Sunteți pe pagina 1din 3

Obsesia cacofoniei

Apariţia construcţiei ca + şi fără valoare comparativă este, pe de o parte, un


efect al cunoaşterii (superficiale) a normei ortoepice privind evitarea cacofoniei, iar,
pe de altă parte, o strădanie empirică de pronunţie „aleasă”, după modelul, fals, pe
care îl constituie vorbirea celor ce evită conştient cacofonia (ca manifestare, în fond,
de hipercorectitudine; putem aprecia că se formează un reflex de exprimare:
pronunţarea adverbului ca declanşează apariţia lui şi).
Fenomenul a cunoscut o adevărată exegeză la nivel de cultivare a limbii.
Putem porni de la un articol al Rodicăi Zafiu, intitulat Obsesiile cacofoniei (publicat
în România literară, nr. 50, 2002), după care prezentăm un rezumat. Autoarea pune
demersul sub semnul adevărului că erorile de azi ar putea deveni normele de mâine;
apreciind că este „un abuz vechi şi răspândit”, Rodica Zafiu consideră că utilizarea lui
şi după adverbul de comparaţie ca, în structuri non-comparative, obişnuit în elemente
predicative suplimentare indicând o calitate, este o construcţie care nu s-ar extinde
(observaţie ce nu se susţine, căci exemplele de strictă actualitate abundă; iată un caz
recent: Marko Bela: „eu nu pot accepta să fiu considerat ca şi nelegitim în calitate de
membru al unui guvern aprobat de Parlament”; Marko Bela, la TVR 1, 18 apr. 2007,
ora 9).
În pofida aprecierii autoarei, repetarea duce la obişnuinţă şi face abaterea
suportabilă, dar suntem de acord cu afirmaţia că iritantă este chiar mania actuală a
evitării cu orice preţ a cacofoniei şi că „supărătoare e, desigur, lipsa de motivaţie
semantică a «soluţiei»: adverbul şi ‘de asemenea’ nu e un simplu cuvânt de
umplutură, ci modifică întotdeauna sensul enunţului în care apare. Chiar în structurile
comparative, unde ca poate fi substituit de secvenţa ca şi, echivalenţa nu e perfectă:
ca şi presupune sau subliniază ideea de suplimentare, de repetiţie, de reapariţie a unei
trăsături: «a lucrat azi ca ieri» / «ca şi ieri»; «el e ca mine» / «el e ca şi mine»),
valoarea de insistenţă a lui şi fiind derivată din semnificaţia ‘de asemenea’…”; iată şi
o caracterizare… de gust: „Substituţia lui ca prin ca şi e soluţia comodă şi antipatică,
pe care vorbitorii ar putea să o evite recurgînd pur şi simplu la reformulări ale frazei”.
Rodica Zafiu a făcut clasificarea situaţiilor în care se produce apariţia lui şi, pe
care o prezentăm în continuare (menţionăm că, peste tot, autoarea indică sursele):
1. texte care ar avea justificarea „cacofoniei”, ca precedând cuvinte care încep cu
c- /ca-, co-, che-; exemple: „directorul unui liceu din Ocna Sibiului a considerat că
este mai bine să lucreze ca şi culegător de căpşuni în Spania”; „am o prietenă care

1
lucrează ca şi chelneriţă în SUA”; „l-aş vrea pe Rubens ca şi coleg de echipă pentru
sezonul viitor”; „puteţi obţine cel mai convenabil preţ atât ca şi cumpărător cât şi ca
ofertant”.
2. texte în care nu există nici măcar scuza evitării cacofoniei: „Aveţi nu numai 45
de ani de la prima expoziţie, ci şi aproape tot atâţia ca şi profesor la Facultatea de
Arte”; „a lucra în Canada ca şi student străin”; „numai medicul acreditat de casa de
asigurari ca şi medic de familie”; „aceste măsuri ar avea ca şi efect... ”. În aceeaşi
situaţie se află enunţuri din texte traduse, de tipul „Scriptura este fără erori ca şi
întreg sau în parte”; „Cuvântul sigur al lui Dumnezeu ca şi obiect unic al credinţei”;
„cât de profund anti-catolic era ca şi student” etc., pentru care nu există „provocarea”
în originalul textului. În sfârşit, trebuie să reţinem observaţia că o construcţie
(cacofonică) stabilă, ca cum, a fost abandonată din cauza obsesiei fonetice
contemporane, pe când în texte din secolul al XVIII-lea, dar şi de la începutul
secolului al XX-lea, apariţia nu era supravegheată (câteva exemple: „ce numai ca cum
preste puterea simţirilor ar fi”, Dimitrie Cantemir; „trimiţiindu-i cartea acie..., ca cum
vrè hi de la singur Dumitraşco-vodă”, Ion Neculce; „se făţărnici ca cum n-ar şti nimic
din cele urmate”, Bălcescu; „rămâne ca cum n-ar fi fost”, Titu Maiorecu).
Ce rol are şcoala în această privinţă? Despre evitarea cacofoniei se vorbeşte în
programa de clasa a IX-a (la punctul 1.3. Niveluri de constituire a mesajului – fonetic,
ortografic şi de punctuaţie). În manualul de clasa a IX-a coordonat de Nicolae
Manolescu (Limba şi literatura română, p. 178), alături de precizări strict tehnice, se
strecoară interpretări ce califică pronunţia după impresii fonetice de factura
etimologiei populare (raportarea la numele eufemistic al excrementelor): „Cacofonia
este o întâlnire de silabe (de la începutul sau de la sfârşitul unui cuvânt) care provoacă
efecte inestetice, obscene [subl.n.] şi, în general, neplăcute pentru auz. În limba
română, principala cacofonie este, aşa cum o arată cuvântul însuşi [subl.n.], întâlnirea
silabelor ca şi co sau ca şi ce sau că şi ca etc. Se consideră cacofonii şi alte întâlniri
(repetări) de silabe, cum ar fi la şi la, pe şi pe şi aşa mai departe. […] Recomandare:
exprimarea îngrijită încearcă să evite sonorităţile cacofonice, fără a recurge însă la
artificii de felul virgulei (indicată în vorbire) dintre silabe nepotrivite (Se ştie că,
virgulă, căpitanul etc.)”.
Pentru aprofundarea temei, contribuţii pertinente datorăm lui Ion Coja, în
subcapitolul, de mult bun-simţ, intitulat Eu, ca şi coleg… (din vol. Îndreptarea
îndreptarului ortografic..., p. 173–178). Cf. şi G. Gruiţă, Moda lingvistică 2007..., p.

2
229-234. „Frica” de cacofonie este considerată ironic de Eugeniu Coşeriu; iată ce
observaţie a înregistat în această privinţă Nicolae Saramandu, editor al unor texte
inedite ale Magistrului: „La observaţia mea că în plosca cu vin roş ar fi o cacofonie,
E. Coşeriu comentează amuzat «Îmi pare rău: îi dă plosca cu vin roş! Este o idee
exagerată despre cacofonie. Există numeroase exemple în care ea nu poate fi evitată:
toată lumea spune Biserica Catolică, Ion Luca Caragiale şi nimeni nu se gândeşte la
cacofonie»” (Limba română – limbă romanică, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2005, p. 28, notă de subsol).