Sunteți pe pagina 1din 72

Libertatea şi siguranţa persoanei

Ghid privind punerea în aplicare a articolului 5 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului

Monica Macovei

Titluri deja apărute în seria „Manuale privind drepturile omului”

Manualul nr. 1: Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Ghid privind pune- rea în aplicare a articolului 8 al Conven- ţiei europene pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 2: Libertatea de exprimare. Ghid privind punerea în aplicare a arti- colului 10 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 3: Dreptul la un proces echita- bil. Ghid privind punerea în aplicare a ar- ticolului 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 4: Dreptul la proprietate. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţia europeană pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 5: Dreptul la libertatea şi sigu- ranţa persoanei. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 5 al Convenţiei euro- pene pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 6: Interzicerea torturii. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 3 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului

Handbook No. 1: The right to respect for pri- vate and family life. A guide to the imple- mentation of Article 8 of the European Convention on Human Rights. (2001)

Handbook No. 2: Freedom of expression. A guide to the implementation of Article 10 of the European Convention on Human Rights. (2001)

Handbook No. 3: The right to a fair trial. A guide to the implementation of Article 6 of the European Convention on Human Rights. (2001)

Handbook No. 4: The right to property. A guide to the implementation of Article 1

of Protocol No. 1 to the European Conven-

tion on Human Rights. (2001)

Handbook No. 5: The right to liberty and security of the person. A guide to the im- plementation of Article 5 of the European Convention on Human Rights. (2002)

Handbook No. 6: The prohibition of torture.

A guide to the implementation of Article

3 of the European Convention on Human

Rights. (2003)

Directoratul General pentru Drepturile Omului Consiliul Europei F-67075 Strasbourg Cedex © Consiliul Europei, 2002 Digital imagery @ 2002 Photodisc/Getty Images

Editat în Republica Moldova, 2003

Opiniile exprimate în această lucrare nu reprezintă, pentru instrumentele juridice pe care le menţionează, nici o interpretare oficială care ar fi obligatorie pentru guvernele Statelor membre, organele statutare ale Consiliului Europei sau orice alt organ instituit în baza Convenţiei europene pentru Drepturile Omului.

Cuprins

Ce stipulează Convenţia?

5

Capitolul 1: Prezumţia de libertate, exigenţa legalităţii, conceptul de detenţie

8

1. Prezumţia de libertate

8

2. Legalitatea detenţiei

9

Respectarea formală a dreptului intern

9

Importanţa unui temei juridic continuu

10

Recurgerea la practică

11

Semnificaţia termenului „conformitate” în Convenţie

12

Incompatibilitatea cu dispoziţiile Convenţiei Aplicarea arbitrară

12

a

dreptului intern

13

Accesibilitate, previzibilitate

şi

alte garanţii

15

3. Elemente constitutive ale unei privaţiuni de libertate

18

„Reţinere” şi „arestare”

18

Elementele ce servesc la determinarea existenţei unei arestări

18

Natura izolării

18

Statutul persoanei afectate

20

Acţiuni ale persoanelor private

21

Acţiuni comise în străinătate

21

Capitolul II: Privarea de libertate în cadrul unei proceduri penale

23

1. Generalităţi 23

2. Suspecţi 23

Prezentarea în faţa autorităţii judiciare competente

24

Bănuieli plauzibile

26

Necesitatea detenţiei prejudiciare

29

Justificarea detenţiei prejudiciare

30

Riscul evadării

31

Riscul de a împiedica buna desfăşurare a justiţiei

33

Necesitatea prevenirii criminalităţii

33

Necesitatea de a ocroti ordinea publică

34

Condiţiile liberării provizorii

35

Durata detenţiei prejudiciare

36

3. Condamnaţii

39

4. Extrădarea

41

Capitolul III: Alte justificări ale privaţiunii de libertate

44

1.

Emiterea unei ordonanţe de o instanţă în cadrul unei obligaţii prescrise de lege

44

2. Detenţia minorilor

45

3. Detenţia persoanelor bănuite de răspândirea unei boli contagioase, alienaţilor, persoanelor alcoolice, toxicomanilor sau vagabonzilor

46

Capitolul IV: Obligaţia de a furniza în cel mai scurt termen motivele arestării 50

1. Momentul la care apare obligaţia 50

2. Natura explicaţiilor 50

3. Inteligibilitatea explicaţiilor

51

4. Termenul comunicării

52

Capitolul V: Obligaţia de a aduce promt orice persoană arestată în faţa unui judecător sau altui magistrat şi de a o judeca sau elibera într-un termen rezonabil

54

1.

Calităţile judecătorului sau magistratului competent pentru a executa controlul

54

2. Rolul autorităţii judiciare competente

57

3. Termenul necesar pentru exercitarea controlului

58

4. Cazuri de urgenţă

60

5. Controlul continuu

63

Capitolul VI: Contestarea legalităţii detenţiei 64

1. Necesitatea unei instanţe judecătoreşti

64

2. Dreptul de a se înfăţişa personal

65

3. Consultarea avocatului, procedura contradictorie şi egalitatea armelor

65

4. Evaluarea legalităţii 67

5. Obligaţia de a adopta decizii rapide

68

6. Corelarea cu articolul 5 (3)

70

Capitolul VII: Despăgubiri

71

Ce stipulează Convenţia?

Articolul 5 al Convenţiei: dreptul la libertate şi la siguranţă

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a. dacă este deţinut legal pe baza condam- nării pronunţate de către un tribunal competent;

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garan- tării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive te- meinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa le- gală, în scopul aducerii sale în faţa auto-

rităţilor competente;

e.

dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită

o

boală contagioasă, a unui alienat, a

unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f.

dacă este vorba despre arestarea sau

detenţia legală a unei persoane pentru

a

o împiedica să pătrundă în mod ilegal

pe teritoriu sau împotriva căreia se află

în

curs o procedură de expulzare ori de

extrădare.

2.

Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

3.

Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de în- dată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exer- citarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Pune- rea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea per- soanei în cauză la audiere.

4.

Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un ter- men scurt asupra legalităţii deţinerii sale

şi să dispună eliberarea sa dacă deţine- rea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

Articolul 1 din Protocolul nr. 4

Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsu- ră să execute o obligaţie contractuală.

Articolul 5 al Convenţiei reprezintă o parte componentă esenţială a sistemului de protecţie a drepturilor individuale. Liberta- tea personală este o condiţie fundamentală de care trebuie să profite fiecare. Privarea ei este susceptibilă de a avea un impact direct şi negativ asupra beneficierii de multe alte drepturi, începând cu respectarea vieţii pri- vate şi de familie, continuând cu libertatea de reuniune, asociere şi exprimare şi până la libertatea de circulaţie. În plus, fiecare privare de libertate plasează persoana afec- tată într-o poziţie extrem de vulnerabilă şi o expune riscului torturii şi tratamentelor in- umane sau degradante. Judecătorii trebuie deci întotdeauna să aibă în vedere că, pentru a nu lipsi garantarea libertăţii de esenţă, ori- ce detenţie trebuie să fie excepţională, jus- tificată în mod obiectiv şi să nu depăşească strictul necesar.

«Dreptul la libertate şi la siguranţă» este unic în măsura în care această expre- sie trebuie să fie citită într-o singură frază. Termenul «siguranţa unei persoane» trebuie să fie înţeles în acceptarea sa fizică şi să nu constituie obiectul interpretărilor extensive (obligând spre exemplu Statul să asigure protecţia personală a unui individ împotriva atacurilor din partea terţilor sau un drept la securitate socială). Importanţa acestei garanţii a fost subliniată de judecătorii de la Strasbourg în cadrul jurisprudenţei relative la articolul 5. Numeroase hotărâri ale Curţii europene a Drepturilor Omului insistă asupra caracte- rului primordial al dreptului la libertate şi la siguranţă. Să cităm, spre exemplu, următo- rul extras din hotărârea Kurt v. Turcia 1 :

Ar trebui de asemenea să subliniem că autorii Convenţiei au consolidat pro- tecţia individului împotriva unei privări arbitrare de libertate printr-o totalitate de drepturi materiale concepute pentru

o reducere minimală a riscului de arbi-

trar prevăzând că actul de privaţiune de libertate este susceptibil de a fi supus

unui control judecătoresc independent

şi

va antrena responsabilitatea autorilor.

[

]

Aici sunt puse în joc protecţia libertă-

ţii

zice a indivizilor precum şi siguranţa

persoanei într-o situaţie în care, în lipsa

garanţiilor, ar putea fi subminată pree- minenţa dreptului, iar protecţia juridică a

1 Kurt v. Turcia, hotărâ- rea din 25 mai 1998, par. 123.

deţinuţilor ar putea fi redusă la cele mai rudimentare forme. Interpretarea articolului 5 de către Cur- te este vitală pentru orice efort care ar face exigenţele sale efective. Judecătorii de la Strasbourg au interpretat toate dispoziţiile acestui articol (precum şi ale altor articole) într-un mod dinamic şi în funcţie de obiectul vizat, ceea ce inevitabil i-a făcut să depăşeas- că sensul strict al textului. Astfel numeroşi termeni au obţinut o semnificaţie autonomă. Interpretarea bazată pe obiect porneşte de la principiul conform căruia pentru a determi- na exigenţele articolului 5 şi ale altor dispo- ziţii, s-ar cuveni să se ţină cont de scopul Convenţiei. Această dispoziţie de altfel cores- punde normelor de interpretare a tratatelor şi caracterului constituţional al Convenţiei. Prin urmare, nu ar fi deci oportun să con- siderăm restricţiile impuse de articolul 5 în calitate de dispoziţii ce se supun unei inter- pretări strict literare. Scopul Convenţiei este de a atribui indivizilor drepturi reale, cu alte

cuvinte drepturi cu un conţinut material şi nu doar simple garanţii formale. În consecin- ţă, limitările dreptului la libertate ar trebui să fie considerate ca excepţii şi autorizate doar în prezenţa unor motive convingătoare; aplicarea lor nu ar trebui să se bazeze în spe- cial pe ipoteza că orice iniţiativă a autorităţi- lor publice este adecvată în mod obligatoriu. Interpretarea dinamică atrage o dorinţă de a revedea sensul unei dispoziţii particulare în funcţie de evoluţia situaţiei. Nu ar trebui deci să subestimăm în această privinţă in- terpretarea textelor juridice de către Curte. Pentru a corespunde pe deplin obligaţiilor ce decurg din articolul 5 (şi din întreaga Con- venţie), judecătorii naţionali în consecinţă ar trebui să urmărească jurisprudenţa evoluti- vă a organelor de la Strasbourg. Următoarele capitole examinează prin- cipiile şi normele fundamentale, enunţate în articolul 5 al Convenţiei, bazându-se pe interpretarea lor, precum şi pe aplicarea lor în situaţii concrete de către Curte.

Capitolul I : Prezumţia de libertate, exigenţa legalităţii, conceptul de detenţie

1. Prezumţia de libertate

Paragraful 1 din articolul 5 al Conven- ţiei defineşte prezumţia de libertate, drept de care nimeni nu poate fi privat decât în circumstanţe excepţionale. Din această cau- ză el începe cu o afirmaţie necondiţionată («Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă») ce este urmată de o propoziţie restrictivă («Nimeni nu poate fi lipsit de liber- tatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale»). În plus, această prezumţie de libertate este consolidată prin două exigenţe: de a nu prelungi privaţiunea de libertate depăşind termenul strict necesar şi de a elibera cât mai repede persoana interesată în momentul în care privaţiunea se dovedeşte a fi nejus- tificată. Prima din aceste exigenţe reiese din paragraful 3, care prevede că persoana inte- resată «are dreptul de a fi judecat(-tă) într-un termen rezonabil», iar cea de-a doua – din pa-

ragraful 4, în virtutea căruia cel interesat «are dreptul de a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală». Deci este clar că anume autorităţile care au procedat la privarea de libertate tre- buie să demonstreze prin probe nu numai că aceasta se bazează pe unul din motivele pre- văzute în articolul 5, dar şi că ea corespundea circumstanţelor speţei. Această prezumţie impune în mod nece- sar o autocritică autorităţilor investite cu îm- puternicirea de a priva pe cineva de libertate:

ele trebuie în special să verifice dacă limitele impuse de articolul 5 nu sunt depăşite la un anumit moment. Totodată, în scopul asi- gurării faptului că această autocritică este dirijată corect, este indispensabil ca judecă- torii să dea dovadă de un anumit scepticism atunci când ei exercită un control judecă- toresc important prevăzut de paragrafele 3 şi 4 din articolul 5. În orice caz, de fiecare dată când este contestată o privaţiune de li- bertate, este indispensabil ca judecătorul să pornească de la ideea că persoana afectată în mod firesc trebuie să fie liberă. Acelaşi judecător trebuie deci nu numai să solicite şi să obţină expunerea motivelor privaţiunii, dar de asemenea să le examineze minuţios pentru a verifica dacă ele într-adevăr justi- fică acţiunea întreprinsă. Orice control mai puţin sever echivalează în rezultat cu aban-

2 8 iunie 1995.

3 Deşi au acceptat ideea că interpretarea şi aplicarea dreptului intern aparţine auto- rităţilor naţionale ale Statului şi, în spe- cial, instanţelor sale judecătoreşti, totuşi judecătorii de la Stras- bourg şi-au rezervat facultatea de a verifica dacă acest drept a fost respectat în fapte şi, în unele cazuri examinate în continuare, nu au ezitat să formuleze o concluzie diferită de cea a autorităţilor.

4 21 februarie 1990.

donarea regimului de drept şi cu o capitulare în faţa unor acţiuni arbitrare. Inacceptabilitatea acestei abateri reiese din concluzia Curţii în hotărârea Mansur v. Turcia 2 : detenţia prelungită a unui petiţionar nu a fost justificată fiindcă instanţa naţio- nală a autorizat legal menţinerea ei utilizând aproape întotdeauna formulări identice, ca să nu le numim stereotipuri, deseori fără a indica motivele. Adoptând o astfel de atitu- dine, judecătorul naţional s-a mulţumit în rezultat cu aprobarea mecanică a deciziei autorităţilor de poliţie şi nu şi-a respectat obligaţia de a efectua un control indepen- dent şi critic. O asemenea abordare este totalmente incompatibilă cu exigenţa justifi- cării privaţiunii de libertate.

2. Legalitatea detenţiei

Paragraful 1 al articolului 5 obligă ca orice privare de libertate să fie efectuată „în conformitate cu căile legale”. În plus, fiecare din prevederile sale presupune ca măsura să fie „legală”. Această exigenţă de legalitate este interpretată ca fiind aplicabilă în acelaşi timp atât fondului cauzei, cât şi procedurii. În afară de aceasta, adjectivul menţionat este înţeles astfel, că orice detenţie trebuie să fie în concordanţă cu dreptul intern şi cu Convenţia şi nu poate fi arbitrară.

Respectarea formală a dreptului intern

În caz de privaţiune de libertate, bineîn- ţeles este indispensabil de a verifica în pri- mul rând respectarea condiţiilor impuse de legislaţia naţională pertinentă. Acest control se poate referi la executarea unei proceduri esenţiale sau la existenţa unei prevederi le- gale care autorizează acţiunea întreprinsă. În ultimul caz, uneori este necesar de a interpreta aplicarea unei prevederi speciale sau de a verifica dacă circumstanţele speţei corespund în realitate unei situaţii prevăzu- te în această dispoziţie. În repetate rânduri, Curtea a relevat că aceste verificări nu au fost înfăptuite şi niciodată nu le-a considerat ca fiind incontestabile 3 . Astfel, în cazul Van der Leer v. Olanda 4 , o femeie fusese interna- tă într-un spital psihiatric, dar judecătorul care a emis ordonanţa nu a ascultat-o în prealabil, chiar dacă dreptul intern îl obliga. În fapt, Curtea a stabilit că acest magistrat n-a binevoit să indice motivele nerespectării avizului psihiatrului care a examinat peti- ţionara şi conform căruia nu era inutil sau contraindicat din punct de vedere medical, ca un judecător să asculte persoana intere- sată. Puţin importă, din punctul de vedere al aplicării Convenţiei, că internarea fusese justificată în sine însăşi şi corespundea mo- tivelor prevăzute de articolul 5: nerespecta- rea unei proceduri obligatorii prealabile unei privaţiuni de libertate antrenează o arestare sau o detenţie, care va fi considerată ilegală.

Astfel, în cazul Lukanov v. Bulgaria 5 , un fost Prim-ministru fusese privat de libertate pentru acordare ilicită de fonduri publice ţă- rilor în curs de dezvoltare. Chiar dacă privaţi- unea de libertate pentru o infracţiune penală este potenţial compatibilă cu Convenţia, în speţa dată autorităţile publice s-au abţinut să califice activitatea care a provocat ares- tarea celui vizat ca fiind o încălcare de drept penal, altfel spus un simplu delict. Această activitate contestată de petiţionar nu putea servi, conform legislaţiei bulgare, drept temei pentru privaţiunea sa de libertate. Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar presupune că o interdicţie penală în vederea stabilirii unui profit personal în cadrul acestor tranzacţii ar putea fi eventual aplicabilă (ceea ce era puţin probabil), autorităţile naţionale n-au menţionat nici un fapt sau vreo informaţie care să poată dovedi existenţa unei bănuieli plauzibile în adresa Prim-ministrului. Priva- ţiunea sa de libertate fusese deci lipsită de orice temei legal şi astfel incontestabil a avut loc o încălcare a articolului 5. O lacună asemănătoare fusese consta- tată şi în cazul Steel v. Regatul Unit 6 cu privi- re la nişte petiţionari reţinuţi în timpul unei manifestăţii desfăşurate în faţa unui centru comercial, în momentul când ei distribuiau foi volante şi purtau lozinci ce denunţau vânzări de arme. În pofida unui mandat de arest bine determinat în sistemul de drept comun în caz de atentat efectiv sau redus bine intenţionat asupra ordinii publice, poli-

ţia în aceste circumstanţe nu avea nici o jus- tificare să recurgă la această măsură. Curtea nu a descoperit în rezultat nici un indiciu, care ar demonstra că petiţionarii în realitate au creat obstacole sau au încercat să cree- ze impedimente activităţii participanţilor la conferinţă sau au comis vreun act de natură să-i incite la violenţă. Prin urmare, judecăto- rii de la Strasbourg au conchis că reţinerea, apoi plasarea în arest a persoanelor vizate în rezultatul aplicării forţei de către poliţia de menţinere a ordinii, fusese ilegale 7 .

Importanţa unui temei juridic continuu

Exigenţa unui temei juridic pentru fie- care privare de libertate se extinde pe întrea- ga durată a detenţiei. În mai multe cazuri, judecătorii de la Strasbourg au conchis o în- călcare după ce au constatat că privarea de libertate, chiar dacă era iniţial legală, la un moment dat înceta să mai fie astfel. În cazul Quinn v. Franţa 8 , o instanţă judecătorească ordonase eliberarea unui deţinut în strictă conformitate cu legislaţia franceză. Toto- dată, petiţionarul a mai rămas în detenţie unsprezece ore după hotărârea de eliberare, fără ca aceasta să-i fie notificată sau fără a se întreprinde vreo acţiune în vederea înce- perii executării ei. Aparent, această reţinere era necesară procurorului pentru punerea în aplicare a procedurii de extrădare şi astfel

5 20 martie 1997.

6 23 septembrie 1998.

7 Vezi de asemenea hotărârea Raninen v. Finlanda din 16 de- cembrie 1997 în care arestarea unei per- soane care a refuzat să-şi satisfacă serviciul militar fusese conside- rată ca fiind contrară legislaţiei finlandeze în măsura în care cel interesat nu a fost solicitat în prealabil să prezinte motivele refu- zului său persistent.

8 22 martie 1995.

9 6 aprilie 2000.

10 27 noiembrie 1997.

11 Vezi de asemenea cazul Engel şi alţii v. Regatul Unit, hotărârea din 8 iunie 1976, în care durata maximală de reţinere (douăzeci şi patru de ore) fusese depăşită de mai multe ore (între douăzeci şi două şi treizeci).

12 28 martie 2000.

să împiedice executarea deciziei de eliberare imediată. Judecătorii de la Strasbourg au recunoscut că o anumită reţinere în execu- tarea unei decizii de punere în libertate este un fapt firesc, dar au menţionat că în aceste circumstanţe perioada de aşteptare fusese prea lungă pentru a corespunde exigenţei articolului 5. În Labita v. Italia 9 , încălcarea articolului 5 a rezultat dintr-o întârziere a eliberării de peste zece ore datorită absenţei angajatului de la registratură, care avea drept sarcină să verifice dacă petiţionarul trebuia să mai fie reţinut pentru o altă cauză. În K-F v. Ger- mania 10 , durata reţinerii pentru verificarea identităţii a depăşit cu patruzeci şi cinci de minute durata legală de douăsprezece ore. Guvernul german a explicat această depăşi- re prin necesitatea de a înregistra informaţii personale despre petiţionar. Judecătorii de la Strasbourg au notat că, perioada reţi- nerii era cunoscută din timp şi autorităţile

responsabile erau obligate să ia toate măsu-

rile necesare de precauţie pentru ca durata

legală să fie respectată. Această obligaţie se referă şi la înregistrarea datelor personale care – figurând printre măsurile de verifica- re a identităţii – trebuiau să fi fost făcute în perioada reţinerii, prevăzute în acest scop. În aceste circumstanţe Curtea a considerat detenţia petiţionarului ca fiind ilegală şi a stabilit o încălcare a articolului 5 11 .

Recurgerea iraţională la practică

Curtea a constatat încălcări ale articolu- lui 5 în cauzele în care autorităţile naţionale

invocase practici învechite, a căror legalitate niciodată nu fusese pusă în discuţie. Astfel, în cazul Baranowski v. Polonia 12 , petiţiona- rul iniţial fusese reţinut reglementar, apoi plasat în arest preventiv pentru excrocherie. Controlul judiciar al detenţiei sale a încetat odată cu înaintarea de către procuror în in- stanţa judecătorească a actului de acuzare. Reţinerea petiţionarului nu se baza pe o dispoziţie legală, dar pe o practică ce consta în „plasarea unui deţinut la dispoziţia unei instanţe judecătoreşti”: un obicei, conform căruia, în rezultatul înaintării actului de acuzare în faţa unei instanţe judecătoreşti competente în soluţionarea cazului, această instanţă nu mai trebuia să emită din oficiu

o altă decizie cu privire la necesitatea de a prelungi sau nu perioada de detenţie fixată

la etapa de anchetă.

Acest obicei cu siguranţă a fost creat într-un mod natural pentru a lichida o lacu- nă juridică, dar el nu se baza pe nici o lege sau o jurisprudenţă specifică. Este probabil că legalitatea sa niciodată nu fusese pusă la îndoială, deoarece necesitatea de a prelungi detenţia era incontestabilă şi în mod poten- ţial chiar compatibilă teoretic cu Convenţia. Evoluţia sa ilustrează bine modalitatea în care legitimitatea generală a unui compor- tament poate rezulta din lipsa unei discuţii

cu privire la legalitatea sa. În speţă, judecă- torii de la Strasbourg au condamnat această practică ca fiind o încălcare a articolului 5 (1) din cauza lipsei de previzibilitate şi secu- ritate juridică şi a riscului unei acţiuni ar- bitrare 13 . În Jėčius v. Lituania 14 , petiţionarul – suspectat de omor – continua să fie deţinut după expirarea perioadei de arest preventiv autorizată de procurorul general adjunct. Se pare că acastă practică era răspândită. Or, asemenea comportamente sunt incompa- tibile cu exigenţele Convenţiei. Judecătorii de la Strasbourg au considerat prin urmare că privaţiunea de libertate a petiţionarului era în contradicţie cu principiile securităţii juridice şi a protecţiei împotriva deciziilor arbitrare 15 .

Semnificaţia termenului „legalitate” în Convenţie

Nu este suficient ca o privaţiune de libertate să fie în conformitate cu dreptul intern: ea trebuie să se conformeze noţiunii potenţial mai largi de „legalitate” în sensul Convenţiei. Această noţiune include mai întâi de toate interesul de a se asigura că exigentele specifice ale articolului 5 – chiar dacă ele nu se regăsesc în dreptul intern – sunt respectate. O privaţiune de libertate va fi considerată inacceptabilă dacă ea consti- tuie un mijloc de interferinţă cu alte drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie sau dacă

ea se bazează pe o lege aplicată arbitrar sau

poate fi considerată deficientă. În hotărârea Kurt v. Turcia, 16 judecătorii de la Strasbourg au considerat că:

orice privaţiune de libertate trebuie

să respecte nu numai normele de fond şi procesuale din legislaţia naţională, dar trebuie să corespundă însuşi scopului articolului 5: de a proteja individul de o acţiune arbitrară. În cazul în care autorităţile naţionale nu pot invoca un alt motiv pentru a justifica detenţia, Curtea mai curând va constata o încălcare a articolului 5 (1). În cazul Denizci şi alţii v. Cipru 17 , petiţionarii pretindeau că nu au fost informaţi despre motivele reţinerii lor. Judecătorii de la Strasbourg au stabilit în consecinţă o încălcare a articolului 5 (1), observând că guvernul pârât nu a înaintat nici un argument legal, care să justifice reţi- nerea şi arestarea celor vizaţi.

Incompatibilitatea cu dispoziţiile Convenţiei

] [

Orice privaţiune de libertate justificată prin dispoziţiile dreptului intern, ce invocă alte motive decât cele enumerate exhaustiv în articolul 5 (1), va fi cu siguranţă considerată ca „ilegală” sau contrară articolului 5 (1). În special este interzis de a recurge la aplicarea măsurilor preventive faţă de o persoană sus- pectată de comiterea unei infracţiuni penale,

13

Alţi factori constitutivi ai noţiunii de legalitate vor fi examinaţi în con- tinuare. O încălcare a articolului 5 (1) pentru aceste motive, în ceea ce priveşte aceeaşi practică, fusese de asemenea constatată în hotărârea Kawka v Polonia din 9 ianuarie 2001. Înaintea decizii- lor cu privire la aceste cazuri, practica fusese deja abandonată şi în- locuită printr-o înscri- ere sistematică pe rol a oricărei cauze, în care

o

ordonanţă de plasare

în detenţie, adoptată la

etapa anchetei, a expi- rat, în scopurile unei noi decizii cu privire la suspendarea sau încheierea detenţiei.

Această procedură corespunde exigenţelor Convenţiei în materie de legalitate şi control judecătoresc al deten- ţiei.

14

31 iulie 2000.

15

O

încălcare similară a

articolului 5 (1) a fost constatată în hotărâ-

rea Grauslys versus v. Lituania din 10 octom- brie 2000.

16

28 mai1998.

17

23 mai 2001.

dacă detenţia nu are drept obiect realizarea unei anchete 18 . O asemenea privaţiune de libertate, chiar legală pe plan intern, va fi în rezultat contrară articolului 5 (1). Totodată, chiar dacă privaţiunea se ba- zează pe unul din motivele enumerate, Con- venţia mai poate fi percepută ca impunând

o limită acceptabilă duratei sale. Astfel, în

ceea ce priveşte persoanele plasate în deten- ţie prejudiciară, articolul 5 (3) prevede ex- pres că procesul lor trebuie să se desfăşoare

într-un termen rezonabil. De altfel, în ceea ce priveşte persoanele deţinute în legătură cu

o deportare, extrădare sau un proces conex,

prevederile articolului obligă implicit autori-

tatea vizată să dea dovadă de o promtitudine rezonabilă.

Aplicarea arbitrară a dreptului intern

18 Jėčius v. Lituania.

19 4 aprilie 2000.

Totodată, chiar dacă legislaţia naţională invocată pentru a justifica privaţiunea, nu provoacă nici una din obiecţiile menţionate mai sus şi respectă perfect normele Conven- ţiei, utilizarea sa în circumstanţe particulare poate fi considerată ca fiind ilegală, deoarece ar putea fi privită ca arbitrară. Această in- terpretare pare a fi totalmente justificată, spre exemplu, în cazul în care utilizarea unei împuterniciri în scopul privării unei persoane de libertate nu este în realitate necesară, având în vedere circumstanţele

date sau pentru urmărirea unui obiect ilicit.

În ceea ce priveşte primul caz, speţa Witold

Litwa v. Polonia 19 constituie un exemplu

elocvent. Petiţionarul, orb de un ochi şi cu

o vedere foarte scăzută la altul, a fost în-

chis într-o unitate de dezalcoolizare după ce lucrătorii oficiului poştal – la care el s-a

plâns că cutiile lui poştale fusese deschise

şi golite – au chemat poliţia, pretinzând că

petiţionarul era în stare de ebrietate şi avea un comportament grosolan. Totodată, chiar dacă detenţia celui vizat se baza pe un motiv

menţionat în articolul 5 (1) (e) – detenţia al- coolicilor – recurgerea la această măsură nu

a fost în aceste circumstanţe vădit necesară,

dată fiind absenţa vreunui risc pentru public sau sănătatea petiţionarului, miopia lui şi circumstanţele mai curând nesemnificative ale speţei. În plus, dreptul intern prevedea măsuri mult mai puţin radicale, aplicabile persoanelor în stare de ebrietate, cum ar fi însoţirea celui vizat de către poliţie într-o in- stituţie publică curativă sau la domiciliu. Autorităţile se pare că nu au prevăzut posibilitatea recurgerii la aceste măsuri de alternativă. Astfel Curtea a fost convinsă că detenţia petiţionarului, cu toate că oficial era fondată pe dreptul intern, fusese arbitrară şi nu putea fi considerată legală. O concluzie similară poate fi obţinută şi în cazul în care, spre exemplu, împu- ternicirea de a reţine un individ în vederea stabilirii identităţii sale este aplicată unei persoane deja cunoscute serviciilor de poli- ţie, chiar dacă persoana în cauză nu purta documentele de identitate la momentul reţi-

nerii. În asemenea circumstanţe, în rezultat, recurgerea vădit inutilă la împuternicirea de privare de libertate este considerată a fi ar- bitrară. O asemenea recurgere abuzivă a fost constatată şi în cazul Tsirlis şi Kouloumpas v. Grecia 20 , care se referă la doi Martori ai lui Iehova, închişi în rezultatul condamnării lor pentru nesupunere după ce ei, fiind somaţi să-şi satisfacă serviciul militar, au refuzat să se alăture unităţii lor şi să poarte uniformă. Or, petiţionarii nu încetau să afirme că ei erau slujitori ai cultelor şi, în această calita- te, erau scutiţi de serviciul militar. Judecă- torii de la Strasbourg au considerat că auto- rităţile militare s-au pronunţat asupra res- ponsabilităţii penale a petiţionarilor şi, deci, asupra legalităţii detenţiei lor, demonstrând flagrant necunoaşterea jurisprudenţei deja bine determinate a Consiliului de Stat în această materie. În astfel de circumstanţe, ei au considerat că detenţia petiţionarilor în re- zultatul condamnării lor pentru nesubordo- nare era lipsită de temei în dreptul intern şi arbitrari şi prin urmare nu putea fi „legală” în sensul articolului 5 (1). În plus, orice recurgere la forţă lega- lă, urmărind singurul scop de a atinge un obiectiv ilicit, este inacceptabilă din punctul de vedere al Convenţiei, indiferent de faptul dacă o asemenea utilizare a unei dispoziţii din dreptul intern este sau nu considerată ca fiind obiectivă în ţara vizată. Astfel, în cazul Bozano v. Franţa 21 , pri- varea de libertate era o măsură deghizată de

extrădare şi nu o „detenţie” necesară în ca- drul obişnuit al unei „proceduri de expulzare” şi fusese deci considerată contrară articolului 5 (1). În aceste circumstanţe, cererea de ex- trădare a petiţionarului spre Italia fusese res- pinsă de o instanţă judecătorească naţională. Or, la o lună după ce fusese eliberat prin hotărâre, petiţionarul a fost arestat şi i-a fost înmânată o hotărâre de expulzare, eliberată de fapt atunci, când el se afla în detenţie pro- vizorie în cadrul procedurii sale de extrădare. El a fost apoi condus spre frontiera elveţiană, pe când cea spaniolă era mai aproape şi a fost predat poliţiei elveţiene. Apoi el a con- stituit obiectul unei proceduri de extrădare, în rezultatul căreia a fost predat autorităţilor italiene şi închis pentru a-şi ispăşi pedeapsa. Curtea a stabilit o încălcare a articolului 5 (1) şi a declarat că comportamentul autorităţilor naţionale era în genere arbitrar, ţinând cont de mai multe elemente: termenul pentru apli- carea măsurei de deportare fusese prea scurt pentru ca petiţionarul să poată utiliza recur- surile efective, aflate la dispoziţia sa; autori- tăţile franceze părea să fi fost în înţelegere cu autorităţile elveţiene şi italiene; petiţionarului nu i-a fost notificată hotărârea, deoarece i s-a refuzat carta de sejur (permisul de şedere) pe care o solicitase; interpelarea a fost neaştep- tată şi petiţionarul nu a putut comunica cu soţia sau avocatul său; horărârea de expulza- re nu indica ţara de destinaţie. Toate aceste caracteristici proprii „extrădării deghizate” nu puteau decât să facă privarea de libertate a

20 29 mai 1997.

21 18 decembrie 1986.

22 Vezi de asemenea ho- tărîrea Murray v. Rega- tul Unit din 28 octom- brie 1994 în care a fost menţionat că obiectul reţinerii nu a fost adu- cerea petiţionarului în faţa unei autorităţi competente în calitate de suspect în virtutea articolului 5 (1) (c), dar pur şi simplu inte- rogarea lui în scopul obţinerii de informaţii de ordin general: o

practică neautorizată de Convenţie. Curtea a conchis că în faţa ei nu

a fost produs nici un

element care ar fi de- terminat-o să se abată de la constatările de fapt, efectuate de către instanţele judecăto- reşti naţionale (aresta- rea nu a fost efectuată

în scop secret şi legal):

în acest caz, nu exis- tă nici o îndoială că această arestare ar

fi devenit ilegală din

punctul de vedere al Convenţiei. Să menţio- năm de asemenea că în cazul Jėčius. v .Li- tuania, absenţa relelor

intenţii din partea unei instanţe judecătoreşti naţionale fusese unul dintre factorii care au determinat judecătorii de la Strasbourg să considere că perioada de detenţie contestată, fondată pe un motiv juridic clar, nu era ilegală din punctul de vedere al scopurilor Convenţiei. Astfel, în hotărârea Benham v. Regatul Unit din 10 iunie 1996, judecătorii de la Strasbourg au refuzat să considere că încarcerarea pro- nunţată de o instanţă judecătorească era ar- bitrară, din moment ce petiţionarul personal nu a pretins că magi- straţii, care au ordonat detenţia sa, acţionase cu rea credinţă sau au neglijat aplicarea corectă a legislaţiei pertinente. În hotărâ- rea Perks v. Regatul Unit din 12 octombrie 1999, Curtea a sugerat că folosirea abuzivă

a unei puteri discre-

ţionare sau refuzul de

a lua în considerare

 

un element probant pertinent ar putea face arbitrară o decizie, de altfel oficial legală.

23

25 iunie 1996.

petiţionarului arbitrară şi ilegală în sensul articolului 5 (1). În circumstanţele date, acest evantai de elemente concordante, fiecare din ele manifestând o lipsă de idee de drept în cel mai elementar sens, explică atitudinea Curţii, dar este probabil că prezenţa doar a unuia dintre aceste elemente ar fi fost suficientă pentru a face decizia autorităţilor arbitrară 22 .

Accesibilitate, privizibilitate şi alte garanţii

Totodată, chiar în prezenţa unei puteri utilizate reglementar, aceasta nu va fi consi- derat de judecătorii de la Strasbourg ca un temei juridic suficient pentru privaţiunea de libertate, dacă textul legii pe care se bazează, este lipsit de calităţile indispensabile confor- me Convenţiei. Orice lege trebuie să fie acce- sibilă, previzibilă şi sigură, precum şi apli- cabilitatea anumitor garanţii, care vizează excluderea riscurilor de aplicare arbitrară. Condiţia de accesibilitate, spre exemplu, nu este satisfăcută din moment ce privarea de libertate se întemeiază pe o dispoziţie ju- ridică secretă sau nepublicată. Ea de aseme-

nea vizează regulile de aplicare a legii cores- punzătoare. În cazul în care aceste reguli nu

sunt uşor accesibile, judecătorii de la Stras- bourg riscă să constate o încălcare a artico- lului 5 (1). Astfel, în cazul Amuur v. Franţa 23 ,

o circulară (nepublicată) a ministrului de

Interne constituia singurul text care regle- menta practica de comportare în zona inter- naţională a aeroportului Paris-Orly. Judecă- torii de la Strasbourg au apreciat-o fiind prea scurtă şi fiind lipsită de garanţiile pertinente necesare pentru a-i conferi calitatea de lege. Era deci inutil, în speţă, de a accentua faptul că circulara în realitate nu a fost niciodată publicată şi deci era inaccesibilă. Totodată, o asemenea apreciere putea juca un rol major în alte cazuri în care conţinutul textului nu era suficient pentru a o descalifica. Securitatea juridică necesită ca orice normă invocată să fie suficient de precisă pentru a permite unei persoane să prevadă, la un grad rezonabil în circumstanţele cau- zei şi fiind însoţită în caz de necesitate de îndrumări precise, consecinţele unei acţiuni determinate. Această condiţie – care poate fi percepută ca indispensabilă pentru a limita riscul de aplicare arbitrară – a fost conside- rată ca nefiind îndeplinită în cazuri de tipul Baranovski v. Polonia şi Jėčius v. Lituania. În aceste circumstanţe şi în pofida afirmaţiilor anterioare, judecătorii de la Strasbourg erau pregătiţi şă invoce ipoteza că practicile de- nunţate se bazează pe o lege internă, ceea ce nu împiedică de a le considera ilegale. În cazul Baranovski, această constatare reieşea din două circumstanţe:

lipsa oricărei dispoziţii precise, care ar indica dacă – şi, în caz afirmativ, în ce condiţii – detenţia ordonată pentru o

precise, care ar indica dacă – şi, în caz afi rmativ, în ce condiţii – detenţia

perioadă limitată la etapa anchetării ar putea fi prelungită în mod legal la etapa procesului judecătoresc; detenţia unei persoane – în baza unei practici dezvoltate pentru a lichida această lacună legislativă – pentru o perioadă nedeterminată şi imprevizibilă fără ca privaţiunea de libertate să se ba- zeze pe o dispoziţie legală concretă sau pe o decizie judecătorească. În cazul Jėčius, judecătorii de la Stras- bourg au stabilit, de asemenea, o carenţă de securitate juridică din cauza absenţei regulilor precise, care ar defini statutul de- ţinutului. Faptul de a priva o persoană de libertate pentru o perioadă nelimitată şi fără autorizaţie judecătorească, doar din motivul că dosarul său a fost transferat la instanţa de fond, fusese considerat ca fiind contrar articolului 5 (1). Totodată, judecătorii de la Strasbourg au constatat o lipsă de securitate juridică şi cât priveşte tentativa de a justifi- ca perioada de detenţie prin invocarea unei dispoziţii a Codului penal. În aceste circum- stanţe, procurorul, ombudsmanul şi preşe- dintele camerei penale a Curţii supreme au înaintat fiecare diferite explicaţii cu privire la modalitatea în care dispoziţia vizată autoriza detenţia petiţionarului. În loc de a analiza aceste divergenţe de opinie, judecătorii de la Strasbourg au preferat într-un mod foar- te natural să decidă că o dispoziţie atât de vagă, încât să genereze o asemenea confuzie

atât de vagă, încât să genereze o asemenea confuzie între autorităţile naţionale competente, nu poate fi

între autorităţile naţionale competente, nu poate fi decât incompatibilă cu criteriile de legalitate 24 . Exigenţa de securitate juridică a temei-

niciei juridice a privaţiunii de libertate poate

fi extinsă şi asupra regulilor de aplicare,

chiar dacă ele nu ocupă o poziţie similară

în ierarhia legislativă 25 , în comparaţie cu ju-

risprudenţa care fixează interpretarea unei dispoziţii particulare. Astfel, în cazul Steel v. Regatul Unit care se referă la un arest

pentru perturbarea ordinii publice 26 , Curtea

a observat că pe parcursul ultimelor două

decenii, jurisdicţiile britanice au clarificat

noţiunea de „atentat la ordinea publică” astfel, încât este suficient de a stabili pe vii- tor că această condiţie este satisfăcută doar dacă un individ cauzează un prejudiciu, sau pare a fi susceptibil de a-l cauza persoanelor sau bunurilor sau să acţioneze într-un mod,

a

cărui consecinţă naturală este de a incita

o

altă persoană la violenţă. Această evoluţie

jurisprudenţială a avut ca efect transforma- rea unui concept aproape vag într-o indicaţie suficientă şi formulată cu nivelul de precizie

pretins de Convenţie. În cazul Wloch v. Polonia, în lipsa juri- sprudenţei pertinente sau a opiniei unanime

a specialiştilor în drept, interpretarea dispo-

ziţiilor legale de către autorităţile naţionale nu fusese considerată ca fiind arbitrară sau iraţională în speţă data. Asemenea hotărâri

24 Vezi de asemenea ho- tărârea Wloch v. Polo- nia din 19 octombrie 2000 în care Curtea a afirmat că este proba- bil ca o privaţiune de libertate, bazându-se doar pe o dispoziţie a cărei interpretare este aproape controversată şi care nu a constituit obiectul niciunei ju- risprudenţe decisive, să fie considerată ca ilegală.

25 Circulara invocată în cazul Amuur v. Franţa fusese considerată ca fiind insuficientă în această privinţă, nu numai din cauza statutului său dar şi deoarece ea nu era precisă.

26 Deşi nu a fost califica- tă oficial ca o infrac- ţiune, acest act fusese considerat ca atare din cauza naturii procedu- rii. Intervenţia poliţiei şi a instanţelor penale de primă instanţă, precum şi autoritatea de a reţine persoane care refuză să se su- pună unei somaţii de a nu prejudicia ordinea publică.

27 Vezi Kurt v. Turcia, Çakici v. Turcia (8 iu- lie 1999), Timurtaş v. Turcia (13 iunie 2000) şi Taş v. Turcia (14 noiembrie 2000). O asemenea dispariţie de asemenea riscă să aibă ca consecinţă o încălcare a dreptului la viaţă, recunoscut de articolul 2.

nu ar trebui totuşi să fie asimilate unei invi- taţii de a respinge contestarea de ilegalitate a unei dispoziţii pe motiv că gradul de precizie necesar mai urmează a fi stabilit în cadrul unei viitoare jurisprudenţe. Cu toate acestea, va fi perfect legitim să fie utilizată puterea de interpretare în scopul de a oferi unei dispozi- ţii formulate în termeni vagi sensul restrâns necesar pentru ca ea să fie privită ca „legală” din punctul de vedere al Convenţiei. Nu există nici o îndoială că această exigenţă de garanţii poate, într-un anumit context, să se extindă prea mult. Astfel, în cazul Amuur v. Franţa – în care solicitanţii de azil fusese deţinuţi pe parcursul a douăzeci de zile – Curtea şi-a exprimat regretul de a fi constatat că nici unul din textele legislative aplicabile:

cular vulnerabil, în absenţa unei asemenea asistenţe. În plus, exigenţele s-ar putea aplica şi circumstanţelor care, fiind elementare, nu ar trebui să fie mai puţin valoroase. Astfel, judecătorii de la Strasbourg au subliniat în repetate rânduri importanţa menţionării pre- cise şi sigure a datelor referitoare la privaţiu- nea de libertate. Această preocupare a fost exprimată de Curte în numeroase hotărâri cu privire la plângerile depuse vizavi de ab- senţa oricărei informaţii referitoare la soarta de după arestare a persoanelor reţinute de forţele de poliţie 27 . O dificultate particulară inerentă tentativei de a descoperi ce li s-a în- tâmplat persoanelor vizate, ţine de absenţa oricărui dosar oficial referitor la ele: o lacu- nă care favorizează bineînţeles respingerea

nu abilita judecătorul ordinar să contro- leze condiţiile de şedere a străinilor, oricărei responsabilităţi de

nu abilita judecătorul ordinar să contro- leze condiţiile de şedere a străinilor,

oricărei responsabilităţi de către autorităţile care au recurs la privarea de libertate. În-

nu permitea, în caz de necesitate, să impună administraţiei o limită a duratei de detenţie

nu permitea, în caz de necesitate, să impună administraţiei o limită a duratei de detenţie litigioase,

registrarea sistematică a datelor relative la această privare, începând cu reţinerea iniţia- lă şi până la transferarea spre un alt loc de

nu prevedea o însoţire juridică, umană şi socială şi nici nu fixa modalităţile şi termenii

nu prevedea o însoţire juridică, umană şi socială şi nici nu fixa modalităţile şi termenii de acces la o asemenea asistenţă, astfel încât să fie asigurate demersurile solicitanţilor de azil, cum erau petiţionarii. În consecinţă, legile invocate nu au fost considerate ca garantând într-un mod suficient dreptul la libertate unui grup de petiţionari, care ar putea fi estimaţi în parti-

detenţie constituie, prin urmare, o garanţie fundamentală împotriva tratamentelor ar- bitrare. O completare instituţionalizată a unui registru – chiar dacă nu există nici un risc a unui abuz cum ar fi dispariţia lui – se înscrie deci printre exigenţele esenţiale care trebuie să fie respectate în caz de privaţiune de libertate.

3. Elementele constitutive ale unei privaţiuni de libertate

„Reţinere” şi „arestare”

Termenii „reţinere” şi „arestare” aproate

în toate dispoziţiile articolului 5 sunt utilizaţi fără diferenţă şi trebuie deci să fie înţeleşi ca desemnând în general orice măsură – oricare ar fi denumirea sa oficială în dreptul intern

– care are ca rezultat privarea unei persoane

de libertate. În opinia Curţii garanţia institu- ită prin paragraful 4 decurge din momentul piederii iniţiale a libertăţii: orice altă aborda- re va fi percepută neapărat ca fiind contra- ră Convenţiei. Judecătorii de la Strasbourg examinează deci rezultatul proceselor.

Elementele ce servesc la determinarea existenţei unei detenţii

Este important de a defini clar elemente- le constitutive ale unei privaţiuni de libertate

– fie că ea rezultă dintr-o reţinere sau dintr-o

arestare – şi momentul când ea începe, în măsura în care această analiză determină momentul la care devin aplicabile exigenţele articolului 5. Acest punct, chiar dacă el pare a fi evident, merită să fie subliniat în măsura în care, în anumite situaţii, o persoană poa-

te fi privată de libertate fără ca persoanele responsabile să admită acest lucru, mai ales în absenţa oricărei constrângeri fizice. Iden- tificarea începutului pierderii libertăţii este deosebit de importantă în contextul unei proceduri penale, deoarece ea permite de a controla perioada primei înfăţişări a suspec- tului în faţa judecătorului şi de a calcula du- rata totală a detenţiei sale preventive până la procesul judecătoresc. Astfel de elemente cum ar fi natura în- temniţării şi statutul celui interesat sunt esenţiale pentru a determina dacă o anumită măsură specifică constituie sau nu o priva- ţiune de libertate.

Natura izolării

Judecătorii de la Strasbourg bineînţeles au analizat natura izolării şi au constatat o privaţiune de libertate din momentul în care o persoană este ţinută sub arest la un post de poliţie sau într-o celulă din închisoare. Totuşi, există nenumărate forme de izolare, care ar putea justifica aplicarea articolului 5. Cu siguranţă acesta este cazul în care un poliţist, spre exemplu - fără a aplica forţa în mod obligatoriu – ordonă unei persoane să nu părăsească un anumit local sau să-l în- soţească în orice alt loc. Articolul 5 se aplică deci, în special, în cazul unei persoane care este solicitată să rămână pe loc în stradă sau să nu părăsească un post de poliţie, după ce

28 18 iunie 1971.

29 28 mai 1985.

30 6 noiembrie 1976.

31 1 iulie 1997.

32 Cererile nr. 6780/74 şi 6950/75 (raportul Comisiei).

venise acolo din proprie dorinţă. Existenţa unei constrângeri fiind elementul determi- nant, judecătorii de la Strasbourg au afirmat cu certitudine, în hotărârea De Wilde, Ooms şi Verszp v. Belgia 28 , că o persoană nu ar tre- bui să fie lipsită de protecţia dreptului său la libertate din simplu motiv că ea se află în pri- zonierat. Pe deasupra, probabil nu are nici o importanţă dacă persoana privată de liberta- te este conştientă de starea sa: este suficient faptul că ea nu mai este liberă să plece. Articolul 5 în general devine pertinent din momentul în care gradul de izolare într- un local particular devine extrem din cauza că persoana afectată nu mai poate părăsi un anumit loc – fie că este situat în stradă sau în alt spaţiu deschis – sau dacă i se cere să rămână într-un automobil sau odaie (nu ne- apărat să fie închisă într-o celulă). Cu toate acestea, faptul că o persoană beneficiază de un anumit grad de libertate în interiorul unui local particular, nu înseamnă în mod obligatoriu că articolul 5 nu este aplicabil. Astfel, în cazul Ashingdane v. Regatul Unit 29 , judecătorii de la Strasbourg nu au ezitat să aplice dispoziţiile sale unei persoane care era internată într-un spital psihiatric, era plasată într-o secţie deschisă neîncuiată şi

era liberă să părăsească fără supraveghe-

tori instituţia atât pe parcursul zilei, cât şi

pentru sfârşit de săptămână. Astfel, în cazul

Guzzardi v. Italia 30 , articolul 5 fusese consi-

derat aplicabil unei persoane suspectate de apartenenţă la mafie şi forţată să locuiască

pe un spaţiu neîngrădit de 2.5 km pătraţi pe

o insulă izolată în compania altor indivizi

asemănători. Chiar dacă petiţionarul putea

vizitat de soţia sa şi de copii, această com-

binare de constrângere şi de izolare fusese suficientă în aceast caz pentru a merita cali- ficarea de privare de libertate. Aceşti factori sunt mai semnificativi decât însăşi localul, deoarece faptul de a fi constrâns să nu-ţi părăseşti domiciliul provoacă deseori aplica-

bilitatea articolului 5, la fel ca şi aflarea sub arest preventiv (în cazul Giulia Manzoni v. Italia 31 ) sau ora stingerii care în special strict interzicea persoanelor să iasă din case fără escortă (în cazul Chypre v. Turcia 32 ). Dacă cel intersat este exilat într-o zonă specială (sat sau district, spre exemplu) fără

a i se impune totuşi un regim de izolare

– cum ar fi în cazul Guzzardi – există pro-

babilitatea că situaţia sa va fi mai curând percepută ca o ingerinţă în libertatea sa de circulaţie, decât o privaţiune de libertate. Astfel, restricţiile ce vizează persoanele care încearcă să pătrundă într-o ţară – cum ar fi obligaţia de a rămânea într-o zonă de tranzit în interiorul unui aeroport (o măsură radical diferită de internarea într-un centru special de detenţie) – nu sunt în genere asi- milate unei privaţiuni de libertate, deoarece

cei vizaţi încă mai dispun de posibilitatea de

a pleca în altă ţară. Totuşi ar trebui ca o asemenea opţiu- ne să fie realistă, ceea ce nu se întâmplă în cazul în care nici un Stat nu doreşte să

primească această persoană sau dacă ea a

cerut azil într-o ţară şi nici o altă ţară nu-i poate oferi o protecţie asemănătoare. Cazul Amuur v. Franţa se referă anume la o situa- ţie de aşa natură: unica alternativă posibilă era Siria unde admiterea era dependentă de „capriciile relaţiilor diplomatice” şi, ţinând cont de faptul că această ţară nu era legată prin Convenţia de la Geneva cu privire la statutul refugiaţilor, nimic nu garanta că aceste persoane nu vor fi retrimise în ţara lor de origine, în care ele aveau temeri că vor

fi persecutate.

Statutul persoanei afectate

Statutul persoanei afectate de aseme-

nea merită să fie luat în consideraţie pentru

a determina dacă într-adevăr a avut loc o

privare de libertate. Acest criteriu serveşte mai ales la aprecierea sancţiunilor discipli- nare, obişnuite pentru regimul militar, care prevăd o anumită izolare. Astfel, în cazul Engel v. Olanda, articolul 5 fusese consi- derat inaplicabil faţă de o formă de „arest” ce prevedea ca soldaţii vizaţi, după îndepli- nirea sarcinilor lor obişnuite, ar trebui să rămână închişi într-o clădire specială, ne- încuiaţi cu cheia. Petiţionarii nu au putut invoca această dispoziţie a Convenţiei, decât după ce au fost condamnaţi la arestări mai severe, numite „de rigoare”, care prevedeau închiderea lor într-o celulă şi imposibilitatea de a-şi îndeplini sarcinile obişnuite. Acest

arest se baza pe următoarea teză: serviciul militar presupune în mod necesar o anumită limitare a gradului de libertate, pragul, pe care restricţiile trebuie să-l atingă pentru declanşarea aplicării articolului 5, fiind cu mult mai înalt decât în viaţa civilă. Este puţin probabil ca consolidarea

restricţiilor la care este supusă o persoană deja izolată – cum ar fi transferarea într-o închisoare cu un regim mai sever – să poată

fi considerată ca o privaţiune de libertate din

punctul de vedere al articolului 5, în măsu- ra în care cel interesat fusese deja lipsit de libertate în rezultatul condamnării sale sau deciziei de încarcerare. Judecătorii de la Strasbourg n-au asi- milat izolarea unei persoane în celula sa fără

a putea întâlni alţi deţinuţi (ca în cadrul regi-

mului obişnuit) unei privaţiuni de libertate. Totuşi, în cazul Bollan v. Regatul Unit 33 , ei nu au exclus faptul că măsurile adoptate într-o

închisoare pot, în circumstanţe excepţiona- le, să fie analizate ca un atentat la dreptul la libertate. Ei de asemenea au acceptat că un deţinut eliberat condiţionat poate fi con- siderat ca redobândindu-şi libertatea în timp ce readucerea lui în penitenciar constituie o privaţiune de libertate în conformitate cu exigenţele articolului 5. De asemenea Curtea a afirmat cu certi- tudine în hotărârea Weeks v. Regatul Unit 34 că, în dependenţă de situaţia reală a cazului, condiţiile impuse unei persoane aflate în această situaţie şi care prevăd un anumit

33 4 mai 2000 (decizia de admisibilitate).

34 2 martie 1987.

35 14 octombrie 1999.

36 Judecătorii de la Strasbourg de aseme- nea subliniase în ho- tărârea Cipru v. Turcia din 10 mai 2001 că, dacă autorităţile unui Stat contractant apro- bă, oficial sau tacit, actele particularilor care în exerciţiul func- ţiei încalcă drepturile garantate de Convenţie ale altor particulari aflaţi sub jurisdicţia sa, poate fi angaja- tă responsabilitatea acestui Stat faţă de Convenţie. În aceste circumstanţe, totuşi, ei au considerat că în- vinuirile în acest sens nu erau susţinute.

grad de supraveghere şi o obligaţie de a se pre- zenta în faţa autorităţilor, nu fusese suficient de grave pentru a fi asimilate unei privaţiuni de libertate din punctul de vedere al articolului 5. Din contra, judecătorii de la Strasbourg au ţinut în special cont de faptul că petiţionarul nu a fost eliberat într-un scop special – cum ar fi participarea la funerarii – şi putea duce o viaţă normală supunându-se doar unor anu- mite condiţii.

Acţiuni ale persoanelor private

Chiar dacă majoritatea problemelor ce vizează întrunirea condiţiilor enunţate de

articolul 5 riscă să se refere la acţiunile sau

deciziile magistraţilor sau funcţionarilor, comportamentul persoanelor private de ase- menea uneori poate antrena anumite dificul- tăţi. Orice împuternicire de arestare a terţilor, oferită unei persoane private, trebuie să se conforme exigenţelor enunţate de articolul 5. Un particular abilitat să aresteze o persoană suspectată de comiterea unei infracţiuni (fie în virtutea unei legi de aplicare generală sau specială pentru societăţile de securitate şi de protecţie) trebuie să vegheze, întocmai ca un poliţist, asupra faptului ca cel interesat să fie adus în faţa justiţiei. Mai mult decât atât, funcţionarii nu pot asista nepăsător la o privaţiune de libertate incompatibilă cu exigenţele articolului 5. O asemenea aprobare tacită a fost de altfel denunţată în cazul Riera Blume şi alţii v.

Spania 35 . Petiţionarii – bănuiţi de a fi mem- brii unei secte religioase – fusese izolaţi de către familiile lor într-un hotel pentru a-i supune unui proces de „deprogramare” de către un psiholog şi un psihiatru. În aceste circumstanţe, iniţiativa dată fusese luată la sugestia unei instanţe judecătoreşti în rezul- tatul arestării celor interesaţi în cadrul unei anchete judecătoreşti preliminare, dar ea nu se baza pe nici un temei juridic. În măsura în care familiile nu putuse acţiona fără o coo- perare activă cu autorităţile, Spania fusese învinuită de încălcarea articolului 5. Nici o acţiune privată ce antrenează o privare de libertate contrară acestei dispoziţii nu poa- te fi tolerată de către autorităţile publice şi acestea din urmă trebuie numaidecât să se abţină de la încurajarea particularilor de a comite acţiuni care lor însăşi le sunt interzi- se să le înfăptuiască 36 .

Acţiuni comise în străinătate

Orice Stat parte este obligat, în virtutea articolului 1 al Convenţiei, să recunoască pentru orice persoană ce se află sub juris- dicţia sa drepturile şi libertăţile definite în titlul I al acestui instrument. Această dis- poziţie semnifică că Statul vizat este dator să aplice Convenţia peste tot unde el este în măsură să-şi exercite autoritatea, fără a ţine cont de frontierele recunoscute de comunita- tea internaţională sau propria sa constituţie

sau de baza juridică pe care se întemeiază această autoritate. Judecătorii de la Strasbourg au afirmat clar în hotărârea Loizidou v. Turcia 37 că res- ponsabilitatea Statelor părţi la Convenţie poate intra în joc din cauza acţiunilor sau omisiunilor ce emană de la organele lor şi îşi manifestă efectele în afara teritoriului lor. În particular, după cum era menţionat în speţă, o Parte contractantă poate de ase- menea să-şi angajeze responsabilitatea de a

face să fie respectate drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie atunci când, în re- zultatul unei acţiuni militare, ea exercită în practică controlul asupra unei zone situate în afara teritoriului său naţional. Această interpretare fusese confirmată în hotărârea Cipru v. Turcia – care se referea la aceleaşi evenimente – în măsura în care

o operaţiune militară şi ocupaţia ulterioară

împiedicase un Stat parte să-şi îndepli- nească obligaţiile convenţionale pe teritoriul vizat. Or, refuzul de a lua în considerare ac- ţiunile contestate pe acest teritoriu ca fiind relevante de jurisdicţia Turciei, au adus la un vid juridic care priva populaţia locală de un sistem de protecţie a drepturilor omului. Această concepţie exigentă dar realistă

a jurisdicţiei semnifică că prevederile artico- lului 5 întotdeauna trebuie să fie respectate din momentul în care are loc o privaţiune de libertate. Dispoziţia enunţată este în special aplicabilă atunci când poliţiştii se deplasea-

ză într-o terţă ţară în scopul de a readuce o persoană pentru a o judeca sau a o face să-şi ispăşească pedeapsa. Astfel, în cazul Reinette v. Franţa 38 , judecătorii de la Stras- bourg au considerat articolul 5 aplicabil din momentul în care petiţionarul, fiind în cău- tare pentru participare la atentate, fusese predat în aeroportul din Saint-Vincent poli- ţiei franceze pentru a fi îmbarcat la bordul unui avion militar. Anume din acest moment privarea de libertate, chiar dacă ea avuse loc încă la Saint-Vincent, se petrecuse sub autoritatea Franţei şi deci sub jurisdicţia ei în sensul articolului 5. Articolul 5 se va aplica şi în caz de cap- turare sau răpire ilegală a unei persoane în scopul de a o supune unei proceduri penale sau de a o încredinţa unuia din părinţi sau pentru orice alte considerente, dacă această acţiune este efectuată de către funcţionari sau dacă ea poate fi atribuită în orice alt mod Statului parte. Mai mult decât atât, după cum deja am văzut la examinarea hotărâ- rii Cipru v. Turcia, articolul 5 este aplicabil oricărei privaţiuni de libertate efectuate în timpul unei acţiuni militare într-o terţă ţară. Unica cauză pentru care judecătorii de la Strasbourg nu relevă o încălcare în rezulta- tul operaţiunilor contestate ale trupelor tur- ceşti, ţine de faptul că autorităţile cipriote nu au pretins niciodată că membrii populaţiei cipriote greceşti fusese deţinuţi pe parcursul perioadei luate în considerare.

37 18 decembrie 1996.

38 63 DR 189 (1989) (de- cizia de admisibilitate)

Capitolul II : Privarea de libertate în cadrul unei proceduri penale

1. Noţiuni generale

Articolul 5 (1) recunoaşte trei situaţii în care privarea de libertate poate să fie justificată ca componentă a unei proceduri penale: reţinerea unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni (paragraful c), reţinerea unei persoane cu titlul de sancţiu- ne pentru comiterea unei infracţiuni (para- graful a) şi detenţia unei persoane în urma unei cereri de extrădare (paragraful f). Deşi definirea unei infracţiuni în acest context ţine esenţial de dreptul intern, acest concept redă – din cele expuse anterior – un sens autonom în Convenţie astfel încât nu este exclus faptul că utilizarea dreptului pe- nal să fie concepută, în anumite circumstan- ţe, ca un fenomen neproporţional şi în cele din urmă arbitrar. Este cert faptul că încarcerarea cu titlul de sancţiune este deseori considerată ca o ingerinţă excesivă în alte drepturi sau liber- tăţi garantate de Convenţie, precum şi în cazurile în care un suspect este reţinut. Este

însă discutabil faptul dacă infracţiunea invo- cată pentru justificarea unei privări de liber- tate este neapărat compatibilă cu exigenţele Convenţiei, chiar dacă aceasta din urmă nu provoacă în general dificultăţi. Trebuie să menţionăm de asemenea fap- tul că procedura penală, conform Convenţiei, include infracţiunile şi justiţia militară care urmează să respecte exigenţele prevăzute de acest instrument. Din cele expuse anterior reiese că în pofida faptului că privărea de libertate ar putea să intre în mod teoretic în cadrul unuia din motivele enunţate în arti- colul 5, aceasta nu-l va scuti pe judecător de efectuarea unui control al eventualităţii caracterului arbitrar al acestei măsuri. Capi- tolele ce urmează trebuie să fie citite, ţinân- du-se cont de această obligaţie primordială.

2. Suspecţi

Textul articolului 5 (1) (c) defineşte clar faptul că privarea de libertate a unui suspect poate interveni fie înainte, fie după infrac- ţiunea invocată pentru justificarea acestei măsuri. Cu toate acestea, din cele expuse anterior în legătură cu hotărârea Lukanov v. Bulgaria, acest motiv nu poate fi legitim invocat decât în prezenţa unei infracţiuni efectiv prevăzută în dreptul intern. Această circumstanţă nu pune în discuţie faptul că o infracţiune a fost într-adevăr comisă, ci

faptul că autorităţile trebuie să pretindă ca atitudinea care a provocat privarea de liber- tate să se includă în câmpul unei infracţiuni deja prevăzute de lege. În acest caz prealabil se mai adaugă alte două exigenţe fundamentale:

prima vizează reţinerea suspectului în scopul de a-l aduce „în faţa autorităţii judiciare competente.”prealabil se mai adaugă alte două exigenţe fundamentale: a doua se refereă la caracterul „verosi- mil”

a doua se refereă la caracterul „verosi- mil” al suspiciunilor. În afară de aceasta, e necesar ca ter- menul total al privării mil” al suspiciunilor. În afară de aceasta, e necesar ca ter- menul total al privării de libertate înainte de proces să nu fie excesiv şi să fie minuţios examinate toate cererile de eliberare ale sus- pectului.

Prezentarea în faţa autorităţii judiciare competente

Privarea de libertate a unei persoane poate fi prevăzută în trei cazuri: atunci când ea este bănuită de comiterea unei infrac- ţiuni, atunci când e necesar s-o împiedici să comită o infracţiune sau când această persoană riscă să evadeze după comiterea acesteia. Totuşi, măsura enunţată nu va fi compatibilă cu articolul 5 (1) (c) doar dacă este luată în scopul intentării unor urmăriri penale împotriva celui interesat. Aceasta este consecinţa legăturii indisolubile între artico- lele 5 (1) (c) şi 5 (3) din Convenţie: primul

autorizează privarea de libertate, iar al doilea prevede că cel interesat trebuie adus imediat în faţa unui judecător sau alt magistrat abili- tat prin lege să exerseze funcţii judecătoreşti şi de asemenea el are dreptul să fie judecat într-un interval de timp rezonabil sau să fie eliberat în timpul procedurii. Această situaţie are meritul de a clarifica expresia „autoritate judiciară competentă” aşa cum apare aceas- ta din urmă în articolul 5 (1) (c), menţionând în mod expres un judecător sau un alt magi- strat, în faţa căruia se aduce un suspect în cadrul unei proceduri care va avea ca rezul- tat un proces. În consecinţă, scopul final al privării de libertate este procedura penală. Acest fapt nu înseamnă neapărat că orice privare de libertate trebuie să fie ur- mată de o procedură penală – fie vorba de un proces sau de o simplă acuzare formală – pentru a fi compatibilă cu articolul 5 (1) (c). Factorul primordial este de fapt obiectul măsurii privative de libertate în momentul când aceasta din urmă a fost hotărâtă şi pu- ţin contează că ea a fost urmată într-adevăr de o procedură. Judecătorii din Strasbourg, adoptând această abordare, au dat dovadă de o perfectă înţelegere a dinamicii anche- telor criminale: oricare ar fi verosimilitatea suspiciunilor ce sunt încriminate suspec- tului în momentul reţinerii sale, urmărirea penală împotriva lui riscă să fie mai târziu de prisos (fiind elucidate motivele comporta- mentului său suspect), imposibile (mai ales

45 Recurgerea la reţinere în aceste condiţii va fi nu numai contrară dispoziţiilor specifice ale articolului 5 (1) (c), dar vor încălca de asemenea interdicţia mai generală a oricărei acţiuni arbitrare.

46 2 februarie 1989.

în lipsa dovezilor hotărâtoare) sau mai puţin dorite (starea sănătăţii acuzatului provocând dificultăţi în participarea sa la proces). Iată de ce, în hotărârile Brogan v. Regatul Unit şi Murray v. Regatul Unit, judecătorii de la Strasbourg au refuzat să asimileze cu o în- călcare a articolului 5 (1) (c) simpla constata- re că persoanele private de libertate nu erau nici inculpate, nici deferite unei jurisdicţii în timpul supravegherii lor. În aceste speţe ei au constatat că autorităţile interogând sus- pecţii ajunseseră la concluzia că era imposi- bil de menţinut suspiciunile împotriva lor şi prin urmare să-i acuze de vreo infracţiune. Cu toate acestea, Curtea nu-şi va rezerva niciodată îndoieli asupra obiectului iniţial al urmăririlor sale: ea recunoaşte în mod sim- plist că oportunitatea de a menţine aceste urmăriri nu poate să fie evaluată decât după reţinerea şi interogarea suspecţilor. În consecinţă ar fi inacceptabil, din punctul de vedere al articolului 5 (1) (c), ca o persoană să fie privată de libertate în baza unei dispoziţii de drept penal fără intenţia de a-i aplica sus-numita dispoziţie în mă-

sura în care aceasta se va dovedi a fi util 45 . Astfel, după cum au precizat judecătorii de la Strasbourg în hotărârea Ciulla v. Italia 46 , orice reţinere, urmată de o aducere în faţa unui judecător, întemeiată juridic, care vi- zează un alt scop decât declanşarea unei proceduri penale împotriva celui interesat,

va fi considerată ca fiind contrară articolului

5 (1) (c). În această speţă, petiţionarul fuse-

se reţinut şi adus în faţa unui judecător în

vederea obţinerii unui ordin de nepărăsire

a reşedinţei din cauza comportamentului

său mafiotic. Nu exista nici o îndoială că un asemenea comportament antrenase probabil diferite infracţiuni penale, dar solicitarea şi obţinerea ordinului – precum şi însuşi moti- vul declanşării procedurii – se întemeiau pe bănuieli nedovedite; ordinul mai curând se baza pe infracţiuni comise în trecut de către petiţionar şi pe riscul că acesta va constitui o ameninţare pentru societate, decât pe par- ticiparea sa la infracţiuni concrete şi deter- minate. Privarea de libertate a petiţionarului era privită deci mai degrabă ca o procedură preventivă decât ca o măsură asemănătoare cu arestul preventiv; aducerea celui intere- sat în faţa unui judecător nu putea ascunde faptul că această măsură nicidecum nu se înscria în cadrul unui proces penal. În ace- eaşi speţă, privaţiunea de libertate fusese de asemenea considerată ca fiind contrară arti- colului 5 (1) (c) în măsura în care reţinerea suspectului în vederea obţinerii ordinului de nepărăsire reşedinţă nu putea fi justificată prin „necesitatea de a împiedica” comiterea unei infracţiuni. Aceasta s-a întâmplat deoa- rece recunoaşterea puterii preventive, prevă- zute de articolul 5 (1), este limitată în cadrul desfăşurării unui proces penal şi că această prerogativă se aplică în exclusivitate preve-

nirii infracţiunilor concrete şi determinate 47 . Un asemenea obiectiv necesită clar în acelaşi timp un element de specificitate referitor la infracţiunea pe care suspectul intenţionează să o comită şi iminenţa pregătirii săvârşirii ei. Hotărârea Ciulla confirmă în plus juris- prudenţa conform căreia articolul 5 (1) (c) nu poate justifica privaţiunea de libertate cu titlu preventiv (după cum este prevăzut în articolul 5 (1) c) decât în cazul dacă această măsură vizează împiedicarea comiteri unei infracţiuni concrete şi determinate. Hotărârea Ciulla fusese urmată de hotă- rârea Jėčius v. Lituania cu privire la un peti- ţionar suspectat de omor, care a fost eliberat din lipsă de dovezi. Ulterior persoana în cau- ză fusese reţinută în virtutea articolului din Codul de procedură penală cu privire la ban- ditism, asociere de infractori şi intimidarea persoanelor. Adjunctul procurorului general invocase această dispoziţie pentru plasarea acestuia sub arest pe o perioadă de şasezeci de zile şi decizia sa fusese confirmată în apel. Nici o acuzaţie concretă nu fusese înaintată împotriva petiţionarului şi nici o cercetare nu fusese realizată în corelaţie cu această de- tenţie preventivă. Peste o lună după decizia de arestare, cazul cu privire la omor fusese redeschis şi a servit ca bază juridică pentru detenţie. Judecătorii de la Strasbourg nu au ezitat să califice detenţia preventivă iniţială ca o încălcare a articolului 5 (1) deoarece ea nu se încadra într-o procedură penală.

Articolul 5 (1) (c) nu se mulţumeşte, to- tuşi, doar cu exigenţa că obiectul privaţiunii de libertate, dacă ea are loc, să fie declanşarea unei proceduri penale. Ar mai trebui să existe un cadru juridic care să prevadă că aducerea celui interesat, dacă el nu a fost deja eliberat, în faţa unei autorităţi judecătoreşti compe- tente, rezultă în mod automat din măsura adoptată. Sarcina acestei autorităţi va fi de a determina dacă detenţia preventivă trebuie să continue şi, dacă va fi cazul, să prevadă dura- ta ei. Următoarele compartimente examinează diferite motive care ar putea fi invocate pen- tru a justifica menţinerea detenţiei şi durata totală rezonabilă a acesteia. Este esenţial ca acest proces de analiză să constituie o parte integrantă a argumentelor necesităţii privării suspecţilor de libertate. În caz contrar, jude- cătorii de la Strasbourg vor stabili în con- secinţă o încălcare a articolului 5 (1), după cum au procedat în hotărârea Engel şi alţii v. Olanda (cu privire la infracţiunile comise de soldaţi şi calificate ca fiind disciplinare, fapt ce împiedica autoritatea judecătorească com- petentă să controleze privarea de libertate). Această privaţiune nu putea fi justificată prin autorizarea de a reţine persoane bănuite de comiterea unei infracţiuni.

Bănuieli rezonabile

Prin stipularea prezenţei necesare a motive- lor rezonabile de a presupune că persoana

47 Această exigenţă este atât de severă deoarece însuşi comportamentul care justifică privaţiu- nea de libertate riscă, în majoritatea juris- dicţiilor, să fie asimi- lat unei tentative de comitere a infracţiunii vizate.

48 30 august 1990.

privată de libertate a comis o infracţine, articolul 5 (1) (c) garantează temeinicia acestei măsuri şi caracterul său nearbit- rar. O bănuială trebuie întotdeauna să fie autentică. În hotărârea Murray v. Regatul Unit, Curtea a subliniat că dacă sincerita- tea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elementele indispensabile ale rezonabilităţii sale, această bănuială nu putea privită ca una rezonabilă decât cu condiţia ca ea să fie bazată pe fapte sau informaţii, care ar stabili o legătură obiectivă între suspect şi infracţiunea presupusă. Ar trebui deci să existe dovezi ale acţiunilor, documente sau date medico-legale, care ar implica în mod direct persoana vizată. În consecinţă, nici o privaţiune de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei sau de prejudecăţi (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de valoarea lor, în ca- litate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracţiuni. Aceasta nu înseamnă că pentru a justi- fica o condamnare sau chiar o simplă acuza- re ar putea fi suficientă o singură probă. Noi am văzut, în cadrul examinării hotărârilor Brogan v. Regatul Unit şi Murray v. Regatul Unit, că obiectul unui interogatoriu realizat pe parcursul unei detenţii autorizate de articolul 5 (1) (c) este doar de a confirma sau de a infirma bănuielile existente asupra persoanei arestate, bănuieli care la această

etapă timpurie a procesului nu pot în mod

normal servi ca dovezi. Cu toate acestea, bănuiala trebuie să fie într-un anumit mod întemeiată. Simplul fapt că persoana a comis o in- fracţiune – sau ceva asemănător – în trecut nu este suficient pentru a oferi un caracter rezonabil unei bănuieli, fapt indicat elocvent de judecătorii de la Strasbourg în hotărârea Fox, Campbell şi Hartley v. Regatul Unit 48 . Această hotărâre se referă la petiţionari care deja fusese condamnaţi anterior pentru acte de terorism, dar judecătorii de la Strasbourg, chiar dacă admiteau că acest trecut putea într-o anumită măsură să consolideze bănu- ielile asociindu-le infracţiunilor cu caracter terorist, au stabilit că el constituise o bază exclusivă a bănuielilor ce justificau privarea lor de libertate. Or, este esenţial ca bănuie- lile să se bazeze pe comportamentul actual al persoanei vizate. Simpla afirmaţie a auto- rităţilor conform căreia ar fi existat o infor- maţie sigură, dar confidenţială în acest sens – argument prezentat de guvernul pârât în cauza Fox – nu constituise o bază suficientă pentru a admite că bănuiala era rezonabilă, din moment ce această informaţie nu fusese comunicată instanţei judecătoreşti, împuter- nicită cu examinarea legalităţii contestate a măsurii privative de libertate. Judecătorii de la Strasbourg au con- siderat că bănuiala fusese rezonabilă în cazul K.-F v. Germania, care se referea la petiţionari reţinuţi pentru escrocherie prin

închiriere, după ce proprietarul încăperii

anunţase la poliţie că ei intenţionau să nu-şi onoreze obligaţiile de locatari şi că ancheta

a descoperit că adresa indicată de cei vizaţi

nu era decât o cutie poştală şi că unul din petiţionari deja constituise obiectul urmări- rilor pentru escrocherie. În cazul Punzelt v. Republica Cehă 49 , Curtea a considerat rezo-

nabile bănuielile faţă de petiţionar: acesta a emis două cecuri fără acoperire, în calitate de garanţie, în cadrul negocierilor referitoare

la procurarea a două mari magazine.

În hotărârea Lukanov v. Bulgaria, jude- cătorii de la Strasbourg au subliniat că nici un fapt sau o informaţie nu s-a aflat la baza tezei, conform căreia petiţionarul fusese tentat să obţină avantaje pentru sine sau

pentru terţi din participarea sa la atribuirea forndurilor publice altor ţări; o referire vagă

la anumite „tranzacţii” fusese în mod evident

considerată de Comisie ca fiind insuficien- tă pentru existenţa unor bănuieli relative la un scop atât de ilicit. Totuşi, principala problemă vizează faptul că majoritatea acu-

zaţiilor formulate împotriva petiţionarului nu constituiau o infracţiune penală conform legislaţiei bulgare. În cazul de faţă, absenţa interdicţiei penale era evidentă, dar Curtea

a considerat util să precizeze că în anumite

circumstanţe uneori este dificil să se stabi-

lească cu certitudine dacă faptele cunoscute pot în mod rezonabil sau nu să fie considera-

te ca nimerind sub incidenţa unei dispoziţii specifice din dreptul penal, care interzice comportamentul incriminat. Este deci necesar de a putea demonstra nu numai legătura între persoana privată de libertate şi evenimentele bănuite de a fi con- stituit o infracţiune, dar şi o bază suficientă, care ar permite să se conchidă că evenimen- tele menţionate sunt în corelaţie cu infracţi- unea pretinsă. Această demonstrare se poa- te dovedi a fi problematică în prezenţa unei noi sau rare infracţiuni şi orice interpretare neobişnuită a unei interdicţii specifice riscă să antreneze concluzia că bănuiala nu era rezonabilă. Deşi criteriul rezonabilităţii bănuielii nu se extinde asupra infracţiunilor previzibile, privarea de libertate, care se bazează pe acest motiv, trebuie să vizeze infracţiuni determi- nate şi concrete şi condiţia că motivele rezo- nabile de a crede în necesitatea împiedicării [suspectului] de a comite o infracţiune presu- pun capacitatea de a demonstra acelaşi nivel de bănuială care ar trebui să fie demonstrat pentru a evita încălcarea articolului 5 (1) (c). S-ar cuveni deci să existe o probă obiectivă şi suficientă pentru a stabili legătura între comportamentul persoanei vizate şi proba- bilitatea comiterii unei infracţiuni de către aceasta: autorităţile nu ar trebui deci să se bazeze pe prejudecăţi sau temeri vagi.

49 25 aprilie 2000.

50 Stögmüller v. Austria (10 noiembrie 1969), Clooth v. Belgia (12 decembrie 1991), Contrada v. Italia (24 august 1998), Jėčius v. Lituania (chiar dacă în această speţă bănuiala a fost considerată ca fiind nefondată de că- tre tribunalul de primă instanţă) şi Barfuss v. Republica Cehă (1 au- gust 2000).

51 8 februarie 2000.

52 I.A. v. Franţa (23 sep- tembrie 1998) şi Letel- lier v. Franţa (26 iunie

1991).

Necesitatea detenţiei prejudiciale

Chiar dacă necesitatea de a declanşa urmăriri penale împotriva unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni sau de a o împiedica să comită o infracţiune poa- te servi ca o justificare iniţială a privării ei de libertate, aceste motive nu sunt suficiente pentru menţinerea ulterioară a persoanei vizate în detenţie. Continuarea detenţiei trebuie să fie supusă, în scurt timp, unui control judecătoresc privind oportunitatea reţinerii iniţiale şi a menţinerii sub arest. Cel din urmă nici într-un caz nu poate fi consi- derat ca legitim din simplu motiv că o bănu- ială rezonabilă continuă să planeze asupra suspectului în ceea ce priveşte săvârşirea

sau tentativa de săvârşire a unei infracţiuni. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că bănuiala rezonabilă poate dispărea în scurt timp după privarea iniţială de liberta- te, dacă se dovedeşte că în realitate nu a fost săvârşită nici o infracţiune sau că suspectul este capabil să infirme bănuielile care-l vi- zează. De asemenea ei au afirmat în repetate rânduri că existenţa unei bănuieli este esen- ţială, dar nu este suficientă pentru prelun- girea detenţiei după expirarea unei anumite

perioade de timp 50 . Astfel se întâmplă deoa-

rece articolul 5 (3) prevede în mod explicit un drept la eliberare până la proces, care nu poate fi negat decât în prezenţa unui sau a

mai multor motive pertinente sau suficiente

în favoarea prelungirii detenţiei preventive în

pofida prezumţiei de libertate. Motivele invo- cate pentru a justifica menţinerea în detenţie

nu sunt considerate admisibile decât în ca-

zul când ele vizează într-adevăr persoana în cauză. Nici o regulă nu poate în consecinţă

să împiedice dintr-o dată persoanele, care au

comis în trecut anumite tipuri de infracţiuni sau au fost acuzaţi de infracţiuni specifice,

să prezinte o cerere de eliberare înaintea pro-

cesului. În cazul Caballero v. Regatul Unit 51 , petiţionarul fusese arestat pentru tentativă de viol şi guvernul a admis o încălcare a ar- ticolului 5 (3), care rezulta din refuzul meca- nic al unei instanţe judecătoreşti naţionale de a-l elibera sub cauţiune, în virtutea unei legi ce refuza această posibilitate, fără nici

o excepţie, oricărei persoane acuzate sau

recunoscute vinovată de un asasinat, omor

involuntar sau viol. O asemenea lege fusese considerată inadmisibilă în măsura în care

ea împiedica instanţele judecătoreşti să ţină

cont de trăsăturile particulare ale persoanei

private de libertate. S-ar cuveni să men- ţionăm la acest moment că judecătorii de

la Strasbourg uneori au considerat ca fiind

injustă continuarea unei detenţii chiar şi în

cazuri de omor 52 . În plus, motive percepute iniţial ca su- ficiente pentru a justifica prelungirea unei privaţiuni de libertate riscă să devină mai

puţin convingătoare odată cu scurgerea tim- pului şi este esenţial ca cererile de repunere în libertate să fie examinate fără prejude- căţi. În lipsa unor astfel de motive – la etapa iniţială sau ulterior – dar dacă vor persista bănuieli rezonabile referitoare la săvârşirea unei infracţiuni, persoana interesată trebuie să fie eliberată sub cauţiune, dar această măsură poate fi însoţită de garanţii ce vizea- ză asigurarea înfăţişării ei la proces. Totuşi, chiar dacă mai este posibil de a demonstra motivele, ce justifică prelungirea privaţiunii de libertate a suspectului, ultimul trebuie numaidecât să fie judecat într-un termen rezonabil, ceea ce limitează durata totală a detenţiei prejudiciale.

Justificarea detenţiei prejudiciare

Judecătorii de la Strasbourg recunosc patru motive pertinente care ar putea jus- tifica menţinerea unei persoane în detenţie prejudiciară în cazul în care mai persistă motive rezonabile de a presupune că ea a comis o infracţiune 53 . Aceste motive sunt următoarele:

riscul evadării,o infracţiune 5 3 . Aceste motive sunt următoarele: riscul de a împiedica buna desfăşurare a

riscul de a împiedica buna desfăşurare a justiţiei, a justiţiei,

necesitate de prevenire a criminalităţii şiriscul de a împiedica buna desfăşurare a justiţiei, necesitatea de a octori ordinea publică. 53 Soliditatea

necesitatea de a octori ordinea publică.a justiţiei, necesitate de prevenire a criminalităţii şi 53 Soliditatea dosarului pornit împotriva unui acuzat poate

53 Soliditatea dosarului pornit împotriva unui acuzat poate fi luat în considerare, dar nu va constitui nici odată de unul singur un motiv suficient pentru prelungirea detenţiei; vezi Kemmache v. Franţa nr. 1 şi 2 (27 noiembrie 1991), Mansur v. Turcia şi Yağci şi Sargin v. Turcia (8 iunie 1995).

54 În hotărârea Trzaska v. Polonia [disponibilă doar în engleză] din 11 iulie 2000, Curtea a refuzat să ţină cont de riscul de recidivă pentru a respinge o cerere de eliberare, deoarece nici o decizie a autorităţilor naţionale nu a menţionat acest risc.

55 Vezi cazul Stögmüller v. Austria în care judecătorii de la Strasbourg consideră că riscul de evadare nu presupune în mod necesar posibilitatea pentru cel vizat de a traversa mai mult sau mai puţin uşor frontiera.

56 Vezi Matznetter v. Austria (10 noiembrie 1969), Letellier v. Franţa (26 iunie 1991), W. v. Elveţia (26 ianuarie 1993), Yağci şi Sargin v. Turcia (8 iunie 1995) şi Muller v. Franţa (17 martie 1997).

57 8 iunie 1995.

58 Vezi cazul Punzelt v. Republica Cehă (hotărârea din 25 aprilie 2000) în care petiţiona- rul a fugit în Germania unde a fost urmărit în cadrul unui proces similar.

59 Această particularitate a fost considerată importantă în cazul Stögmüller v. Austria din 10 noiembrie 1969.

60 Vezi cazul Matznetter v. Austria din 10 noiembrie 1969 în care judecătorii de la Stras- bourg au ţinut cont de transferul de fonduri şi de vizita petiţionarului într-o ţară străi- nă, unde el a stabilit contacte. Vezi de asemenea hotărârea Českz v. Republica Cehă din 6 iunie 2000, care se referea la un caz în care petiţionarul a încredinţat o sumă importantă de bani pentru stabilirea unei relaţii, a cumpărat un automobil, utilizând buletinul de identitate a unui terţ şi a obţinut un paşaport fals.

61 Vezi cazul W. v. Elveţia (hotărârea din 26 ianuarie 1993) în care petiţionarul şi-a schimbat domiciliul din Elveţia la Monte-Carlo şi deseori locuia pe insula d’Anguilla (unde el se prezenta drept proprietarul unei bănci), precum şi în Germania, Anglia şi Statele Unite, dispunea de fonduri considerabile în afara ţării sale şi poseda mai multe

 

paşapoarte. Vezi de asemenea cazul Pun- zelt v. Republica Cehă în care petiţionarul avea multe relaţii de afaceri în străinătate şi cazul Barfuss v. Repu- blica Cehă (hotărârea din 1 august 2000) în care petiţionarul a putut obţine cetăţenia germană cu condiţia să nu părăsească Germania, fapt ce a împiedicat extrădarea sa Republicii Cehe.

62

În cazul Stögmüller v. Austria (hotărârea din 10 noiembrie 1969), petiţionarul – care era în posesia unui brevet de pilot – a zburat de mai multe ori în străi- nătate pe parcursul eliberării sale provi- zorii, dar de fiecare dată se întorcea la timp cu excepţia unei singure ocazii (când el a furnizat o explicaţie suficientă referitor la scurta sa întârziere). De asemenea, în ca- zul Letellier v. Franţa, petiţionara nu a încer- cat să se ascundă de justiţie pe parcursul a patru săptămâni cât se afla în libertate.

Orice invocare a unuia dintre aceste motive pentru a justifica prelungirea unei privaţiuni de libertate trebuie să fie anticipa-

tă de o examinare minuţioasă şi explicită 54 a

aplicabilităţii sale în circumstanţele date. În cazul în care nu poate fi identificat nici un astfel de motiv, persoana este obligată să fie pusă în libertate în virtutea articolului 5 (3).

Riscul evadării

De riscul evadării sunt preocupaţi în mod special poliţiştii, mai ales dacă reţinerea iniţială a suspectului se dovedise a fi dificilă.

Pe de altă parte, nu există nici o îndoială că unii indivizi încearcă să evadeze dacă li se acordă vreo ocazie. Totuşi, nu este suficient să fie invocată această vagă posibilitate – şi cu atât mai puţin în lipsa oricărui obstacol pentru evadare 55 – pentru a prelungi o pri- vaţiune de libertate: în scopul determinării unui asemenea risc ar trebui deci întotdeau- na să fie examinată totalitatea circumstanţe- lor speţei. Printre circumstanţele ce urmează

a fi examinate prioritare sunt evident cele

care pot incita persoana vizată să evadeze în pofida consecinţelor şi eventualelor obstaco- le. În această categorie este inclusă natura pedepsei la care ar putea fi condamnată persoana, chiar dacă judecătorii de la Stras- bourg au precizat în repetate rânduri că sim- pla perspectivă a unei sentinţe severe nu ar

trebui să justifice prin sine însăşi continua- rea detenţiei 56 . Mai mult, în hotărârea Man- sir v. Turcia, aceşti judecători au considerat că „starea probelor” nu permite confirmarea alegaţiei riscului de a vedea persoana vizată

eschivându-se de la justiţie 57 . Pentru a sugera un risc de evadare pot fi relevante: antecedentele celui interesat (dacă acesta deja evadase din instanţele preceden-

te

după ce fusese acuzat de o infracţiune sau

a

constituit obiectul unei cereri de extrăda-

re

58 ), intoleranţa sa faţă de faptul detenţiei 59 ,

probe speciale care ar demonstra pregătirile unei evadări 60 , legăturile sale cu o altă ţară, care ar putea facilita evadarea sau lipsa legăturilor cu o ţară în care a fost intentat procesul 61 , precum şi alte probleme suscep- tibile de a fi invocate acestei persoane într-o anumită ţară. Totuşi, la fel ca şi gravitatea pedepsei riscate, nu este posibil de a invoca vreunul din aceşti factori generali de risc, pentru a justifica menţinerea suspectului în detenţie. Autorităţile sunt obligate să mai evalueze şi importanţa acelui factor (sau a combinaţiei de factori) în circumstanţe particulare ale speţei – se dovedeşte mai ales că anumiţi factori sunt pur şi simplu eliminaţi la în- cheierea unei examinări mai atente şi că alţii se văd lipsiţi de fundament sau sunt dezmin-

ţiţi prin comportamentul suspectului 62 – apoi să-l aprecieze cu privire la argumentele defa- vorabile tezei riscului de evadare. Acest risc

ind în descreştere în mod necesar odată cu scurgerea timpului, judecătorii de la Stras- bourg exercită un control mult mai minuţios asupra detenţiilor preventive de lungă dura- tă. În cazul I.A. v. Franţa, spre exemplu, ei au evidenţiat superficialitatea motivării deci- ziilor autorităţilor naţionale, care au omis să specifice raţionamentele care i-au făcut să considere în aceste circumstanţe că riscul de evadare a persistat mai mult de cinci ani. Deseori se întâmplă ca un suspect să fie considerat ca fiind incitat să rămână sau cel puţin să nu dorească să plece din cauza unor considerente familiale 63 , trăsăturilor caracterului său, moralei, statutului sau responsabilităţilor sale 64 , extinderii pro- prietăţii pe care doreşte s-o lase urmaşilor, riscului de a-şi păta reputaţia de persoană în care poţi avea încredere că niciodată nu va reveni la trecut 65 şi din cauza naturii ga- ranţiilor pe care a fost dator să le prezinte pentru a-şi asigura înfăţişarea la proces 66 . Ar trebui deci să se efectueze o evaluare globa- lă a riscului de evadare, ţinând cont de toţi factorii pertinenţi favorabili sau nefavorabili pentru cel interesat. Nu există nici o îndoială că o formula stereotipă, care nu furnizează nici o explicaţie referitoare la persistenţa pericolului de evadare, va fi inacceptabilă pentru judecătorii de la Strasbourg 67 . În plus, în cazul în care riscul de evada- re este unica justificare invocată în sprijinul continuării privaţiunii de libertate, Curtea

63 Vezi cazul Letellier v. Franţa în care petiţionara era mama unor copii minori.

64 Vezi cazul Letellier v. Franţa în care petiţionara administra o fundaţie comercială, care era unica sa sursă de venit, Matznetter v. Austria în care petiţionarul s-a îmbolnăvit grav (deşi acest argument nu a jucat un rol determinant în acest caz, el putea fi reţi- nut în alte cazuri ca unul fiind de natură să respingă orice dubii privind capacitatea unei persoane de a evada) şi Yağci şi Sargin v. Turcia în care petiţionarii s-au întors în Turcia din proprie dorinţă fiind perfect conştienţi că riscă să fie urmăriţi.

65 Vezi W. v. Elveţia.

66 În cazul Wemhoff v. Republica Federală Germană, petiţionarul de nenumărate ori crea- se impresia că nu este capabil să achite o cauţiune prea ridicată pentru eliberarea sa, în timp ce în cazul Letellier v. Franţa, instanţele judecătoreşti naţionale nu au avut grijă să stabilească că petiţionarul nu putea oferi garanţii corespunzătoare. Mai mult, în cazul Stögmüller v. Austria, Curtea a menţionat că petiţionarul chiar dacă a reuşit să obţină o eliberare sub garanţie, a propus garanţia cu mult înainte de a putea bene- cia de această măsură.

67 Vezi Yağci şi Sargin v. Turcia.

68 Vezi Wemhoff v. Republica Federală Germană, 27 iunie 1968.

69 În hotărârea Stögmüller v. Austria, Curtea a menţionat că deja era suficient de a solici- ta petiţionarului să-şi depună paşaportul pentru a-l împiedica să treacă frontiera.

70 În cazul Letellier v. Franţa, Curtea a recunoscut că la început putea exista un risc real de presiune asupra martorilor, dar a considerat că el a diminuat şi chiar a dispărut odată cu scurgerea timpului. După refuzul iniţial de a elibera petiţionara, cvazi tota- litatea jurisdicţiilor franceze nu mai invocau un asemenea risc, deoarece pertinenţa acestui motiv de privaţiune de libertate a diminuat considerabil. Judecătorii de la Strasbourg au recunoscut de asemenea şi existenţa unui risc de presiune asupra mar- torilor în cazul I.A. v. Franţa, dar numai la primele etape ale anchetei.

71 În cazul W. v. Elveţia Curtea a menţionat riscul că petiţionarul va determina angajaţii săi să fabrice documente pentru a-l dezvinovăţi, fixând pe documente o antidată şi manipulând martorii.

72 Temerile instanţelor naţionale referitoare la pericolul de nimicire a probelor fusese considerat ca fiind justificate în cazul Wemhoff v. Republica Federală Germană, din cauza naturii infracţiunilor (falimentare şi deturnare de fonduri) şi din cauza carac- terului extrem de complicat al procesului. Totodată, judecătorii de la Strasbourg au subliniat că chiar curtea naţională de apel avea bănuieli în ceea ce priveşte persistenţa unui pericol de distrugere a probelor. Este deci puţin probabil că o asemenea temere ar mai putea avea vreo importanţă la etapa finală a procesului.

73 Vezi cazul Clooth v. Belgia în care Curtea a admis că petiţionarul a sporit considerabil complexitatea faptelor prin multiplicitatea şi diversitatea declaraţiilor sale, de fiecare dată subliniind că, în general, imperativele anchetei nu mai sunt totuşi suficiente pentru a justifica detenţia odată ce investigaţiile sunt efectuate, depoziţiile înregistrare şi verificările realizate. Faptul că această regulă nu a fost observată în aceste circum- stanţe a incitat judecătorii de la Strasbourg să constate o încălcare a articolului 5(3).

74 În cazul Trzaska v. Polo- nia, Curtea a constatat că nici un element de aşa tip nu a fost luat în considerare.

75 Vezi cazul Muller v. Franţa în care anche- ta şi angajamentul petiţionarului de a se prezenta la şedinţă

au durat aproape un an până la prezenta- rea învinuirii. Vezi de asemenea cazul I.a. v. Franţa în care ipoteza conform căreia peti- ţionarul nu a acţionat singur la asasinarea soţiei sale, plauzibil

la începutul anchetei,

şi-a pierdut pertinenţa din lipsă de dovezi, din cauza că pericolul unei înţelegeri secrete s-a atenuat pe parcurs.

76 Judecătorii de la Strasbourg au eviden- ţiat în cazul W. v. Elve- ţia un risc substanţial de înţelegere secretă din cauza amplorii excepţionale a cazului (fraudă în gestionarea

a şasezeci de societăţi

comerciale), a cantită-

ţii extraordinare şi a

dezordinii intenţionate

a documentelor con-

fiscate, a numărului mare de martori care trebuiau să fie ascul- taţi (în special în străi-

interpretează a doua propoziţie din artico- lul 5 (3) ca impunând punerea în libertate

a celui interesat cel puţin dacă este posibilă

obţinerea garanţiilor care ar asigura înfăţi-

şarea la şedinţă 68 . Totodată, chiar dacă acest tip de garanţii se dovedesc a fi imposibil de obţinut sau par a fi puţin credibile, s-ar po- trivi să se prevadă pertinenţa altor măsuri în afară de detenţie pentru a îndepărta orice eventualitate de evadare: obligaţia de a nu părăsi locuinţa, confiscarea documentelor de călătorie, obligaţia de a se prezenta frecvent la comisariat, etc. 69 .

Riscul de a împiedica buna

desfăşurare a justiţiei

Riscul de a împiedica buna desfăşurare

a justiţiei constituie o preocupare legitimă

pentru toţi membrii aparatului judecătoresc şi nu este nimic surprinzător prin urmare că el face parte din motivele susceptibile să legalizeze continuarea unei privaţiuni de libertate. Un acuzat poate uşor să profite de liberarea sa pentru a stânjeni pregătirea dosarului care-l vizează, să exercite presiuni

asupra martorilor pentru ca ei să refuze să facă depoziţii 70 , să prevină alţi suspecţi că ei de asemenea sunt implicaţi în anchetă, să se

coopereze cu altă persoană implicată în caz pentru a lua o poziţie comună 71 , să distrugă documente şi alte probe materiale 72 sau să perturbeze desfăşurarea anchetei 73 .

Totuşi, aceste eventualităţi nu pot fi in- vocate in abstracto: ele trebuie să fie însoţite de elemente factuale concrete referitoare la suspect 74 . În plus, în majoritatea cazurilor, acest motiv de a menţine persoana vizată în detenţie îşi pierde pertinenţa pe parcursul şi în măsura în care ancheta evoluează şi în ge- neral nu mai este considerată ca admisibilă odată cu încheierea procesului 75 . Totodată, Curtea, referindu-se în mod sistematic la cir- cumstanţele speţei, nu a exclus că acestea sunt excepţionale pe punctul de a justifica privaţiunea de libertate până la proces 76 .

Necesitatea prevenirii criminalităţii

Necesitatea prevenirii criminalităţii este recunoscută ca fiind un motiv legitim pen- tru a continua privaţiunea de libertate în prezenţa unei acuzaţii grave şi cu condiţia de a fi posibil de demonstrat că frica de a vedea suspectul săvârşind alte infracţiuni este rezonabilă şi că măsura de detenţie este potrivită pentru acest caz. În cadrul evaluării acestor elemente, trebuie să fie examinate toate circumstanţele cazului şi în special antecedentele şi personalitatea celui interesat. Faptul că suspectul deja a fost condamnat pentru infracţiuni identice sau analoage celei care constituie obiectul pro- cesului în desfăşurare, poate căpăta o anu- mită importanţă, la fel ca şi alte infracţiuni aparent comise între începutul procesului şi

inculparea celui interesat 77 . Totodată, menţi- nerea suspectului în detenţie este în general considerată ca neadecvată atunci când in- fracţiunile comise diferă de cele ce constituie obiectul procesului în ceea ce ţine de natura sau gravitatea lor 78 . În plus, orice sugestie referitoare la săvârşirea altor infracţiuni de către cel vizat, odată ce el fusese provizo- riu eliberat, trebuie să fie consolidate prin elemente materiale dacă autorităţile doresc

să justifice repunerea lui în detenţie preven-

tivă 79 . Astfel, argumentul conform căruia dificultăţile sale financiare riscă să incite

suspectul la săvârşirea altor infracţiuni, ra- reori este convingător în opinia judecătorilor

de

la Strasbourg 80 . Mai mult decât atât, dacă

o

expertiză psihiatrică a suspectului este

deseori considerată ca fiind oportună, ea ris- că să facă prelungirea detenţiei indezirabilă pentru singurul motiv că medicii prescriu un tratament 81 . În fine, dacă infracţiunea poartă toate trăsăturile unui eveniment unic 82 , ar fi contraindicat să se încerce justificarea pre- lungirii unei privaţiuni de libertate având ca argument teama de o recidivă.

Necesitatea de a ocroti ordinea publică

Necesitatea de a menţine ordinea publi- că, inclusiv protecţia oricărui acuzat, fusese recunoscută în cazul Letellier v. Franţa ca un motiv care ar putea justifica prelungirea unei privaţiuni de libertate. Totodată, jude-

nătate), a comportamentului petiţionarului, până şi după eliberarea sa, care reflecta intenţia de a şterge în mod sistematic orice urmă a responsabilităţii sale (de exemplu, falsificând sau distrugând contabilitatea) şi frica de a vedea că persoana interesată sustrage piese convingătoare care nu au fost încă descoperite, să fabrice probe false în scopul de a se dezvinovăţi şi să acţioneze de comun cu martorii, precum şi extinderea investigaţiilor asupra infracţiunilor comise în Germania. Ei au ţinut desigur cont în această privinţă de împrejurarea care, conform dosarului, petiţionarul, în cadrul altor urmăriri fabricase piese pentru dezvinovăţirea sa, a antidatat documentele şi a ma- nipulat martorii. Este totuşi convenabil să se noteze că aceste consideraţii nu au fost singurele motive invocate în sprijinul continuării privaţiunii de libertate: petiţionarul era de asemenea bănuit că ar fi vrut să fugă. Guvernul pârât a atras atenţia asupra riscului de recidivă, dar acest argument nu a fost examinat de curtea de apel în măsu- ra în care riscurile de înţelegere secretă şi de evadare constituiau motive suficiente: un raţionament luat în considerare şi de judecătorii de la Strasbourg.

77 Vezi cazul Assenov v. Bulgaria.

78 Vezi cazul Clooth v. Belgia referitoare la un caz de asasinat şi de incendiere voluntară şi în care petiţionarul deja fusese condamnat pentru furt cu circumstanţe agravante şi dezertare. De asemenea, în cazul Muller v. Franţa, autorităţile naţionale au făcut referire la antecedentele unui petiţionar acuzat de numeroase atacuri înarmate, fără a prezenta precizări suplimentare.

79 În cazul Stögmüller v. Austria, Curtea a evidenţiat că, printre plângerile iniţiale reţinu- te la acel moment ca justificând detenţia, în realitate doar două au constituit obiectul unei anchete.

80 Acesta este cazul examinat în speţa Stögmüller v. Austria în care petiţionarul s-a re- fuzat de profesia de cămătar, în cadrul căreia se pretindea că ar fi comis infracţiuni, pentru a deveni aviator.

81 În cazul Clooth v. Belgia, doi experţi-psihiatri au stabilit un dezechilibru grav mental, care a lipsit persoana vizată de controlul asupra acţiunilor sale şi au sugerat o „îngriji- re psihiatrică de lungă durată”.

82 Vezi cazul I.A. v. Franţa în care petiţionarul fusese acuzat de asasinare a soţiei sale. Dar, în circumstanţele date, nu exista nimic care să confirme această bănuială.

83 Vezi cazul I A. v. Fran- ţa în care judecătorii de la Strasbourg nu fusese convinşi, prin informaţiile prezentate de instanţele jude- cătoreşti naţionale, asupra naturii crimei (asasinarea de către petiţionar a soţiei sale) sau asupra circum- stanţelor în care ea fusese comisă.

84 27 iunie 1968.

cătorii de la Strasbourg subliniază că astfel se procedează doar în circumstanţe excep-

ţionale: cu alte cuvinte, acest motiv poate fi invocat doar dacă autorităţile prezintă dovezi că liberarea persoanei vizate într-adevăr va perturba la moment ordinea publică. Ea nu ar trebui deci să fie utilizată în calitate de anticipare a unei pedepse de privaţiune, care de fapt nu este decât un alt mijloc de

a ţine cont de gravitatea sentinţei. Cu atât

mai mult ea nu ar trebui să depindă doar de natura infracţiunii comise 83 .

Deşi posibilitatea unei reacţii faţă de

o crimă serioasă, cum ar fi omorul – care

provin de la familia victimei sau de la public

– atinge un nivel suficient pentru a justifica

temerile producerii unei dezordini, Curtea

a considerat în hotărârea Letellier că nici o

manifestare concretă a dezordinii nu a fost menţionată, iar mama şi sora răposatului niciodată nu s-au opus eliberării petiţiona- rei. Invocarea temerilor de represalii de către

apropiaţii victimei unui omor nu fusese per- cepută în hotărârea I.A. v. Franţa, deoarece aceste temeri erau vagi şi puţin rezonabile în măsura în care majoritatea persoanelor vizate locuiau în Liban. În plus, judecătorii de la Strasbourg au subliniat că acest motiv nu putea fi menţionat decât pe parcursul pe-

rioadei când ordinea pubică era ameninţată de un real pericol; sau, deseori se întâmplă ca riscul unei acţiuni din partea membrilor

societăţii să diminieze odată cu trecerea şo-

cului iniţial provocat de infracţiune.

Condiţiile eliberării provizorii

Articolul 5 (3) garantează dreptul la liberare în timpul procesului şi enunţă o prezumţie hotărâtă în favoarea eliberării în timpul aşteptării hotărârii. Această pre- zumţie devine din ce în ce mai apăsătoare pe măsură întârzierii procesului. Refuzul de a pune în libertate persoana vizată poate fi justificată doar din cele patru motive iden- tificate de judecătorii de la Strasbourg, care au fost descrise în paragrafele precedente:

riscul evadării, împiedicarea bunei desfă- şurări a justiţiei, prevenirea criminalităţii şi ocrotirea ordinii publice. În consecinţă trebuie să fie fixată mă- rimea cauţiunii scopul căreia este de a ga- ranta prezenţa acuzatului la proces. În cazul Neumeister v. Austria 84 , autorităţile naţionale calculase această mărime doar referitor la prejudiciul cauzat de acţiunile de care acu- zatul trebuia să poarte răspundere. Judecă- torii de la Strasbourg au stabilit că această procedură contravine articolului 5 (3) şi au reamintit că garanţia prevăzută de această dispoziţie nu are drept obiect asigurarea reparării prejudiciului, dar asigurarea pre- zenţei acuzatului la şedinţă. De aici reiese că importanţa sa trebuie să fie apreciată în mod esenţial în raport cu resursele celui vizat, dar să nu constituie o povară mai apăsătoa-

re decât cea necesară pentru împiedicarea oricărei dorinţe de evadare. Felul şi mărimea cauţiunii ar trebui deci să fie proporţionale cu motivele ce justifică detenţia prejudiciară. În cazul în care o garanţie financiară pare să fie necesară în acest scop 85 , importanţa sa trebuie să fie apreciată din acest moment în raport cu persoana vizată, resursele sale şi legăturile cu persoanele chemate să serveas- că ca garanţi. Acuzatul trebuie să prezinte informaţii referitoare la bunurile sale, în acelaşi timp autorităţile naţionale trebuie să evalueze minuţios aceste informaţii pen- tru a fixa mărimea corespunzătoare. Orice sumă ce depăşeşte mărimea necesară pen- tru a acţiona „ca o frână suficientă pentru a îndepărta orice pericol de evadare” încalcă dreptul la libertate provizorie 86 . Alte garanţii, în afara celor băneşti, cum ar fi depunerea paşaportului de către persoana vizată, pot de asemenea fi necesare pentru a garanta prezenţa sa la şedinţă 87 . Anumite circumstanţe particulare, care justifică un risc sporit de evadare, pot totodată convinge autorităţile să elibereze acuzatul sub cauţiune, indiferent de mări- mea garanţiilor. În cazul Punzelt v. Republica Cehă 88 , spre exemplu, autorităţile naţionale iniţial refuzase petiţionarului dreptul de a fi eliberat sub cauţiune (chiar dacă el a oferit să plătească peste 15 milioane de coroane), apoi ei au acceptat eliberarea lui pe motive de sănătate pretinzând primirea unei cauţiuni

de 30 milioane de coroane. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că, ţinând cont de amploarea tranzacţiilor realizate de petiţio- nar – el a elibarat două cecuri fără acoperire cu valoarea totală de 28 400 000 de coroane până la arest, avuse intenţia să achiziţioneze două mari magazine (contra unei sume de 338 856 000 şi, respectiv, 236 000 000 de coroane) şi s-a obligat să plătească prin vi- rament 150 000 000 de coroane – refuzul de a-l pune în libertate provizorie şi impunerea unei cauţiunii mai mari decât cea propusă de cel vizat nu încălca articolul 5 (3).

Durata detenţiei prejudiciare

Articolul 5 (3) prevede că privaţiunea de libertate până la proces niciodată nu trebuie să depăşească un termen rezonabil. Curtea a menţionat în repetate rânduri că:

Continuarea încarcerării nu se justifică, într-o speţă concretă, decât dacă indici concreţi manifestă o adevărată exigen- ţă a interesului public ce prevalează, în pofida prezumţiei nevinovăţiei, asupra regulei de respectare a libertăţii indivi- duale 89 . Persistenţa reţionamentelor rezonabile de a presupune că persoana arestată a să- vârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii în detenţie, dar în ultimul timp ea nu mai este suficientă; Cur- tea trebuie să mai stabilească dacă şi alte

85 Wemhoff v. Republica Federală Germană.

86 Neumeister v. Austria.

87 Stögmüller v. Austria.

88 Hotărârea din 25 apri- lie 2000 (disponibilă doar în limba engleză).

Curtea a notat de ase- menea că petiţionarul oricum fusese încar- cerat din cauza pro- cedurii de extrădare înaintate împotriva lui.

89 Vezi în special hotărâ- rea Punzelt v. Republi- ca Cehă.

90 Vezi W. v. Elveţia, Assenov v. Bulgaria şi Punzelt v. Republica Cehă.

91 B v. Austria, 28 martie

1990.

92 Punzelt v. Republica Cehă.

93 I.A. v. Franţa.

94 Mansur v. Turcia, Trzaska v. Polonia, Ječius v. Lituania şi Kudla v. Polonia.

95 Stögmüller v. Austria, W. v. Elveţia şi Wem- hoff v. Republica Fe- derală Germană. Ar fi oportun să menţionăm durata medie stabilită de studiile comparative citate de judecătorul Pettiti în opinia sa disi- dentă pe hotărârea W. v. Suedia. Ea era până la două sau trei luni

în general şi până la un an referitor la de- lictele economice şi de faliment. Aceste cifre, chiar dacă nu reflectă opinia Consiliului Eu- ropei în întregime, au meritul de a fi capabile să suscite o dezbatere cu privire la legalitatea unei detenţii prejudi- ciale care depăşeşte cu mult durata medie citată. În plus, cât priveşte obligaţia de rapiditate enunţată în articolul 5 (3) care se aplică în exclusivitate persoanelor private de libertate, este impor- tant de a se inspira în această materie din liniile directorii fixate în hotărârile Curţii relative la articolul 6 (1): această dispoziţie se aplică în consecinţă tuturor instanţelor, chiar şi celor în care petiţionarul este lăsat

în libertate, astfel încât judecătorii de la Stras- bourg tind a fi mai toleranţi în ceea ce priveşte durata. Astfel, în hotărârile I.A. v. Franţa şi B. v. Austria, Curtea a constatat o încălcare a articolului

5 (3) şi nu a articolului

6 (1).

motive adoptate de autorităţile judecătoreşti continuă să legifereze privaţiunea de liber- tate. Când ele se dovedesc a fi „pertinente” şi „suficiente”, ea verifică în plus dacă auto- rităţile naţionale competente au manifestat o „promtitudine particulară” la administrarea procesului 90 . Începutul perioadei de detenţie luată în considerare de judecătorii de la Strasbourg corespunde momentului reţinerii şi se înche- ie în momentul eliberării. Dacă cel interesat nu este eliberat pe parcursul procesului, în- cheierea termenului de detenţie corespunde datei la care a fost pronunţată hotărârea primei instanţe (fie de achitare sau de con- damnare). Durata detenţiei după condamnare – termen necesar pentru un recurs spre exem- plu – nu este luată în considerare. După cum au afirmat judecătorii de la Strasbourg, articolul 5 (3) încetează să se aplice detenţiei (în favoarea articolului 5 (1) a) din momen- tul în care jurisdicţia de primă instanţă a condamnat acuzatul 91 . Totodată, în cazul în care curtea de apel casează prima hotărâre şi ordonează desfăşurarea unui nou proces, perioada de detenţie dintre casare şi noua hotărâre de asemenea este luată în consi- derare 92 . Această interpretare nu înseamnă că porţiunea de pedeapsă ispăşită până la anularea hotărârii iniţiale va fi considerată

ca o detenţie provizorie în sensul articolului

5 (3) 93 .

De asemenea s-ar cuveni să menţionăm

că Curtea nu este competentă pentru exa- minarea perioadelor de detenţie înainte de ratificarea Convenţiei de către Statul pârât, chiar dacă ea ţine cont de această perioadă la evaluarea faptului dacă durata detenţiei după ratificare era rezonabilă sau nu 94 . Conform judecătorilor de la Strasbourg, noţiunea de „termen rezonabil” trebuie să fie interpretată în lumina datelor concrete ale fiecărui caz şi nu trebuie să depindă de un termen maximal fixat in abstracto 95 . Orice

perioadă de detenţie, oricât de scurtă n-ar fi, trebuie să fie justificată. Jurisprudenţa Curţii ilustrează impor- tanţa atribuită circumstanţelor speţei: în timp ce unele perioade ce depăşeau un an au fost considerate excesive 96 , alte perioade cu- prinse între doi şi trei ani au fost considerate acceptabile, iar altele contestabile 97 . Aceeaşi diversitate de opinii afectează perioadele cu- prinse între trei şi patru ani 98 . Din contra, nici o perioadă care depăşea cinci ani nu a fost considerată rezonabilă 99 .

O lege naţională care fixează durata

maximală a detenţiei prejudiciale nu va fi în sine incompatibilă cu Convenţia. Totuşi, cu siguranţă că ar fi o greşeală dacă se va conduce doar de această limită (nerealizând o evaluare a circumstanţelor speţei) pentru a determina caracterul rezonabil al perioadei de detenţie. Instanţele în care perioadele lungi nu

fusese considerate ca irezonabile sunt cele afectate de dificultăţile cauzate de comple- xitatea cauzei, natura infracţiunii 100 şi/sau numărul potenţialilor suspecţi implicaţi sau chiar de comportamentul acuzatului. Toto- dată, complexitatea extremă a unui caz nu poate justifica prelungirea unei privaţiuni de libertate decât în măsura în care autorităţile competente într-adevăr au dat dovadă de o „promtitudine particulară” în administrarea procesului 101 . Numeroase sunt încălcările articolului 5 (3) care rezultă din perioade lungi de inactivitate pe parcursul etapelor de pregătire a procesului 102 , din întârzieri- le provocate de experţi 103 , din organizarea sau metodele neadecvate de lucru 104 , din administrarea incorectă a personalului 105 şi din problemele asociate cu necesitatea de a proteja anonimatul martorilor 106 . Judecătorii de la Strasbourg constată fără întârziere o încălcare a articolului 5 (3) odată ce o instanţă judecătorească naţio- nală prelungeşte detenţia prejudiciară pe o perioadă îndelungată invocând severitatea posibilei pedepse fără a ţine cel puţin cont de alte fapte pertinente cum ar fi: stabilitatea vieţii de familie şi profesionale a celui inte- resat şi reducerea progresivă a riscului de evadare sau înţelegere secretă. Acesta este în special cazul speţei Ilijkov v. Bulgaria care se referea la un petiţionar ce a petrecut trei ani şi patru luni în detenţie provizorie 107 . În hotărârea sa, Curtea a ţinut să precizeze că

96 Jėčius v. Lituania (patrusprezece luni şi douăzeci şi şase de zile).

97 Letellier v. Franţa (doi ani şi nouă luni), Punzelt v. Republica Cehă (doi ani şi şase luni), Stögmüller v. Austria, (doi ani şi o zi), Kudla v. Polonia (doi ani, patru luni şi trei zile).

98 Acest termen fusese considerat acceptabil în W. v. Elveţia (patru ani şi trei zile), dar nu şi în Clooth v. Belgia (trei ani, două luni şi patru zile), Muller v. Franţa (trei ani, un- sprezece luni şi douăzeci şi şapte de zile), Českz v. Republica Cehă (trei ani, trei luni şi şapte zile), Trzaska v. Polonia (trei ani şi şase luni) sau Barfuss v. Republica Cehă (trei ani, cinci luni şi douăzeci şi opt de zile).

99 Birou v. Franţa, 27 februarie 1992 (cinci ani, două luni şi douăzeci şi şapte de zile – so- luţionare amiabilă). I.A. v. Franţa (cinci ani şi trei luni – în acest caz, justificările invo- cate au încetat să mai fie pertinente cu mult înainte de încheierea acestei perioade).

100 Aceasta este în special aplicabil în cazul infracţiunilor ce implică o fraudă, dar rămâ- ne a fi valabilă şi pentru orice anchetă, care presupune analiza unei cantităţi mari de documente şi interogarea multor martori. Vezi spre exemplu hotărârea W. v. Elveţia (26 ianuarie 1993) referitoare la o excrocherie de proporţii mari privind gestionarea a şasezeci de societăţi.

101 Deşi această promtitudine este necesară oricărei anchete, judecătorii de la Stras- bourg i-au acordat o atenţie deosebită în cazul Assenov v. Bulgaria (hotărârea din 28 octombrie 1998) referitoare la un minor.

102 Vezi cazurile Assenov v. Bulgaria în care procesul fusese suspendat pe parcursul unui an, Punzelt v. Republica Cehă, în care jurisdicţia de primă instanţă a avut ne- voie de zece luni pentru a pronunţa o altă decizie după anularea primei sale hotărâri şi Barfuss v. Republica Cehă în care nici un motiv - în afară de complexitatea cazului – nu a fost înaintat pentru a explica termenul de unsprezece luni între reţinerea pe- tiţionarului şi înaintarea acuzaţiei, apoi termenul suplimentar de opt luni între anu- larea deciziei de ordonare a unui complet de judecată şi prima şedinţă consacrată fondului cazului.

103 În general din cauza comunicării raportului după data limită fixată; vezi Clooth v. Belgia.

104 Vezi cazul Assenov v. Bulgaria în care Curtea a considerat că timpul a fost inutil pierdut din cauza suspendării anchetei, la fiecare cerere de eliberare din partea peti- ţionarului, din cauza unei practici ce consta în faptul că în loc de a trimite de fiecare dată autorităţii competente dosarul original, se făceau copii de pe documentele perti- nente.

105 Vezi cazurile Stögmüller v. Austria (determinarea nivelului efectiv adecvat), Clooth v. Belgia şi Muller v. Franţa (transfer al dosarului unui alt magistrat în urma unei promovări, unei noi angajări sau unei pensionări) şi Trzaska v. Polonia (suspendarea procesului pe o durată de nouă luni din cauza dificultăţii de reformare a unei instan- ţe judecătoreşti în rezultatul îmbolnăvirii judecătorului raportor).

106 Clooth v. Belgia.

107 26 iulie 2001.

108 Spre exemplu, W. v. Elveţia.

109 Vezi cazul W. v. Elveţia în care peti- ţionarul a refuzat să declare funcţionari- lor responsabili de anchetă informaţii cu privire la frauda asupra gestionării a şasezeci de societăţi.

110 Stögmüller v. Austria.

111 21 decembrie 2000.

constatările făcute de către instanţele jude- cătoreşti naţionale – referitor la absenţa cir- cumstanţelor excepţionale care ar justifica punerea în libertate a petiţionarului – erau neacceptabile şi inversau acuzaţia de vino- văţie în detrimentul deţinutului. Obligaţia de a demonstra că prelungirea detenţiei prejus- tiţiale se bazează pe motive valabile revine în consecinţă autorităţilor şi nu acuzatului. În cauzele complexe, judecătorii de la Strasbourg sunt gata să admită perioadele lungi de detenţie, cu condiţia de a se con- vinge că autorităţile au condus ancheta cu rapiditatea necesară şi că nici o întârziere nu se datorează unei penurii de personal sau de materiale 108 . Ei sunt deci în genere impresi- onaţi pozitiv de crearea unei unităţi speciale împuternicite cu acest caz sau de alocarea resurselor suplimentare autorităţilor com- petente. Totodată, principalul criteriu de apreciere rămâne a fi existenţa unui control al duratei totale a procesului şi depunerea eforturilor în scopul accelerării acesteia.

Aceste două momente ar trebui deci să fie

verificate minuţios de către orice instanţă judecătorească naţională împuternicită cu examinarea unei cereri de eliberare. Nici un suspect nu este considerat de către judecătorii de la Strasbourg ca fiind obligat să coopereze, dar, în caz de refuz, comportamentul său va fi apreciat ca un

factor de încetinire a anchetei. Lipsa coope-

rării, ca şi o adevărată împotrivire, vor fi deci

luaţi în consideraţie la evaluarea caracteru- lui exceciv sau nu al perioadei de detenţie prejudiciară 109 . În orice caz, autorităţile na- ţionale nu vor putea nici într-un caz invoca comportamentul acuzatului pentru a justi- fica prelungirea unei detenţii prejudiciare care deja a depăşit limitele rezonabilităţii 110 . În cazul Jablonski v. Polonia 111 , jurisdicţiile naţionale au prelungit spre exemplu deten- ţia petiţionarului depăşind limita legală (trei ani), deoarece acesta fusese rănit şi astfel a perturbat desfăşurarea procesului. Judecă- torii de la Strasbourg au stabilit o încălcare

a articolului 5 (3) invocând că instanţele ju-

decătoreşti naţionale nu au ţinut cont de alte măsuri „preventive” cum ar fi liberarea sub cauţiune sau plasarea lui într-o încăpere supravegheată.

3. Condamnaţii

Articolul 5 (1) (a) prevede că un indi- vid poate fi privat de libertate dacă el este deţinut legal după condamnarea sa de către o instanţă judecătorească competentă. În cadrul acestei dispoziţii, termenul „con- damnare” are semnificaţia că cel interesat

a fost recunoscut vinovat de comiterea unei

infracţiuni. Este evident că el nu cuprinde detenţia prejudiciară sau alte măsuri pre- ventive de securitate. În afară de situaţia clasică a unui condamnat, care-şi ispăşeşte

pedeapsa în penitenciar, la care a fost supus

pentru comiterea unei infracţiuni, articolul 5 (1) (a) cuprinde şi internarea într-o instituţie psihiatrică în scopul tratării. Condamnarea poate interveni la încheierea unui proces penal sau disciplinar. În sensul Convenţiei, o condamnare este un verdict pronunţat de o jurisdicţie de primă instanţă şi această no- ţiune cuprinde în consecinţă orice detenţie suportată în aşteptarea examinării recur- sului. În hotărârea Wemhoff v. Germania, judecătorii de la Strasbourg de asemenea au menţionat că:

persoana condamnată în primă in-

stanţă, care a fost sau nu deţinută până la acest moment, este situată într-un caz prevăzut de articolul 5 (1) (a), care autori- zează privarea de libertate a persoanelor

„după condamnare”. Aceste ultime cu- vinte nu pot fi interpretate ca limitându- se la ipoteza unei condamnări definitive [ În plus, în hotărârea B. v. Austria, ei au reamintit că nu trebuie să se uite că culpabilitatea unei persoane deţinute în timpul procedurii în apel şi în recurs, a fost stabilită pe parcursul unui proces desfăşurat în conformitate cu exigenţele articolului 6, altfel spus în faţa jurisdic- ţiei de primă instanţă. Condamnarea trebuie să fie pronunţată de către o „instanţă judecătorească compe- tentă”, cu alte cuvinte un organ care are

] [

autoritatea necesară pentru a judeca cazul, care este independentă faţă de executiv şi de părţi şi care prezintă garanţiile judiciare corespunzătoare, chiar dacă nu este con- stituit din jurişti 112 . În consecinţă, deciziile adoptate de poliţie, procuror, comandant militar sau organ administrativ nu cores- pund condiţiilor cerute. Condamnarea de asemenea poate fi pronunţată de o instanţă judecătorească străină, indiferent de faptul dacă Statul vizat este sau nu parte la Con- venţie, cu condiţia ca cel interesat să-şi ispă- şească pedeapsa într-un Stat contractant 113 . Problema „garanţiilor judiciare corespunză- toare” în cazurile în care condamnarea a fost pronunţată de instanţe judecătoreşti străine a fost abordată în cazul Drozd şi Janousek v. Franţa şi Spania: judecătorii de la Stras- bourg au considerat că articolul 5 (1) (a) cu- prinde situaţiile în care un condamnat ispă- şeşte într-un Stat parte o pedeapsă aplicată într-un Stat care nu este parte, cel puţin ca condamnarea sa să rezulte „dintr-o negare flagrantă a justiţiei” 114 . „Legalitatea” detenţiei nu necesită o condamnare legală dar numai o detenţie în conformitate cu dreptul intern şi cu Conven- ţia. Această condiţie presupune că sentinţa corespunzătoare de plasare într-un peniten- ciar este fondată pe o condamnare aplicată de către o „instanţă judecătorească compe- tentă” şi că acţiunile sancţionate de ea con- stituiau o infracţiune pasibilă de o pedeapsă

112 X. v. Austria (1968 şi 1969), De Wilde, Ooms şi Versyp v. Belgia, Engel v. Olan- da, Eggs v. Elveţia şi Neumeister v. Au- stria.

113 X. v. Republica Fe- derală Germană şi Drozd şi Janousek v. Franţa şi Spania (26 iunie 1992).

114 În această speţă, petiţionarii au ispăşit în Franţa o pedeap- să aplicată în urma unei condamnări pronunţate de in- stanţele judecătoreşti din Andorra. Vezi de asemenea Perez v. Franţa, 24 octombrie

1995.

115 Krzycki v. Republica Federală Germană şi Weeks v. Regatul Unit.

116 În cazul Weeks v. Regatul Unit în care petiţionarul a fost condamnat la o pe- deapsă privativă de libertate pe viaţă, Curtea a invocat ar- ticolul 3 (interzicerea pedepselor inumane) şi nu articolul 5.

117 În cazul Bizzoto v. Grecia (hotărârea din 15 noiembrie 1996) în care petiţionarul

 

se plângea asupra locului şi condiţiilor de detenţie, judecă- torii de la Strasbourg au subliniat necesi- tatea existenţei unui anumit raport între temeiul privaţiunii de libertate şi locul şi condiţiile de detenţie. În aceste circumstan- ţe, totodată, per- soana în cauză era deţinută în rezultatul unei acuzaţii penale, detenţia sa încadrân- du-se în prevederile articolului 5 (1) (a). Vezi de asemenea hotărârea Ashingda- ne v. Regatul Unit. În hotărârea Bizzoto, Curtea a remarcat că locul şi condiţiile de- tenţiei ar putea într-o măsură oarecare să fie criticate din punctul de vedere al articolului 3.

118

Vezi cazul Van Droo- genbroeck v. Belgia (hotărârea din 24 iunie 1982). Peti- ţionarul fusese con- damnat de o instanţă judecătorească pena- lă la doi ani de pri- vaţiune şi aflarea la dispoziţia guvernului pentru o durată de zece ani. După ieşi- rea din închisoare,

privativă de libertate la momentul săvârşirii faptelor. Judecătorii de la Strasbourg nu pot invoca articolul 5 (1) (a) pentru a controla legalitatea unei condamnări sau a unei pe- depse 115 . De asemenea, este imposibil de a invoca această dispoziţie pentru a contesta durata şi pertinenţa unei pedepse privative de libertate 116 sau condiţiile unei detenţii 117 . Articolul 5 (1) (a) necesită o legătură cauzală şi nu pur şi simplu cronologică între sancţiune şi detenţie. În consecinţă, dacă o persoană mai întâi este condamnată de către o instanţă la o pedeapsă privativă de liberta- te, apoi constată agravarea ei în rezultatul unei decizii administrative, articolul 5 (1) (a) va cuprinde şi acest supliment cu condiţia că va fi posibilă stabilirea unei relaţii suficiente între detenţia administrativă şi verdictul ini- ţial al instanţei judecătoreşti 118 . Pentru a fi inclusă în câmpul de aplicare al acestei dis- poziţii, detenţia trebuie nu doar să urmeze condamnarea în ordine cronologică dar şi să

rezulte din ea şi să se producă „în urmă şi ca consecinţă” sau „în virtutea” acesteia 119 . În cazul Weeks v. Regatul Unit, judecătorii de la Strasbourg au considerat că legătura de cauzalitate risca să fie afectată, dacă o decizie de neeliberare sau de reîntoarcere a ajuns să se fondeze pe motive inconciliabile cu obiectivele instanţei judecătoreşti care a pronunţat sentinţa. În asemenea cazuri, o privaţiune de libertate legală la momentul iniţial se transformă într-o privaţiune de liber-

tate arbitrară şi, ca rezultat, incompatibilă cu articolul 5.

4. Extrădarea

Articolul 5 (1) (f) permite arestarea sau

[

potriva căreia se desfăşoară o procedură de expulzare sau de extrădare. Detenţia intră în

câmpul de aplicare al acestei dispoziţii chiar dacă până la urmă deportarea sau extrăda- rea nu a avut loc, din cauza lipsei unei cereri oficiale sau a unei hotărâri de extrădare, adoptate la încheierea unei anchete. Cu alte cuvinte, anchetele sunt considerate ca fiind „proceduri” în sensul articolului 5 (1) (f). Această dipoziţie conţine anumite ga- ranţii care vizează situaţiile sau autorităţile care au arestat sau au plasat în detenţie

o persoană (în majoritatea cazurilor străi-

îm-

1

detenţia legală a unei persoane [

]

nă) în aşteptarea unei decizii cu privire la deportarea sau extrădarea sa. Arestul sau detenţia trebuie să fie „legale”, altfel spus în conformitate cu dreptul intern şi Convenţia precum şi să nu fie arbitrară. Deşi judecătorii de la Strasbourg fac o distincţie între legalitatea detenţiei şi cea

a extrădării 120 , cel din urmă punct deseori este examinat în cadrul verificării legalităţii detenţiei mai ales dacă dreptul intern stabi- leşte personal o legătură de dependenţă între aceste două. Aceasta se întâmplă deoarece

este extrem de important de a amâna ex- trădarea sau deportarea până la verificarea legalităţii detenţiei, în măsura în care ilegali- tatea uneia riscă să antreneze ilegalitatea al- teia. În plus, garanţiile enunţate în articolul 5 (4) obligă autorităţile naţionale să amâne sistematic extrădarea sau deportarea până când o instanţă judecătorească va putea verifica legalitatea detenţiei şi eventual să ordoneze eliberarea celui vizat. Legalitatea unei detenţii ordonate în vederea extradării fusese contestată în cazul Bozano v. Franţa şi judecătorii de la Stras- bourg au susţinut opinia petiţionarului, considerând că detenţia fusese ilegală şi deci contrară articolului 5 (1) (f). Curtea a decis în rezultat că deportarea persoanei vizate din Franţa în Elveţia era arbitrară: în timp ce o instanţă judecătorească a refuzat cererea de extrădare prezentată de autorităţile italiene, Guvernul francez a adoptat o hotărâre de ex- pulzare împotriva celui vizat; autorităţile aş- teptase o lună înainte de a notifica arestarea petiţionarului, împiedicându-l să utilizeze căile de recurs, să-şi contacteze soţia şi avo- catul şi să-şi aleagă o ţară de deportare. Pe- tiţionarul fusese condus manu militari până la frontiera elveţiană, încarcerat în această ţară, apoi extrădat mai târziu în Italia. Cur- tea a considerat că detenţia petiţionarului demonstra toate trăsăturile unei extrădări deghizate, fapt ce nu poate fi justificat în lumina Convenţiei.

Legitimitatea unei detenţii în vederea deportării a fost examinată recent în cazul

Dougoz v. Grecia 121 , ceea ce a permis Curţii să stabilească o încălcare a articolului 5 (1) (f). După ce constatase că dreptul intern autoriza deportarea, judecătorii de la Stras- bourg au stabilit în consecinţă că expulzarea

a fost ordonată de un alt organ decât cel

prevăzut de legislaţie – în baza avizului emis de adjunctul procurorului general conform căruia o decizie ministerială cu privire la detenţia persoanelor ameninţate de o expul- zare administrativă se aplica prin analogie cazurilor de expulzare ordonate de instanţele judecătoreşti – şi că condiţia de „pericol pen- tru ordinea publică” instituită prin aceeaşi legislaţie nu a fost îndeplinită. Mai mult, ei consideră că avizul procurorului de un rang înalt nu constituia o „lege” de „calitate” sufi- cientă în sensul Convenţiei.

Deşi Articolul 5 (1) (f) nu fixează limi- tele pentru durata de detenţie, Comisia a considerat că procedura de extrădare sau de deportare trebuie să fie administrată cu „promtitudinea necesară”. În cazul Lynas v.

Elveţia 122 , judecătorii de la Strasbourg insis-

tă asupră faptului că dacă procedura nu este administrată cu prom- titudinea necesară sau dacă menţinerea în detenţie rezultă dintr-un oarecare abuz de putere, detenţia încetează să fie justificată prin prisma articolului 5 (1) (f). În aceste limite, Comisia poate deci

persoana vizată a fost privată de două ori de libertate, în baza deciziei auto- rităţilor, după care a dispărut. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că pe- deapsa de privare de libertate şi ordonanţa de aflare la dispoziţia guvernului consti- tuiau un «tot întreg».

119 X v. Regatul Unit (5 noiembrie 1981), Van Droogenbroeck v. Belgia şi Weeks v. Regatul Unit.

120 Vezi cazul Caprino v. Regatul Unit (1975) în care Curtea a con- siderat că rezultatul final al procedurii de expulzare nu era luat în considerare pentru justificarea detenţiei, cu condiţia că a fost angajată şi admini- strată cu seriozitate o procedură legală de expulzare.

121 6 martie 2001.

122 Decizia de admisibili- tate din 6 octombrie 1976, cererea nr.

7317/1976.

123 Cererea nr. 9706/ 1983. Petiţionarul nu a fost extrădat în

absenţa unor astfel de asigurări.

124 24 septembrie 1992.

125 În special în cazul Zamir v. Regatul Unit, cererea nr. 9174/

1980.

fi determinată să aprecieze, referitor la dispoziţia precizată, durata detenţiei în vederea extrădării [ Totodată, în cazul în care detenţia în ve- derea extrădării este prelungită în interesul sau la solicitarea persoanei vizate, aceasta din urmă nu se poate pretinde a fi victima unei detenţii prelungite. Spre exemplu, în cazul X. v. Republica Federală Germană 123 , douăzeci şi două luni de detenţie înainte de extrădare fusese considerate justificabile în măsura în care autorităţile germane au in- vocat utilizarea acestui termen pentru a în- cerca să obţină din partea Guvernului turc

garanţii referitoare la neaplicarea pedepsei cu moartea faţă de petiţionar la întoarcerea acestuia. Astfel, în cazul Kolompar v. Bel- gia 124 , o detenţie de aproape trei ani până la extrădare fusese de asemenea considerată justificabilă în măsura în care petiţionarul utilizase personal diverse strategii pentru a întârzia şi a amâna procesul. Exigenţa legalităţii include şi calitatea legii interne, care trebuie să fie accesibilă, previzibilă şi formulată cu o precizie sufi- cientă. Chiar dacă constatările de acest tip nu au fost admise de judecătorii de la Stras- bourg până în prezent 125 , teoretic nimic nu interzice Curţii să reţină această plângere.

Capitolul III: Alte justificări ale privaţiunii de libertate

Reţinerea şi arestarea pot interveni şi în alte circumstanţe, decât în cadrul unei pro- ceduri penale. Ele sunt enumerate succint în articolul 5 (1) şi sunt interpretate într-o modalitate restrictivă. Exigenţa de „legali- tate”, menţionată în capitolul precedent 126 , se aplică de asemenea în toate situaţiile în care este autorizată privaţiunea de libertate:

reţinerea şi arestul trebuie deci să corespun- dă dreptului intern şi Convenţiei şi să nu fie arbitrare.

1. Emiterea unei ordonanţe

de o instanţă în cadrul unei obligaţii prescrise de lege

Articolul 5 (1) (b) permite reţinerea sau arestarea unei persoane pentru nesupunere unei ordonanţe emise, în conformitate cu legea, de către o instanţă sau în vederea asi- gurării executării unei obligaţii prevăzute de lege. Prima situaţie ce se conturează în acest caz s-ar putea în special referi la o persoană

ce refuză să plătească o amendă aplicată de

către o instanţă, să se supună unui examen

medical, să facă depoziţii în calitate de mar- tor, să respecte modalităţile unei declaraţii de nepărăsire a locuinţei sau de a depune

o declaraţie a bunurilor 127 . În orice caz,

obligaţia trebuie neapărat să rezulte dintr-o ordonanţă emisă, în conformitate cu legea,

de către o instanţă judecătorească. În cazul

Slavomir Berlinski v. Polonia 128 , judecătorii

de la Strasbourg au considerat că internarea

din oficiu a petiţionarului într-un spital psi- hiatric a intervenit în contextul urmăririlor penale ce vizau executarea unei ordonanţe judecătoreşti adoptate în scopul evaluării stării sănătăţii lui mintale (pentru a determi- na responsabilitatea sa penală). În urma ve- rificării faptului dacă detenţia rezulta dintr-o ordonanţă judecătorească, judecătorii de la Strasbourg au controlat legalitatea ei şi au ajuns la concluzia că ea era în perfectă con- formitate cu procedura prevăzută de lege şi nu a fost una arbitrară. Cea de-a doua categorie de situaţii la care se aplică această dispoziţie la prima vedere pare a fi mai puţin clară. Judecătorii

de la Strasbourg cu toate acestea consideră

că expresia „o obligaţie prevăzută de lege”

vizează o obligaţie specifică sau concretă 129 .

În cazul în care autorităţile invocă doar pre-

venirea încălcării în general, exigenţa de spe- cificitate nu este satisfăcută. Prin obligaţie specifică, se subînţelege spre exemplu dato-

126 La paragraful 1.2.

127 Airey v. Irlanda, X. v. Republica Federală Germană.

128 18 ianuarie 2001.

129 Lawless v. Irlanda (1 iulie 1991) şi Ciulla v. Italia.

130 Johansen v. Norve- gia, B. v. Franţa, Ciul- la v. Italia şi McVeigh, O’Neill şi Evans v. Regatul Unit.

131 29 februarie 1988.

ria de a satisface un serviciu militar sau civil, de a purta un buletin de identitate, de a înde- plini o declaraţie vamală sau fiscală sau de a locui într-un loc desemnat 130 . În cazul Engel v. Olanda în care autorităţile naţionale invocase această dispoziţie pentru a justifica „arestă- rile de rigoare” cu titlu provizoriu, judecătorii de la Strasbourg au considerat că obligaţia generală de a se supune disciplinei militare nu este suficient specificată. În speţa Ciulla v. Italia, detenţia petiţionarului era justificată prin refuzul acestuia de a-şi respecta promi- siunea de a-şi schimba comportamentul: o obligaţie care nu era în opinia judecătorilor de la Strasbourg nici suficient specificată, nici suficient de concretă. În cazul McVeigh, Comisia a considerat că obligarea unei per- soane de se supune unui control efectuat de un funcţionar la momentul intrării pe terito- riul Regatului Unit constituia o obligaţie spe- cifică şi concretă şi, în această calitate, putea fi în principiu asimilată unei detenţii în caz de nesupunere în virtutea articolului 5 (1) (b). În aceste circumstanţe, judecătorii de la Stras- bourg au explicat criteriile aplicabile acestei dispoziţii ale Convenţiei astfel:

Căutând existenţa unor asemenea cir-

] de ţinut cont de

natura obligaţiei. Ar trebui de examinat dacă executarea sa este o problemă de o necesitate imediată şi dacă circumstan- ţele sunt de aşa natură încât nu există

nici un alt mijloc utilizabil de a asigura

cumstanţe, ar trebui [

Durata detenţiei este un

alt element care intervine în căutarea acestui echilibru. Din contra, refuzul de a executa o obligaţie contractuală, chiar dacă ea fusese impusă printr-o hotărâre a unei instanţe ju- decătoreşti civile, nu intră în câmpul de apli- care al articolului 5 (1) (b). În conformitate cu articolul 1 din Protocolul nr. 4 nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singu- rul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală.

executarea. [

]

2. Detenţia minorilor

Articolul 5 (1) (d) permite „detenţia lega- lă a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere” sau „detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor competente”. În Convenţie, termenul „minor” poartă un sens autonom şi desemnează orice per- soană sub optsprezece ani. Primul motiv de detenţie vizează o or- donanţă de plasare a minorului sub supra- veghere – combinată cu o limitare a libertăţii (cum ar fi o şedere forţată într-o instituţie supravegheată de învăţământ sau într-o clinică) – emisă, în conformitate cu legea, de către o instanţă judecătorească sau de un organ administrativ. În cazul Bouamar v. Belgia 131 , judecătorii de la Strasbourg au

considerat că detenţia unui minor într-o instituţie de corecţie sau într-o închisoare înainte de a-l transfera rapid într-o insti- tuţie educativă supravegheată este permisă de articolul 5 (1) (d). În aceste circumstanţe

totuşi ei au stabilit o încălcare a acestei dis- poziţii, în măsura în care cel interesat – un copil cu serioase tulburări psihologice şi care deja săvârşise numeroase infracţiuni – a fost întemniţat de nouă ori într-o instituţie corec- ţională pentru o perioadă totală de 119 zile în mai puţin de un an. Curtea a considerat că autorităţile erau obligate să fie dotate cu o infrastructură corespunzătoare, adaptată imperativelor de securitate şi obiectivelor pedagogice a legii invocate; plasarea unui tânăr într-o instituţie corecţională

în regim de izolare virtuală şi fără asis-

tenţa unui personal calificat, nu ar trebui să fie considerată ca tinzând spre un anumit scop educativ. În hotărârea Nielsen v. Danemarca 132 , judecătorii de la Strabourg au considerat că

internarea unui copil, împotriva voinţei sale, într-un spital psihiatric la cererea mamei sale nu constituia o detenţie, dar exercitarea, de către o mamă conştientă

a responsabilităţilor, a drepturilor sale

părinteşti în interesul copilului. Din contra, în cazul Suzie Koniarska v. Regatul Unit 133 care se referea la ordonanţele judecătoreşti de plasare a unui minor într-o locuinţă securizată, Curtea a considerat că

petiţionarul a fost privat de libertate în măsu- ra în care instanţele judecătoreşti corespun- zătoare nu erau investite cu dreptul de cus- todie. Totodată, judecătorii de la Strasbourg au stabilit că detenţia fiind ordonată „pentru educaţia sa supravegheată”, era compatibilă cu articolul 5 (1) (d) în măsura în care peti- ţionarul – un minor psihopat – fusese trimis într-o instituţie supravegheată specializată în tratarea copiilor cu probleme grave şi dotată cu un program educativ serios. Cel de-al doilea motiv al detenţiei unui minor vizează asigurarea înfăţişării lui în faţa unei instanţe judecătoreşti în scopul de a-l putea sustrage dintr-un mediu periculos. Acest tip de situaţii nu cuprinde detenţia unui minor suspectat sau acuzat de o infrac- ţiune penală. El din contra se aplică detenţiei unui minor acuzat de o crimă şi plasat sub supravegherea psihiatrică pentru a decide soarta lui sau plasat într-o instituţie educati- vă supravegheată pe parcursul procesului 134 .

3. Detenţia persoanelor bănuite de

răspândirea unei boli contagioase, alienaţilor, persoanelor alcoolice,

toxicomanilor sau vagabonzilor.

Articolul 5 (1) (e) permite detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmi- tă o boală contagioasă, a unui alienat,

132 28 noiembrie 1988.

133 12 octombrie 2000 [hotărâre disponibilă doar în engleză].

134 X. v. Elveţia (1979) şi respectiv Bouamar v. Belgia.

135 Guzzardi v. Italia (alienaţi, alcoolici şi toxicomani).

136 Winterwerp v. Olanda (24 octombrie 1979).

137 Idem.

138 Vezi şi X. v. Regatul Unit (1981) şi Ashing- dane v. Regatul Unit

(1985).

139 Deşi Curtea a consi- derat această deten- ţie “de urgenţă” lega- lă, legislaţia olandeză fusese amendată în sensul că era nece- sar un aviz medical prealabil.

140 5 octombrie 2000.

a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a

unui vagabond. În ceea ce priveşte motivele posibile ale plasării în detenţie a unora dintre aceste categorii, judecătorii de la Strasbourg au prezentat următoarea explicaţie:

aceasta nu este pentru singurul mo-

tiv că ei ar trebui consideraţi a fi uneori periculoşi pentru securitatea publică, dar

şi deoarece propriul lor interes poate ne-

cesita internarea lor 135 . Convenţia nu precizează ce se subînţe- lege prin „alienat”. Conform opiniei judecă- torilor de la Strasbourg, această noţiune nu se încadrează într-o „interpretare definitivă”, deoarece sensul ei nu încetează de a evolua odată cu progresele cercetărilor psihiatrice, flexibilitatea crescândă a tratamentelor şi

schimbarea atitudinii comunităţii faţă de bolnavii mintali 136 . Este evident că nu ar

trebui să considerăm că articolul 5 (1) (e) autorizează detenţia cuiva

doar din cauza că comportamentul sau

ideile sale se abat de la normele ce pre- domină într-o anumită societate 137 . Determinarea alienării unei persoane

trebuie să fie efectuată în conformitate cu dreptul intern, cu aplicarea acestuia în speţa şi cu starea cunoştinţelor psihiatrice. Totodată, detenţia trebuie să fie „legală”, cu alte cuvinte ordonată în conformitate cu dreptul (material sau procesual) intern şi

cu Convenţia şi să nu fie arbitrară. În ca-

] [

zul Winterwerp v. Olanda, judecătorii de la Strasbourg insistă asupra necesităţii de a se

abţine de la o decizie arbitrară şi precizează conţinutul acestui criteriu:

i) ar trebui să fie prezentată dovada reală a problemei mintale, bazată pe o exper- tiză medicală obiectivă,

ii) problema trebuie să poarte un caracter sau o amploare care legalizează interna- rea,

iii) detenţia nu poate fi valabil prelungită fără persistarea unei asemenea proble- me,

iv) în cazul în care o detenţie riscă să se prelungească indefinit, ea trebuie să fie periodic verificată de către o instanţă judecătorească, împuternicită de a o în- ceta,

v) detenţia trebuie să aibă loc într-un spi-

tal, o clinică sau într-o altă instituţie corespunzătoare, abilitată să deţină alienaţi 138 . Prima condiţie nu se aplică în stări de urgenţă. În cazul Winterwerp, spre exemplu, petiţionarul a fost internat într-un spital psi- hiatric de către un prim-magistrat, fără aviz medical, după ce a fost găsit lungit într-o celulă a comisariatului 139 . Totodată, chiar dacă am admite în anumite circumstanţe o detenţie de urgenţă, aceasta trebuie să fie urmată de o confirmare medicală, cel puţin provizorie, în cel mai scurt termen. În cazul Varbanov v. Bulgaria 140 , petiţionarul a fost

deţinut în baza unei ordonanţe a procuro- rului emisă fără avizul medical. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că ea era ilegală, deoarece „deficienţa mintală reală a celui interesat nu a fost demonstrată într-un mod convingător”. Curtea a ajunst la această concluzie după ce a relevat că, în speţă:

o evaluare de către un psihiatru, cel pu- ţin în baza inscrisurilor disponibile, era totodată posibilă şi indispensabilă. Judecătorii de la Strasbourg au mai menţionat că autorităţile nu au invocat starea de urgenţă la nici un moment, că petiţionarul nu avea antecedente psihiatrice şi că aparent s-a produs o atestare medicală ce confirma că el era sănătos mintal. În aceste circumstanţe, judecătorii au calificat inacceptabilă arestarea şi detenţia petiţionarului doar în baza opiniei unui procuror şi a unui poliţist cu privire la sănătatea sa mintală şi în absenţa unei exper- tize efectuate de către un psihiatru. De asemenea este important de a nota că articolul 5 (1) (e) nu cuprinde „dreptul la un tratament”, după cum pretindea petiţio- narul în cazul Winterwerp, care susţinea că această dispoziţie implica, pentru un individ internat în calitate de „alienat”, dreptul la un tratament corespunzător „care l-ar asigura că nu va rămâne în detenţie mai mult decât va fi strict necesar”. În cazul Ashingdane, totodată, judecătorii de la Strasbourg au considerat că ar trebui să existe „o anumită legătură între, pe de o parte, motivul invocat

pentru privarea de libertate autorizată şi, pe de altă parte, locul şi regimul detenţiei”; cu alte cuvinte, executarea corespunzătoare

a ordonanţei care privează de libertate un

alienat face de asemenea parte din exigenţa legalităţii. Iar lipsa tratării medicale a unui alienat ar putea fi de asemenea invocată în faţa Curţii în baza interzicerii „tratamentelor inumane” (articolul 3 al Convenţiei).

Problema vagabonzilor a fost examinată de Curte în cadrul speţei De Wilde, Ooms şi Versyp v. Belgia. Judecătorii de la Stras- bourg au acceptat, în principiu, în cadrul aplicării articolului 5 (1) (e) definiţia din Co- dul penal belgian:

vagabonzii sunt cei care nu au nici un anumit domiciliu, nici mijloace de subzis- tenţă şi care în mod obişnuit nu exercită nici o meserie sau ocupaţie profesională. În cazul Guzzardi v. Italia, din contra, judecătorii de la Strasbourg au respins argu- mentul guvernului care asimilează vagabon- zii cu persoanele suspectate de apartenenţă

la mafie şi lipsite de surse oficiale de venit.

În cazul belgian, în care petiţionarii fusese

solicitaţi să-şi prelungească singuri detenţia, Curtea a declarat că nimeni nu poate renun-

ţa la dreptul său la libertate şi că o hotărâre

judecătorească era necesară chiar şi în cazul

în care cel interesat era de acord cu privarea

sa de libertate. În pofida numărului scăzut de cazuri relative la detenţia toxicomanilor, alcoolici-

141 4 aprilie 2000.

lor şi a persoanelor bănuite de răspândirea unei boli contagioase, din jurisprudenţa Curţii reiese că ea va adopta în privinţa lor aceeaşi abordare ca şi pentru alienaţi atunci când este pusă în discuţie validitatea deten- ţiei. Determinând interpretarea termenului „alcoolic” în lumina obiectului şi scopului articolului 5 (1) (e), în cazul Witold Litwa v. Polonia 141 , judecătorii de la Strasbourg în ge- neral au considerat că:

persoanele ale căror conduită şi compor- tament sub influenţa alcoolului constituie un pericol pentru ordinea publică sau pentu ele însele, chiar dacă celor inte- resaţi nu le-a fost pus nici un diagnostic „de alcoolism”, pot fi deţinuţi în scopul protecţiei publicului sau în propriul lor interes, spre exemplu sănătatea sau se- curitatea lor personală. Ei totodată au avut grijă să precizeze că nu ar trebui să se subînţeleagă că această

dispoziţie a Convenţiei poate fi interpretată ca autorizând „detenţia unui individ pur şi simplu fiindcă el consumă alcool”. În plus, judecătorii de la Strasbourg consideră că detenţia petiţionarului într-o unitate de dez- alcoolizare era arbitrară, în măsura în care a fost stabilit că comportamentul său nu con- stituia nici un pericol pentru ordinea publică sau pentru el personal şi în care se părea că autorităţile nu au ţinut cont de măsurile alternative prevăzute de legislaţia internă. Judecătorii de la Strasbourg au menţionat în rezultat că în virtutea acestui drept, o persoană în stare de ebrietate nu trebu- ie să fie privată de libertate în mod forţat deoarece ea poate fi condusă foarte bine de poliţie într-o instituţie publică curativă sau la domiciliu. În concluzie, Curtea a calificat detenţia petiţionarului într-o unitate de dezalcooliza- re ca fiind ilegală.

Capitolul IV: Obligaţia de a furniza în cel mai scurt termen motivele arestării

Paragraful 2 al articolului 5 conţine o garanţie fundamentală împotriva abuzului de putere care ar putea implica o privare de libertate: orice persoană reţinută trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele reţi- nerii sale şi despre orice acuzaţie îndreptată împotriva sa. Această condiţie ar trebui să permită celui interesat să înţeleagă ce i s-a întâmplat şi eventual să contesteze măsura la care a fost supus. În numeroase cazuri, această explicaţie are scopul de a elucida opunerea oricărei rezistenţe şi în consecinţă de a facilita sarcina funcţionarilor implicaţi. Mai mult decât atât, necesitatea de a explica motivele acestei măsuri mai constă în a în- curaja în general aceşti funcţionari să verifi- ce dacă ei au acţionat corect în limitele com- petenţei lor şi să se abţine de la orice acţiune ilegală. Este incontestabil faptul că motivele invocate sau absenţa lor vor fi luate în consi- derare de către organul judiciar împuternicit să aprecieze admisibilitatea privaţiunii de li- bertate. Pentru a aprecia motivele furnizate, principalele criterii sunt circumstanţele care au contribuit la apariţia obligaţiei acestei

motivări, natura explicaţiilor ce urmează a fi prezentate, măsura în care aceste explicaţii trebuie să fie inteligibile pentru persoana vizată şi termenul care s-a scurs până la comunicarea lor.

1. Momentul la care apare obligaţia

Impunând obligaţia de a furniza moti- vele, articolul 5 (2) se referă la o persoană „reţinută” şi la existenţa unei „acuzaţii”. Din această prevedere nu ar trebui să se deducă că obligaţia de a motiva detenţia se referă doar la procedurile penale. De acum înainte este clar stabilit că autorităţile trebuie să prezinte motivele oricărei situaţii care are ca consecinţă o privare de libertate. Ca urmare o persoană nu va fi în stare să contesteze lega- litatea privării sale de libertate dacă ea nu va lua în considerare aceste motive. În plus, ar trebui să reamintim că obligaţia este aplica- bilă fiecărei privări, deoarece reîncarcerarea celui interesat după o perioadă de eliberare provizorie – eliberare condiţionată sau sub cauţiune – va trebui să fie motivată, chiar dacă detenţia iniţială deja fusese explicată 142 .

2. Natura explicaţiilor

În cazul Fox, Campbell şi Hartley v. Rega- tul Unit, judecătorii de la Strasbourg au sub-

142 Vezi cererea nr. 4741/71, X. v. Belgia, 43 CD 14 (1973). Curtea nu a considerat necesară pronunţarea sa asu- pra acestui punct în cazul X. v. Regatul Unit (hotărârea din 5 noiembrie 1981), dar a subliniat impor- tanţa unei explicaţii pentru exercitarea efectivă a dreptului, enunţat în articolul 5 (4), de a contesta legalitatea oricărei privări de libertate.

143

Vezi cazul Raišelis v. Lituania în care pe- tiţionarul pretindea că nici un motiv nu a fost prezentat, fiind- că autorităţile naţio- nale s-au mulţumit cu menţionarea unui anumit număr de legi fără a denunţa infracţiuni concrete:

2 martie 1999 (deci- zia de admisibilitate) şi 29 februarie 2000 (soluţionare amiabi- lă).

liniat că explicaţiile trebuie să conţină motive

juridice şi factuale ale privării de libertate a celui vizat, pentru ca acesta să poată discuta legalitatea reţinerii sale sau a arestului său în faţa unei instanţe judecătoreşti. În con- secinţă, simpla menţionare a bazei legale a reţinerii nu va fi suficientă şi va trebui să fie expuse şi principalele fapte care au motivat recurgerea la dispoziţia corespunzătoare, pentru a verifica dacă aplicarea ei în speţă este pertinentă şi nu arbitrară. În cazul men- ţionat mai sus, judecătorii de la Strasbourg au considerat că exigenţele articolului 5 (2) până la urmă fusese respectate în măsura în care poliţia a expus clar petiţionarilor moti- vele reţinerii lor în cadrul unui interogatoriu cu privire la rolul lor presupus în acţiuni criminale precise şi apartenenţa lor bănuită

la organizaţii interzise. Această hotărâre sub-

liniază exigenţa unei anumite specificităţi:

fără cel puţin o indicaţie a comportamentului particular care a dus la privarea sa de liber- tate, cel interesat are puţine şanse de a putea determina dacă recurgerea la putere invoca- tă de autorităţi este justificată sau nu 143 . În

numeroase cazuri, pentru funcţionarul care

a recurs la o privare de libertate, cea mai

bună modalitate de a proceda constă pur şi simplu în expunerea directă celui interesat a motivelor acestei măsuri: de a-i spune, spre exemplu, că este suspectat de complicitate în furtul unui obiect particular comis într-o anumită zi dintr-o anumită casă.

Într-o cauză penală, obligaţia de a moti- va antrenează în general divulgarea anumi- tor informaţii relative la infracţiunea de care este suspectat cel interesat şi la modalitatea în care acesta este implicat în ea. De ase- menea, în cazul în care privarea de libertate este motivată printr-o boală mintală a celui interesat, motivele prezentate vor include în mod firesc şi anumite indicaţii asupra aspec- telor care au condiţionat comportamentul său şi diagnosticul care justifică recurgerea la măsurile adoptate. La fel şi în cazul unei detenţii în vederea extrădării, cel interesat trebuie să fie informat despre infracţiunea particulară care i se reproşează şi despre existenţa unei solicitări depuse de o ţară concretă. Obligaţia impusă prin articolul 5 (2) este mai limitată decât cea din articolul 6 (3) (care prevede notificarea naturii şi cauzei acuzaţiei înaintate) în măsura în care aceas- ta din urmă necesită mult mai multe detalii în vederea pregătirii apărării în cadrul unui viitor proces.

3. Explicaţii inteligibile

Este important de a formula explicaţii într-o limbă simplă deoarece, printre per- soanele private de libertate, numeroase sunt cele lipsite de capacitate intelectuală sau de experienţa profesională necesară pen-

tru a pătrunde în complexitatea dreptului. Esenţial este faptul ca cel interesat să poată înţelege ce i s-a întâmplat, astfel încât întot- deauna trebuie să se ţină cont de capacită- ţile sale specifice. Pentru atingerea acestui scop, este preferabil ca documentele oficiale – mandate, ordonanţe, etc. – care autori- zează o privare de libertate să fie formulate într-o limbă inteligibilă pentru un număr de persoane cât mai mare. Totodată, aceasta nu este întotdeauna posibil şi, deoarece artico- lul 5 (2) nu prevede nici o formă precisă a comunicării, este perfect acceptabil ca func- ţionarii implicaţi să clarifice anumite puncte din documentele oficiale. Cu siguranţă, acest efort de a explica şi a expune popu- lar uneori implică un surplus de muncă. În prezenţa unei persoane în vârstă, alienată sau altă incapacitate de a comunica efi