Sunteți pe pagina 1din 9

1.

art. 998-999 din Codul Civil – temeiul pentru cererea de daune morale

Tip speta:
Sentinţă civilă
Instanta:
Jud. Rm.Valcea - Sectia civila
Domenii:
Despăgubiri, penalităţi
DAUNE MORALE. ADMISIBILITATEA ACTIUNII ÎN ANGAJAREA RASPUNDERII
MATERIALE A ZIARISTULUI SI PARTII RESPONSABILE CIVILMENTE. DISTINCTIA
FACUTA DE CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI ÎNTRE FAPTE SI
JUDECATI DE VALOARE.
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Rm. Vâlcea sub nr.443/288/2007 reclamantii P.V.,
C.A. , S.B, F.A. si C.N. au chemat în judecata pe pârâtii G.T., M.C., D. E. Ghe. , precum si pe
partea responsabila civilmente SC R. SRL RM. VÂLCEA , solicitând instantei ca prin sentinta ce
o va pronunta sa fie obligati sa îi despagubeasca pe reclamanti cu contravaloarea prejudiciului
moral pe care l-au cauzat prin conduita ilicita , prejudiciu estimat provizoriu în vederea timbrarii
la câte 2000 lei pentru fiecare dintre reclamanti.
În motivarea cererii reclamantii au aratat ca printr-o serie de articole publicate în ziarul A. P.,
editat de partea responsabila civilmente le-au fost aduse mai multe acuzatii deosebit de grave
referitoare la pretinse infractiuni pe care le-ar fi savârsit uzând de functiile pe care le îndeplineau.
Aceste articole vadit calomnioase si insultatoare, se arata în continuare, au fost de natura a le crea
reclamantilor grave prejudicii , sub aspect moral, atât în cadrul institutiilor în care îsi desfasurau
activitatea cât si în mediul privat , întreaga campanie de denigrare ( în care a fost folosit inclusiv
un condamnat a carui activitate infractionala a fost descoperita datorita investigatiilor
reclamantilor), având ca scop intimidarea cu privire la îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Cererea a fost întemeiata în drept pe disp. art. 998-999 , 1000 alin.3 si 1003 C.civ.

Analizând sustinerile partilor , probatoriul administrat în cauza si dispozitiile legale în materie,


instanta a retinut :
Printr-o serie de articole publicate în ziarul A.P. în perioada octombrie-noiembrie 2006, a fost
data publicitatii o convorbire telefonica purtata între pârâtii G. T. si M.C, convorbire ce viza
pretinse fapte de coruptie savârsite de reclamanti în exercitarea atributiilor de serviciu, în cadrul
convorbirii telefonice si prin urmare, si al articolelor facându-se referire concreta la persoana
fiecaruia dintre reclamanti , la calitatea acestora si la fapta de coruptie savârsita.
Redarea convorbirii telefonice era însotita de comentariul autorului articolelor , respectiv pârâtul
D. E.Ghe., comentariu în cadrul caruia pârâtul si-a prezentat propriul punct de vedere legat de
savârsirea faptelor de coruptie redând în acelasi timp si fragmente din declaratiile facute pe
aceeasi tema , în alt context decât cel al convorbirii telefonice mentionate , de catre pârâtul G.T.
Raportat la starea de fapt retinuta, un comentariu se impune a fi facut cu privire la textele de lege
aplicabile în speta.
Astfel:
Potrivit art. 10 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si a
protocoalelor aditionale la aceasta conventie , ratificata de România prin Legea nr.30/1994: „ 1.
Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si
libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei , fara amestecul autoritatilor publice si
fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supuna societatile de
radiodifuziune , de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea
acestor libertati ce comporta îndatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati ,
conditii, restrângeri sau sanctiuni prevazute de lege , care constituie masuri necesare într-o
societate democratica pentru securitatea nationala , integritatea teritoriala sau siguranta publica ,
apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei , protectia reputatiei
sau a drepturilor altora , pentru a împiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a
garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.”
Conform art. 30 din Constitutia României :” libertatea de exprimare nu poate prejudicia
demnitatea , onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine, raspunderea
civila pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine editorului sau
realizatorului , autorului , organizatorului manifestarii artistice , proprietarului mijlocului de
multiplicare , al postului de radio sau de televiziune , în conditiile legii.”
Cadrul legal al obligatiilor ziaristului îl constituie Legea presei nr.3/1974 , republicata, care
prevede la art. 69 lit.j , 70 si 76 ( texte de lege în acord cu prevederile art. 30 din Constitutie si
care au ramas în vigoare dupa ce Curtea Constitutionala a statuat asupra legii presei - Decizia
nr.8/31.01.1996 definitiva prin Decizia nr.55/14.05.1996 , ambele publicate în Monitorul Oficial
al României Partea I Nr.129/21.06.1996 ) ca ziaristul raspunde pentru publicatii ce cuprind date
sau fapte neadevarate , de natura a vatama interesele legitime si a stirbi demnitatea , onoarea sau
reputatia unei persoane , prestigiul sau social sau profesional, ori prin care se profereaza insulte ,
calomnii sau se aduc amenintari la adresa unei persoane .
Articolele 72, 75 din Legea nr.3/1974 reglementeaza dreptul la replica al persoanei lezate prin
afirmatiile facute în presa si pe care le considera neadevarate, drept ce are valoarea unui drept
constitutional corelativ celui la libera exprimare a opiniilor , dar acest drept este o forma de
reparatie care nu exclude dreptul persoanei prejudiciate de a solicita despagubiri, în conditiile art.
998 -999 C.civ. si art. 30 din Constitutie.
Prin urmare, în sensul art.10 din Conventie si art. 30 din Constitutia României libertatea de
exprimare nu trebuie sa afecteze reputatia si drepturile altei persoane , exceptie facând cazurile în
care ziaristul actioneaza cu buna- credinta în scopul informarii corecte si judicioase, cu privire la
subiecte de interes general.
În practica Curtii Europene ( Cauza nr.58148/00, Plon c. Frantei, Hotarârea din 18 mai 2004) s-a
stabilit ca deoarece le furnizeaza un suport autorilor „ editorii participa la exercitarea libertatii de
exprimare si , în consecinta , le revin , în mod indirect , aceleasi îndatoriri si responsabilitati ca si
autorilor respectivi, în cadrul difuzarii lucrarilor“.
O importanta distinctie face Curtea între fapte si judecati de valoare „ existenta faptelor poate fi
demonstrata în timp ce adevarul judecatilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit(Cauza
Lingens c.Austriei , Hotarârea din 8 iulie 1986) . Rezulta ca analiza cazurilor privind libertatea
presei va fi puternic marcata de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau la judecati de
valoare , precum si , de atitudinea subiectiva a autorului , în momentul comiterii faptei. Curtea a
afirmat în repetate rânduri ca afirmatii referitoare la fapte determinate , care sunt deci,
susceptibile de a fi probate, facute în absenta oricaror dovezi care sa le sustina, nu se bucura de
protectia articolului 10 si ca ziaristilor le revine obligatia obisnuita de a verifica o declaratie
factuala , aceasta obligatie semnificând faptul ca trebuiau sa se bazeze pe o baza factuala suficient
de precisa si fiabila, care sa poata fi considerata ca proportionala cu natura si forta afirmatiei lor ,
având în vedere ca , cu cât afirmatia este mai serioasa, cu atât baza factuala trebuie sa fie mai
solida.( Cauza nr.49017/99 Pedersen si Baadsgard c. Danemarcei), Curtea aratând în acelasi timp
ca se impune a se verifica daca „ reclamantii ziaristi au luat masurile necesare pentru a-si
îndeplini obligatia de a verifica adevarul declaratiilor factuale , afirmatiile respective fiind
serioase pentru persoana vizata si impunând o diligenta speciala din partea editorului”.
Un rol important în stabilirea raspunderii ziaristilor îl are buna sau reaua-credinta, cu care acestia
au actionat , în stabilirea acesteia un rol determinant fiind detinut de cercetarile întreprinse în
vederea scrierii articolelor în cauza, trebuind sa existe motive particulare care sa permita
înlaturarea obligatiei care incumba de regula unui ziar de a verifica declaratiile factuale
calomnioase pentru particulari ( chiar atunci când acestea sunt preluate de la terti) , în acest sens,
fiind avute în vedere mai ales natura si gradul calomniei în cauza, precum si chestiunea de a stii ,
pâna la ce punct ziarul putea în mod rezonabil sa considere sursele respective , ca fiiund credibile
pentru aceste declaratii( Cauza nr.21980/93 Hotarârea din 20 mai 1999 Bladet Tromso si Stensaas
c. Norvegiei).
Or, în speta, asa cum s-a aratat în expunerea situatiei de fapt, este vorba despre publicarea în ziar
a unor afirmatii calomnioase la adresa reclamantilor ( facute de pârâtii G. T. si M. C. ), însotite de
punctul de vedere al ziaristului ( pârâtul D. E.) care , la rândul sau, afirma existenta unor
fapte( nefiind vorba , prin urmare despre judecati de valoare ce nu ar putea fi probate).
Prin raspunsurile date la interogatoriu de catre acest pârât , ca si prin depozitia martorului H. O.,
s-a încercat a se face dovada existentei cercetarilor efectuate în legatura cu tema publicata , fara a
se reusi însa acest lucru, singurul temei al articolelor aparute fiind înregistrarea convorbirii
telefonice purtata de ceilalti doi pârâti . Acest aspect coroborat cu faptul ca nu s-a facut dovada
certa ca s-a încercat si aflarea punctului de vedere al reclamantilor anterior publicarii articolelor
ridica puternice semne de întrebare asupra bunei-credinte cu care ziaristul a actionat.
În aceste conditii si având în vedere toate cele anterior expuse, în legatura cu deciziile Curtii
Europene a Drepturilor Omului , este evident ca pârâtii nu pot beneficia de protectia articolului 10
din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, în cauza fiind antrenata raspunderea civila
delictuala a acestora pe temeiul art. 998-999, art.1000 alin.3 si art. 1003 C.civ., cu consecinta
obligativitatii repararii prejudiciului moral suferit de reclamanti .
Prin depozitiile martorilor audiati reclamantii au facut dovada prejudiciului moral suferit ca
urmare a faptelor savârsite de pârâti desi, asa cum s-a statuat în decizii de speta ale Î.C.C.J., proba
faptei ilicite este suficienta, urmând ca prejudiciul si raportul de cauzalitate sa fie prezumate
instanta deducând producerea prejudiciului moral din simpla existenta a faptei ilicite de natura sa
determine un asemenea prejudiciu , solutie care, desi atipica în raport cu regimul general al
raspunderii apare în esenta ei justificata pentru ca, dat fiind caracterul subiectiv , intern al
prejudiciului moral , proba sa directa estre practic imposibila.
Cât priveste cuantumul daunelor solicitate , de câte 10 000 lei pentru fiecare dintre reclamanti,
instanta a retinut ca acesta este justificat în cauza raportat la gradul de lezare a valorilor sociale
ocrotite , intensitatea si gravitatea atingerii aduse acestora, respectând criteriul impus de Curtea
Europeana a Drepturilor Omului potrivit caruia „despagubirile trebuie sa prezinte un raport
rezonabil de proportionalitate cu atingerea adusa reputatiei”.

2. Daune morale

Tip speta:
Sentinţă civilă
Instanta:
Tribunalul Arad
Domenii:
Despăgubiri, penalităţi

Prin sentinta civila nr. 117 din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Arad, pronuntata în dosar nr.
8019/55/2009, s-a respins actiunea formulata de reclamanta împotriva pârâtului, unitate de
învatamânt, pentru daune morale.
În considerentele hotarârii, tribunalul a statuat ca, întrucât litigiul de fata nu se circumscrie unui
conflict de interese în sensul prevederilor art. 4 din Legea nr. 168/1999, devreme ce nu are ca
obiect stabilirea conditiilor de munca cu ocazia negocierii contractelor colective de munca, deci
referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic al salariatilor, si nici unui
conflict de drepturi, în sensul dispozitiilor art. 5 din aceeasi lege, câta vreme nu are ca obiect
exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligatii decurgând din legi sau din alte acte
normative, precum si din contractele colective sau individuale de munca, nu se pune problema
incidentei prevederilor art. 287 din Codul muncii, care sa excepteze partea reclamanta de la
sarcina probei, impunându-se ca reclamanta sa-si probeze în mod corespunzator pretinsul
prejudiciu moral suferit ca urmare a emiterii dispozitiei de sanctionare, mai apoi anulata în
conditiile deja aratate, si pretinselor afirmatii calomnioase care au fost facute, prin presa, la
adresa sa.
Ori, este de observat ca în cauza reclamanta nu si-a probat în nici un fel sustinerile din cererea
introductiva referitoare la pretinsul prejudiciu moral suferit, datorat disconfortului moral si
consumului fizic si psihic pe care l-a invocat, urmare a unor afirmatii pretins calomnioase la
adresa sa din partea reprezentantilor pârâtului, iar pe de alta parte, este evident ca acesta nu poate
fi prezumat numai pentru motivul ca dispozitia de sanctionare a fost anulata de catre instanta de
judecata, deoarece nulitatea a fost constatata pentru motive formale, fara a fi analizata dispozitia
în discutie si în fond si fara ca instanta sa se pronunte privitor la existenta abaterii disciplinare
retinuta în sarcina reclamantei de catre pârât, astfel ca instanta îsi va însusi apararile în fond ale
pârâtului din întâmpinarea depusa la dosar anterior declinarii de competenta.
În concluzie, din lucrarile dosarului nu rezida îndeplinirea cumulativa a conditiilor sau
elementelor constitutive ale raspunderii civile delictuale ce rezida din analiza textelor art. 998 –
999 Cod civil, invocate în drept de catre reclamanta prin cererea sa introductiva, referitoare la
existenta prejudiciului, fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta
ilicita si prejudiciu si greseala sau vinovatia autorului faptei ilicite si prejudiciabile.

răspundere ciivlă delictuală -daune


morale
Tip speta:
Sentinţă civilă
Instanta:
Domenii:
Despăgubiri, penalităţi
Referitor la pozitia subiectiva a pârâtilor, se retine faptul ca în materia raspunderii civile
delictuale, aceasta va fi angajata si pentru cea mai usoara culpa, pornind de la intentie
care îmbraca doua forme: intentia directa - când autorul faptei prevede rezultatul faptei si
urmareste producerea lui, si intentie indirecta – când autorul prevede rezultatul faptei si,
desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui. Aprecierea intentiei se realizeaza
în functie de elementele sale intrinseci, fara a fi necesara referirea la un criteriu exterior.
În ceea ce-i priveste pe pârâti, instanta apreciaza ca acestia au savârsit fapta ilicita cu
forma de vinovatie a intentiei indirecte, acestia având reprezentarea faptului ca prin
actiunile întreprinse, chiar daca recurg la calea justitiei, însa prin deturnarea drepturilor
procedurale de la scopul pentru care au fost recunoscute de lege, se va produce
reclamantei un prejudiciu, fata de pozitia acesteia de persoana publica si a carei profesie
se circumscrie întocmirii de înscrisuri oficiale asupra carora nu trebuie sa planeze nicio
suspiciune.(sentinta civila nr. 1730/25.02.2008)
Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante la data de 18.07.2006, sub nr.
11180/300/2006, reclamanta A.M.V a chemat în judecata pe pârâtii L:A., N.A., L.E. si
N.M., solicitând instantei ca prin hotarârea pe care o va pronunta sa dispuna obligarea
pârâtilor în solidar la plata sumei de 5000 Euro prin echivalent la cursul BNR de la data
efectuarii platii, cu titlu de daune morale pentru atingerea deosebit de grava adusa
onoarei, reputatiei, demnitatii si prestigiului acesteia prin abuzul de drept ca urmare a
formularii plângerii penale împotriva reclamantei pentru savârsirea infractiunii prevazute
si pedepsite de art. 246 Cod penal si obligarea pârâtilor la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea cererii, reclamanta a aratat ca prin plângerea penala formulata la data de
21.03.2005 în completarea plângerii initiale, pârâtele, prin mandatarul lor, L.A., au
învinuit reclamanta de savârsirea infractiunii prev. de art. 246 Cod penal, in sensul ca
aceasta ar fi emis un certificat de mostenitor cu nr. 6/18.02.2004 fara respectarea
prevederilor Legii 36/199, iar prin rezolutia Parchetului de pe lânga Curtea de Apel
Brasov emisa la data de 25.07.2005 s-a dispus neînceperea urmaririi penale fata de
reclamanta pentru savârsirea infractiunii prevazute si pedepsite de art. 246 Cod penal.
Reclamanta a mai aratat ca împotriva rezolutiei Parchetului de pe lânga Curtea de Apel
Brasov, pârâtele, prin mandatarul lor au formulat plângere, iar la data de 15.09.2005, prin
rezolutia data de Procurorul sef al aceluiasi Parchet, s-a mentinut solutia de neîncepere a
urmarii penale. Împotriva acestei solutii, pârâtii au formulat plângere la instanta
competenta, aceasta plângere fiind respinsa prin sentinta penala nr. 39/F din 10.11.2005
pronuntata în dosarul nr. 1073/P/F/2005 al Curtii de Apel Brasov. De asemenea, pârâtii
au formulat recurs împotriva sentintei mai sus mentionate, recursul fiind respins de catre
I.C.C.J., mentinându-se sentinta penala atacata.
În continuare, reclamanta a subliniat ca sunt incidente dispozitiile art. 998 – 999 Cod
civil, în sensul ca pârâtii prin actele si faptele lor, respectiv prin promovarea plângerii
penale au savârsit un abuz de drept pentru urmatoarele motive: prin sentinta civila nr.
129/16.11.1992 s-a stabilit de catre Tribunalul Brasov, sentinta fiind definitiva si
irevocabila, ca S.E. are un drept indiviz asupra unei suprafete de teren de 748,80 mp
situat in Orasul Predeal, aceasta procedând la intabularea dreptului sau de proprietate în
Cartea Funciara la data de 06.09.1993. Pârâtii si mandatarul acestora au efectuat o serie
de demersuri, la data deschiderii succesiunii autorului lor au prezentat la dezbaterea
succesorala acte din care ar fi rezultat ca autorul lor era singurul proprietar al suprafetei
de teren de 748,80 mp, prin aceste demersuri nedorindu-se decât a contrazice o hotarâre
definitiva si irevocabila. Începând cu anul 2000 pârâtele prin mandatarul lor au încercat
sa confere o aparenta legalitate afirmatiilor nereale din continutul certificatului de
mostenitor nr. 694/1995 în sensul obtinerii unei hotarâri judecatoresti care sa constate
calitatea de unic mostenitor si unic proprietar al numitului N.V. si, pe cale de consecinta,
calitatea pârâtelor de unice proprietare ale suprafetei de teren de 748,80 mp. Aceste
demersuri au fost solutionate definitiv si irevocabil de catre Tribunalul Bucuresti si
Curtea de Apel în anul 2003 în sensul respingerii actiunii si a respingerii recursului
promovat. Reclamanta a mai aratat ca abuzul de drept reprezinta o forma de manifestare a
faptei ilicite atunci când dreptul nu este utilizat in vederea realizarii finalitatii sale, ci in
intentia de a pagubi o alta persoana. Reclamanta a mai precizat ca prin plângerea penala
promovata de pârâte si mandatarul acestora, acestia i-au ca prejudiciat drepturile si
interesele, deoarece pârâtii au acuzat atât legalitatea actului emis de reclamanta în calitate
de notar public, cât si competenta si probitatea profesionala in raport de justitiabili si în
rândul specialistilor.
În drept, au fost invocate dispozitiile art. 998 – 999 Cod civil si art. 723 C.pr.civ.
Cererea a fost legal timbrata cu taxa judiciara de timbru în suma de 1.129 lei si timbru
judiciar în valoare de 5 lei.
În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, astfel ca au fost depuse în
copii certificate pentru conformitate cu originalul: sentinta penala nr. 39/F pronuntata de
Curtea de Apel Brasov in dosarul nr. 1073/P/F/2005 la data de 10.11.2005, sentinta civila
nr. 129 pronuntata de Tribunalul Judetean Brasov la data de 16.11.1992 in dosarul 178,
sentinta civila nr. 3031 /12.03.2001 pronuntata de Judecatoria Sector 2 Bucuresti în
dosarul 12678/2000, decizia civila nr. 2862 A/16.10.2001 pronuntata de Tribunalul
Bucuresti Sectia a IV – a Civila în dosarul nr. 2954/2001, decizia civila nr.
948/26.03.2002 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti în dosarul nr. 46/2002, proba cu
interogatoriul pârâtilor, precum si proba testimoniala, fiind audiati martorii B. A. si
S.C.Ghe..
La data de 17.01.2007, pârâtii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea
actiunii formulata de reclamanta ca neîntemeiata. În motivare, pârâtii au aratat ca
prevederile art. 76 din Legea 35/1995 sunt clare în sensul ca notarul public stabileste
calitatea mostenitorilor si legatarilor, întinderea drepturilor acestora, iar art. 81 din acelasi
act normativ prevede ca încheierea finala va cuprinde întinderea drepturilor tuturor
mostenitorilor si legatarilor, însa în certificatul de mostenitor emis de reclamanta în
calitate de notar public nu s-a facut nicio referire la cota de proprietate si la întinderea
dreptului. Conform art. 58 din Decretul lege 115/1938, au mai aratat pârâtii, mai multi
proprietari nu pot fi înscrisi in aceeasi carte funciara daca se gasesc in indiviziune,
trebuind sa se arate partea indiviza a fiecaruia. Reclamanta nu a solicitat sa i se prezinte
actul juridic care a dus la înscrierea în C.F. a lui S.E., care este autoarea numitului
S.C.Ghe., desi pretinde ca avea cunostinta de continutul sentintei civile nr. 129/1992, fapt
care nu corespunde realitatii, pentru ca, daca ar fi cunoscut, ar fi putut afla ca autorul
pârâtilor, N.V., nu a fost parte in acel dosar astfel ca nu-i este opozabila acea sentinta.
Pârâtii mai sustin ca reclamanta nu a facut dovada existentei prejudiciului si au solicitat
ca reclamanta sa prezinte situatia contabila pe ultimii 5 ani, chiar daca rezolutia
Parchetului a fost data in sensul ca reclamanta a efectuat faptele, dar acestea nu constituie
infractiune, neîntrunind elementele constitutive ale acesteia, fapta totusi exista, desi nu a
fost apreciata ca fapta penala.
Întâmpinarea nu a fost întemeiata în drept.
În aparare, pârâtii au solicitat proba cu înscrisuri, în cadrul careia au fost depuse în
fotocopii: adresa nr. 941 emisa de Prefectura Judetului Brasov, rezolutia Parchetului de
pe lânga Curtea de Apel Brasov cu nr. 61/P/2005 din data de 25.07.2005, rezolutia nr.
757/II/2/2005 din data de 15.09.2005 a procurorului general, decizia civila nr.
548/A/14.03.2003 a Tribunalului Bucuresti Sectia a IV – a Civila , extras de carte
funciara nr. 14101, certificat de mostenitor nr. 694/05.04.1995, cererea formulata de S.C.
si înregistrata la Primaria Orasului Predeal la data de 18.01.2005 sub nr. 385, certificat de
deces al defunctei S.E.a, împuternicire avocatiala, în copii certificate sentinta penala nr.
39F/10.11.2005,decizia penala nr. 1653/14.03.2006 pronuntata de ICCJ Sectia Penala ,
decizia civila nr. 701/R/1.11.2006 pronuntata de Tribunalul Brasov Sectia Civila, sentinta
civila nr. 4576/30.05.2006 pronuntata de Judecatoria Brasov investita cu formula
executorie, certificat de deces al defunctei N.A., certificat de mostenitor nr. 6 emis la data
de 18.02.2004, sentinta civila nr. 4136/23.04.2004 a Judecatoriei Brasov, in original
procura autentificata sub nr. 1428/28.03.2007 de BNP Lepadatu Eugenia si proba cu
interogatoriul reclamantei.
La termenul din data de 19.11.2007, instanta a luat act de precizarea ca pârâta N.A. a
decedat la data de 22.10.2007, si ca succesoarele acesteia sunt pârâtele N.M.si L.E..
Din analiza ansamblului materialului probator administrat în cauza, instanta retine
urmatoarele:
Terenul în suprafata de 748, 8 mp situat în localitatea Predeal a apartinut numitului B.D.,
pâna în anul 1960, când a fost preluat de stat. Prin sentinta civila nr. 129/1992, pronuntata
de Tribunalul Brasov - ramasa irevocabila, cu privire la terenul mentionat a fost
recunoscut dreptul de proprietate al numitei Stoicescu Eugenia, alaturi de numitul N.V.,
ca succesori al autorului B.D.. Ambii mostenitori au fost înscrisi cu drept de proprietate
în cartea funciara deschisa imobilului.
La data de 16.02.2004, ca urmare a cererii formulate de numitul S.C., a fost deschisa
procedura succesorala de pe urma numitei S.E. la biroul notarului public al reclamantei,
stabilindu-se în certificatul de mostenitor nr. 6/18.02.2004, calitatea de mostenitor a
numitului S.C. si componenta masei succesorale ca fiind un drept indiviz pentru terenul
în suprafata de 748, 8 mp situat în localitatea Predeal si dreptul de concesiune asupra unui
loc de veci. Dezbaterea succesiunii de pe urma numitului N.V. s-a realizat la Notariatul
de Stat Popper Constantin, care a emis certificatul de mostenitor nr. 694/05.04.1995, prin
care a stabilit calitatea de succesori a pârâtelor L.E., N.M. si N.A. a, precum si masa
succesorala ca fiind compusa din întregul drept de proprietate pentru terenul în suprafata
de 748, 8 mp situat în localitatea Predeal.
Prin plângerea penala adresata Parchetului de pe lânga Curtea de Apel Brasov la data de
28.11.2004, pârâtul L.A., a solicitat, pentru pârâtele L.E., N.M. si N.E., efectuarea de
cercetari si trimiterea în judecata fata de reclamanta pentru infractiunea prevazuta de art.
246 C.pen. Conform rezolutiei din data de 25.07.2005 a Parchetului de pe lânga Curtea
de Apel Brasov, a fost dispusa neînceperea urmaririi penale fata de reclamanta, întrucât
fapta nu a întrunit elementele constitutive ale infractiunii. Prin rezolutia din data de
15.09.2005 a Parchetului de pe lânga Curtea de Apel Brasov, a fost respinsa plângerea
formulata de pârâtul L.A. împotriva rezolutiei mentionate mai sus. Prin sentinta penala
nr. 39/10.11.2005 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, a fost respinsa plângerea
formulata de pârâti împotriva rezolutiilor din data de 25.07.2005 si din data de
15.09.2005 ale Parchetului de pe lânga Curtea de Apel Brasov, fiind mentinuta aceasta
solutie prin decizia nr. 1653/14.03.2006 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Pentru angajarea raspunderii civile delictuale este necesara întrunirea cumulativa a
urmatoarelor conditii: existenta unei fapte ilicite, existenta unui prejudiciu, existenta unui
raport de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu, existenta vinovatiei celui care a
cauzat prejudiciul.
În ceea ce priveste existenta faptei ilicite, aceasta a fost definita ca fiind orice fapta prin
care, încalcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv
apartinând unei persoane.
Prin raportare la circumstantele particulare ale cauzei de fata, instanta constata ca pârâtii
au savârsit o fapta ilicita. Astfel, din analiza tuturor considerentelor expuse în rezolutiile
penale si sentintele civile pronuntate cu privire la obiectul litigiului, rezulta faptul ca
instantele care au analizat plângerile penale formulate de catre pârâte împotriva
reclamantei au stabilit faptul ca aceasta a respectat dispozitiile legale în materie si nu au
fost identificate împrejurari care sa probeze o alta situatie de fapt. Instanta mai constata
ca pârâtii nu au demarat actiuni civile prin care sa încerce valorificarea drepturilor lor, ci
au initiat demersurile lor în justitie formulând plângere penala împotriva reclamantei, fara
a analiza temeinicia certificatului de mostenitor, care fusese emis în baza unor înscrisuri,
respectiv acte de stare, civila sentinta civila nr. 129/1992, pronuntata de Tribunalul
Brasov si extras de carte funciara, necontestate de catre pârâti.
Mai mult, instanta constata ca, în mod judicios, reclamanta a stabilit mentiunile
certificatului de mostenitor de pe urma numitei Stoicescu Eugenia, întrucât a avut în
vedere considerentele sentintei civile nr. 129/1992, pronuntate de Tribunalul Brasov care
au recunoscut dreptul de proprietate si acestei defuncte cu privire la terenul în suprafata
de 748, 8 mp situat în localitatea Predeal. Nemultumirile pârâtilor cu privire la faptul ca a
fost recunoscut un drept de proprietate si numitei S.E., alaturi de autorul lor, numitul
N.V., nu erau de natura sa aiba o relevanta din punctul de vedere al reclamantei sub
aspectul emiterii certificatului de mostenitor respectiv, atât timp cât acesta a fost eliberat
în baza unor înscrisuri a caror validitate juridica nu a fost contestata.
Sub aspectul prejudiciului, instanta constata ca încalcarea unui drept subiectiv nu se
reflecta întotdeauna într-un prejudiciu patrimonial.
Din coroborarea declaratiilor martorilor audiati în cauza, instanta retine faptul ca
reclamanta a suferit un prejudiciu de ordin moral prin derularea procedurilor penale
declansate de catre pârâti, prin faptul ca a fost afectata atât sub aspectul imaginii pe care a
avut-o fata de alte persoane care nu mai doreau colaborarea cu aceasta dupa promovarea
plângerii penale, precum si fata de alti colegi de-ai reclamantei din domeniu, dar si în
privinta starii psihice a reclamantei care a refuzat de la acel moment sa mai întocmeasca
certificate de mostenitor. Cu privire la cuantumul prejudiciului, instanta apreciaza ca
reclamanta este îndreptatita la repararea prejudiciului pricinuit, echivalentul sumei de
5000 de euro reprezentând o despagubire rezonabila în raport de toate circumstantele
retinute în speta.
Referitor la pozitia subiectiva a pârâtilor, se retine faptul ca în materia raspunderii civile
delictuale, aceasta va fi angajata si pentru cea mai usoara culpa, pornind de la intentie
care îmbraca doua forme: intentia directa - când autorul faptei prevede rezultatul faptei si
urmareste producerea lui, si intentie indirecta – când autorul prevede rezultatul faptei si,
desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui. Aprecierea intentiei se realizeaza
în functie de elementele sale intrinseci, fara a fi necesara referirea la un criteriu exterior.
În ceea ce-i priveste pe pârâti, instanta apreciaza ca acestia au savârsit fapta ilicita cu
forma de vinovatie a intentiei indirecte, acestia având reprezentarea faptului ca prin
actiunile întreprinse, chiar daca recurg la calea justitiei, însa prin deturnarea drepturilor
procedurale de la scopul pentru care au fost recunoscute de lege, se va produce
reclamantei un prejudiciu, fata de pozitia acesteia de persoana publica si a carei profesie
se circumscrie întocmirii de înscrisuri oficiale asupra carora nu trebuie sa planeze nicio
suspiciune.
Prin urmare, constatând îndeplinite conditiile raspunderii civile delictuale, fata de
împrejurarea ca în aceasta materie angajarea raspunderii se realizeaza în mod solidar,
instanta îi va obliga pe pârâti la plata catre reclamanta a sumei de 5000 de euro, în
echivalent în lei la cursul B.N.R. la data platii efective, cu titlu de daune morale.
Retinând culpa procesuala a pârâtilor în declansarea prezentului litigiu, fata de art. 274
C.proc.civ., instanta îi va obliga pe pârâti la plata catre reclamanta a sumei în cuantum de
1134 lei, cheltuieli de judecata.