decât cu aproximaţii.
Dintre metodele aproximative folosite în rezolvările practice
cităm pe cele numerice.
Aproximaţiile apar în două situaţii:
● fie la alegerea funcţiei de tensiune, astfel încât să
poată aproxima cât mai bine forma ei reală (serii
trigonometrice) şi care să îndeplinească în întregime
condiţia de biarmonicitate şi condiţia de contur;
● fie din căutarea unei funcţii de tensiune, care să
îndeplinească unele dintre aceste condiţii (metoda
diferenţelor finite, metoda variaţională, metoda
Metode aproximative - metode
variaţionale
Metode variaţionale

Principiul metodelor variaţionale de rezolvare a ecuaţiei


diferenţiale cu derivate parţiale a elasticităţii, constă în aceea că
înlocuieşte funcţia care satisface ecuaţia diferenţială pentru
condiţii limită date, cu o expunere analitică aproximativă, aleasă
astfel ca să aproximeze cel mai bine această funcţie, adică
abaterea de la valoarea reală a funcţiei să fie minimă. În folosirea
metodei variaţionale se ivesc, de obicei, două probleme:
– alegerea formei funcţiei de aproximare,
– problema metodei de aproximare
n
F = ϕ0 + ϕ = ϕ0 + ∑ aiϕi , a funcţiei.
(i=1,2,...,n)
i =1
În elasticitatea plană, forma cea mai cunoscută de
exprimare
ϕ a ϕfuncţiei de aproximare este următoarea:
0 i

Unde:
● şi sunt funcţii “potrivite” date , care în totalitatea
Metode aproximative - metode
variaţionale

Se disting trei metode de constituire a seriei funcţiei F:


ϕ0 ϕi
– alegem funcţiile şi astfel ca fiecare din ele să ∆∆F = 0
satisfacă separat o parte din condiţiile limită, dar nu
verifică ecuaţia
ϕ + ϕ diferenţială
0
– pe care o satisface funcţia F; parametrii ai se
determină dinϕ0condiţia
ϕi ca expresia să aproximeze
cât mai bine funcţia F atât în interiorul domeniului cât
∆∆F şi
=0
pe contur; ϕ0 + ϕ
– alegem funcţiile şi astfel ca fiecare dintre ele să
ϕ0 ϕi
satisfacă, în parte, toate condiţiile pe contur, dar nu
∆∆F = 0
verifică ecuaţia diferenţială . Parametrii ai se
determină din condiţia ca expresia să aproximeze
cât mai bine funcţia F în interiorul domeniului;
– alegem funcţiile şi astfel ca fiecare din ele să
satisfacă, în parte, ecuaţia diferenţială , adică să fie
o integrală particulară a acestei ecuaţii. Condiţiile de
Metode aproximative - metode
variaţionale
Prima dintre cele trei metode de
construire a seriei este cea mai
simplă, deoarece pune funcţiei
numărul cel mai mic de limitări,
rezultând în schimb mai dificilă
determinarea parametrilor ai, spre
deosebire de ultimele două metode
unde determinarea parametrilor ai
este mai simplă.
Dintre metodele de aproximare
Metode aproximative - metode
variaţionale

Pentru determinarea coeficienţilor ai , ecuaţiile canonice au


forma cunoscută din statica nedeterminată a sistemelor de tipul:
a1δ11 + a2δ12 + L + anδ1n = −∆p1
M
a1δ n1 + a2δ n 2 + L + anδ nn = −∆pn

δ ik ϕi
sunt coeficienţi cunoscuţi determinaţi prin integrarea
funcţiei .
Metode aproximative - metode
variaţionale
Exemplu
Grinda de lungime medie rezemată pe mediu deformabil
Se consideră reacţiunile mediului de rezemare asupra grinzii
p(x) ca fiind exprimată sub forma unui polinom de interpolare,
limitându-ne la un număr finit de termeni dintr-o serie de puteri:
n
p ( x ) = ∑ bi x i
i =1

bi coeficienţi necunoscuţi.

Cunoscându-se forţele exterioare active care reprezintă


acţiunea restului construcţiei asupra grinzii
F ( x, y ) analizate,
= ϕ + ϕ0 ca şi reacţiunile
mediului, folosind metoda variaţională, se determină funcţia
Metode aproximative - metode
variaţionale

ϕ0

Termenul σ x l + τ xy m = pastfel
se determină nx încât să satisfacă condiţia
de contur: 
τ zxl + σ y m = pny

 ∂ 2ϕ0 ∂ 2ϕ0
Scrise sub forma: l− m = pnx
 ∂ y 2
∂x ∂ y
 2
 − ∂ ϕ0 l + ∂ ϕ0 m = p
2

 ∂x∂y ∂x 2
ny
Metode aproximative - metode
variaţionale

ϕ
Funcţiile i le alegem astfel încât să ne dea tensiuni nule pe
contur şi deci să satisfacă egalităţile:

∂ 2ϕi ∂ 2ϕi
σx = 2 = 0 τ xy = − =0  1
∂y ∂x∂y pt  x = ± 
 2
∂ 2ϕi ∂ 2ϕi
σy = 2 = 0 τ yx =− =0 pt ( y = 0 si y = H )
∂x ∂x∂y
Metode aproximative - metode
variaţionale
Pentru a determina coeficienţii ai, se alcătuiesc ecuaţiile
canonice Castigliano-Ritz, numărul lor este funcţie de numărul
parametrilor nedeterminaţi la Fexprimarea( x, y ) lui (doi sau patru).
În aceste ecuaţii, intră ca necunoscute coeficienţii bi ai seriei care
aproximează distribuţia reacţiunilor mediului de rezemare. Pentru
determinarea coeficienţilor bi se scrie ecuaţia de conlucrare (de
( x, y ) y =0 =dew (fundare,
contact) dintre grindă şi vmediul x, y ) y = 0 de forma:
,
într-un număr de puncte egal cu numărul coeficienţilor din seria
de(vaproximare
) a reacţiunilor, minim doi (ecuaţia de echilibru pentru
( F ( x, y ) =Înϕ0 acest
grinda cu forţele active şi reactive). +ϕ) scop, este necesar să se
determine deplasările
w după verticală,
ale ( marginii
) ( ) a grinzii, folosind metodele Teoriei
p x w
inferioare
Elasticităţii când se cunoaşte funcţia dewtensiuni
(v )
precum şi deplasările după verticală
( )ale suprafeţei de rezemare a
mediului de deformabil acţionat de presiunile ( v = w ) . Deplasările se
determină după metodele Mecanicii Pământurilor funcţie de modelul
adoptat pentru terenul de fundare. ∑
( v = 0; ∑ w = 0)
Metode aproximative - metode
variaţionale

p ( x)
Cunoscând expresia F ( x, y ) reacţiunile mediului
ce aproximează
de rezemare se revine la funcţia de tensiuni şi la tensiunile ce
caracterizează starea de tensiune a grinzii propriu-zise, înlocuind
coeficienţii ai cu valorile plorx numerice, calculul grinzii se poate
( )
considera încheiat.
Tot pe baza expresiei se calculează deplasările reale şi
starea de tensiune în mediul deformabil pe are reazemă grinda.
Metode aproximative - metode
variaţionale

Avantajele metodei sunt următoarele:


● Se obţine o expresie analitică, aproximată, a funcţiei
de tensiuni, putând determina tensiunile şi deplasările
în orice punct al grinzii.
● Alegerea funcţiei de tensiuni nu este prea dificilă, iar
coeficientul acestei funcţii se determină prin
rezolvarea a unui sistem de două cel mult patru
ecuaţii algebrice.
● Exactitatea calculului poate fi ajustată după dorinţă,
prin mărirea volumului de calcul.
Metode aproximative - metode
variaţionale

Dezavantaje metodei pot fi exprimate în felul următor:


● F ( x,contur
Nu poate fi aplicată pentru orice y) al domeniului
analizat;
● Determinarea coeficientului funcţiei se face pe
baza a două sau patru ecuaţii dar rezolvarea lor este
greoaie, deoarece coeficienţii ai sunt funcţie de ceilalţi
coeficienţi bi; p ( x)
● Determinarea coeficienţilor bi se face prin rezolvarea
unui sistem de ecuaţii algebrice cu n necunoscute [(n-
2) fiind numărul punctelor de contact şi u numărul
coeficienţilor polinomului . La grinzile rezemate pe
mediul de fundare cu , numărul minim de ecuaţii este
de 11 când încărcarea este simetrică sau 6 în cazul
simetriei încărcării şi 5 pentru sarcina antisimetrică.
Metoda diferenţelor finite

Este o metodă aproximativă, mult folosită la rezolvarea


problemelor de elasticitate plană şi care este adecvată şi pentru
determinarea stării de tensiune şi a stării de deformaţie din
construcţiile rezemate pe mediu deformabil.
Metoda diferenţelor finite ne permite să găsim valoarea
aproximativă a funcţiei de tensiuni F şi apoi a tensiunilor într-un
număr finit de puncte din interiorul domeniului analizat, punem
condiţiile de contur tot într-un număr finit de puncte.
Ideea de bază a metodei sub aspectul fizic constă în
aproximarea domeniului cercetat (construcţia) printr-o reţea
convenabilă, aleasă funcţie de conturul acestuia, iar sub aspectul
matematic constă în înlocuirea ecuaţiei diferenţiale prin ecuaţii şi
diferenţe finite, reducând astfel rezolvarea unei ecuaţii diferenţiale cu
derivate parţiale de ordinul patru care ne va permite găsirea
expresiei analitice a funcţiei de tensiuni constante, de rezolvarea unui
sistem de ecuaţii algebrice liniare, în care necunoscutele sunt valorile
numerice ale funcţiei în nodurile reţelei ale tipul ales.
Metoda diferenţelor finite

Notăm funcţia de tensiuni într-un nod oarecare k al reţelei,


Fk
prin , iar în nodurile
Fi , Fevecine,
, Fk −1 şi Fk +1. Aceste valori ale funcţiei
de tensiuni, deocamdată, sunt necunoscute, dar pe baza ecuaţiei de
compatibilitate a elasticităţii plane trebuie să existe o legătură
determinată. Ea se obţine, referindu-ne la punctul k, prin transcrierea
în diferenţe finite a derivatelor care intră în ecuaţie de
compatibilitate.
∆∆F = 0

∆xşi ∆y
când se obţine pentru cazul reţelei dreptunghiulare cu pasul
. Fk ( 6α + 8α + 6 ) − 4 ( Fi + α Fk +1 + Fe + α Fk −1 ) ( α + x ) +
2

+2 ( Fi +1 + Fi −1 + Fe + x + Fe −1 ) α + ( Fn + α 2 Fk + 2 + Fm + α 2 Fk − 2 ) = 0

2
unde ∆ 
α = y 
 ∆x 
Metoda diferenţelor finite

În cazul reţelei pătratice:


20 Fk − 8 ( Fi + Fe + Fk +1 + Fk −1 ) + 2 ( Fi +1 + Fi −1 + Fe + x + Fe −1 ) +
. + ( Fn + Fk + 2 + Fm + Fk − 2 ) = 0

Numărul ecuaţiilor algebrice liniare este egal cu numărul


nodurilor liniare ale reţelei. Întrucât în aceste ecuaţii intră şi valorile
funcţiei F pentru nodurile situate pe contur şi cele situate la distanţe
şi în afara conturului, se vor adăuga ecuaţiile suplimentare necesare ,
scriind condiţiile în toate punctele , noduri situate pe conturul
domeniului analizat cunoscând că:
∂F
– funcţia de tensiuni F în punctele
∂n de pe contur este egală
cu momentul încovoietor al sarcinii aplicate şi
– derivata în raport cu normala este egală cu proiecţia
după tangenta la contur a sarcinii aplicate.
Dificultatea folosirii acestei metode apare din faptul că
trebuie să ţinem seama de conlucrarea dintre grindă şi mediu,
condiţiile de contur pe latura inferioară a construcţiei trebuie pusă în
deplasări (problema mixtă), ceea ce este mult mai grea în comparaţie
cu scrierea condiţiilor în tensiuni. Pentru aceasta se operează în
modul următor:
– exprimăm iniţial reacţiunile mediului de rezemare fie sub
forma unui polinom, având un număr finit de coeficienţi
nedeterminaţi , fie sub forma unei distribuţii în trepte,
având intensitatea pi constantă şi necunoscută, pe
lungimea intervalelor în care se divide latura de rezemare
a construcţiei, fig.2.;
Rezolvând cazul prin metoda punerii condiţiilor în puncte,
determinăm valorile p0… pn.
Metoda diferenţelor finite

Fig.2. Grinda pe mediu rezolvată prin diferenţe finite


Metoda diferenţelor finite

Scrise, condiţiile de conlucrare, întru-un număr de puncte


situate pe latura inferioară, egal cu numărul coeficienţilor bi, sau
a valorilor necunoscute ale intensităţilor pi, prin rezolvarea
sistemului de ecuaţii algebrice obţinut determinăm necunoscutele
bi sau pi (metode variaţionale sau Jemocikin).
Avantajele metodei:
● are un caracter general, poate fi aplicată la orice
contur al domeniului analizat şi acţionat la orice
sarcină.
● scrierea ecuaţiilor cu diferenţe finite are un caracter
sistematizat şi se face fără nici o dificultate.
– putem obţine o exactitate după dorinţă prin micşorarea
pasului reţelei.
Dezavantaje:

Metoda diferenţelor finite

Dacă modelul mediului de fundare este cel Winklerian, atunci


ecuaţia grinzii are forma, de exemplu:
∂ 4v
EI 4 = −kv + q .
∂x
Se transcrie în diferenţe finite cu considerarea reacţiunilor
distribuite în trepte, liniare între punctele de calcul sau după o
parabolă de gradul doi. h4
6vk − 4 ( vk −1 + vk +1 ) + ( vk −2 + vk + 2 ) = ( −kvk + q )
EI

unde: h reprezintă lungimea intervalului pe care reacţiunea


mediului este considerată constantă
Metoda diferenţelor finite

Reacţiunea terenului se determină cu următoarele relaţii:


- pentru distribuţia în trepte :
Rk = h ⋅ k ⋅ vk ,

- pentru distribuţie liniară


k ⋅h
Rk = ( vk −1 + 4vk + vk +1 ) ,
6
- pentru distribuţie parabolică de gradul doi
k '⋅ h
Rk = ( vk −1 + 10vk + vk +1 ) .
12