Libertatea

şi siguranţa
persoanei

Ghid privind
punerea în aplicare
a articolului 5
al Convenţiei europene
pentru Drepturile Omului

Monica Macovei

Manuale privind drepturile omului, nr. 5

PAGINA 1
 Titluri deja apărute în seria „Manuale privind drepturile omului”

Manualul nr. 1: Dreptul la respectarea vieţii
private şi de familie. Ghid privind pune-
rea în aplicare a articolului 8 al Conven-
ţiei europene pentru Drepturile Omului
Manualul nr. 2: Libertatea de exprimare.
Ghid privind punerea în aplicare a arti-
colului 10 al Convenţiei europene pentru
Drepturile Omului
Manualul nr. 3: Dreptul la un proces echita-
bil. Ghid privind punerea în aplicare a ar-
ticolului 6 al Convenţiei europene pentru
Drepturile Omului
Manualul nr. 4: Dreptul la proprietate. Ghid
privind punerea în aplicare a articolului 1
al Protocolului 1 la Convenţia europeană
pentru Drepturile Omului
Manualul nr. 5: Dreptul la libertatea şi sigu-
ranţa persoanei. Ghid privind punerea în
aplicare a articolului 5 al Convenţiei euro-
pene pentru Drepturile Omului
Manualul nr. 6: Interzicerea torturii. Ghid
privind punerea în aplicare a articolului 3
al Convenţiei europene pentru Drepturile
Omului
Opiniile exprimate în această lucrare nu reprezintă, pentru instrumentele juridice pe care
le menţionează, nici o interpretare oficială care ar fi obligatorie pentru guvernele Statelor
membre, organele statutare ale Consiliului Europei sau orice alt organ instituit în baza
Convenţiei europene pentru Drepturile Omului.
Handbook No. 1: The right to respect for pri-
vate and family life. A guide to the imple-
mentation of Article 8 of the European
Convention on Human Rights. (2001)
Handbook No. 2: Freedom of expression. A
guide to the implementation of Article 10
of the European Convention on Human
Rights. (2001)
Handbook No. 3: The right to a fair trial. A
guide to the implementation of Article 6
of the European Convention on Human
Rights. (2001)
Handbook No. 4: The right to property. A
guide to the implementation of Article 1
of Protocol No. 1 to the European Conven-
tion on Human Rights. (2001)
Handbook No. 5: The right to liberty and
security of the person. A guide to the im-
plementation of Article 5 of the European
Convention on Human Rights. (2002)
Handbook No. 6: The prohibition of torture.
A guide to the implementation of Article
3 of the European Convention on Human
Rights. (2003) Directoratul General
pentru Drepturile Omului
Consiliul Europei
F-67075 Strasbourg Cedex
© Consiliul Europei, 2002
Digital imagery @ 2002 Photodisc/Getty Images
Editat în Republica Moldova, 2003

PAGINA 2
Cuprins

Ce stipulează Convenţia?......................5 Capitolul II: Privarea de libertate

în cadrul unei proceduri penale ..........23

Capitolul 1: Prezumţia de libertate, 1. Generalităţi ......................................23

exigenţa legalităţii, conceptul de 2. Suspecţi...........................................23
detenţie ...............................................8 Prezentarea în faţa autorităţii
judiciare competente ............................... 24
1. Prezumţia de libertate ........................8 Bănuieli plauzibile .................................. 26
Necesitatea detenţiei prejudiciare ............ 29
2. Legalitatea detenţiei ...........................9
Justificarea detenţiei prejudiciare ........... 30
Respectarea formală a dreptului intern ..... 9
Riscul evadării ........................................ 31
Importanţa unui temei
Riscul de a împiedica buna
juridic continuu ...................................... 10
desfăşurare a justiţiei ............................. 33
Recurgerea la practică............................. 11
Necesitatea prevenirii
Semnificaţia termenului „conformitate”
criminalităţii ........................................... 33
în Convenţie............................................ 12
Necesitatea de a ocroti
Incompatibilitatea cu dispoziţiile
ordinea publică ....................................... 34
Convenţiei............................................... 12
Condiţiile liberării provizorii .................... 35
Aplicarea arbitrară
Durata detenţiei prejudiciare................... 36
a dreptului intern ................................... 13
Accesibilitate, previzibilitate 3. Condamnaţii ....................................39
şi alte garanţii......................................... 15
4. Extrădarea .......................................41
3. Elemente constitutive ale unei
privaţiuni de libertate ......................18
„Reţinere” şi „arestare” ............................ 18 Capitolul III: Alte justificări ale
Elementele ce servesc la determinarea privaţiunii de libertate........................44
existenţei unei arestări............................ 18
Natura izolării ......................................... 18 1. Emiterea unei ordonanţe
Statutul persoanei afectate ..................... 20 de o instanţă în cadrul unei
Acţiuni ale persoanelor private ................ 21 obligaţii prescrise de lege .................44
Acţiuni comise în străinătate................... 21

PAGINA 3
 2. Detenţia minorilor ............................45 2. Rolul autorităţii judiciare
competente ......................................57
3. Detenţia persoanelor bănuite de
răspândirea unei boli contagioase, 3. Termenul necesar pentru
alienaţilor, persoanelor alcoolice, exercitarea controlului .....................58
toxicomanilor sau vagabonzilor .......46
4. Cazuri de urgenţă ............................60
5. Controlul continuu...........................63
Capitolul IV: Obligaţia de a furniza
în cel mai scurt termen motivele
arestării..............................................50 Capitolul VI: Contestarea legalităţii
detenţiei.............................................64
1. Momentul la care apare obligaţia......50
1. Necesitatea unei instanţe
2. Natura explicaţiilor...........................50
judecătoreşti ....................................64
3. Inteligibilitatea explicaţiilor ..............51
2. Dreptul de a se înfăţişa personal ......65
4. Termenul comunicării ......................52
3. Consultarea avocatului, procedura
contradictorie şi egalitatea armelor ..65
Capitolul V: Obligaţia de a aduce
4. Evaluarea legalităţii..........................67
promt orice persoană arestată în
faţa unui judecător sau altui magistrat 5. Obligaţia de a adopta
şi de a o judeca sau elibera într-un decizii rapide....................................68
termen rezonabil ................................54
6. Corelarea cu articolul 5 (3) ...............70
1. Calităţile judecătorului sau
magistratului competent pentru
Capitolul VII: Despăgubiri ...................71
a executa controlul...........................54

PAGINA 4
Ce stipulează Convenţia?
Articolul 5 al Convenţiei: dreptul la
libertate şi la siguranţă
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi
la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor
cazuri şi potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condam-
nării pronunţate de către un tribunal
competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al
unei deţineri legale pentru nesupunerea
la o hotărâre pronunţată, conform legii,
de către un tribunal ori în vederea garan-
tării executării unei obligaţii prevăzute de
lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea
aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive
verosimile de a bănui că a săvârşit o
infracţiune sau când există motive te-
meinice de a crede în necesitatea de a-l
împiedica să săvârşească o infracţiune
sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui
minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa le-
gală, în scopul aducerii sale în faţa auto-
PAGINA 5
e.
rităţilor competente;
dacă este vorba despre detenţia legală a
unei persoane susceptibile să transmită
o boală contagioasă, a unui alienat, a
unui alcoolic, a unui toxicoman sau a
unui vagabond;
f. dacă este vorba despre arestarea sau
detenţia legală a unei persoane pentru
a o împiedica să pătrundă în mod ilegal
pe teritoriu sau împotriva căreia se află
în curs o procedură de expulzare ori de
extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie
informată, în termenul cel mai scurt şi
într-o limbă pe care o înţelege, asupra
motivelor arestării sale şi asupra oricărei
acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în
condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)
din prezentul articol, trebuie adusă de în-
dată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exer-
citarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul
de a fi judecată într-un termen rezonabil
sau eliberată în cursul procedurii. Pune-
rea în libertate poate fi subordonată unei
garanţii care să asigure prezentarea per-
soanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa
prin arestare sau deţinere are dreptul să
introducă un recurs în faţa unui tribunal,
pentru ca acesta să statueze într-un ter-
men scurt asupra legalităţii deţinerii sale
 şi să dispună eliberarea sa dacă deţine-
rea este ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei
arestări sau a unei deţineri în condiţii
contrare dispoziţiilor acestui articol are
dreptul la reparaţii.
Articolul 1 din Protocolul nr. 4
Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa
pentru singurul motiv că nu este în măsu-
ră să execute o obligaţie contractuală.
Articolul 5 al Convenţiei reprezintă o
parte componentă esenţială a sistemului de
protecţie a drepturilor individuale. Liberta-
tea personală este o condiţie fundamentală
de care trebuie să profite fiecare. Privarea ei
este susceptibilă de a avea un impact direct
şi negativ asupra beneficierii de multe alte
drepturi, începând cu respectarea vieţii pri-
vate şi de familie, continuând cu libertatea
de reuniune, asociere şi exprimare şi până
la libertatea de circulaţie. În plus, fiecare
privare de libertate plasează persoana afec-
tată într-o poziţie extrem de vulnerabilă şi o
expune riscului torturii şi tratamentelor in-
umane sau degradante. Judecătorii trebuie
deci întotdeauna să aibă în vedere că, pentru
a nu lipsi garantarea libertăţii de esenţă, ori-
ce detenţie trebuie să fie excepţională, jus-
tificată în mod obiectiv şi să nu depăşească
strictul necesar.
«Dreptul la libertate şi la siguranţă»
este unic în măsura în care această expre-
sie trebuie să fie citită într-o singură frază.
Termenul «siguranţa unei persoane» trebuie
să fie înţeles în acceptarea sa fizică şi să nu
constituie obiectul interpretărilor extensive
(obligând spre exemplu Statul să asigure
protecţia personală a unui individ împotriva
atacurilor din partea terţilor sau un drept
la securitate socială). Importanţa acestei
garanţii a fost subliniată de judecătorii de la
Strasbourg în cadrul jurisprudenţei relative
la articolul 5.
Numeroase hotărâri ale Curţii europene
a Drepturilor Omului insistă asupra caracte-
rului primordial al dreptului la libertate şi la
siguranţă. Să cităm, spre exemplu, următo-
rul extras din hotărârea Kurt v. Turcia1:
Ar trebui de asemenea să subliniem că
autorii Convenţiei au consolidat pro-
tecţia individului împotriva unei privări
arbitrare de libertate printr-o totalitate
de drepturi materiale concepute pentru
o reducere minimală a riscului de arbi-
trar prevăzând că actul de privaţiune de
libertate este susceptibil de a fi supus
unui control judecătoresc independent
şi va antrena responsabilitatea autorilor.
[...] Aici sunt puse în joc protecţia libertă-
ţii fizice a indivizilor precum şi siguranţa
persoanei într-o situaţie în care, în lipsa 1 Kurt v. Turcia, hotărâ-
garanţiilor, ar putea fi subminată pree- rea din 25 mai 1998,
minenţa dreptului, iar protecţia juridică a par. 123.
PAGINA 6
 deţinuţilor ar putea fi redusă la cele mai
rudimentare forme.
Interpretarea articolului 5 de către Cur-
te este vitală pentru orice efort care ar face
exigenţele sale efective. Judecătorii de la
Strasbourg au interpretat toate dispoziţiile
acestui articol (precum şi ale altor articole)
într-un mod dinamic şi în funcţie de obiectul
vizat, ceea ce inevitabil i-a făcut să depăşeas-
că sensul strict al textului. Astfel numeroşi
termeni au obţinut o semnificaţie autonomă.
Interpretarea bazată pe obiect porneşte de la
principiul conform căruia pentru a determi-
na exigenţele articolului 5 şi ale altor dispo-
ziţii, s-ar cuveni să se ţină cont de scopul
Convenţiei. Această dispoziţie de altfel cores-
punde normelor de interpretare a tratatelor
şi caracterului constituţional al Convenţiei.
Prin urmare, nu ar fi deci oportun să con-
siderăm restricţiile impuse de articolul 5 în
calitate de dispoziţii ce se supun unei inter-
pretări strict literare. Scopul Convenţiei este
de a atribui indivizilor drepturi reale, cu alte
PAGINA 7
cuvinte drepturi cu un conţinut material şi
nu doar simple garanţii formale. În consecin-
ţă, limitările dreptului la libertate ar trebui
să fie considerate ca excepţii şi autorizate
doar în prezenţa unor motive convingătoare;
aplicarea lor nu ar trebui să se bazeze în spe-
cial pe ipoteza că orice iniţiativă a autorităţi-
lor publice este adecvată în mod obligatoriu.
Interpretarea dinamică atrage o dorinţă de
a revedea sensul unei dispoziţii particulare
în funcţie de evoluţia situaţiei. Nu ar trebui
deci să subestimăm în această privinţă in-
terpretarea textelor juridice de către Curte.
Pentru a corespunde pe deplin obligaţiilor ce
decurg din articolul 5 (şi din întreaga Con-
venţie), judecătorii naţionali în consecinţă ar
trebui să urmărească jurisprudenţa evoluti-
vă a organelor de la Strasbourg.
Următoarele capitole examinează prin-
cipiile şi normele fundamentale, enunţate
în articolul 5 al Convenţiei, bazându-se pe
interpretarea lor, precum şi pe aplicarea lor
în situaţii concrete de către Curte.
 Capitolul I : Prezumţia
de libertate, exigenţa
legalităţii, conceptul de
detenţie
1. Prezumţia de libertate
Paragraful 1 din articolul 5 al Conven-
ţiei defineşte prezumţia de libertate, drept
de care nimeni nu poate fi privat decât în
circumstanţe excepţionale. Din această cau-
ză el începe cu o afirmaţie necondiţionată
(«Orice persoană are dreptul la libertate şi
la siguranţă») ce este urmată de o propoziţie
restrictivă («Nimeni nu poate fi lipsit de liber-
tatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi
potrivit căilor legale»).
În plus, această prezumţie de libertate
este consolidată prin două exigenţe: de a nu
prelungi privaţiunea de libertate depăşind
termenul strict necesar şi de a elibera cât
mai repede persoana interesată în momentul
în care privaţiunea se dovedeşte a fi nejus-
tificată. Prima din aceste exigenţe reiese din
paragraful 3, care prevede că persoana inte-
resată «are dreptul de a fi judecat(-tă) într-un
termen rezonabil», iar cea de-a doua – din pa-
ragraful 4, în virtutea căruia cel interesat «are
dreptul de a introduce un recurs în faţa unui
tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un
termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale
şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este
ilegală». Deci este clar că anume autorităţile
care au procedat la privarea de libertate tre-
buie să demonstreze prin probe nu numai că
aceasta se bazează pe unul din motivele pre-
văzute în articolul 5, dar şi că ea corespundea
circumstanţelor speţei.
Această prezumţie impune în mod nece-
sar o autocritică autorităţilor investite cu îm-
puternicirea de a priva pe cineva de libertate:
ele trebuie în special să verifice dacă limitele
impuse de articolul 5 nu sunt depăşite la un
anumit moment. Totodată, în scopul asi-
gurării faptului că această autocritică este
dirijată corect, este indispensabil ca judecă-
torii să dea dovadă de un anumit scepticism
atunci când ei exercită un control judecă-
toresc important prevăzut de paragrafele 3
şi 4 din articolul 5. În orice caz, de fiecare
dată când este contestată o privaţiune de li-
bertate, este indispensabil ca judecătorul să
pornească de la ideea că persoana afectată
în mod firesc trebuie să fie liberă. Acelaşi
judecător trebuie deci nu numai să solicite
şi să obţină expunerea motivelor privaţiunii,
dar de asemenea să le examineze minuţios
pentru a verifica dacă ele într-adevăr justi-
fică acţiunea întreprinsă. Orice control mai
puţin sever echivalează în rezultat cu aban-
PAGINA 8
 donarea regimului de drept şi cu o capitulare
în faţa unor acţiuni arbitrare.
Inacceptabilitatea acestei abateri reiese
din concluzia Curţii în hotărârea Mansur v.
Turcia2: detenţia prelungită a unui petiţionar
nu a fost justificată fiindcă instanţa naţio-
nală a autorizat legal menţinerea ei utilizând
aproape întotdeauna formulări identice, ca
să nu le numim stereotipuri, deseori fără a
indica motivele. Adoptând o astfel de atitu-
dine, judecătorul naţional s-a mulţumit în
rezultat cu aprobarea mecanică a deciziei
autorităţilor de poliţie şi nu şi-a respectat
obligaţia de a efectua un control indepen-
dent şi critic. O asemenea abordare este
totalmente incompatibilă cu exigenţa justifi-
cării privaţiunii de libertate.
2 8 iunie 1995.
3 Deşi au acceptat ideea 2. Legalitatea detenţiei
că interpretarea şi
aplicarea dreptului
intern aparţine auto- Paragraful 1 al articolului 5 obligă ca
rităţilor naţionale ale
orice privare de libertate să fie efectuată „în
Statului şi, în spe-
cial, instanţelor sale conformitate cu căile legale”. În plus, fiecare
judecătoreşti, totuşi din prevederile sale presupune ca măsura
judecătorii de la Stras- să fie „legală”. Această exigenţă de legalitate
bourg şi-au rezervat este interpretată ca fiind aplicabilă în acelaşi
facultatea de a verifica
dacă acest drept a fost timp atât fondului cauzei, cât şi procedurii.
respectat în fapte şi, în În afară de aceasta, adjectivul menţionat
unele cazuri examinate este înţeles astfel, că orice detenţie trebuie
în continuare, nu au să fie în concordanţă cu dreptul intern şi cu
ezitat să formuleze o
concluzie diferită de
Convenţia şi nu poate fi arbitrară.
cea a autorităţilor.
4 21 februarie 1990.
PAGINA 9
Respectarea formală a dreptului intern
În caz de privaţiune de libertate, bineîn-
ţeles este indispensabil de a verifica în pri-
mul rând respectarea condiţiilor impuse de
legislaţia naţională pertinentă. Acest control
se poate referi la executarea unei proceduri
esenţiale sau la existenţa unei prevederi le-
gale care autorizează acţiunea întreprinsă.
În ultimul caz, uneori este necesar de a
interpreta aplicarea unei prevederi speciale
sau de a verifica dacă circumstanţele speţei
corespund în realitate unei situaţii prevăzu-
te în această dispoziţie. În repetate rânduri,
Curtea a relevat că aceste verificări nu au
fost înfăptuite şi niciodată nu le-a considerat
ca fiind incontestabile3. Astfel, în cazul Van
der Leer v. Olanda4, o femeie fusese interna-
tă într-un spital psihiatric, dar judecătorul
care a emis ordonanţa nu a ascultat-o în
prealabil, chiar dacă dreptul intern îl obliga.
În fapt, Curtea a stabilit că acest magistrat
n-a binevoit să indice motivele nerespectării
avizului psihiatrului care a examinat peti-
ţionara şi conform căruia nu era inutil sau
contraindicat din punct de vedere medical,
ca un judecător să asculte persoana intere-
sată. Puţin importă, din punctul de vedere
al aplicării Convenţiei, că internarea fusese
justificată în sine însăşi şi corespundea mo-
tivelor prevăzute de articolul 5: nerespecta-
rea unei proceduri obligatorii prealabile unei
privaţiuni de libertate antrenează o arestare
sau o detenţie, care va fi considerată ilegală.
 Astfel, în cazul Lukanov v. Bulgaria5, un
fost Prim-ministru fusese privat de libertate
pentru acordare ilicită de fonduri publice ţă-
rilor în curs de dezvoltare. Chiar dacă privaţi-
unea de libertate pentru o infracţiune penală
este potenţial compatibilă cu Convenţia, în
speţa dată autorităţile publice s-au abţinut
să califice activitatea care a provocat ares-
tarea celui vizat ca fiind o încălcare de drept
penal, altfel spus un simplu delict. Această
activitate contestată de petiţionar nu putea
servi, conform legislaţiei bulgare, drept temei
pentru privaţiunea sa de libertate. Mai mult
decât atât, chiar dacă s-ar presupune că o
interdicţie penală în vederea stabilirii unui
profit personal în cadrul acestor tranzacţii
ar putea fi eventual aplicabilă (ceea ce era
puţin probabil), autorităţile naţionale n-au
menţionat nici un fapt sau vreo informaţie
care să poată dovedi existenţa unei bănuieli
plauzibile în adresa Prim-ministrului. Priva-
ţiunea sa de libertate fusese deci lipsită de
orice temei legal şi astfel incontestabil a avut
loc o încălcare a articolului 5.
O lacună asemănătoare fusese consta-
tată şi în cazul Steel v. Regatul Unit6 cu privi-
re la nişte petiţionari reţinuţi în timpul unei
manifestăţii desfăşurate în faţa unui centru
comercial, în momentul când ei distribuiau
foi volante şi purtau lozinci ce denunţau
vânzări de arme. În pofida unui mandat de
arest bine determinat în sistemul de drept
comun în caz de atentat efectiv sau redus
bine intenţionat asupra ordinii publice, poli-
10
ţia în aceste circumstanţe nu avea nici o jus-
tificare să recurgă la această măsură. Curtea
nu a descoperit în rezultat nici un indiciu,
care ar demonstra că petiţionarii în realitate
au creat obstacole sau au încercat să cree-
ze impedimente activităţii participanţilor la
conferinţă sau au comis vreun act de natură
să-i incite la violenţă. Prin urmare, judecăto-
rii de la Strasbourg au conchis că reţinerea,
apoi plasarea în arest a persoanelor vizate în
rezultatul aplicării forţei de către poliţia de
menţinere a ordinii, fusese ilegale7.
Importanţa
unui temei juridic continuu
Exigenţa unui temei juridic pentru fie-
care privare de libertate se extinde pe întrea-
ga durată a detenţiei. În mai multe cazuri,
5 20 martie 1997.
judecătorii de la Strasbourg au conchis o în- 6 23 septembrie 1998.
călcare după ce au constatat că privarea de 7 Vezi de asemenea
libertate, chiar dacă era iniţial legală, la un hotărârea Raninen v.
moment dat înceta să mai fie astfel. În cazul Finlanda din 16 de-
cembrie 1997 în care
Quinn v. Franţa8, o instanţă judecătorească arestarea unei per-
ordonase eliberarea unui deţinut în strictă soane care a refuzat
conformitate cu legislaţia franceză. Toto- să-şi satisfacă serviciul
militar fusese conside-
dată, petiţionarul a mai rămas în detenţie rată ca fiind contrară
unsprezece ore după hotărârea de eliberare, legislaţiei finlandeze
fără ca aceasta să-i fie notificată sau fără a în măsura în care cel
interesat nu a fost
se întreprinde vreo acţiune în vederea înce- solicitat în prealabil să
perii executării ei. Aparent, această reţinere prezinte motivele refu-
era necesară procurorului pentru punerea în zului său persistent.
aplicare a procedurii de extrădare şi astfel 8 22 martie 1995.
PAGINA 10
 să împiedice executarea deciziei de eliberare
imediată. Judecătorii de la Strasbourg au
recunoscut că o anumită reţinere în execu-
tarea unei decizii de punere în libertate este
un fapt firesc, dar au menţionat că în aceste
circumstanţe perioada de aşteptare fusese
prea lungă pentru a corespunde exigenţei
articolului 5.
În Labita v. Italia9, încălcarea articolului
5 a rezultat dintr-o întârziere a eliberării de
peste zece ore datorită absenţei angajatului
de la registratură, care avea drept sarcină să
verifice dacă petiţionarul trebuia să mai fie
reţinut pentru o altă cauză. În K-F v. Ger-
mania10, durata reţinerii pentru verificarea
identităţii a depăşit cu patruzeci şi cinci de
minute durata legală de douăsprezece ore.
Guvernul german a explicat această depăşi-
re prin necesitatea de a înregistra informaţii
personale despre petiţionar. Judecătorii de
la Strasbourg au notat că, perioada reţi-
nerii era cunoscută din timp şi autorităţile
9 6 aprilie 2000.
responsabile erau obligate să ia toate măsu-
10 27 noiembrie 1997. rile necesare de precauţie pentru ca durata
11 Vezi de asemenea legală să fie respectată. Această obligaţie se
cazul Engel şi alţii v.
referă şi la înregistrarea datelor personale
Regatul Unit, hotărârea
din 8 iunie 1976, în care – figurând printre măsurile de verifica-
care durata maximală re a identităţii – trebuiau să fi fost făcute în
de reţinere (douăzeci perioada reţinerii, prevăzute în acest scop.
şi patru de ore) fusese
depăşită de mai multe
În aceste circumstanţe Curtea a considerat
ore (între douăzeci şi detenţia petiţionarului ca fiind ilegală şi a
două şi treizeci). stabilit o încălcare a articolului 511.
12 28 martie 2000.
PAGINA 11
Recurgerea iraţională la practică
Curtea a constatat încălcări ale articolu-
lui 5 în cauzele în care autorităţile naţionale
invocase practici învechite, a căror legalitate
niciodată nu fusese pusă în discuţie. Astfel,
în cazul Baranowski v. Polonia12, petiţiona-
rul iniţial fusese reţinut reglementar, apoi
plasat în arest preventiv pentru excrocherie.
Controlul judiciar al detenţiei sale a încetat
odată cu înaintarea de către procuror în in-
stanţa judecătorească a actului de acuzare.
Reţinerea petiţionarului nu se baza pe o
dispoziţie legală, dar pe o practică ce consta
în „plasarea unui deţinut la dispoziţia unei
instanţe judecătoreşti”: un obicei, conform
căruia, în rezultatul înaintării actului de
acuzare în faţa unei instanţe judecătoreşti
competente în soluţionarea cazului, această
instanţă nu mai trebuia să emită din oficiu
o altă decizie cu privire la necesitatea de a
prelungi sau nu perioada de detenţie fixată
la etapa de anchetă.
Acest obicei cu siguranţă a fost creat
într-un mod natural pentru a lichida o lacu-
nă juridică, dar el nu se baza pe nici o lege
sau o jurisprudenţă specifică. Este probabil
că legalitatea sa niciodată nu fusese pusă la
îndoială, deoarece necesitatea de a prelungi
detenţia era incontestabilă şi în mod poten-
ţial chiar compatibilă teoretic cu Convenţia.
Evoluţia sa ilustrează bine modalitatea în
care legitimitatea generală a unui compor-
tament poate rezulta din lipsa unei discuţii
11
 cu privire la legalitatea sa. În speţă, judecă- ea se bazează pe o lege aplicată arbitrar sau
torii de la Strasbourg au condamnat această poate fi considerată deficientă. În hotărârea
practică ca fiind o încălcare a articolului 5 Kurt v. Turcia,16 judecătorii de la Strasbourg 13 Alţi factori constitutivi
ai noţiunii de legalitate
(1) din cauza lipsei de previzibilitate şi secu- au considerat că: vor fi examinaţi în con-
ritate juridică şi a riscului unei acţiuni ar- [...] orice privaţiune de libertate trebuie tinuare. O încălcare a
bitrare13. În Jėčius v. Lituania14, petiţionarul să respecte nu numai normele de fond şi articolului 5 (1) pentru
– suspectat de omor – continua să fie deţinut procesuale din legislaţia naţională, dar aceste motive, în ceea
ce priveşte aceeaşi
după expirarea perioadei de arest preventiv trebuie să corespundă însuşi scopului practică, fusese de
autorizată de procurorul general adjunct. Se articolului 5: de a proteja individul de o asemenea constatată
pare că acastă practică era răspândită. Or, acţiune arbitrară. în hotărârea Kawka v
asemenea comportamente sunt incompa- În cazul în care autorităţile naţionale Polonia din 9 ianuarie
2001. Înaintea decizii-
tibile cu exigenţele Convenţiei. Judecătorii nu pot invoca un alt motiv pentru a justifica lor cu privire la aceste
de la Strasbourg au considerat prin urmare detenţia, Curtea mai curând va constata o cazuri, practica fusese
că privaţiunea de libertate a petiţionarului încălcare a articolului 5 (1). În cazul Denizci deja abandonată şi în-
era în contradicţie cu principiile securităţii şi alţii v. Cipru17, petiţionarii pretindeau că locuită printr-o înscri-
ere sistematică pe rol a
juridice şi a protecţiei împotriva deciziilor nu au fost informaţi despre motivele reţinerii oricărei cauze, în care
arbitrare15. lor. Judecătorii de la Strasbourg au stabilit o ordonanţă de plasare
în consecinţă o încălcare a articolului 5 (1), în detenţie, adoptată la
Semnificaţia termenului observând că guvernul pârât nu a înaintat etapa anchetei, a expi-
rat, în scopurile unei
„legalitate” în Convenţie nici un argument legal, care să justifice reţi-
noi decizii cu privire
nerea şi arestarea celor vizaţi. la suspendarea sau
încheierea detenţiei.
Nu este suficient ca o privaţiune de
Incompatibilitatea Această procedură
libertate să fie în conformitate cu dreptul corespunde exigenţelor
intern: ea trebuie să se conformeze noţiunii cu dispoziţiile Convenţiei Convenţiei în materie
potenţial mai largi de „legalitate” în sensul de legalitate şi control
judecătoresc al deten-
Convenţiei. Această noţiune include mai Orice privaţiune de libertate justificată ţiei.
întâi de toate interesul de a se asigura că prin dispoziţiile dreptului intern, ce invocă 14 31 iulie 2000.
exigentele specifice ale articolului 5 – chiar alte motive decât cele enumerate exhaustiv în 15 O încălcare similară a
dacă ele nu se regăsesc în dreptul intern – articolul 5 (1), va fi cu siguranţă considerată articolului 5 (1) a fost
constatată în hotărâ-
sunt respectate. O privaţiune de libertate va ca „ilegală” sau contrară articolului 5 (1). În rea Grauslys versus v.
fi considerată inacceptabilă dacă ea consti- special este interzis de a recurge la aplicarea Lituania din 10 octom-
tuie un mijloc de interferinţă cu alte drepturi măsurilor preventive faţă de o persoană sus- brie 2000.
şi libertăţi garantate de Convenţie sau dacă pectată de comiterea unei infracţiuni penale, 16 28 mai1998.
17 23 mai 2001.

12

PAGINA 12
 dacă detenţia nu are drept obiect realizarea
unei anchete18. O asemenea privaţiune de
libertate, chiar legală pe plan intern, va fi în
rezultat contrară articolului 5 (1).
Totodată, chiar dacă privaţiunea se ba-
zează pe unul din motivele enumerate, Con-
venţia mai poate fi percepută ca impunând
o limită acceptabilă duratei sale. Astfel, în
ceea ce priveşte persoanele plasate în deten-
ţie prejudiciară, articolul 5 (3) prevede ex-
pres că procesul lor trebuie să se desfăşoare
într-un termen rezonabil. De altfel, în ceea ce
priveşte persoanele deţinute în legătură cu
o deportare, extrădare sau un proces conex,
prevederile articolului obligă implicit autori-
tatea vizată să dea dovadă de o promtitudine
rezonabilă.
Aplicarea arbitrară a dreptului intern
Totodată, chiar dacă legislaţia naţională
invocată pentru a justifica privaţiunea, nu
provoacă nici una din obiecţiile menţionate
mai sus şi respectă perfect normele Conven-
ţiei, utilizarea sa în circumstanţe particulare
poate fi considerată ca fiind ilegală, deoarece
ar putea fi privită ca arbitrară. Această in-
terpretare pare a fi totalmente justificată,
spre exemplu, în cazul în care utilizarea
unei împuterniciri în scopul privării unei
persoane de libertate nu este în realitate
necesară, având în vedere circumstanţele
18 Jėčius v. Lituania. date sau pentru urmărirea unui obiect ilicit.
19 4 aprilie 2000.
În ceea ce priveşte primul caz, speţa Witold
PAGINA 13
Litwa v. Polonia19 constituie un exemplu
elocvent. Petiţionarul, orb de un ochi şi cu
o vedere foarte scăzută la altul, a fost în-
chis într-o unitate de dezalcoolizare după
ce lucrătorii oficiului poştal – la care el s-a
plâns că cutiile lui poştale fusese deschise
şi golite – au chemat poliţia, pretinzând că
petiţionarul era în stare de ebrietate şi avea
un comportament grosolan. Totodată, chiar
dacă detenţia celui vizat se baza pe un motiv
menţionat în articolul 5 (1) (e) – detenţia al-
coolicilor – recurgerea la această măsură nu
a fost în aceste circumstanţe vădit necesară,
dată fiind absenţa vreunui risc pentru public
sau sănătatea petiţionarului, miopia lui şi
circumstanţele mai curând nesemnificative
ale speţei. În plus, dreptul intern prevedea
măsuri mult mai puţin radicale, aplicabile
persoanelor în stare de ebrietate, cum ar fi
însoţirea celui vizat de către poliţie într-o in-
stituţie publică curativă sau la domiciliu.
Autorităţile se pare că nu au prevăzut
posibilitatea recurgerii la aceste măsuri de
alternativă. Astfel Curtea a fost convinsă că
detenţia petiţionarului, cu toate că oficial era
fondată pe dreptul intern, fusese arbitrară şi
nu putea fi considerată legală.
O concluzie similară poate fi obţinută
şi în cazul în care, spre exemplu, împu-
ternicirea de a reţine un individ în vederea
stabilirii identităţii sale este aplicată unei
persoane deja cunoscute serviciilor de poli-
ţie, chiar dacă persoana în cauză nu purta
documentele de identitate la momentul reţi-
13
 nerii. În asemenea circumstanţe, în rezultat, extrădare şi nu o „detenţie” necesară în ca-
recurgerea vădit inutilă la împuternicirea de drul obişnuit al unei „proceduri de expulzare”
privare de libertate este considerată a fi ar- şi fusese deci considerată contrară articolului
bitrară. O asemenea recurgere abuzivă a fost 5 (1). În aceste circumstanţe, cererea de ex- 20 29 mai 1997.
constatată şi în cazul Tsirlis şi Kouloumpas trădare a petiţionarului spre Italia fusese res- 21 18 decembrie 1986.
v. Grecia20, care se referă la doi Martori ai lui pinsă de o instanţă judecătorească naţională. 22 Vezi de asemenea ho-
tărîrea Murray v. Rega-
Iehova, închişi în rezultatul condamnării lor Or, la o lună după ce fusese eliberat prin tul Unit din 28 octom-
pentru nesupunere după ce ei, fiind somaţi hotărâre, petiţionarul a fost arestat şi i-a fost brie 1994 în care a fost
să-şi satisfacă serviciul militar, au refuzat să înmânată o hotărâre de expulzare, eliberată menţionat că obiectul
se alăture unităţii lor şi să poarte uniformă. de fapt atunci, când el se afla în detenţie pro- reţinerii nu a fost adu-
cerea petiţionarului
Or, petiţionarii nu încetau să afirme că ei vizorie în cadrul procedurii sale de extrădare. în faţa unei autorităţi
erau slujitori ai cultelor şi, în această calita- El a fost apoi condus spre frontiera elveţiană, competente în calitate
te, erau scutiţi de serviciul militar. Judecă- pe când cea spaniolă era mai aproape şi a de suspect în virtutea
torii de la Strasbourg au considerat că auto- fost predat poliţiei elveţiene. Apoi el a con- articolului 5 (1) (c),
dar pur şi simplu inte-
rităţile militare s-au pronunţat asupra res- stituit obiectul unei proceduri de extrădare, rogarea lui în scopul
ponsabilităţii penale a petiţionarilor şi, deci, în rezultatul căreia a fost predat autorităţilor obţinerii de informaţii
asupra legalităţii detenţiei lor, demonstrând italiene şi închis pentru a-şi ispăşi pedeapsa. de ordin general: o
flagrant necunoaşterea jurisprudenţei deja Curtea a stabilit o încălcare a articolului 5 (1) practică neautorizată
de Convenţie. Curtea a
bine determinate a Consiliului de Stat în şi a declarat că comportamentul autorităţilor
conchis că în faţa ei nu
această materie. În astfel de circumstanţe, ei naţionale era în genere arbitrar, ţinând cont a fost produs nici un
au considerat că detenţia petiţionarilor în re- de mai multe elemente: termenul pentru apli- element care ar fi de-
zultatul condamnării lor pentru nesubordo- carea măsurei de deportare fusese prea scurt terminat-o să se abată
nare era lipsită de temei în dreptul intern şi pentru ca petiţionarul să poată utiliza recur- de la constatările de
fapt, efectuate de către
arbitrari şi prin urmare nu putea fi „legală” surile efective, aflate la dispoziţia sa; autori- instanţele judecăto-
în sensul articolului 5 (1). tăţile franceze părea să fi fost în înţelegere cu reşti naţionale (aresta-
În plus, orice recurgere la forţă lega- autorităţile elveţiene şi italiene; petiţionarului rea nu a fost efectuată
lă, urmărind singurul scop de a atinge un nu i-a fost notificată hotărârea, deoarece i s-a în scop secret şi legal):
în acest caz, nu exis-
obiectiv ilicit, este inacceptabilă din punctul refuzat carta de sejur (permisul de şedere) pe tă nici o îndoială că
de vedere al Convenţiei, indiferent de faptul care o solicitase; interpelarea a fost neaştep- această arestare ar
dacă o asemenea utilizare a unei dispoziţii tată şi petiţionarul nu a putut comunica cu fi devenit ilegală din
din dreptul intern este sau nu considerată soţia sau avocatul său; horărârea de expulza- punctul de vedere al
Convenţiei. Să menţio-
ca fiind obiectivă în ţara vizată. re nu indica ţara de destinaţie. Toate aceste năm de asemenea că
Astfel, în cazul Bozano v. Franţa21, pri- caracteristici proprii „extrădării deghizate” nu în cazul Jėčius. v .Li-
varea de libertate era o măsură deghizată de puteau decât să facă privarea de libertate a tuania, absenţa relelor

14

PAGINA 14
 intenţii din partea unei petiţionarului arbitrară şi ilegală în sensul Interne constituia singurul text care regle-
instanţe judecătoreşti articolului 5 (1). În circumstanţele date, acest menta practica de comportare în zona inter-
naţionale fusese unul
dintre factorii care au evantai de elemente concordante, fiecare din naţională a aeroportului Paris-Orly. Judecă-
determinat judecătorii ele manifestând o lipsă de idee de drept în cel torii de la Strasbourg au apreciat-o fiind prea
de la Strasbourg să mai elementar sens, explică atitudinea Curţii, scurtă şi fiind lipsită de garanţiile pertinente
considere că perioada dar este probabil că prezenţa doar a unuia
de detenţie contestată, necesare pentru a-i conferi calitatea de lege.
fondată pe un motiv dintre aceste elemente ar fi fost suficientă Era deci inutil, în speţă, de a accentua faptul
juridic clar, nu era pentru a face decizia autorităţilor arbitrară22. că circulara în realitate nu a fost niciodată
ilegală din punctul de
publicată şi deci era inaccesibilă. Totodată, o
vedere al scopurilor
Convenţiei. Astfel, în
Accesibilitate, asemenea apreciere putea juca un rol major
hotărârea Benham v. privizibilitate şi alte garanţii în alte cazuri în care conţinutul textului nu
Regatul Unit din 10 era suficient pentru a o descalifica.
iunie 1996, judecătorii
de la Strasbourg au Totodată, chiar în prezenţa unei puteri Securitatea juridică necesită ca orice
refuzat să considere utilizate reglementar, aceasta nu va fi consi- normă invocată să fie suficient de precisă
că încarcerarea pro- pentru a permite unei persoane să prevadă,
derat de judecătorii de la Strasbourg ca un
nunţată de o instanţă
temei juridic suficient pentru privaţiunea de la un grad rezonabil în circumstanţele cau-
judecătorească era ar-
bitrară, din moment ce libertate, dacă textul legii pe care se bazează, zei şi fiind însoţită în caz de necesitate de
petiţionarul personal este lipsit de calităţile indispensabile confor- îndrumări precise, consecinţele unei acţiuni
nu a pretins că magi- determinate. Această condiţie – care poate fi
straţii, care au ordonat
me Convenţiei. Orice lege trebuie să fie acce-
detenţia sa, acţionase sibilă, previzibilă şi sigură, precum şi apli- percepută ca indispensabilă pentru a limita
cu rea credinţă sau cabilitatea anumitor garanţii, care vizează riscul de aplicare arbitrară – a fost conside-
au neglijat aplicarea rată ca nefiind îndeplinită în cazuri de tipul
excluderea riscurilor de aplicare arbitrară.
corectă a legislaţiei
Condiţia de accesibilitate, spre exemplu, Baranovski v. Polonia şi Jėčius v. Lituania. În
pertinente. În hotărâ-
rea Perks v. Regatul nu este satisfăcută din moment ce privarea aceste circumstanţe şi în pofida afirmaţiilor
Unit din 12 octombrie de libertate se întemeiază pe o dispoziţie ju- anterioare, judecătorii de la Strasbourg erau
1999, Curtea a sugerat pregătiţi şă invoce ipoteza că practicile de-
că folosirea abuzivă
ridică secretă sau nepublicată. Ea de aseme-
a unei puteri discre- nea vizează regulile de aplicare a legii cores- nunţate se bazează pe o lege internă, ceea
ţionare sau refuzul de punzătoare. În cazul în care aceste reguli nu ce nu împiedică de a le considera ilegale. În
a lua în considerare cazul Baranovski, această constatare reieşea
sunt uşor accesibile, judecătorii de la Stras-
un element probant
bourg riscă să constate o încălcare a artico- din două circumstanţe:
pertinent ar putea face
arbitrară o decizie, de lului 5 (1). Astfel, în cazul Amuur v. Franţa23, lipsa oricărei dispoziţii precise, care ar
altfel oficial legală.
o circulară (nepublicată) a ministrului de indica dacă – şi, în caz afirmativ, în ce
23 25 iunie 1996. condiţii – detenţia ordonată pentru o

15

PAGINA 15
 perioadă limitată la etapa anchetării ar între autorităţile naţionale competente, nu
putea fi prelungită în mod legal la etapa poate fi decât incompatibilă cu criteriile de
procesului judecătoresc; legalitate24.
detenţia unei persoane – în baza unei Exigenţa de securitate juridică a temei- 24 Vezi de asemenea ho-
practici dezvoltate pentru a lichida niciei juridice a privaţiunii de libertate poate tărârea Wloch v. Polo-
nia din 19 octombrie
această lacună legislativă – pentru o fi extinsă şi asupra regulilor de aplicare, 2000 în care Curtea a
perioadă nedeterminată şi imprevizibilă chiar dacă ele nu ocupă o poziţie similară afirmat că este proba-
fără ca privaţiunea de libertate să se ba- în ierarhia legislativă25, în comparaţie cu ju- bil ca o privaţiune de
zeze pe o dispoziţie legală concretă sau libertate, bazându-se
risprudenţa care fixează interpretarea unei doar pe o dispoziţie a
pe o decizie judecătorească. dispoziţii particulare. Astfel, în cazul Steel cărei interpretare este
În cazul Jėčius, judecătorii de la Stras- v. Regatul Unit care se referă la un arest aproape controversată
bourg au stabilit, de asemenea, o carenţă şi care nu a constituit
pentru perturbarea ordinii publice26, Curtea obiectul niciunei ju-
de securitate juridică din cauza absenţei a observat că pe parcursul ultimelor două risprudenţe decisive,
regulilor precise, care ar defini statutul de- decenii, jurisdicţiile britanice au clarificat să fie considerată ca
ţinutului. Faptul de a priva o persoană de noţiunea de „atentat la ordinea publică” ilegală.
libertate pentru o perioadă nelimitată şi fără 25 Circulara invocată în
astfel, încât este suficient de a stabili pe vii- cazul Amuur v. Franţa
autorizaţie judecătorească, doar din motivul tor că această condiţie este satisfăcută doar fusese considerată
că dosarul său a fost transferat la instanţa dacă un individ cauzează un prejudiciu, sau ca fiind insuficientă
de fond, fusese considerat ca fiind contrar în această privinţă,
pare a fi susceptibil de a-l cauza persoanelor nu numai din cauza
articolului 5 (1). Totodată, judecătorii de la sau bunurilor sau să acţioneze într-un mod, statutului său dar şi
Strasbourg au constatat o lipsă de securitate a cărui consecinţă naturală este de a incita deoarece ea nu era
juridică şi cât priveşte tentativa de a justifi- o altă persoană la violenţă. Această evoluţie precisă.
ca perioada de detenţie prin invocarea unei 26 Deşi nu a fost califica-
jurisprudenţială a avut ca efect transforma- tă oficial ca o infrac-
dispoziţii a Codului penal. În aceste circum- rea unui concept aproape vag într-o indicaţie ţiune, acest act fusese
stanţe, procurorul, ombudsmanul şi preşe- suficientă şi formulată cu nivelul de precizie considerat ca atare din
dintele camerei penale a Curţii supreme au cauza naturii procedu-
pretins de Convenţie. rii. Intervenţia poliţiei
înaintat fiecare diferite explicaţii cu privire la În cazul Wloch v. Polonia, în lipsa juri- şi a instanţelor penale
modalitatea în care dispoziţia vizată autoriza sprudenţei pertinente sau a opiniei unanime de primă instanţă,
detenţia petiţionarului. În loc de a analiza a specialiştilor în drept, interpretarea dispo- precum şi autoritatea
aceste divergenţe de opinie, judecătorii de de a reţine persoane
ziţiilor legale de către autorităţile naţionale care refuză să se su-
la Strasbourg au preferat într-un mod foar- nu fusese considerată ca fiind arbitrară sau pună unei somaţii de a
te natural să decidă că o dispoziţie atât de iraţională în speţă data. Asemenea hotărâri nu prejudicia ordinea
vagă, încât să genereze o asemenea confuzie publică.

16

PAGINA 16
 nu ar trebui totuşi să fie asimilate unei invi-
taţii de a respinge contestarea de ilegalitate a
unei dispoziţii pe motiv că gradul de precizie
necesar mai urmează a fi stabilit în cadrul
unei viitoare jurisprudenţe. Cu toate acestea,
va fi perfect legitim să fie utilizată puterea de
interpretare în scopul de a oferi unei dispozi-
ţii formulate în termeni vagi sensul restrâns
necesar pentru ca ea să fie privită ca „legală”
din punctul de vedere al Convenţiei.
Nu există nici o îndoială că această
exigenţă de garanţii poate, într-un anumit
context, să se extindă prea mult. Astfel, în
cazul Amuur v. Franţa – în care solicitanţii de
azil fusese deţinuţi pe parcursul a douăzeci
de zile – Curtea şi-a exprimat regretul de a fi
constatat că nici unul din textele legislative
aplicabile:
nu abilita judecătorul ordinar să contro-
leze condiţiile de şedere a străinilor,
nu permitea, în caz de necesitate, să
impună administraţiei o limită a duratei
de detenţie litigioase,
27 Vezi Kurt v. Turcia,
nu prevedea o însoţire juridică, umană
Çakici v. Turcia (8 iu- şi socială şi nici nu fixa modalităţile
lie 1999), Timurtaş v. şi termenii de acces la o asemenea
Turcia (13 iunie 2000) asistenţă, astfel încât să fie asigurate
şi Taş v. Turcia (14
noiembrie 2000). O demersurile solicitanţilor de azil, cum
asemenea dispariţie erau petiţionarii.
de asemenea riscă să În consecinţă, legile invocate nu au
aibă ca consecinţă o
încălcare a dreptului
fost considerate ca garantând într-un mod
la viaţă, recunoscut de suficient dreptul la libertate unui grup de
articolul 2. petiţionari, care ar putea fi estimaţi în parti-
PAGINA 17
cular vulnerabil, în absenţa unei asemenea
asistenţe.
În plus, exigenţele s-ar putea aplica şi
circumstanţelor care, fiind elementare, nu
ar trebui să fie mai puţin valoroase. Astfel,
judecătorii de la Strasbourg au subliniat în
repetate rânduri importanţa menţionării pre-
cise şi sigure a datelor referitoare la privaţiu-
nea de libertate. Această preocupare a fost
exprimată de Curte în numeroase hotărâri
cu privire la plângerile depuse vizavi de ab-
senţa oricărei informaţii referitoare la soarta
de după arestare a persoanelor reţinute de
forţele de poliţie27. O dificultate particulară
inerentă tentativei de a descoperi ce li s-a în-
tâmplat persoanelor vizate, ţine de absenţa
oricărui dosar oficial referitor la ele: o lacu-
nă care favorizează bineînţeles respingerea
oricărei responsabilităţi de către autorităţile
care au recurs la privarea de libertate. În-
registrarea sistematică a datelor relative la
această privare, începând cu reţinerea iniţia-
lă şi până la transferarea spre un alt loc de
detenţie constituie, prin urmare, o garanţie
fundamentală împotriva tratamentelor ar-
bitrare. O completare instituţionalizată a
unui registru – chiar dacă nu există nici un
risc a unui abuz cum ar fi dispariţia lui – se
înscrie deci printre exigenţele esenţiale care
trebuie să fie respectate în caz de privaţiune
de libertate.
17
 3. Elementele constitutive ale unei
privaţiuni de libertate
„Reţinere” şi „arestare”
Termenii „reţinere” şi „arestare” aproate
în toate dispoziţiile articolului 5 sunt utilizaţi
fără diferenţă şi trebuie deci să fie înţeleşi ca
desemnând în general orice măsură – oricare
ar fi denumirea sa oficială în dreptul intern
– care are ca rezultat privarea unei persoane
de libertate. În opinia Curţii garanţia institu-
ită prin paragraful 4 decurge din momentul
piederii iniţiale a libertăţii: orice altă aborda-
re va fi percepută neapărat ca fiind contra-
ră Convenţiei. Judecătorii de la Strasbourg
examinează deci rezultatul proceselor.
Elementele ce servesc la
determinarea existenţei unei detenţii
Este important de a defini clar elemente-
le constitutive ale unei privaţiuni de libertate
– fie că ea rezultă dintr-o reţinere sau dintr-o
arestare – şi momentul când ea începe, în
măsura în care această analiză determină
momentul la care devin aplicabile exigenţele
articolului 5. Acest punct, chiar dacă el pare
a fi evident, merită să fie subliniat în măsura
în care, în anumite situaţii, o persoană poa-
18
te fi privată de libertate fără ca persoanele
responsabile să admită acest lucru, mai ales
în absenţa oricărei constrângeri fizice. Iden-
tificarea începutului pierderii libertăţii este
deosebit de importantă în contextul unei
proceduri penale, deoarece ea permite de a
controla perioada primei înfăţişări a suspec-
tului în faţa judecătorului şi de a calcula du-
rata totală a detenţiei sale preventive până la
procesul judecătoresc.
Astfel de elemente cum ar fi natura în-
temniţării şi statutul celui interesat sunt
esenţiale pentru a determina dacă o anumită
măsură specifică constituie sau nu o priva-
ţiune de libertate.
Natura izolării
Judecătorii de la Strasbourg bineînţeles
au analizat natura izolării şi au constatat o
privaţiune de libertate din momentul în care
o persoană este ţinută sub arest la un post
de poliţie sau într-o celulă din închisoare.
Totuşi, există nenumărate forme de izolare,
care ar putea justifica aplicarea articolului
5. Cu siguranţă acesta este cazul în care un
poliţist, spre exemplu - fără a aplica forţa în
mod obligatoriu – ordonă unei persoane să
nu părăsească un anumit local sau să-l în-
soţească în orice alt loc. Articolul 5 se aplică
deci, în special, în cazul unei persoane care
este solicitată să rămână pe loc în stradă sau
să nu părăsească un post de poliţie, după ce
PAGINA 18
 venise acolo din proprie dorinţă. Existenţa
unei constrângeri fiind elementul determi-
nant, judecătorii de la Strasbourg au afirmat
cu certitudine, în hotărârea De Wilde, Ooms
şi Verszp v. Belgia28, că o persoană nu ar tre-
bui să fie lipsită de protecţia dreptului său la
libertate din simplu motiv că ea se află în pri-
zonierat. Pe deasupra, probabil nu are nici o
importanţă dacă persoana privată de liberta-
te este conştientă de starea sa: este suficient
faptul că ea nu mai este liberă să plece.
Articolul 5 în general devine pertinent
din momentul în care gradul de izolare într-
un local particular devine extrem din cauza
că persoana afectată nu mai poate părăsi un
anumit loc – fie că este situat în stradă sau
în alt spaţiu deschis – sau dacă i se cere să
rămână într-un automobil sau odaie (nu ne-
apărat să fie închisă într-o celulă). Cu toate
acestea, faptul că o persoană beneficiază
de un anumit grad de libertate în interiorul
unui local particular, nu înseamnă în mod
obligatoriu că articolul 5 nu este aplicabil.
Astfel, în cazul Ashingdane v. Regatul Unit29,
judecătorii de la Strasbourg nu au ezitat să
aplice dispoziţiile sale unei persoane care
era internată într-un spital psihiatric, era
plasată într-o secţie deschisă neîncuiată şi
28 18 iunie 1971. era liberă să părăsească fără supraveghe-
29 28 mai 1985. tori instituţia atât pe parcursul zilei, cât şi
30 6 noiembrie 1976. pentru sfârşit de săptămână. Astfel, în cazul
31 1 iulie 1997. Guzzardi v. Italia30, articolul 5 fusese consi-
32 Cererile nr. 6780/74
şi 6950/75 (raportul
derat aplicabil unei persoane suspectate de
Comisiei). apartenenţă la mafie şi forţată să locuiască
PAGINA 19
pe un spaţiu neîngrădit de 2.5 km pătraţi pe
o insulă izolată în compania altor indivizi
asemănători. Chiar dacă petiţionarul putea
fi vizitat de soţia sa şi de copii, această com-
binare de constrângere şi de izolare fusese
suficientă în aceast caz pentru a merita cali-
ficarea de privare de libertate. Aceşti factori
sunt mai semnificativi decât însăşi localul,
deoarece faptul de a fi constrâns să nu-ţi
părăseşti domiciliul provoacă deseori aplica-
bilitatea articolului 5, la fel ca şi aflarea sub
arest preventiv (în cazul Giulia Manzoni v.
Italia31) sau ora stingerii care în special strict
interzicea persoanelor să iasă din case fără
escortă (în cazul Chypre v. Turcia32).
Dacă cel intersat este exilat într-o zonă
specială (sat sau district, spre exemplu) fără
a i se impune totuşi un regim de izolare
– cum ar fi în cazul Guzzardi – există pro-
babilitatea că situaţia sa va fi mai curând
percepută ca o ingerinţă în libertatea sa de
circulaţie, decât o privaţiune de libertate.
Astfel, restricţiile ce vizează persoanele
care încearcă să pătrundă într-o ţară – cum
ar fi obligaţia de a rămânea într-o zonă de
tranzit în interiorul unui aeroport (o măsură
radical diferită de internarea într-un centru
special de detenţie) – nu sunt în genere asi-
milate unei privaţiuni de libertate, deoarece
cei vizaţi încă mai dispun de posibilitatea de
a pleca în altă ţară.
Totuşi ar trebui ca o asemenea opţiu-
ne să fie realistă, ceea ce nu se întâmplă în
cazul în care nici un Stat nu doreşte să
19
 primească această persoană sau dacă ea a
cerut azil într-o ţară şi nici o altă ţară nu-i
poate oferi o protecţie asemănătoare. Cazul
Amuur v. Franţa se referă anume la o situa-
ţie de aşa natură: unica alternativă posibilă
era Siria unde admiterea era dependentă de
„capriciile relaţiilor diplomatice” şi, ţinând
cont de faptul că această ţară nu era legată
prin Convenţia de la Geneva cu privire la
statutul refugiaţilor, nimic nu garanta că
aceste persoane nu vor fi retrimise în ţara
lor de origine, în care ele aveau temeri că vor
fi persecutate.
Statutul persoanei afectate
Statutul persoanei afectate de aseme-
nea merită să fie luat în consideraţie pentru
a determina dacă într-adevăr a avut loc o
privare de libertate. Acest criteriu serveşte
mai ales la aprecierea sancţiunilor discipli-
nare, obişnuite pentru regimul militar, care
prevăd o anumită izolare. Astfel, în cazul
Engel v. Olanda, articolul 5 fusese consi-
derat inaplicabil faţă de o formă de „arest”
ce prevedea ca soldaţii vizaţi, după îndepli-
nirea sarcinilor lor obişnuite, ar trebui să
rămână închişi într-o clădire specială, ne-
încuiaţi cu cheia. Petiţionarii nu au putut
invoca această dispoziţie a Convenţiei, decât
după ce au fost condamnaţi la arestări mai
severe, numite „de rigoare”, care prevedeau
închiderea lor într-o celulă şi imposibilitatea
de a-şi îndeplini sarcinile obişnuite. Acest
20
arest se baza pe următoarea teză: serviciul
militar presupune în mod necesar o anumită
limitare a gradului de libertate, pragul, pe
care restricţiile trebuie să-l atingă pentru
declanşarea aplicării articolului 5, fiind cu
mult mai înalt decât în viaţa civilă.
Este puţin probabil ca consolidarea
restricţiilor la care este supusă o persoană
deja izolată – cum ar fi transferarea într-o
închisoare cu un regim mai sever – să poată
fi considerată ca o privaţiune de libertate din
punctul de vedere al articolului 5, în măsu-
ra în care cel interesat fusese deja lipsit de
libertate în rezultatul condamnării sale sau
deciziei de încarcerare.
Judecătorii de la Strasbourg n-au asi-
milat izolarea unei persoane în celula sa fără
a putea întâlni alţi deţinuţi (ca în cadrul regi-
mului obişnuit) unei privaţiuni de libertate.
Totuşi, în cazul Bollan v. Regatul Unit33, ei nu
au exclus faptul că măsurile adoptate într-o
închisoare pot, în circumstanţe excepţiona-
le, să fie analizate ca un atentat la dreptul
la libertate. Ei de asemenea au acceptat că
un deţinut eliberat condiţionat poate fi con-
siderat ca redobândindu-şi libertatea în timp
ce readucerea lui în penitenciar constituie o
privaţiune de libertate în conformitate cu
exigenţele articolului 5.
De asemenea Curtea a afirmat cu certi-
tudine în hotărârea Weeks v. Regatul Unit34
că, în dependenţă de situaţia reală a cazului, 33 4 mai 2000 (decizia de
condiţiile impuse unei persoane aflate în admisibilitate).
această situaţie şi care prevăd un anumit 34 2 martie 1987.
PAGINA 20
 grad de supraveghere şi o obligaţie de a se pre-
zenta în faţa autorităţilor, nu fusese suficient
de grave pentru a fi asimilate unei privaţiuni
de libertate din punctul de vedere al articolului
5. Din contra, judecătorii de la Strasbourg au
ţinut în special cont de faptul că petiţionarul
nu a fost eliberat într-un scop special – cum
ar fi participarea la funerarii – şi putea duce o
viaţă normală supunându-se doar unor anu-
mite condiţii.
Acţiuni ale persoanelor private
Chiar dacă majoritatea problemelor ce
vizează întrunirea condiţiilor enunţate de
35 14 octombrie 1999. articolul 5 riscă să se refere la acţiunile sau
36 Judecătorii de la deciziile magistraţilor sau funcţionarilor,
Strasbourg de aseme-
comportamentul persoanelor private de ase-
nea subliniase în ho-
tărârea Cipru v. Turcia menea uneori poate antrena anumite dificul-
din 10 mai 2001 că, tăţi. Orice împuternicire de arestare a terţilor,
dacă autorităţile unui oferită unei persoane private, trebuie să se
Stat contractant apro-
conforme exigenţelor enunţate de articolul 5.
bă, oficial sau tacit,
actele particularilor Un particular abilitat să aresteze o persoană
care în exerciţiul func- suspectată de comiterea unei infracţiuni (fie
ţiei încalcă drepturile în virtutea unei legi de aplicare generală sau
garantate de Convenţie specială pentru societăţile de securitate şi de
ale altor particulari
aflaţi sub jurisdicţia protecţie) trebuie să vegheze, întocmai ca un
sa, poate fi angaja- poliţist, asupra faptului ca cel interesat să fie
tă responsabilitatea adus în faţa justiţiei.
acestui Stat faţă de Mai mult decât atât, funcţionarii nu pot
Convenţie. În aceste
circumstanţe, totuşi, asista nepăsător la o privaţiune de libertate
ei au considerat că în- incompatibilă cu exigenţele articolului 5. O
vinuirile în acest sens asemenea aprobare tacită a fost de altfel
nu erau susţinute. denunţată în cazul Riera Blume şi alţii v.
PAGINA 21
Spania35. Petiţionarii – bănuiţi de a fi mem-
brii unei secte religioase – fusese izolaţi de
către familiile lor într-un hotel pentru a-i
supune unui proces de „deprogramare” de
către un psiholog şi un psihiatru. În aceste
circumstanţe, iniţiativa dată fusese luată la
sugestia unei instanţe judecătoreşti în rezul-
tatul arestării celor interesaţi în cadrul unei
anchete judecătoreşti preliminare, dar ea nu
se baza pe nici un temei juridic. În măsura în
care familiile nu putuse acţiona fără o coo-
perare activă cu autorităţile, Spania fusese
învinuită de încălcarea articolului 5. Nici o
acţiune privată ce antrenează o privare de
libertate contrară acestei dispoziţii nu poa-
te fi tolerată de către autorităţile publice şi
acestea din urmă trebuie numaidecât să se
abţină de la încurajarea particularilor de a
comite acţiuni care lor însăşi le sunt interzi-
se să le înfăptuiască36.
Acţiuni comise în străinătate
Orice Stat parte este obligat, în virtutea
articolului 1 al Convenţiei, să recunoască
pentru orice persoană ce se află sub juris-
dicţia sa drepturile şi libertăţile definite în
titlul I al acestui instrument. Această dis-
poziţie semnifică că Statul vizat este dator
să aplice Convenţia peste tot unde el este în
măsură să-şi exercite autoritatea, fără a ţine
cont de frontierele recunoscute de comunita-
tea internaţională sau propria sa constituţie
21
 sau de baza juridică pe care se întemeiază
această autoritate.
Judecătorii de la Strasbourg au afirmat
clar în hotărârea Loizidou v. Turcia37 că res-
ponsabilitatea Statelor părţi la Convenţie
poate intra în joc din cauza acţiunilor sau
omisiunilor ce emană de la organele lor şi îşi
manifestă efectele în afara teritoriului lor.
În particular, după cum era menţionat
în speţă, o Parte contractantă poate de ase-
menea să-şi angajeze responsabilitatea de a
face să fie respectate drepturile şi libertăţile
garantate de Convenţie atunci când, în re-
zultatul unei acţiuni militare, ea exercită în
practică controlul asupra unei zone situate
în afara teritoriului său naţional.
Această interpretare fusese confirmată
în hotărârea Cipru v. Turcia – care se referea
la aceleaşi evenimente – în măsura în care
o operaţiune militară şi ocupaţia ulterioară
împiedicase un Stat parte să-şi îndepli-
nească obligaţiile convenţionale pe teritoriul
vizat. Or, refuzul de a lua în considerare ac-
ţiunile contestate pe acest teritoriu ca fiind
relevante de jurisdicţia Turciei, au adus la
un vid juridic care priva populaţia locală de
un sistem de protecţie a drepturilor omului.
Această concepţie exigentă dar realistă
a jurisdicţiei semnifică că prevederile artico-
lului 5 întotdeauna trebuie să fie respectate
din momentul în care are loc o privaţiune de
libertate. Dispoziţia enunţată este în special
aplicabilă atunci când poliţiştii se deplasea-
22
ză într-o terţă ţară în scopul de a readuce
o persoană pentru a o judeca sau a o face
să-şi ispăşească pedeapsa. Astfel, în cazul
Reinette v. Franţa38, judecătorii de la Stras-
bourg au considerat articolul 5 aplicabil din
momentul în care petiţionarul, fiind în cău-
tare pentru participare la atentate, fusese
predat în aeroportul din Saint-Vincent poli-
ţiei franceze pentru a fi îmbarcat la bordul
unui avion militar. Anume din acest moment
privarea de libertate, chiar dacă ea avuse
loc încă la Saint-Vincent, se petrecuse sub
autoritatea Franţei şi deci sub jurisdicţia ei
în sensul articolului 5.
Articolul 5 se va aplica şi în caz de cap-
turare sau răpire ilegală a unei persoane în
scopul de a o supune unei proceduri penale
sau de a o încredinţa unuia din părinţi sau
pentru orice alte considerente, dacă această
acţiune este efectuată de către funcţionari
sau dacă ea poate fi atribuită în orice alt mod
Statului parte. Mai mult decât atât, după
cum deja am văzut la examinarea hotărâ-
rii Cipru v. Turcia, articolul 5 este aplicabil
oricărei privaţiuni de libertate efectuate în
timpul unei acţiuni militare într-o terţă ţară.
Unica cauză pentru care judecătorii de la
Strasbourg nu relevă o încălcare în rezulta-
tul operaţiunilor contestate ale trupelor tur-
ceşti, ţine de faptul că autorităţile cipriote nu
au pretins niciodată că membrii populaţiei
cipriote greceşti fusese deţinuţi pe parcursul 37 18 decembrie 1996.
perioadei luate în considerare. 38 63 DR 189 (1989) (de-
cizia de admisibilitate)
PAGINA 22
Capitolul II : Privarea de
libertate în cadrul unei
proceduri penale
1. Noţiuni generale
Articolul 5 (1) recunoaşte trei situaţii
în care privarea de libertate poate să fie
justificată ca componentă a unei proceduri
penale: reţinerea unei persoane suspectate
de comiterea unei infracţiuni (paragraful c),
reţinerea unei persoane cu titlul de sancţiu-
ne pentru comiterea unei infracţiuni (para-
graful a) şi detenţia unei persoane în urma
unei cereri de extrădare (paragraful f).
Deşi definirea unei infracţiuni în acest
context ţine esenţial de dreptul intern, acest
concept redă – din cele expuse anterior – un
sens autonom în Convenţie astfel încât nu
este exclus faptul că utilizarea dreptului pe-
nal să fie concepută, în anumite circumstan-
ţe, ca un fenomen neproporţional şi în cele
din urmă arbitrar.
Este cert faptul că încarcerarea cu titlul
de sancţiune este deseori considerată ca o
ingerinţă excesivă în alte drepturi sau liber-
tăţi garantate de Convenţie, precum şi în
cazurile în care un suspect este reţinut. Este
PAGINA 23
însă discutabil faptul dacă infracţiunea invo-
cată pentru justificarea unei privări de liber-
tate este neapărat compatibilă cu exigenţele
Convenţiei, chiar dacă aceasta din urmă nu
provoacă în general dificultăţi.
Trebuie să menţionăm de asemenea fap-
tul că procedura penală, conform Convenţiei,
include infracţiunile şi justiţia militară care
urmează să respecte exigenţele prevăzute de
acest instrument. Din cele expuse anterior
reiese că în pofida faptului că privărea de
libertate ar putea să intre în mod teoretic în
cadrul unuia din motivele enunţate în arti-
colul 5, aceasta nu-l va scuti pe judecător
de efectuarea unui control al eventualităţii
caracterului arbitrar al acestei măsuri. Capi-
tolele ce urmează trebuie să fie citite, ţinân-
du-se cont de această obligaţie primordială.
2. Suspecţi
Textul articolului 5 (1) (c) defineşte clar
faptul că privarea de libertate a unui suspect
poate interveni fie înainte, fie după infrac-
ţiunea invocată pentru justificarea acestei
măsuri. Cu toate acestea, din cele expuse
anterior în legătură cu hotărârea Lukanov
v. Bulgaria, acest motiv nu poate fi legitim
invocat decât în prezenţa unei infracţiuni
efectiv prevăzută în dreptul intern. Această
circumstanţă nu pune în discuţie faptul că
o infracţiune a fost într-adevăr comisă, ci
23
 faptul că autorităţile trebuie să pretindă ca
atitudinea care a provocat privarea de liber-
tate să se includă în câmpul unei infracţiuni
deja prevăzute de lege.
În acest caz prealabil se mai adaugă alte
două exigenţe fundamentale:
prima vizează reţinerea suspectului în
scopul de a-l aduce „în faţa autorităţii
judiciare competente.”
a doua se refereă la caracterul „verosi-
mil” al suspiciunilor.
În afară de aceasta, e necesar ca ter-
menul total al privării de libertate înainte
de proces să nu fie excesiv şi să fie minuţios
examinate toate cererile de eliberare ale sus-
pectului.
Prezentarea
în faţa autorităţii judiciare competente
Privarea de libertate a unei persoane
poate fi prevăzută în trei cazuri: atunci când
ea este bănuită de comiterea unei infrac-
ţiuni, atunci când e necesar s-o împiedici
să comită o infracţiune sau când această
persoană riscă să evadeze după comiterea
acesteia. Totuşi, măsura enunţată nu va fi
compatibilă cu articolul 5 (1) (c) doar dacă
este luată în scopul intentării unor urmăriri
penale împotriva celui interesat. Aceasta este
consecinţa legăturii indisolubile între artico-
lele 5 (1) (c) şi 5 (3) din Convenţie: primul
24
autorizează privarea de libertate, iar al doilea
prevede că cel interesat trebuie adus imediat
în faţa unui judecător sau alt magistrat abili-
tat prin lege să exerseze funcţii judecătoreşti
şi de asemenea el are dreptul să fie judecat
într-un interval de timp rezonabil sau să fie
eliberat în timpul procedurii. Această situaţie
are meritul de a clarifica expresia „autoritate
judiciară competentă” aşa cum apare aceas-
ta din urmă în articolul 5 (1) (c), menţionând
în mod expres un judecător sau un alt magi-
strat, în faţa căruia se aduce un suspect în
cadrul unei proceduri care va avea ca rezul-
tat un proces. În consecinţă, scopul final al
privării de libertate este procedura penală.
Acest fapt nu înseamnă neapărat că
orice privare de libertate trebuie să fie ur-
mată de o procedură penală – fie vorba de
un proces sau de o simplă acuzare formală
– pentru a fi compatibilă cu articolul 5 (1)
(c). Factorul primordial este de fapt obiectul
măsurii privative de libertate în momentul
când aceasta din urmă a fost hotărâtă şi pu-
ţin contează că ea a fost urmată într-adevăr
de o procedură. Judecătorii din Strasbourg,
adoptând această abordare, au dat dovadă
de o perfectă înţelegere a dinamicii anche-
telor criminale: oricare ar fi verosimilitatea
suspiciunilor ce sunt încriminate suspec-
tului în momentul reţinerii sale, urmărirea
penală împotriva lui riscă să fie mai târziu
de prisos (fiind elucidate motivele comporta-
mentului său suspect), imposibile (mai ales
PAGINA 24
 în lipsa dovezilor hotărâtoare) sau mai puţin
dorite (starea sănătăţii acuzatului provocând
dificultăţi în participarea sa la proces). Iată
de ce, în hotărârile Brogan v. Regatul Unit
şi Murray v. Regatul Unit, judecătorii de la
Strasbourg au refuzat să asimileze cu o în-
călcare a articolului 5 (1) (c) simpla constata-
re că persoanele private de libertate nu erau
nici inculpate, nici deferite unei jurisdicţii în
timpul supravegherii lor. În aceste speţe ei
au constatat că autorităţile interogând sus-
pecţii ajunseseră la concluzia că era imposi-
bil de menţinut suspiciunile împotriva lor şi
prin urmare să-i acuze de vreo infracţiune.
Cu toate acestea, Curtea nu-şi va rezerva
niciodată îndoieli asupra obiectului iniţial al
urmăririlor sale: ea recunoaşte în mod sim-
plist că oportunitatea de a menţine aceste
urmăriri nu poate să fie evaluată decât după
reţinerea şi interogarea suspecţilor.
În consecinţă ar fi inacceptabil, din
punctul de vedere al articolului 5 (1) (c), ca
o persoană să fie privată de libertate în baza
unei dispoziţii de drept penal fără intenţia
de a-i aplica sus-numita dispoziţie în mă-
45 Recurgerea la reţinere sura în care aceasta se va dovedi a fi util45.
în aceste condiţii va
fi nu numai contrară Astfel, după cum au precizat judecătorii de
dispoziţiilor specifice la Strasbourg în hotărârea Ciulla v. Italia46,
ale articolului 5 (1) orice reţinere, urmată de o aducere în faţa
(c), dar vor încălca de
asemenea interdicţia unui judecător, întemeiată juridic, care vi-
mai generală a oricărei zează un alt scop decât declanşarea unei
acţiuni arbitrare. proceduri penale împotriva celui interesat,
46 2 februarie 1989.
PAGINA 25
va fi considerată ca fiind contrară articolului
5 (1) (c). În această speţă, petiţionarul fuse-
se reţinut şi adus în faţa unui judecător în
vederea obţinerii unui ordin de nepărăsire
a reşedinţei din cauza comportamentului
său mafiotic. Nu exista nici o îndoială că un
asemenea comportament antrenase probabil
diferite infracţiuni penale, dar solicitarea şi
obţinerea ordinului – precum şi însuşi moti-
vul declanşării procedurii – se întemeiau pe
bănuieli nedovedite; ordinul mai curând se
baza pe infracţiuni comise în trecut de către
petiţionar şi pe riscul că acesta va constitui
o ameninţare pentru societate, decât pe par-
ticiparea sa la infracţiuni concrete şi deter-
minate. Privarea de libertate a petiţionarului
era privită deci mai degrabă ca o procedură
preventivă decât ca o măsură asemănătoare
cu arestul preventiv; aducerea celui intere-
sat în faţa unui judecător nu putea ascunde
faptul că această măsură nicidecum nu se
înscria în cadrul unui proces penal. În ace-
eaşi speţă, privaţiunea de libertate fusese de
asemenea considerată ca fiind contrară arti-
colului 5 (1) (c) în măsura în care reţinerea
suspectului în vederea obţinerii ordinului de
nepărăsire reşedinţă nu putea fi justificată
prin „necesitatea de a împiedica” comiterea
unei infracţiuni. Aceasta s-a întâmplat deoa-
rece recunoaşterea puterii preventive, prevă-
zute de articolul 5 (1), este limitată în cadrul
desfăşurării unui proces penal şi că această
prerogativă se aplică în exclusivitate preve-
25
 nirii infracţiunilor concrete şi determinate47.
Un asemenea obiectiv necesită clar în acelaşi
timp un element de specificitate referitor la
infracţiunea pe care suspectul intenţionează
să o comită şi iminenţa pregătirii săvârşirii
ei. Hotărârea Ciulla confirmă în plus juris-
prudenţa conform căreia articolul 5 (1) (c)
nu poate justifica privaţiunea de libertate cu
titlu preventiv (după cum este prevăzut în
articolul 5 (1) c) decât în cazul dacă această
măsură vizează împiedicarea comiteri unei
infracţiuni concrete şi determinate.
Hotărârea Ciulla fusese urmată de hotă-
rârea Jėčius v. Lituania cu privire la un peti-
ţionar suspectat de omor, care a fost eliberat
din lipsă de dovezi. Ulterior persoana în cau-
ză fusese reţinută în virtutea articolului din
Codul de procedură penală cu privire la ban-
ditism, asociere de infractori şi intimidarea
persoanelor. Adjunctul procurorului general
invocase această dispoziţie pentru plasarea
acestuia sub arest pe o perioadă de şasezeci
de zile şi decizia sa fusese confirmată în apel.
Nici o acuzaţie concretă nu fusese înaintată
împotriva petiţionarului şi nici o cercetare nu
fusese realizată în corelaţie cu această de-
tenţie preventivă. Peste o lună după decizia
de arestare, cazul cu privire la omor fusese
redeschis şi a servit ca bază juridică pentru
detenţie. Judecătorii de la Strasbourg nu au
ezitat să califice detenţia preventivă iniţială
ca o încălcare a articolului 5 (1) deoarece ea
nu se încadra într-o procedură penală.
26
Articolul 5 (1) (c) nu se mulţumeşte, to-
tuşi, doar cu exigenţa că obiectul privaţiunii
de libertate, dacă ea are loc, să fie declanşarea
unei proceduri penale. Ar mai trebui să existe
un cadru juridic care să prevadă că aducerea
celui interesat, dacă el nu a fost deja eliberat,
în faţa unei autorităţi judecătoreşti compe-
tente, rezultă în mod automat din măsura
adoptată. Sarcina acestei autorităţi va fi de a
determina dacă detenţia preventivă trebuie să
continue şi, dacă va fi cazul, să prevadă dura-
ta ei. Următoarele compartimente examinează
diferite motive care ar putea fi invocate pen-
tru a justifica menţinerea detenţiei şi durata
totală rezonabilă a acesteia. Este esenţial ca
acest proces de analiză să constituie o parte
integrantă a argumentelor necesităţii privării
suspecţilor de libertate. În caz contrar, jude-
cătorii de la Strasbourg vor stabili în con-
secinţă o încălcare a articolului 5 (1), după
cum au procedat în hotărârea Engel şi alţii v.
Olanda (cu privire la infracţiunile comise de
soldaţi şi calificate ca fiind disciplinare, fapt
ce împiedica autoritatea judecătorească com-
petentă să controleze privarea de libertate).
Această privaţiune nu putea fi justificată prin
47 Această exigenţă este
autorizarea de a reţine persoane bănuite de atât de severă deoarece
comiterea unei infracţiuni. însuşi comportamentul
care justifică privaţiu-
nea de libertate riscă,
Bănuieli rezonabile în majoritatea juris-
dicţiilor, să fie asimi-
lat unei tentative de
Prin stipularea prezenţei necesare a motive-
comitere a infracţiunii
lor rezonabile de a presupune că persoana vizate.
PAGINA 26
 privată de libertate a comis o infracţine,
articolul 5 (1) (c) garantează temeinicia
acestei măsuri şi caracterul său nearbit-
rar. O bănuială trebuie întotdeauna să fie
autentică. În hotărârea Murray v. Regatul
Unit, Curtea a subliniat că dacă sincerita-
tea şi temeinicia unei bănuieli constituiau
elementele indispensabile ale rezonabilităţii
sale, această bănuială nu putea privită ca
una rezonabilă decât cu condiţia ca ea să
fie bazată pe fapte sau informaţii, care ar
stabili o legătură obiectivă între suspect şi
infracţiunea presupusă. Ar trebui deci să
existe dovezi ale acţiunilor, documente sau
date medico-legale, care ar implica în mod
direct persoana vizată. În consecinţă, nici o
privaţiune de libertate nu se poate baza pe
impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei
sau de prejudecăţi (etnice, religioase sau de
altă natură), indiferent de valoarea lor, în ca-
litate de indiciu al participării unei persoane
la comiterea unei infracţiuni.
Aceasta nu înseamnă că pentru a justi-
fica o condamnare sau chiar o simplă acuza-
re ar putea fi suficientă o singură probă. Noi
am văzut, în cadrul examinării hotărârilor
Brogan v. Regatul Unit şi Murray v. Regatul
Unit, că obiectul unui interogatoriu realizat
pe parcursul unei detenţii autorizate de
articolul 5 (1) (c) este doar de a confirma
sau de a infirma bănuielile existente asupra
persoanei arestate, bănuieli care la această
48 30 august 1990. etapă timpurie a procesului nu pot în mod
PAGINA 27
normal servi ca dovezi. Cu toate acestea,
bănuiala trebuie să fie într-un anumit mod
întemeiată.
Simplul fapt că persoana a comis o in-
fracţiune – sau ceva asemănător – în trecut
nu este suficient pentru a oferi un caracter
rezonabil unei bănuieli, fapt indicat elocvent
de judecătorii de la Strasbourg în hotărârea
Fox, Campbell şi Hartley v. Regatul Unit48.
Această hotărâre se referă la petiţionari care
deja fusese condamnaţi anterior pentru acte
de terorism, dar judecătorii de la Strasbourg,
chiar dacă admiteau că acest trecut putea
într-o anumită măsură să consolideze bănu-
ielile asociindu-le infracţiunilor cu caracter
terorist, au stabilit că el constituise o bază
exclusivă a bănuielilor ce justificau privarea
lor de libertate. Or, este esenţial ca bănuie-
lile să se bazeze pe comportamentul actual
al persoanei vizate. Simpla afirmaţie a auto-
rităţilor conform căreia ar fi existat o infor-
maţie sigură, dar confidenţială în acest sens
– argument prezentat de guvernul pârât în
cauza Fox – nu constituise o bază suficientă
pentru a admite că bănuiala era rezonabilă,
din moment ce această informaţie nu fusese
comunicată instanţei judecătoreşti, împuter-
nicită cu examinarea legalităţii contestate a
măsurii privative de libertate.
Judecătorii de la Strasbourg au con-
siderat că bănuiala fusese rezonabilă în
cazul K.-F v. Germania, care se referea la
petiţionari reţinuţi pentru escrocherie prin
27
 închiriere, după ce proprietarul încăperii
anunţase la poliţie că ei intenţionau să nu-şi
onoreze obligaţiile de locatari şi că ancheta
a descoperit că adresa indicată de cei vizaţi
nu era decât o cutie poştală şi că unul din
petiţionari deja constituise obiectul urmări-
rilor pentru escrocherie. În cazul Punzelt v.
Republica Cehă49, Curtea a considerat rezo-
nabile bănuielile faţă de petiţionar: acesta a
emis două cecuri fără acoperire, în calitate
de garanţie, în cadrul negocierilor referitoare
la procurarea a două mari magazine.
În hotărârea Lukanov v. Bulgaria, jude-
cătorii de la Strasbourg au subliniat că nici
un fapt sau o informaţie nu s-a aflat la baza
tezei, conform căreia petiţionarul fusese
tentat să obţină avantaje pentru sine sau
pentru terţi din participarea sa la atribuirea
forndurilor publice altor ţări; o referire vagă
la anumite „tranzacţii” fusese în mod evident
considerată de Comisie ca fiind insuficien-
tă pentru existenţa unor bănuieli relative
la un scop atât de ilicit. Totuşi, principala
problemă vizează faptul că majoritatea acu-
zaţiilor formulate împotriva petiţionarului
nu constituiau o infracţiune penală conform
legislaţiei bulgare. În cazul de faţă, absenţa
interdicţiei penale era evidentă, dar Curtea
a considerat util să precizeze că în anumite
circumstanţe uneori este dificil să se stabi-
lească cu certitudine dacă faptele cunoscute
pot în mod rezonabil sau nu să fie considera-
28
te ca nimerind sub incidenţa unei dispoziţii
specifice din dreptul penal, care interzice
comportamentul incriminat.
Este deci necesar de a putea demonstra
nu numai legătura între persoana privată de
libertate şi evenimentele bănuite de a fi con-
stituit o infracţiune, dar şi o bază suficientă,
care ar permite să se conchidă că evenimen-
tele menţionate sunt în corelaţie cu infracţi-
unea pretinsă. Această demonstrare se poa-
te dovedi a fi problematică în prezenţa unei
noi sau rare infracţiuni şi orice interpretare
neobişnuită a unei interdicţii specifice riscă
să antreneze concluzia că bănuiala nu era
rezonabilă.
Deşi criteriul rezonabilităţii bănuielii nu
se extinde asupra infracţiunilor previzibile,
privarea de libertate, care se bazează pe acest
motiv, trebuie să vizeze infracţiuni determi-
nate şi concrete şi condiţia că motivele rezo-
nabile de a crede în necesitatea împiedicării
[suspectului] de a comite o infracţiune presu-
pun capacitatea de a demonstra acelaşi nivel
de bănuială care ar trebui să fie demonstrat
pentru a evita încălcarea articolului 5 (1) (c).
S-ar cuveni deci să existe o probă obiectivă
şi suficientă pentru a stabili legătura între
comportamentul persoanei vizate şi proba-
bilitatea comiterii unei infracţiuni de către
aceasta: autorităţile nu ar trebui deci să se
bazeze pe prejudecăţi sau temeri vagi.
49 25 aprilie 2000.
PAGINA 28
 Necesitatea detenţiei prejudiciale
Chiar dacă necesitatea de a declanşa
urmăriri penale împotriva unei persoane
suspectate de comiterea unei infracţiuni sau
de a o împiedica să comită o infracţiune poa-
te servi ca o justificare iniţială a privării ei
de libertate, aceste motive nu sunt suficiente
pentru menţinerea ulterioară a persoanei
vizate în detenţie. Continuarea detenţiei
trebuie să fie supusă, în scurt timp, unui
control judecătoresc privind oportunitatea
reţinerii iniţiale şi a menţinerii sub arest. Cel
din urmă nici într-un caz nu poate fi consi-
derat ca legitim din simplu motiv că o bănu-
ială rezonabilă continuă să planeze asupra
suspectului în ceea ce priveşte săvârşirea
sau tentativa de săvârşire a unei infracţiuni.
50 Stögmüller v. Austria
(10 noiembrie 1969), Judecătorii de la Strasbourg au considerat
Clooth v. Belgia (12 că bănuiala rezonabilă poate dispărea în
decembrie 1991), scurt timp după privarea iniţială de liberta-
Contrada v. Italia (24
august 1998), Jėčius v.
te, dacă se dovedeşte că în realitate nu a fost
Lituania (chiar dacă în săvârşită nici o infracţiune sau că suspectul
această speţă bănuiala este capabil să infirme bănuielile care-l vi-
a fost considerată ca
zează. De asemenea ei au afirmat în repetate
fiind nefondată de că-
tre tribunalul de primă rânduri că existenţa unei bănuieli este esen-
instanţă) şi Barfuss v. ţială, dar nu este suficientă pentru prelun-
Republica Cehă (1 au- girea detenţiei după expirarea unei anumite
gust 2000).
51 8 februarie 2000. perioade de timp50. Astfel se întâmplă deoa-
52 I.A. v. Franţa (23 sep- rece articolul 5 (3) prevede în mod explicit
tembrie 1998) şi Letel- un drept la eliberare până la proces, care nu
lier v. Franţa (26 iunie
1991).
poate fi negat decât în prezenţa unui sau a
PAGINA 29
mai multor motive pertinente sau suficiente
în favoarea prelungirii detenţiei preventive în
pofida prezumţiei de libertate. Motivele invo-
cate pentru a justifica menţinerea în detenţie
nu sunt considerate admisibile decât în ca-
zul când ele vizează într-adevăr persoana în
cauză. Nici o regulă nu poate în consecinţă
să împiedice dintr-o dată persoanele, care au
comis în trecut anumite tipuri de infracţiuni
sau au fost acuzaţi de infracţiuni specifice,
să prezinte o cerere de eliberare înaintea pro-
cesului. În cazul Caballero v. Regatul Unit51,
petiţionarul fusese arestat pentru tentativă
de viol şi guvernul a admis o încălcare a ar-
ticolului 5 (3), care rezulta din refuzul meca-
nic al unei instanţe judecătoreşti naţionale
de a-l elibera sub cauţiune, în virtutea unei
legi ce refuza această posibilitate, fără nici
o excepţie, oricărei persoane acuzate sau
recunoscute vinovată de un asasinat, omor
involuntar sau viol. O asemenea lege fusese
considerată inadmisibilă în măsura în care
ea împiedica instanţele judecătoreşti să ţină
cont de trăsăturile particulare ale persoanei
private de libertate. S-ar cuveni să men-
ţionăm la acest moment că judecătorii de
la Strasbourg uneori au considerat ca fiind
injustă continuarea unei detenţii chiar şi în
cazuri de omor52.
În plus, motive percepute iniţial ca su-
ficiente pentru a justifica prelungirea unei
privaţiuni de libertate riscă să devină mai
29
 puţin convingătoare odată cu scurgerea tim-
pului şi este esenţial ca cererile de repunere
în libertate să fie examinate fără prejude-
căţi. În lipsa unor astfel de motive – la etapa
iniţială sau ulterior – dar dacă vor persista
bănuieli rezonabile referitoare la săvârşirea
unei infracţiuni, persoana interesată trebuie
să fie eliberată sub cauţiune, dar această
măsură poate fi însoţită de garanţii ce vizea-
ză asigurarea înfăţişării ei la proces. Totuşi,
chiar dacă mai este posibil de a demonstra
motivele, ce justifică prelungirea privaţiunii
de libertate a suspectului, ultimul trebuie
numaidecât să fie judecat într-un termen
rezonabil, ceea ce limitează durata totală a
detenţiei prejudiciale.
Justificarea detenţiei prejudiciare
Judecătorii de la Strasbourg recunosc
patru motive pertinente care ar putea jus-
tifica menţinerea unei persoane în detenţie
prejudiciară în cazul în care mai persistă
motive rezonabile de a presupune că ea a
comis o infracţiune53. Aceste motive sunt
următoarele:
riscul evadării,
riscul de a împiedica buna desfăşurare
a justiţiei,
necesitate de prevenire a criminalităţii
şi
necesitatea de a octori ordinea publică.
30
53 Soliditatea dosarului pornit împotriva unui acuzat poate fi luat în considerare, dar nu
va constitui nici odată de unul singur un motiv suficient pentru prelungirea detenţiei;
vezi Kemmache v. Franţa nr. 1 şi 2 (27 noiembrie 1991), Mansur v. Turcia şi Yağci şi
Sargin v. Turcia (8 iunie 1995).
54 În hotărârea Trzaska v. Polonia [disponibilă doar în engleză] din 11 iulie 2000, Curtea
a refuzat să ţină cont de riscul de recidivă pentru a respinge o cerere de eliberare,
deoarece nici o decizie a autorităţilor naţionale nu a menţionat acest risc.
55 Vezi cazul Stögmüller v. Austria în care judecătorii de la Strasbourg consideră că riscul
de evadare nu presupune în mod necesar posibilitatea pentru cel vizat de a traversa
mai mult sau mai puţin uşor frontiera.
56 Vezi Matznetter v. Austria (10 noiembrie 1969), Letellier v. Franţa (26 iunie 1991), W.
v. Elveţia (26 ianuarie 1993), Yağci şi Sargin v. Turcia (8 iunie 1995) şi Muller v. Franţa
(17 martie 1997).
57 8 iunie 1995.
58 Vezi cazul Punzelt v. Republica Cehă (hotărârea din 25 aprilie 2000) în care petiţiona-
rul a fugit în Germania unde a fost urmărit în cadrul unui proces similar.
59 Această particularitate a fost considerată importantă în cazul Stögmüller v. Austria din
10 noiembrie 1969.
60 Vezi cazul Matznetter v. Austria din 10 noiembrie 1969 în care judecătorii de la Stras-
bourg au ţinut cont de transferul de fonduri şi de vizita petiţionarului într-o ţară străi-
nă, unde el a stabilit contacte. Vezi de asemenea hotărârea Českz v. Republica Cehă
din 6 iunie 2000, care se referea la un caz în care petiţionarul a încredinţat o sumă
importantă de bani pentru stabilirea unei relaţii, a cumpărat un automobil, utilizând
buletinul de identitate a unui terţ şi a obţinut un paşaport fals.
61 Vezi cazul W. v. Elveţia (hotărârea din 26 ianuarie 1993) în care petiţionarul şi-a
schimbat domiciliul din Elveţia la Monte-Carlo şi deseori locuia pe insula d’Anguilla
(unde el se prezenta drept proprietarul unei bănci), precum şi în Germania, Anglia şi
Statele Unite, dispunea de fonduri considerabile în afara ţării sale şi poseda mai multe
PAGINA 30
 Orice invocare a unuia dintre aceste trebui să justifice prin sine însăşi continua-
motive pentru a justifica prelungirea unei rea detenţiei56. Mai mult, în hotărârea Man-
paşapoarte. Vezi de privaţiuni de libertate trebuie să fie anticipa- sir v. Turcia, aceşti judecători au considerat
asemenea cazul Pun- tă de o examinare minuţioasă şi explicită54 a că „starea probelor” nu permite confirmarea
zelt v. Republica Cehă aplicabilităţii sale în circumstanţele date. În alegaţiei riscului de a vedea persoana vizată
în care petiţionarul
avea multe relaţii de cazul în care nu poate fi identificat nici un eschivându-se de la justiţie57.
afaceri în străinătate şi astfel de motiv, persoana este obligată să fie Pentru a sugera un risc de evadare pot fi
cazul Barfuss v. Repu- pusă în libertate în virtutea articolului 5 (3). relevante: antecedentele celui interesat (dacă
blica Cehă (hotărârea acesta deja evadase din instanţele preceden-
din 1 august 2000)
în care petiţionarul a Riscul evadării te după ce fusese acuzat de o infracţiune sau
putut obţine cetăţenia a constituit obiectul unei cereri de extrăda-
germană cu condiţia
De riscul evadării sunt preocupaţi în re58), intoleranţa sa faţă de faptul detenţiei59,
să nu părăsească
Germania, fapt ce a mod special poliţiştii, mai ales dacă reţinerea probe speciale care ar demonstra pregătirile
împiedicat extrădarea iniţială a suspectului se dovedise a fi dificilă. unei evadări60, legăturile sale cu o altă ţară,
sa Republicii Cehe.
Pe de altă parte, nu există nici o îndoială că care ar putea facilita evadarea sau lipsa
62 În cazul Stögmüller v. legăturilor cu o ţară în care a fost intentat
Austria (hotărârea din unii indivizi încearcă să evadeze dacă li se
10 noiembrie 1969), acordă vreo ocazie. Totuşi, nu este suficient procesul61, precum şi alte probleme suscep-
petiţionarul – care era să fie invocată această vagă posibilitate – şi tibile de a fi invocate acestei persoane într-o
în posesia unui brevet anumită ţară.
de pilot – a zburat de cu atât mai puţin în lipsa oricărui obstacol
mai multe ori în străi- pentru evadare55 – pentru a prelungi o pri- Totuşi, la fel ca şi gravitatea pedepsei
nătate pe parcursul vaţiune de libertate: în scopul determinării riscate, nu este posibil de a invoca vreunul
eliberării sale provi-
unui asemenea risc ar trebui deci întotdeau- din aceşti factori generali de risc, pentru a
zorii, dar de fiecare justifica menţinerea suspectului în detenţie.
dată se întorcea la na să fie examinată totalitatea circumstanţe-
timp cu excepţia unei lor speţei. Printre circumstanţele ce urmează Autorităţile sunt obligate să mai evalueze şi
singure ocazii (când el a fi examinate prioritare sunt evident cele importanţa acelui factor (sau a combinaţiei
a furnizat o explicaţie de factori) în circumstanţe particulare ale
suficientă referitor la care pot incita persoana vizată să evadeze în
scurta sa întârziere). pofida consecinţelor şi eventualelor obstaco- speţei – se dovedeşte mai ales că anumiţi
De asemenea, în ca- le. În această categorie este inclusă natura factori sunt pur şi simplu eliminaţi la în-
zul Letellier v. Franţa,
pedepsei la care ar putea fi condamnată cheierea unei examinări mai atente şi că alţii
petiţionara nu a încer- se văd lipsiţi de fundament sau sunt dezmin-
cat să se ascundă de persoana, chiar dacă judecătorii de la Stras-
justiţie pe parcursul a bourg au precizat în repetate rânduri că sim- ţiţi prin comportamentul suspectului62 – apoi
patru săptămâni cât se pla perspectivă a unei sentinţe severe nu ar să-l aprecieze cu privire la argumentele defa-
afla în libertate. vorabile tezei riscului de evadare. Acest risc

31

PAGINA 31
 fiind în descreştere în mod necesar odată cu
scurgerea timpului, judecătorii de la Stras-
bourg exercită un control mult mai minuţios
asupra detenţiilor preventive de lungă dura-
tă. În cazul I.A. v. Franţa, spre exemplu, ei
au evidenţiat superficialitatea motivării deci-
ziilor autorităţilor naţionale, care au omis să
specifice raţionamentele care i-au făcut să
considere în aceste circumstanţe că riscul de
evadare a persistat mai mult de cinci ani.
Deseori se întâmplă ca un suspect să
fie considerat ca fiind incitat să rămână sau
cel puţin să nu dorească să plece din cauza
unor considerente familiale63, trăsăturilor
caracterului său, moralei, statutului sau
responsabilităţilor sale64, extinderii pro-
prietăţii pe care doreşte s-o lase urmaşilor,
riscului de a-şi păta reputaţia de persoană
în care poţi avea încredere că niciodată nu
va reveni la trecut65 şi din cauza naturii ga-
ranţiilor pe care a fost dator să le prezinte
pentru a-şi asigura înfăţişarea la proces66. Ar
trebui deci să se efectueze o evaluare globa-
lă a riscului de evadare, ţinând cont de toţi
factorii pertinenţi favorabili sau nefavorabili
pentru cel interesat. Nu există nici o îndoială
că o formula stereotipă, care nu furnizează
nici o explicaţie referitoare la persistenţa
pericolului de evadare, va fi inacceptabilă
pentru judecătorii de la Strasbourg67.
În plus, în cazul în care riscul de evada-
re este unica justificare invocată în sprijinul
continuării privaţiunii de libertate, Curtea
32
63 Vezi cazul Letellier v. Franţa în care petiţionara era mama unor copii minori.
64 Vezi cazul Letellier v. Franţa în care petiţionara administra o fundaţie comercială, care
era unica sa sursă de venit, Matznetter v. Austria în care petiţionarul s-a îmbolnăvit
grav (deşi acest argument nu a jucat un rol determinant în acest caz, el putea fi reţi-
nut în alte cazuri ca unul fiind de natură să respingă orice dubii privind capacitatea
unei persoane de a evada) şi Yağci şi Sargin v. Turcia în care petiţionarii s-au întors în
Turcia din proprie dorinţă fiind perfect conştienţi că riscă să fie urmăriţi.
65 Vezi W. v. Elveţia.
66 În cazul Wemhoff v. Republica Federală Germană, petiţionarul de nenumărate ori crea-
se impresia că nu este capabil să achite o cauţiune prea ridicată pentru eliberarea sa,
în timp ce în cazul Letellier v. Franţa, instanţele judecătoreşti naţionale nu au avut
grijă să stabilească că petiţionarul nu putea oferi garanţii corespunzătoare. Mai mult,
în cazul Stögmüller v. Austria, Curtea a menţionat că petiţionarul chiar dacă a reuşit
să obţină o eliberare sub garanţie, a propus garanţia cu mult înainte de a putea bene-
ficia de această măsură.
67 Vezi Yağci şi Sargin v. Turcia.
68 Vezi Wemhoff v. Republica Federală Germană, 27 iunie 1968.
69 În hotărârea Stögmüller v. Austria, Curtea a menţionat că deja era suficient de a solici-
ta petiţionarului să-şi depună paşaportul pentru a-l împiedica să treacă frontiera.
70 În cazul Letellier v. Franţa, Curtea a recunoscut că la început putea exista un risc real
de presiune asupra martorilor, dar a considerat că el a diminuat şi chiar a dispărut
odată cu scurgerea timpului. După refuzul iniţial de a elibera petiţionara, cvazi tota-
litatea jurisdicţiilor franceze nu mai invocau un asemenea risc, deoarece pertinenţa
acestui motiv de privaţiune de libertate a diminuat considerabil. Judecătorii de la
Strasbourg au recunoscut de asemenea şi existenţa unui risc de presiune asupra mar-
torilor în cazul I.A. v. Franţa, dar numai la primele etape ale anchetei.
71 În cazul W. v. Elveţia Curtea a menţionat riscul că petiţionarul va determina angajaţii
săi să fabrice documente pentru a-l dezvinovăţi, fixând pe documente o antidată şi
manipulând martorii.
72 Temerile instanţelor naţionale referitoare la pericolul de nimicire a probelor fusese
considerat ca fiind justificate în cazul Wemhoff v. Republica Federală Germană, din
cauza naturii infracţiunilor (falimentare şi deturnare de fonduri) şi din cauza carac-
terului extrem de complicat al procesului. Totodată, judecătorii de la Strasbourg au
subliniat că chiar curtea naţională de apel avea bănuieli în ceea ce priveşte persistenţa
unui pericol de distrugere a probelor. Este deci puţin probabil că o asemenea temere
ar mai putea avea vreo importanţă la etapa finală a procesului.
73 Vezi cazul Clooth v. Belgia în care Curtea a admis că petiţionarul a sporit considerabil
complexitatea faptelor prin multiplicitatea şi diversitatea declaraţiilor sale, de fiecare
dată subliniind că, în general, imperativele anchetei nu mai sunt totuşi suficiente
pentru a justifica detenţia odată ce investigaţiile sunt efectuate, depoziţiile înregistrare
şi verificările realizate. Faptul că această regulă nu a fost observată în aceste circum-
stanţe a incitat judecătorii de la Strasbourg să constate o încălcare a articolului 5(3).
PAGINA 32
74 În cazul Trzaska v. Polo- interpretează a doua propoziţie din artico- Totuşi, aceste eventualităţi nu pot fi in-
nia, Curtea a constatat
lul 5 (3) ca impunând punerea în libertate vocate in abstracto: ele trebuie să fie însoţite
că nici un element de
aşa tip nu a fost luat a celui interesat cel puţin dacă este posibilă de elemente factuale concrete referitoare la
în considerare. obţinerea garanţiilor care ar asigura înfăţi- suspect74. În plus, în majoritatea cazurilor,
75 Vezi cazul Muller v. şarea la şedinţă68. Totodată, chiar dacă acest acest motiv de a menţine persoana vizată în
Franţa în care anche-
ta şi angajamentul tip de garanţii se dovedesc a fi imposibil de detenţie îşi pierde pertinenţa pe parcursul şi
petiţionarului de a se obţinut sau par a fi puţin credibile, s-ar po- în măsura în care ancheta evoluează şi în ge-
prezenta la şedinţă trivi să se prevadă pertinenţa altor măsuri neral nu mai este considerată ca admisibilă
au durat aproape un
în afară de detenţie pentru a îndepărta orice odată cu încheierea procesului75. Totodată,
an până la prezenta-
rea învinuirii. Vezi de eventualitate de evadare: obligaţia de a nu Curtea, referindu-se în mod sistematic la cir-
asemenea cazul I.a. v. părăsi locuinţa, confiscarea documentelor de cumstanţele speţei, nu a exclus că acestea
Franţa în care ipoteza călătorie, obligaţia de a se prezenta frecvent sunt excepţionale pe punctul de a justifica
conform căreia peti-
ţionarul nu a acţionat la comisariat, etc.69. privaţiunea de libertate până la proces76.
singur la asasinarea
soţiei sale, plauzibil Riscul de a împiedica buna Necesitatea prevenirii criminalităţii
la începutul anchetei,
şi-a pierdut pertinenţa desfăşurare a justiţiei
din lipsă de dovezi, din Necesitatea prevenirii criminalităţii este
cauza că pericolul unei Riscul de a împiedica buna desfăşurare recunoscută ca fiind un motiv legitim pen-
înţelegeri secrete s-a
atenuat pe parcurs.
a justiţiei constituie o preocupare legitimă tru a continua privaţiunea de libertate în
76 Judecătorii de la pentru toţi membrii aparatului judecătoresc prezenţa unei acuzaţii grave şi cu condiţia
Strasbourg au eviden- şi nu este nimic surprinzător prin urmare de a fi posibil de demonstrat că frica de a
ţiat în cazul W. v. Elve- că el face parte din motivele susceptibile vedea suspectul săvârşind alte infracţiuni
ţia un risc substanţial
să legalizeze continuarea unei privaţiuni de este rezonabilă şi că măsura de detenţie
de înţelegere secretă
din cauza amplorii libertate. Un acuzat poate uşor să profite este potrivită pentru acest caz. În cadrul
excepţionale a cazului de liberarea sa pentru a stânjeni pregătirea evaluării acestor elemente, trebuie să fie
(fraudă în gestionarea dosarului care-l vizează, să exercite presiuni examinate toate circumstanţele cazului şi în
a şasezeci de societăţi special antecedentele şi personalitatea celui
asupra martorilor pentru ca ei să refuze să
comerciale), a cantită-
ţii extraordinare şi a facă depoziţii70, să prevină alţi suspecţi că ei interesat. Faptul că suspectul deja a fost
dezordinii intenţionate de asemenea sunt implicaţi în anchetă, să se condamnat pentru infracţiuni identice sau
a documentelor con- coopereze cu altă persoană implicată în caz analoage celei care constituie obiectul pro-
fiscate, a numărului pentru a lua o poziţie comună71, să distrugă cesului în desfăşurare, poate căpăta o anu-
mare de martori care
trebuiau să fie ascul- documente şi alte probe materiale72 sau să mită importanţă, la fel ca şi alte infracţiuni
taţi (în special în străi- perturbeze desfăşurarea anchetei73. aparent comise între începutul procesului şi

33

PAGINA 33
 inculparea celui interesat77. Totodată, menţi-
nerea suspectului în detenţie este în general
considerată ca neadecvată atunci când in-
fracţiunile comise diferă de cele ce constituie
obiectul procesului în ceea ce ţine de natura
sau gravitatea lor78. În plus, orice sugestie
referitoare la săvârşirea altor infracţiuni de
către cel vizat, odată ce el fusese provizo-
riu eliberat, trebuie să fie consolidate prin
elemente materiale dacă autorităţile doresc
să justifice repunerea lui în detenţie preven-
tivă79. Astfel, argumentul conform căruia
dificultăţile sale financiare riscă să incite
suspectul la săvârşirea altor infracţiuni, ra-
reori este convingător în opinia judecătorilor
de la Strasbourg80. Mai mult decât atât, dacă
o expertiză psihiatrică a suspectului este
deseori considerată ca fiind oportună, ea ris-
că să facă prelungirea detenţiei indezirabilă
pentru singurul motiv că medicii prescriu un
tratament81. În fine, dacă infracţiunea poartă
toate trăsăturile unui eveniment unic82, ar fi
contraindicat să se încerce justificarea pre-
lungirii unei privaţiuni de libertate având ca
argument teama de o recidivă.
Necesitatea de a ocroti ordinea publică
Necesitatea de a menţine ordinea publi-
că, inclusiv protecţia oricărui acuzat, fusese
recunoscută în cazul Letellier v. Franţa ca
un motiv care ar putea justifica prelungirea
unei privaţiuni de libertate. Totodată, jude-
34
nătate), a comportamentului petiţionarului, până şi după eliberarea sa, care reflecta
intenţia de a şterge în mod sistematic orice urmă a responsabilităţii sale (de exemplu,
falsificând sau distrugând contabilitatea) şi frica de a vedea că persoana interesată
sustrage piese convingătoare care nu au fost încă descoperite, să fabrice probe false în
scopul de a se dezvinovăţi şi să acţioneze de comun cu martorii, precum şi extinderea
investigaţiilor asupra infracţiunilor comise în Germania. Ei au ţinut desigur cont în
această privinţă de împrejurarea care, conform dosarului, petiţionarul, în cadrul altor
urmăriri fabricase piese pentru dezvinovăţirea sa, a antidatat documentele şi a ma-
nipulat martorii. Este totuşi convenabil să se noteze că aceste consideraţii nu au fost
singurele motive invocate în sprijinul continuării privaţiunii de libertate: petiţionarul
era de asemenea bănuit că ar fi vrut să fugă. Guvernul pârât a atras atenţia asupra
riscului de recidivă, dar acest argument nu a fost examinat de curtea de apel în măsu-
ra în care riscurile de înţelegere secretă şi de evadare constituiau motive suficiente: un
raţionament luat în considerare şi de judecătorii de la Strasbourg.
77 Vezi cazul Assenov v. Bulgaria.
78 Vezi cazul Clooth v. Belgia referitoare la un caz de asasinat şi de incendiere voluntară
şi în care petiţionarul deja fusese condamnat pentru furt cu circumstanţe agravante
şi dezertare. De asemenea, în cazul Muller v. Franţa, autorităţile naţionale au făcut
referire la antecedentele unui petiţionar acuzat de numeroase atacuri înarmate, fără a
prezenta precizări suplimentare.
79 În cazul Stögmüller v. Austria, Curtea a evidenţiat că, printre plângerile iniţiale reţinu-
te la acel moment ca justificând detenţia, în realitate doar două au constituit obiectul
unei anchete.
80 Acesta este cazul examinat în speţa Stögmüller v. Austria în care petiţionarul s-a re-
fuzat de profesia de cămătar, în cadrul căreia se pretindea că ar fi comis infracţiuni,
pentru a deveni aviator.
81 În cazul Clooth v. Belgia, doi experţi-psihiatri au stabilit un dezechilibru grav mental,
care a lipsit persoana vizată de controlul asupra acţiunilor sale şi au sugerat o „îngriji-
re psihiatrică de lungă durată”.
82 Vezi cazul I.A. v. Franţa în care petiţionarul fusese acuzat de asasinare a soţiei sale.
Dar, în circumstanţele date, nu exista nimic care să confirme această bănuială.
PAGINA 34
 cătorii de la Strasbourg subliniază că astfel
se procedează doar în circumstanţe excep-
ţionale: cu alte cuvinte, acest motiv poate fi
invocat doar dacă autorităţile prezintă dovezi
că liberarea persoanei vizate într-adevăr va
perturba la moment ordinea publică. Ea
nu ar trebui deci să fie utilizată în calitate
de anticipare a unei pedepse de privaţiune,
care de fapt nu este decât un alt mijloc de
a ţine cont de gravitatea sentinţei. Cu atât
mai mult ea nu ar trebui să depindă doar de
natura infracţiunii comise83.
Deşi posibilitatea unei reacţii faţă de
o crimă serioasă, cum ar fi omorul – care
provin de la familia victimei sau de la public
– atinge un nivel suficient pentru a justifica
temerile producerii unei dezordini, Curtea
a considerat în hotărârea Letellier că nici o
manifestare concretă a dezordinii nu a fost
menţionată, iar mama şi sora răposatului
niciodată nu s-au opus eliberării petiţiona-
rei. Invocarea temerilor de represalii de către
83 Vezi cazul I A. v. Fran- apropiaţii victimei unui omor nu fusese per-
ţa în care judecătorii
de la Strasbourg nu
cepută în hotărârea I.A. v. Franţa, deoarece
fusese convinşi, prin aceste temeri erau vagi şi puţin rezonabile
informaţiile prezentate în măsura în care majoritatea persoanelor
de instanţele jude-
vizate locuiau în Liban. În plus, judecătorii
cătoreşti naţionale,
asupra naturii crimei de la Strasbourg au subliniat că acest motiv
(asasinarea de către nu putea fi menţionat decât pe parcursul pe-
petiţionar a soţiei sale) rioadei când ordinea pubică era ameninţată
sau asupra circum-
stanţelor în care ea
de un real pericol; sau, deseori se întâmplă
fusese comisă. ca riscul unei acţiuni din partea membrilor
84 27 iunie 1968. societăţii să diminieze odată cu trecerea şo-
PAGINA 35
cului iniţial provocat de infracţiune.
Condiţiile eliberării provizorii
Articolul 5 (3) garantează dreptul la
liberare în timpul procesului şi enunţă o
prezumţie hotărâtă în favoarea eliberării
în timpul aşteptării hotărârii. Această pre-
zumţie devine din ce în ce mai apăsătoare
pe măsură întârzierii procesului. Refuzul de
a pune în libertate persoana vizată poate fi
justificată doar din cele patru motive iden-
tificate de judecătorii de la Strasbourg, care
au fost descrise în paragrafele precedente:
riscul evadării, împiedicarea bunei desfă-
şurări a justiţiei, prevenirea criminalităţii şi
ocrotirea ordinii publice.
În consecinţă trebuie să fie fixată mă-
rimea cauţiunii scopul căreia este de a ga-
ranta prezenţa acuzatului la proces. În cazul
Neumeister v. Austria84, autorităţile naţionale
calculase această mărime doar referitor la
prejudiciul cauzat de acţiunile de care acu-
zatul trebuia să poarte răspundere. Judecă-
torii de la Strasbourg au stabilit că această
procedură contravine articolului 5 (3) şi au
reamintit că garanţia prevăzută de această
dispoziţie nu are drept obiect asigurarea
reparării prejudiciului, dar asigurarea pre-
zenţei acuzatului la şedinţă. De aici reiese că
importanţa sa trebuie să fie apreciată în mod
esenţial în raport cu resursele celui vizat,
dar să nu constituie o povară mai apăsătoa-
35
 re decât cea necesară pentru împiedicarea de 30 milioane de coroane. Judecătorii de la
85 Wemhoff v. Republica
oricărei dorinţe de evadare. Felul şi mărimea Strasbourg au considerat că, ţinând cont de
Federală Germană.
cauţiunii ar trebui deci să fie proporţionale amploarea tranzacţiilor realizate de petiţio- 86 Neumeister v. Austria.
cu motivele ce justifică detenţia prejudiciară. nar – el a elibarat două cecuri fără acoperire 87 Stögmüller v. Austria.
În cazul în care o garanţie financiară pare să cu valoarea totală de 28 400 000 de coroane 88 Hotărârea din 25 apri-
lie 2000 (disponibilă
fie necesară în acest scop85, importanţa sa până la arest, avuse intenţia să achiziţioneze doar în limba engleză).
trebuie să fie apreciată din acest moment în două mari magazine (contra unei sume de Curtea a notat de ase-
raport cu persoana vizată, resursele sale şi 338 856 000 şi, respectiv, 236 000 000 de menea că petiţionarul
oricum fusese încar-
legăturile cu persoanele chemate să serveas- coroane) şi s-a obligat să plătească prin vi-
cerat din cauza pro-
că ca garanţi. Acuzatul trebuie să prezinte rament 150 000 000 de coroane – refuzul de cedurii de extrădare
informaţii referitoare la bunurile sale, în a-l pune în libertate provizorie şi impunerea înaintate împotriva lui.
acelaşi timp autorităţile naţionale trebuie unei cauţiunii mai mari decât cea propusă 89 Vezi în special hotărâ-
rea Punzelt v. Republi-
să evalueze minuţios aceste informaţii pen- de cel vizat nu încălca articolul 5 (3). ca Cehă.
tru a fixa mărimea corespunzătoare. Orice 90 Vezi W. v. Elveţia,
sumă ce depăşeşte mărimea necesară pen- Durata detenţiei prejudiciare Assenov v. Bulgaria şi
Punzelt v. Republica
tru a acţiona „ca o frână suficientă pentru
Cehă.
a îndepărta orice pericol de evadare” încalcă Articolul 5 (3) prevede că privaţiunea de 91 B v. Austria, 28 martie
dreptul la libertate provizorie86. Alte garanţii, libertate până la proces niciodată nu trebuie 1990.
în afara celor băneşti, cum ar fi depunerea să depăşească un termen rezonabil. Curtea 92 Punzelt v. Republica
Cehă.
paşaportului de către persoana vizată, pot a menţionat în repetate rânduri că: 93 I.A. v. Franţa.
de asemenea fi necesare pentru a garanta Continuarea încarcerării nu se justifică, 94 Mansur v. Turcia,
prezenţa sa la şedinţă87. într-o speţă concretă, decât dacă indici Trzaska v. Polonia,
Ječius v. Lituania şi
Anumite circumstanţe particulare, concreţi manifestă o adevărată exigen- Kudla v. Polonia.
care justifică un risc sporit de evadare, pot ţă a interesului public ce prevalează, în 95 Stögmüller v. Austria,
totodată convinge autorităţile să elibereze pofida prezumţiei nevinovăţiei, asupra W. v. Elveţia şi Wem-
acuzatul sub cauţiune, indiferent de mări- regulei de respectare a libertăţii indivi- hoff v. Republica Fe-
derală Germană. Ar fi
mea garanţiilor. În cazul Punzelt v. Republica duale89. oportun să menţionăm
Cehă88, spre exemplu, autorităţile naţionale Persistenţa reţionamentelor rezonabile durata medie stabilită
iniţial refuzase petiţionarului dreptul de a fi de a presupune că persoana arestată a să- de studiile comparative
citate de judecătorul
eliberat sub cauţiune (chiar dacă el a oferit vârşit o infracţiune este o condiţie sine qua Pettiti în opinia sa disi-
să plătească peste 15 milioane de coroane), non a legalităţii menţinerii în detenţie, dar în dentă pe hotărârea W.
apoi ei au acceptat eliberarea lui pe motive de ultimul timp ea nu mai este suficientă; Cur- v. Suedia. Ea era până
sănătate pretinzând primirea unei cauţiuni tea trebuie să mai stabilească dacă şi alte la două sau trei luni

36

PAGINA 36
 motive adoptate de autorităţile judecătoreşti De asemenea s-ar cuveni să menţionăm
în general şi până la continuă să legifereze privaţiunea de liber- că Curtea nu este competentă pentru exa-
un an referitor la de-
lictele economice şi de tate. Când ele se dovedesc a fi „pertinente” minarea perioadelor de detenţie înainte de
faliment. Aceste cifre, şi „suficiente”, ea verifică în plus dacă auto- ratificarea Convenţiei de către Statul pârât,
chiar dacă nu reflectă rităţile naţionale competente au manifestat o chiar dacă ea ţine cont de această perioadă
opinia Consiliului Eu-
ropei în întregime, au
„promtitudine particulară” la administrarea la evaluarea faptului dacă durata detenţiei
meritul de a fi capabile procesului90. după ratificare era rezonabilă sau nu94.
să suscite o dezbatere Începutul perioadei de detenţie luată în Conform judecătorilor de la Strasbourg,
cu privire la legalitatea considerare de judecătorii de la Strasbourg noţiunea de „termen rezonabil” trebuie să fie
unei detenţii prejudi-
ciale care depăşeşte corespunde momentului reţinerii şi se înche- interpretată în lumina datelor concrete ale
cu mult durata medie ie în momentul eliberării. Dacă cel interesat fiecărui caz şi nu trebuie să depindă de un
citată. În plus, cât nu este eliberat pe parcursul procesului, în- termen maximal fixat in abstracto95. Orice
priveşte obligaţia de
rapiditate enunţată în
cheierea termenului de detenţie corespunde perioadă de detenţie, oricât de scurtă n-ar fi,
articolul 5 (3) care se datei la care a fost pronunţată hotărârea trebuie să fie justificată.
aplică în exclusivitate primei instanţe (fie de achitare sau de con- Jurisprudenţa Curţii ilustrează impor-
persoanelor private de damnare). tanţa atribuită circumstanţelor speţei: în
libertate, este impor-
tant de a se inspira în Durata detenţiei după condamnare – timp ce unele perioade ce depăşeau un an au
această materie din termen necesar pentru un recurs spre exem- fost considerate excesive96, alte perioade cu-
liniile directorii fixate plu – nu este luată în considerare. După prinse între doi şi trei ani au fost considerate
în hotărârile Curţii
relative la articolul 6
cum au afirmat judecătorii de la Strasbourg, acceptabile, iar altele contestabile97. Aceeaşi
(1): această dispoziţie articolul 5 (3) încetează să se aplice detenţiei diversitate de opinii afectează perioadele cu-
se aplică în consecinţă (în favoarea articolului 5 (1) a) din momen- prinse între trei şi patru ani98. Din contra,
tuturor instanţelor, tul în care jurisdicţia de primă instanţă a nici o perioadă care depăşea cinci ani nu a
chiar şi celor în care
petiţionarul este lăsat condamnat acuzatul91. Totodată, în cazul în fost considerată rezonabilă99.
în libertate, astfel încât care curtea de apel casează prima hotărâre O lege naţională care fixează durata
judecătorii de la Stras- şi ordonează desfăşurarea unui nou proces, maximală a detenţiei prejudiciale nu va fi
bourg tind a fi mai
toleranţi în ceea ce
perioada de detenţie dintre casare şi noua în sine incompatibilă cu Convenţia. Totuşi,
priveşte durata. Astfel, hotărâre de asemenea este luată în consi- cu siguranţă că ar fi o greşeală dacă se va
în hotărârile I.A. v. derare92. Această interpretare nu înseamnă conduce doar de această limită (nerealizând
Franţa şi B. v. Austria, că porţiunea de pedeapsă ispăşită până la o evaluare a circumstanţelor speţei) pentru a
Curtea a constatat o
încălcare a articolului anularea hotărârii iniţiale va fi considerată determina caracterul rezonabil al perioadei
5 (3) şi nu a articolului ca o detenţie provizorie în sensul articolului de detenţie.
6 (1). 5 (3)93. Instanţele în care perioadele lungi nu

37

PAGINA 37
 fusese considerate ca irezonabile sunt cele
afectate de dificultăţile cauzate de comple-
xitatea cauzei, natura infracţiunii100 şi/sau
numărul potenţialilor suspecţi implicaţi sau
chiar de comportamentul acuzatului. Toto-
dată, complexitatea extremă a unui caz nu
poate justifica prelungirea unei privaţiuni de
libertate decât în măsura în care autorităţile
competente într-adevăr au dat dovadă de o
„promtitudine particulară” în administrarea
procesului101. Numeroase sunt încălcările
articolului 5 (3) care rezultă din perioade
lungi de inactivitate pe parcursul etapelor
de pregătire a procesului102, din întârzieri-
le provocate de experţi103, din organizarea
sau metodele neadecvate de lucru104, din
administrarea incorectă a personalului105 şi
din problemele asociate cu necesitatea de a
proteja anonimatul martorilor106.
Judecătorii de la Strasbourg constată
fără întârziere o încălcare a articolului 5 (3)
odată ce o instanţă judecătorească naţio-
nală prelungeşte detenţia prejudiciară pe o
perioadă îndelungată invocând severitatea
posibilei pedepse fără a ţine cel puţin cont
de alte fapte pertinente cum ar fi: stabilitatea
vieţii de familie şi profesionale a celui inte-
resat şi reducerea progresivă a riscului de
evadare sau înţelegere secretă. Acesta este
în special cazul speţei Ilijkov v. Bulgaria care
se referea la un petiţionar ce a petrecut trei
ani şi patru luni în detenţie provizorie107. În
hotărârea sa, Curtea a ţinut să precizeze că
38
96 Jėčius v. Lituania (patrusprezece luni şi douăzeci şi şase de zile).
97 Letellier v. Franţa (doi ani şi nouă luni), Punzelt v. Republica Cehă (doi ani şi şase luni),
Stögmüller v. Austria, (doi ani şi o zi), Kudla v. Polonia (doi ani, patru luni şi trei zile).
98 Acest termen fusese considerat acceptabil în W. v. Elveţia (patru ani şi trei zile), dar nu
şi în Clooth v. Belgia (trei ani, două luni şi patru zile), Muller v. Franţa (trei ani, un-
sprezece luni şi douăzeci şi şapte de zile), Českz v. Republica Cehă (trei ani, trei luni şi
şapte zile), Trzaska v. Polonia (trei ani şi şase luni) sau Barfuss v. Republica Cehă (trei
ani, cinci luni şi douăzeci şi opt de zile).
99 Birou v. Franţa, 27 februarie 1992 (cinci ani, două luni şi douăzeci şi şapte de zile – so-
luţionare amiabilă). I.A. v. Franţa (cinci ani şi trei luni – în acest caz, justificările invo-
cate au încetat să mai fie pertinente cu mult înainte de încheierea acestei perioade).
100 Aceasta este în special aplicabil în cazul infracţiunilor ce implică o fraudă, dar rămâ-
ne a fi valabilă şi pentru orice anchetă, care presupune analiza unei cantităţi mari de
documente şi interogarea multor martori. Vezi spre exemplu hotărârea W. v. Elveţia
(26 ianuarie 1993) referitoare la o excrocherie de proporţii mari privind gestionarea a
şasezeci de societăţi.
101 Deşi această promtitudine este necesară oricărei anchete, judecătorii de la Stras-
bourg i-au acordat o atenţie deosebită în cazul Assenov v. Bulgaria (hotărârea din 28
octombrie 1998) referitoare la un minor.
102 Vezi cazurile Assenov v. Bulgaria în care procesul fusese suspendat pe parcursul
unui an, Punzelt v. Republica Cehă, în care jurisdicţia de primă instanţă a avut ne-
voie de zece luni pentru a pronunţa o altă decizie după anularea primei sale hotărâri
şi Barfuss v. Republica Cehă în care nici un motiv - în afară de complexitatea cazului
– nu a fost înaintat pentru a explica termenul de unsprezece luni între reţinerea pe-
tiţionarului şi înaintarea acuzaţiei, apoi termenul suplimentar de opt luni între anu-
larea deciziei de ordonare a unui complet de judecată şi prima şedinţă consacrată
fondului cazului.
103 În general din cauza comunicării raportului după data limită fixată; vezi Clooth v.
Belgia.
104 Vezi cazul Assenov v. Bulgaria în care Curtea a considerat că timpul a fost inutil
pierdut din cauza suspendării anchetei, la fiecare cerere de eliberare din partea peti-
ţionarului, din cauza unei practici ce consta în faptul că în loc de a trimite de fiecare
dată autorităţii competente dosarul original, se făceau copii de pe documentele perti-
nente.
105 Vezi cazurile Stögmüller v. Austria (determinarea nivelului efectiv adecvat), Clooth
v. Belgia şi Muller v. Franţa (transfer al dosarului unui alt magistrat în urma unei
promovări, unei noi angajări sau unei pensionări) şi Trzaska v. Polonia (suspendarea
procesului pe o durată de nouă luni din cauza dificultăţii de reformare a unei instan-
ţe judecătoreşti în rezultatul îmbolnăvirii judecătorului raportor).
106 Clooth v. Belgia.
107 26 iulie 2001.
PAGINA 38
 constatările făcute de către instanţele jude-
cătoreşti naţionale – referitor la absenţa cir-
cumstanţelor excepţionale care ar justifica
punerea în libertate a petiţionarului – erau
neacceptabile şi inversau acuzaţia de vino-
văţie în detrimentul deţinutului. Obligaţia de
a demonstra că prelungirea detenţiei prejus-
tiţiale se bazează pe motive valabile revine în
consecinţă autorităţilor şi nu acuzatului.
În cauzele complexe, judecătorii de la
Strasbourg sunt gata să admită perioadele
lungi de detenţie, cu condiţia de a se con-
vinge că autorităţile au condus ancheta cu
rapiditatea necesară şi că nici o întârziere nu
se datorează unei penurii de personal sau de
materiale108 . Ei sunt deci în genere impresi-
onaţi pozitiv de crearea unei unităţi speciale
împuternicite cu acest caz sau de alocarea
resurselor suplimentare autorităţilor com-
petente. Totodată, principalul criteriu de
apreciere rămâne a fi existenţa unui control
al duratei totale a procesului şi depunerea
eforturilor în scopul accelerării acesteia.
108 Spre exemplu, W. v.
Elveţia.
Aceste două momente ar trebui deci să fie
109 Vezi cazul W. v. verificate minuţios de către orice instanţă
Elveţia în care peti- judecătorească naţională împuternicită cu
ţionarul a refuzat să
examinarea unei cereri de eliberare.
declare funcţionari-
lor responsabili de Nici un suspect nu este considerat de
anchetă informaţii către judecătorii de la Strasbourg ca fiind
cu privire la frauda obligat să coopereze, dar, în caz de refuz,
asupra gestionării a
şasezeci de societăţi.
comportamentul său va fi apreciat ca un
110 Stögmüller v. Austria. factor de încetinire a anchetei. Lipsa coope-
111 21 decembrie 2000. rării, ca şi o adevărată împotrivire, vor fi deci
PAGINA 39
luaţi în consideraţie la evaluarea caracteru-
lui exceciv sau nu al perioadei de detenţie
prejudiciară109. În orice caz, autorităţile na-
ţionale nu vor putea nici într-un caz invoca
comportamentul acuzatului pentru a justi-
fica prelungirea unei detenţii prejudiciare
care deja a depăşit limitele rezonabilităţii110.
În cazul Jablonski v. Polonia111, jurisdicţiile
naţionale au prelungit spre exemplu deten-
ţia petiţionarului depăşind limita legală (trei
ani), deoarece acesta fusese rănit şi astfel a
perturbat desfăşurarea procesului. Judecă-
torii de la Strasbourg au stabilit o încălcare
a articolului 5 (3) invocând că instanţele ju-
decătoreşti naţionale nu au ţinut cont de alte
măsuri „preventive” cum ar fi liberarea sub
cauţiune sau plasarea lui într-o încăpere
supravegheată.
3. Condamnaţii
Articolul 5 (1) (a) prevede că un indi-
vid poate fi privat de libertate dacă el este
deţinut legal după condamnarea sa de către
o instanţă judecătorească competentă. În
cadrul acestei dispoziţii, termenul „con-
damnare” are semnificaţia că cel interesat
a fost recunoscut vinovat de comiterea unei
infracţiuni. Este evident că el nu cuprinde
detenţia prejudiciară sau alte măsuri pre-
ventive de securitate. În afară de situaţia
clasică a unui condamnat, care-şi ispăşeşte
39
 pedeapsa în penitenciar, la care a fost supus autoritatea necesară pentru a judeca cazul,
112 X. v. Austria (1968
pentru comiterea unei infracţiuni, articolul 5 care este independentă faţă de executiv şi
şi 1969), De Wilde,
(1) (a) cuprinde şi internarea într-o instituţie de părţi şi care prezintă garanţiile judiciare Ooms şi Versyp v.
psihiatrică în scopul tratării. Condamnarea corespunzătoare, chiar dacă nu este con- Belgia, Engel v. Olan-
poate interveni la încheierea unui proces stituit din jurişti112. În consecinţă, deciziile da, Eggs v. Elveţia
şi Neumeister v. Au-
penal sau disciplinar. În sensul Convenţiei, adoptate de poliţie, procuror, comandant stria.
o condamnare este un verdict pronunţat de militar sau organ administrativ nu cores- 113 X. v. Republica Fe-
o jurisdicţie de primă instanţă şi această no- pund condiţiilor cerute. Condamnarea de derală Germană şi
Drozd şi Janousek v.
ţiune cuprinde în consecinţă orice detenţie asemenea poate fi pronunţată de o instanţă
Franţa şi Spania (26
suportată în aşteptarea examinării recur- judecătorească străină, indiferent de faptul iunie 1992).
sului. În hotărârea Wemhoff v. Germania, dacă Statul vizat este sau nu parte la Con- 114 În această speţă,
judecătorii de la Strasbourg de asemenea au venţie, cu condiţia ca cel interesat să-şi ispă- petiţionarii au ispăşit
în Franţa o pedeap-
menţionat că: şească pedeapsa într-un Stat contractant113. să aplicată în urma
[...] persoana condamnată în primă in- Problema „garanţiilor judiciare corespunză- unei condamnări
stanţă, care a fost sau nu deţinută până toare” în cazurile în care condamnarea a fost pronunţate de in-
stanţele judecătoreşti
la acest moment, este situată într-un caz pronunţată de instanţe judecătoreşti străine
din Andorra. Vezi de
prevăzut de articolul 5 (1) (a), care autori- a fost abordată în cazul Drozd şi Janousek asemenea Perez v.
zează privarea de libertate a persoanelor v. Franţa şi Spania: judecătorii de la Stras- Franţa, 24 octombrie
„după condamnare”. Aceste ultime cu- bourg au considerat că articolul 5 (1) (a) cu- 1995.
115 Krzycki v. Republica
vinte nu pot fi interpretate ca limitându- prinde situaţiile în care un condamnat ispă- Federală Germană
se la ipoteza unei condamnări definitive şeşte într-un Stat parte o pedeapsă aplicată şi Weeks v. Regatul
[...]. într-un Stat care nu este parte, cel puţin ca Unit.
116 În cazul Weeks v.
În plus, în hotărârea B. v. Austria, ei condamnarea sa să rezulte „dintr-o negare
Regatul Unit în care
au reamintit că nu trebuie să se uite că flagrantă a justiţiei”114. petiţionarul a fost
culpabilitatea unei persoane deţinute în „Legalitatea” detenţiei nu necesită o condamnat la o pe-
timpul procedurii în apel şi în recurs, a condamnare legală dar numai o detenţie în deapsă privativă de
libertate pe viaţă,
fost stabilită pe parcursul unui proces conformitate cu dreptul intern şi cu Conven- Curtea a invocat ar-
desfăşurat în conformitate cu exigenţele ţia. Această condiţie presupune că sentinţa ticolul 3 (interzicerea
articolului 6, altfel spus în faţa jurisdic- corespunzătoare de plasare într-un peniten- pedepselor inumane)
şi nu articolul 5.
ţiei de primă instanţă. ciar este fondată pe o condamnare aplicată
117 În cazul Bizzoto v.
Condamnarea trebuie să fie pronunţată de către o „instanţă judecătorească compe- Grecia (hotărârea din
de către o „instanţă judecătorească compe- tentă” şi că acţiunile sancţionate de ea con- 15 noiembrie 1996)
tentă”, cu alte cuvinte un organ care are stituiau o infracţiune pasibilă de o pedeapsă în care petiţionarul

40

PAGINA 40
 se plângea asupra privativă de libertate la momentul săvârşirii tate arbitrară şi, ca rezultat, incompatibilă cu
locului şi condiţiilor
faptelor. Judecătorii de la Strasbourg nu pot articolul 5.
de detenţie, judecă-
torii de la Strasbourg invoca articolul 5 (1) (a) pentru a controla
au subliniat necesi- legalitatea unei condamnări sau a unei pe-
tatea existenţei unui depse115. De asemenea, este imposibil de a 4. Extrădarea
anumit raport între
temeiul privaţiunii invoca această dispoziţie pentru a contesta
de libertate şi locul şi durata şi pertinenţa unei pedepse privative Articolul 5 (1) (f) permite arestarea sau
condiţiile de detenţie. de libertate116 sau condiţiile unei detenţii117. [...1 detenţia legală a unei persoane [...] îm-
În aceste circumstan-
Articolul 5 (1) (a) necesită o legătură potriva căreia se desfăşoară o procedură de
ţe, totodată, per-
soana în cauză era cauzală şi nu pur şi simplu cronologică între expulzare sau de extrădare. Detenţia intră în
deţinută în rezultatul sancţiune şi detenţie. În consecinţă, dacă o câmpul de aplicare al acestei dispoziţii chiar
unei acuzaţii penale, persoană mai întâi este condamnată de către dacă până la urmă deportarea sau extrăda-
detenţia sa încadrân-
du-se în prevederile o instanţă la o pedeapsă privativă de liberta- rea nu a avut loc, din cauza lipsei unei cereri
articolului 5 (1) (a). te, apoi constată agravarea ei în rezultatul oficiale sau a unei hotărâri de extrădare,
Vezi de asemenea unei decizii administrative, articolul 5 (1) (a) adoptate la încheierea unei anchete. Cu alte
hotărârea Ashingda-
va cuprinde şi acest supliment cu condiţia că cuvinte, anchetele sunt considerate ca fiind
ne v. Regatul Unit. În
hotărârea Bizzoto, va fi posibilă stabilirea unei relaţii suficiente „proceduri” în sensul articolului 5 (1) (f).
Curtea a remarcat că între detenţia administrativă şi verdictul ini- Această dipoziţie conţine anumite ga-
locul şi condiţiile de- ţial al instanţei judecătoreşti118. Pentru a fi ranţii care vizează situaţiile sau autorităţile
tenţiei ar putea într-o
măsură oarecare inclusă în câmpul de aplicare al acestei dis- care au arestat sau au plasat în detenţie
să fie criticate din poziţii, detenţia trebuie nu doar să urmeze o persoană (în majoritatea cazurilor străi-
punctul de vedere al condamnarea în ordine cronologică dar şi să nă) în aşteptarea unei decizii cu privire la
articolului 3.
rezulte din ea şi să se producă „în urmă şi deportarea sau extrădarea sa. Arestul sau
118 Vezi cazul Van Droo-
genbroeck v. Belgia ca consecinţă” sau „în virtutea” acesteia119. detenţia trebuie să fie „legale”, altfel spus în
(hotărârea din 24 În cazul Weeks v. Regatul Unit, judecătorii conformitate cu dreptul intern şi Convenţia
iunie 1982). Peti- de la Strasbourg au considerat că legătura precum şi să nu fie arbitrară.
ţionarul fusese con-
damnat de o instanţă de cauzalitate risca să fie afectată, dacă o Deşi judecătorii de la Strasbourg fac o
judecătorească pena- decizie de neeliberare sau de reîntoarcere a distincţie între legalitatea detenţiei şi cea
lă la doi ani de pri- ajuns să se fondeze pe motive inconciliabile a extrădării120, cel din urmă punct deseori
vaţiune şi aflarea la
cu obiectivele instanţei judecătoreşti care a este examinat în cadrul verificării legalităţii
dispoziţia guvernului
pentru o durată de pronunţat sentinţa. În asemenea cazuri, o detenţiei mai ales dacă dreptul intern stabi-
zece ani. După ieşi- privaţiune de libertate legală la momentul leşte personal o legătură de dependenţă între
rea din închisoare, iniţial se transformă într-o privaţiune de liber- aceste două. Aceasta se întâmplă deoarece

41

PAGINA 41
 este extrem de important de a amâna ex- Legitimitatea unei detenţii în vederea
trădarea sau deportarea până la verificarea deportării a fost examinată recent în cazul
legalităţii detenţiei, în măsura în care ilegali- Dougoz v. Grecia121, ceea ce a permis Curţii
tatea uneia riscă să antreneze ilegalitatea al- să stabilească o încălcare a articolului 5 (1)
teia. În plus, garanţiile enunţate în articolul (f). După ce constatase că dreptul intern
persoana vizată a
5 (4) obligă autorităţile naţionale să amâne autoriza deportarea, judecătorii de la Stras- fost privată de două
sistematic extrădarea sau deportarea până bourg au stabilit în consecinţă că expulzarea ori de libertate, în
când o instanţă judecătorească va putea a fost ordonată de un alt organ decât cel baza deciziei auto-
verifica legalitatea detenţiei şi eventual să prevăzut de legislaţie – în baza avizului emis rităţilor, după care a
dispărut. Judecătorii
ordoneze eliberarea celui vizat. de adjunctul procurorului general conform de la Strasbourg au
Legalitatea unei detenţii ordonate în căruia o decizie ministerială cu privire la considerat că pe-
vederea extradării fusese contestată în cazul detenţia persoanelor ameninţate de o expul- deapsa de privare de
libertate şi ordonanţa
Bozano v. Franţa şi judecătorii de la Stras- zare administrativă se aplica prin analogie de aflare la dispoziţia
bourg au susţinut opinia petiţionarului, cazurilor de expulzare ordonate de instanţele guvernului consti-
considerând că detenţia fusese ilegală şi deci judecătoreşti – şi că condiţia de „pericol pen- tuiau un «tot întreg».
contrară articolului 5 (1) (f). Curtea a decis tru ordinea publică” instituită prin aceeaşi 119 X v. Regatul Unit (5
noiembrie 1981),
în rezultat că deportarea persoanei vizate din legislaţie nu a fost îndeplinită. Mai mult, ei Van Droogenbroeck
Franţa în Elveţia era arbitrară: în timp ce o consideră că avizul procurorului de un rang v. Belgia şi Weeks v.
instanţă judecătorească a refuzat cererea de înalt nu constituia o „lege” de „calitate” sufi- Regatul Unit.
120 Vezi cazul Caprino v.
extrădare prezentată de autorităţile italiene, cientă în sensul Convenţiei. Regatul Unit (1975)
Guvernul francez a adoptat o hotărâre de ex- Deşi Articolul 5 (1) (f) nu fixează limi- în care Curtea a con-
pulzare împotriva celui vizat; autorităţile aş- tele pentru durata de detenţie, Comisia a siderat că rezultatul
teptase o lună înainte de a notifica arestarea considerat că procedura de extrădare sau final al procedurii de
expulzare nu era luat
petiţionarului, împiedicându-l să utilizeze de deportare trebuie să fie administrată cu în considerare pentru
căile de recurs, să-şi contacteze soţia şi avo- „promtitudinea necesară”. În cazul Lynas v. justificarea detenţiei,
catul şi să-şi aleagă o ţară de deportare. Pe- Elveţia122, judecătorii de la Strasbourg insis- cu condiţia că a fost
angajată şi admini-
tiţionarul fusese condus manu militari până tă asupră faptului că dacă strată cu seriozitate
la frontiera elveţiană, încarcerat în această procedura nu este administrată cu prom- o procedură legală de
ţară, apoi extrădat mai târziu în Italia. Cur- titudinea necesară sau dacă menţinerea expulzare.
tea a considerat că detenţia petiţionarului în detenţie rezultă dintr-un oarecare 121 6 martie 2001.
122 Decizia de admisibili-
demonstra toate trăsăturile unei extrădări abuz de putere, detenţia încetează să tate din 6 octombrie
deghizate, fapt ce nu poate fi justificat în fie justificată prin prisma articolului 5 (1) 1976, cererea nr.
lumina Convenţiei. (f). În aceste limite, Comisia poate deci 7317/1976.

42

PAGINA 42
 fi determinată să aprecieze, referitor la
dispoziţia precizată, durata detenţiei în
vederea extrădării [...].
Totodată, în cazul în care detenţia în ve-
derea extrădării este prelungită în interesul
sau la solicitarea persoanei vizate, aceasta
din urmă nu se poate pretinde a fi victima
unei detenţii prelungite. Spre exemplu, în
cazul X. v. Republica Federală Germană123,
douăzeci şi două luni de detenţie înainte de
extrădare fusese considerate justificabile în
măsura în care autorităţile germane au in-
vocat utilizarea acestui termen pentru a în-
cerca să obţină din partea Guvernului turc
garanţii referitoare la neaplicarea pedepsei
cu moartea faţă de petiţionar la întoarcerea
acestuia. Astfel, în cazul Kolompar v. Bel-
gia124, o detenţie de aproape trei ani până la
extrădare fusese de asemenea considerată
justificabilă în măsura în care petiţionarul
utilizase personal diverse strategii pentru a
întârzia şi a amâna procesul.
Exigenţa legalităţii include şi calitatea
legii interne, care trebuie să fie accesibilă,
previzibilă şi formulată cu o precizie sufi-
cientă. Chiar dacă constatările de acest tip
nu au fost admise de judecătorii de la Stras-
bourg până în prezent125, teoretic nimic nu
interzice Curţii să reţină această plângere.

123 Cererea nr. 9706/

1983. Petiţionarul
nu a fost extrădat în
absenţa unor astfel
de asigurări.
124 24 septembrie 1992.
125 În special în cazul
Zamir v. Regatul Unit,
cererea nr. 9174/
1980.

43

PAGINA 43
 Capitolul III: Alte
justificări ale privaţiunii
de libertate
Reţinerea şi arestarea pot interveni şi în
alte circumstanţe, decât în cadrul unei pro-
ceduri penale. Ele sunt enumerate succint
în articolul 5 (1) şi sunt interpretate într-o
modalitate restrictivă. Exigenţa de „legali-
tate”, menţionată în capitolul precedent126,
se aplică de asemenea în toate situaţiile în
care este autorizată privaţiunea de libertate:
reţinerea şi arestul trebuie deci să corespun-
dă dreptului intern şi Convenţiei şi să nu fie
arbitrare.
1. Emiterea unei ordonanţe
de o instanţă în cadrul unei
obligaţii prescrise de lege
Articolul 5 (1) (b) permite reţinerea sau
arestarea unei persoane pentru nesupunere
unei ordonanţe emise, în conformitate cu
legea, de către o instanţă sau în vederea asi-
gurării executării unei obligaţii prevăzute de
lege. Prima situaţie ce se conturează în acest
caz s-ar putea în special referi la o persoană
44
ce refuză să plătească o amendă aplicată de
către o instanţă, să se supună unui examen
medical, să facă depoziţii în calitate de mar-
tor, să respecte modalităţile unei declaraţii
de nepărăsire a locuinţei sau de a depune
o declaraţie a bunurilor127. În orice caz,
obligaţia trebuie neapărat să rezulte dintr-o
ordonanţă emisă, în conformitate cu legea,
de către o instanţă judecătorească. În cazul
Slavomir Berlinski v. Polonia128, judecătorii
de la Strasbourg au considerat că internarea
din oficiu a petiţionarului într-un spital psi-
hiatric a intervenit în contextul urmăririlor
penale ce vizau executarea unei ordonanţe
judecătoreşti adoptate în scopul evaluării
stării sănătăţii lui mintale (pentru a determi-
na responsabilitatea sa penală). În urma ve-
rificării faptului dacă detenţia rezulta dintr-o
ordonanţă judecătorească, judecătorii de la
Strasbourg au controlat legalitatea ei şi au
ajuns la concluzia că ea era în perfectă con-
formitate cu procedura prevăzută de lege şi
nu a fost una arbitrară.
Cea de-a doua categorie de situaţii la
care se aplică această dispoziţie la prima
vedere pare a fi mai puţin clară. Judecătorii
de la Strasbourg cu toate acestea consideră
126 La paragraful 1.2.
că expresia „o obligaţie prevăzută de lege” 127 Airey v. Irlanda, X. v.
vizează o obligaţie specifică sau concretă129. Republica Federală
În cazul în care autorităţile invocă doar pre- Germană.
venirea încălcării în general, exigenţa de spe- 128 18 ianuarie 2001.
129 Lawless v. Irlanda (1
cificitate nu este satisfăcută. Prin obligaţie iulie 1991) şi Ciulla
specifică, se subînţelege spre exemplu dato- v. Italia.
PAGINA 44
 ria de a satisface un serviciu militar sau civil,
de a purta un buletin de identitate, de a înde-
plini o declaraţie vamală sau fiscală sau de a
locui într-un loc desemnat130. În cazul Engel v.
Olanda în care autorităţile naţionale invocase
această dispoziţie pentru a justifica „arestă-
rile de rigoare” cu titlu provizoriu, judecătorii
de la Strasbourg au considerat că obligaţia
generală de a se supune disciplinei militare
nu este suficient specificată. În speţa Ciulla
v. Italia, detenţia petiţionarului era justificată
prin refuzul acestuia de a-şi respecta promi-
siunea de a-şi schimba comportamentul: o
obligaţie care nu era în opinia judecătorilor
de la Strasbourg nici suficient specificată,
nici suficient de concretă. În cazul McVeigh,
Comisia a considerat că obligarea unei per-
soane de se supune unui control efectuat de
un funcţionar la momentul intrării pe terito-
riul Regatului Unit constituia o obligaţie spe-
cifică şi concretă şi, în această calitate, putea
fi în principiu asimilată unei detenţii în caz de
nesupunere în virtutea articolului 5 (1) (b). În
aceste circumstanţe, judecătorii de la Stras-
bourg au explicat criteriile aplicabile acestei
dispoziţii ale Convenţiei astfel:
Căutând existenţa unor asemenea cir-
cumstanţe, ar trebui [...] de ţinut cont de
130 Johansen v. Norve- natura obligaţiei. Ar trebui de examinat
gia, B. v. Franţa, Ciul- dacă executarea sa este o problemă de o
la v. Italia şi McVeigh,
O’Neill şi Evans v.
necesitate imediată şi dacă circumstan-
Regatul Unit. ţele sunt de aşa natură încât nu există
131 29 februarie 1988. nici un alt mijloc utilizabil de a asigura
PAGINA 45
executarea. [...] Durata detenţiei este un
alt element care intervine în căutarea
acestui echilibru.
Din contra, refuzul de a executa o
obligaţie contractuală, chiar dacă ea fusese
impusă printr-o hotărâre a unei instanţe ju-
decătoreşti civile, nu intră în câmpul de apli-
care al articolului 5 (1) (b). În conformitate
cu articolul 1 din Protocolul nr. 4 nimeni nu
poate fi privat de libertatea sa pentru singu-
rul motiv că nu este în măsură să execute o
obligaţie contractuală.
2. Detenţia minorilor
Articolul 5 (1) (d) permite „detenţia lega-
lă a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa
sub supraveghere” sau „detenţia sa legală,
în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor
competente”.
În Convenţie, termenul „minor” poartă
un sens autonom şi desemnează orice per-
soană sub optsprezece ani.
Primul motiv de detenţie vizează o or-
donanţă de plasare a minorului sub supra-
veghere – combinată cu o limitare a libertăţii
(cum ar fi o şedere forţată într-o instituţie
supravegheată de învăţământ sau într-o
clinică) – emisă, în conformitate cu legea,
de către o instanţă judecătorească sau de
un organ administrativ. În cazul Bouamar
v. Belgia131, judecătorii de la Strasbourg au
45
 considerat că detenţia unui minor într-o
instituţie de corecţie sau într-o închisoare
înainte de a-l transfera rapid într-o insti-
tuţie educativă supravegheată este permisă
de articolul 5 (1) (d). În aceste circumstanţe
totuşi ei au stabilit o încălcare a acestei dis-
poziţii, în măsura în care cel interesat – un
copil cu serioase tulburări psihologice şi care
deja săvârşise numeroase infracţiuni – a fost
întemniţat de nouă ori într-o instituţie corec-
ţională pentru o perioadă totală de 119 zile
în mai puţin de un an. Curtea a considerat
că autorităţile erau obligate să fie dotate cu
o infrastructură corespunzătoare, adaptată
imperativelor de securitate şi obiectivelor
pedagogice a legii invocate; plasarea unui
tânăr într-o instituţie corecţională
în regim de izolare virtuală şi fără asis-
tenţa unui personal calificat, nu ar trebui
să fie considerată ca tinzând spre un
anumit scop educativ.
În hotărârea Nielsen v. Danemarca132,
judecătorii de la Strabourg au considerat că
internarea unui copil, împotriva voinţei sale,
într-un spital psihiatric la cererea mamei
sale nu constituia o detenţie, dar
exercitarea, de către o mamă conştientă
a responsabilităţilor, a drepturilor sale
părinteşti în interesul copilului.
Din contra, în cazul Suzie Koniarska v.
Regatul Unit133 care se referea la ordonanţele
judecătoreşti de plasare a unui minor într-o
locuinţă securizată, Curtea a considerat că
46
petiţionarul a fost privat de libertate în măsu-
ra în care instanţele judecătoreşti corespun-
zătoare nu erau investite cu dreptul de cus-
todie. Totodată, judecătorii de la Strasbourg
au stabilit că detenţia fiind ordonată „pentru
educaţia sa supravegheată”, era compatibilă
cu articolul 5 (1) (d) în măsura în care peti-
ţionarul – un minor psihopat – fusese trimis
într-o instituţie supravegheată specializată în
tratarea copiilor cu probleme grave şi dotată
cu un program educativ serios.
Cel de-al doilea motiv al detenţiei unui
minor vizează asigurarea înfăţişării lui în
faţa unei instanţe judecătoreşti în scopul de
a-l putea sustrage dintr-un mediu periculos.
Acest tip de situaţii nu cuprinde detenţia
unui minor suspectat sau acuzat de o infrac-
ţiune penală. El din contra se aplică detenţiei
unui minor acuzat de o crimă şi plasat sub
supravegherea psihiatrică pentru a decide
soarta lui sau plasat într-o instituţie educati-
vă supravegheată pe parcursul procesului134.
3. Detenţia persoanelor bănuite de
răspândirea unei boli contagioase,
alienaţilor, persoanelor alcoolice,
132 28 noiembrie 1988.
toxicomanilor sau vagabonzilor. 133 12 octombrie 2000
[hotărâre disponibilă
doar în engleză].
Articolul 5 (1) (e) permite detenţia legală 134 X. v. Elveţia (1979) şi
a unei persoane susceptibile să transmi- respectiv Bouamar v.
tă o boală contagioasă, a unui alienat, Belgia.
PAGINA 46
 a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a
unui vagabond.
În ceea ce priveşte motivele posibile ale
plasării în detenţie a unora dintre aceste
categorii, judecătorii de la Strasbourg au
prezentat următoarea explicaţie:
[...] aceasta nu este pentru singurul mo-
tiv că ei ar trebui consideraţi a fi uneori
periculoşi pentru securitatea publică, dar
şi deoarece propriul lor interes poate ne-
cesita internarea lor135.
Convenţia nu precizează ce se subînţe-
lege prin „alienat”. Conform opiniei judecă-
torilor de la Strasbourg, această noţiune nu
se încadrează într-o „interpretare definitivă”,
deoarece sensul ei nu încetează de a evolua
odată cu progresele cercetărilor psihiatrice,
flexibilitatea crescândă a tratamentelor şi
135 Guzzardi v. Italia schimbarea atitudinii comunităţii faţă de
(alienaţi, alcoolici şi bolnavii mintali136. Este evident că nu ar
toxicomani).
136 Winterwerp v. Olanda trebui să considerăm că articolul 5 (1) (e)
(24 octombrie 1979). autorizează detenţia cuiva
137 Idem. doar din cauza că comportamentul sau
138 Vezi şi X. v. Regatul
Unit (1981) şi Ashing-
ideile sale se abat de la normele ce pre-
dane v. Regatul Unit domină într-o anumită societate137.
(1985). Determinarea alienării unei persoane
139 Deşi Curtea a consi- trebuie să fie efectuată în conformitate cu
derat această deten-
ţie “de urgenţă” lega- dreptul intern, cu aplicarea acestuia în speţa
lă, legislaţia olandeză şi cu starea cunoştinţelor psihiatrice.
fusese amendată în Totodată, detenţia trebuie să fie „legală”,
sensul că era nece-
sar un aviz medical
cu alte cuvinte ordonată în conformitate cu
prealabil. dreptul (material sau procesual) intern şi
140 5 octombrie 2000. cu Convenţia şi să nu fie arbitrară. În ca-
PAGINA 47
zul Winterwerp v. Olanda, judecătorii de la
Strasbourg insistă asupra necesităţii de a se
abţine de la o decizie arbitrară şi precizează
conţinutul acestui criteriu:
i) ar trebui să fie prezentată dovada reală
a problemei mintale, bazată pe o exper-
tiză medicală obiectivă,
ii) problema trebuie să poarte un caracter
sau o amploare care legalizează interna-
rea,
iii) detenţia nu poate fi valabil prelungită
fără persistarea unei asemenea proble-
me,
iv) în cazul în care o detenţie riscă să se
prelungească indefinit, ea trebuie să fie
periodic verificată de către o instanţă
judecătorească, împuternicită de a o în-
ceta,
v) detenţia trebuie să aibă loc într-un spi-
tal, o clinică sau într-o altă instituţie
corespunzătoare, abilitată să deţină
alienaţi138.
Prima condiţie nu se aplică în stări de
urgenţă. În cazul Winterwerp, spre exemplu,
petiţionarul a fost internat într-un spital psi-
hiatric de către un prim-magistrat, fără aviz
medical, după ce a fost găsit lungit într-o
celulă a comisariatului139. Totodată, chiar
dacă am admite în anumite circumstanţe o
detenţie de urgenţă, aceasta trebuie să fie
urmată de o confirmare medicală, cel puţin
provizorie, în cel mai scurt termen. În cazul
Varbanov v. Bulgaria140, petiţionarul a fost
47
 deţinut în baza unei ordonanţe a procuro-
rului emisă fără avizul medical. Judecătorii
de la Strasbourg au considerat că ea era
ilegală, deoarece „deficienţa mintală reală a
celui interesat nu a fost demonstrată într-un
mod convingător”. Curtea a ajunst la această
concluzie după ce a relevat că, în speţă:
o evaluare de către un psihiatru, cel pu-
ţin în baza inscrisurilor disponibile, era
totodată posibilă şi indispensabilă.
Judecătorii de la Strasbourg au mai
menţionat că autorităţile nu au invocat starea
de urgenţă la nici un moment, că petiţionarul
nu avea antecedente psihiatrice şi că aparent
s-a produs o atestare medicală ce confirma că
el era sănătos mintal. În aceste circumstanţe,
judecătorii au calificat inacceptabilă arestarea
şi detenţia petiţionarului doar în baza opiniei
unui procuror şi a unui poliţist cu privire la
sănătatea sa mintală şi în absenţa unei exper-
tize efectuate de către un psihiatru.
De asemenea este important de a nota
că articolul 5 (1) (e) nu cuprinde „dreptul la
un tratament”, după cum pretindea petiţio-
narul în cazul Winterwerp, care susţinea că
această dispoziţie implica, pentru un individ
internat în calitate de „alienat”, dreptul la un
tratament corespunzător „care l-ar asigura
că nu va rămâne în detenţie mai mult decât
va fi strict necesar”. În cazul Ashingdane,
totodată, judecătorii de la Strasbourg au
considerat că ar trebui să existe „o anumită
legătură între, pe de o parte, motivul invocat
48
pentru privarea de libertate autorizată şi, pe
de altă parte, locul şi regimul detenţiei”; cu
alte cuvinte, executarea corespunzătoare
a ordonanţei care privează de libertate un
alienat face de asemenea parte din exigenţa
legalităţii. Iar lipsa tratării medicale a unui
alienat ar putea fi de asemenea invocată în
faţa Curţii în baza interzicerii „tratamentelor
inumane” (articolul 3 al Convenţiei).
Problema vagabonzilor a fost examinată
de Curte în cadrul speţei De Wilde, Ooms şi
Versyp v. Belgia. Judecătorii de la Stras-
bourg au acceptat, în principiu, în cadrul
aplicării articolului 5 (1) (e) definiţia din Co-
dul penal belgian:
vagabonzii sunt cei care nu au nici un
anumit domiciliu, nici mijloace de subzis-
tenţă şi care în mod obişnuit nu exercită
nici o meserie sau ocupaţie profesională.
În cazul Guzzardi v. Italia, din contra,
judecătorii de la Strasbourg au respins argu-
mentul guvernului care asimilează vagabon-
zii cu persoanele suspectate de apartenenţă
la mafie şi lipsite de surse oficiale de venit.
În cazul belgian, în care petiţionarii fusese
solicitaţi să-şi prelungească singuri detenţia,
Curtea a declarat că nimeni nu poate renun-
ţa la dreptul său la libertate şi că o hotărâre
judecătorească era necesară chiar şi în cazul
în care cel interesat era de acord cu privarea
sa de libertate.
În pofida numărului scăzut de cazuri
relative la detenţia toxicomanilor, alcoolici-
PAGINA 48
 lor şi a persoanelor bănuite de răspândirea
unei boli contagioase, din jurisprudenţa
Curţii reiese că ea va adopta în privinţa lor
aceeaşi abordare ca şi pentru alienaţi atunci
când este pusă în discuţie validitatea deten-
ţiei. Determinând interpretarea termenului
„alcoolic” în lumina obiectului şi scopului
articolului 5 (1) (e), în cazul Witold Litwa v.
Polonia141, judecătorii de la Strasbourg în ge-
neral au considerat că:
persoanele ale căror conduită şi compor-
tament sub influenţa alcoolului constituie
un pericol pentru ordinea publică sau
pentu ele însele, chiar dacă celor inte-
resaţi nu le-a fost pus nici un diagnostic
„de alcoolism”, pot fi deţinuţi în scopul
protecţiei publicului sau în propriul lor
interes, spre exemplu sănătatea sau se-
curitatea lor personală.
Ei totodată au avut grijă să precizeze că
nu ar trebui să se subînţeleagă că această
141 4 aprilie 2000.
PAGINA 49
dispoziţie a Convenţiei poate fi interpretată
ca autorizând „detenţia unui individ pur şi
simplu fiindcă el consumă alcool”. În plus,
judecătorii de la Strasbourg consideră că
detenţia petiţionarului într-o unitate de dez-
alcoolizare era arbitrară, în măsura în care a
fost stabilit că comportamentul său nu con-
stituia nici un pericol pentru ordinea publică
sau pentru el personal şi în care se părea
că autorităţile nu au ţinut cont de măsurile
alternative prevăzute de legislaţia internă.
Judecătorii de la Strasbourg au menţionat
în rezultat că în virtutea acestui drept,
o persoană în stare de ebrietate nu trebu-
ie să fie privată de libertate în mod forţat
deoarece ea poate fi condusă foarte bine
de poliţie într-o instituţie publică curativă
sau la domiciliu.
În concluzie, Curtea a calificat detenţia
petiţionarului într-o unitate de dezalcooliza-
re ca fiind ilegală.
49
 Capitolul IV: Obligaţia de
a furniza în cel mai scurt
termen motivele arestării
Paragraful 2 al articolului 5 conţine o
garanţie fundamentală împotriva abuzului
de putere care ar putea implica o privare de
libertate: orice persoană reţinută trebuie să
fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o
limbă pe care o înţelege, despre motivele reţi-
nerii sale şi despre orice acuzaţie îndreptată
împotriva sa. Această condiţie ar trebui să
permită celui interesat să înţeleagă ce i s-a
întâmplat şi eventual să contesteze măsura
la care a fost supus. În numeroase cazuri,
această explicaţie are scopul de a elucida
opunerea oricărei rezistenţe şi în consecinţă
de a facilita sarcina funcţionarilor implicaţi.
Mai mult decât atât, necesitatea de a explica
motivele acestei măsuri mai constă în a în-
curaja în general aceşti funcţionari să verifi-
ce dacă ei au acţionat corect în limitele com-
petenţei lor şi să se abţine de la orice acţiune
ilegală. Este incontestabil faptul că motivele
invocate sau absenţa lor vor fi luate în consi-
derare de către organul judiciar împuternicit
să aprecieze admisibilitatea privaţiunii de li-
bertate. Pentru a aprecia motivele furnizate,
principalele criterii sunt circumstanţele care
au contribuit la apariţia obligaţiei acestei
50
motivări, natura explicaţiilor ce urmează a fi
prezentate, măsura în care aceste explicaţii
trebuie să fie inteligibile pentru persoana
vizată şi termenul care s-a scurs până la
comunicarea lor.
1. Momentul la care apare obligaţia
Impunând obligaţia de a furniza moti-
vele, articolul 5 (2) se referă la o persoană
„reţinută” şi la existenţa unei „acuzaţii”. Din
această prevedere nu ar trebui să se deducă
că obligaţia de a motiva detenţia se referă
doar la procedurile penale. De acum înainte
este clar stabilit că autorităţile trebuie să
prezinte motivele oricărei situaţii care are ca
consecinţă o privare de libertate. Ca urmare o
persoană nu va fi în stare să contesteze lega-
litatea privării sale de libertate dacă ea nu va 142 Vezi cererea nr.
4741/71, X. v.
lua în considerare aceste motive. În plus, ar Belgia, 43 CD 14
trebui să reamintim că obligaţia este aplica- (1973). Curtea nu a
bilă fiecărei privări, deoarece reîncarcerarea considerat necesară
celui interesat după o perioadă de eliberare
pronunţarea sa asu-
pra acestui punct în
provizorie – eliberare condiţionată sau sub cazul X. v. Regatul
cauţiune – va trebui să fie motivată, chiar Unit (hotărârea din 5
dacă detenţia iniţială deja fusese explicată142. noiembrie 1981), dar
a subliniat impor-
tanţa unei explicaţii
pentru exercitarea
2. Natura explicaţiilor efectivă a dreptului,
enunţat în articolul
5 (4), de a contesta
În cazul Fox, Campbell şi Hartley v. Rega- legalitatea oricărei
tul Unit, judecătorii de la Strasbourg au sub- privări de libertate.
PAGINA 50
 liniat că explicaţiile trebuie să conţină motive
juridice şi factuale ale privării de libertate a
celui vizat, pentru ca acesta să poată discuta
legalitatea reţinerii sale sau a arestului său
în faţa unei instanţe judecătoreşti. În con-
secinţă, simpla menţionare a bazei legale a
reţinerii nu va fi suficientă şi va trebui să fie
expuse şi principalele fapte care au motivat
recurgerea la dispoziţia corespunzătoare,
pentru a verifica dacă aplicarea ei în speţă
este pertinentă şi nu arbitrară. În cazul men-
ţionat mai sus, judecătorii de la Strasbourg
au considerat că exigenţele articolului 5 (2)
până la urmă fusese respectate în măsura în
care poliţia a expus clar petiţionarilor moti-
vele reţinerii lor în cadrul unui interogatoriu
cu privire la rolul lor presupus în acţiuni
criminale precise şi apartenenţa lor bănuită
la organizaţii interzise. Această hotărâre sub-
liniază exigenţa unei anumite specificităţi:
143 Vezi cazul Raišelis v. fără cel puţin o indicaţie a comportamentului
Lituania în care pe- particular care a dus la privarea sa de liber-
tiţionarul pretindea tate, cel interesat are puţine şanse de a putea
că nici un motiv nu a
fost prezentat, fiind-
determina dacă recurgerea la putere invoca-
că autorităţile naţio- tă de autorităţi este justificată sau nu143. În
nale s-au mulţumit numeroase cazuri, pentru funcţionarul care
cu menţionarea unui a recurs la o privare de libertate, cea mai
anumit număr de
legi fără a denunţa bună modalitate de a proceda constă pur şi
infracţiuni concrete: simplu în expunerea directă celui interesat a
2 martie 1999 (deci- motivelor acestei măsuri: de a-i spune, spre
zia de admisibilitate)
şi 29 februarie 2000
exemplu, că este suspectat de complicitate
(soluţionare amiabi- în furtul unui obiect particular comis într-o
lă). anumită zi dintr-o anumită casă.
PAGINA 51
Într-o cauză penală, obligaţia de a moti-
va antrenează în general divulgarea anumi-
tor informaţii relative la infracţiunea de care
este suspectat cel interesat şi la modalitatea
în care acesta este implicat în ea. De ase-
menea, în cazul în care privarea de libertate
este motivată printr-o boală mintală a celui
interesat, motivele prezentate vor include în
mod firesc şi anumite indicaţii asupra aspec-
telor care au condiţionat comportamentul
său şi diagnosticul care justifică recurgerea
la măsurile adoptate. La fel şi în cazul unei
detenţii în vederea extrădării, cel interesat
trebuie să fie informat despre infracţiunea
particulară care i se reproşează şi despre
existenţa unei solicitări depuse de o ţară
concretă.
Obligaţia impusă prin articolul 5 (2)
este mai limitată decât cea din articolul 6
(3) (care prevede notificarea naturii şi cauzei
acuzaţiei înaintate) în măsura în care aceas-
ta din urmă necesită mult mai multe detalii
în vederea pregătirii apărării în cadrul unui
viitor proces.
3. Explicaţii inteligibile
Este important de a formula explicaţii
într-o limbă simplă deoarece, printre per-
soanele private de libertate, numeroase sunt
cele lipsite de capacitate intelectuală sau
de experienţa profesională necesară pen-
51
 tru a pătrunde în complexitatea dreptului.
Esenţial este faptul ca cel interesat să poată
înţelege ce i s-a întâmplat, astfel încât întot-
deauna trebuie să se ţină cont de capacită-
ţile sale specifice. Pentru atingerea acestui
scop, este preferabil ca documentele oficiale
– mandate, ordonanţe, etc. – care autori-
zează o privare de libertate să fie formulate
într-o limbă inteligibilă pentru un număr de
persoane cât mai mare. Totodată, aceasta nu
este întotdeauna posibil şi, deoarece artico-
lul 5 (2) nu prevede nici o formă precisă a
comunicării, este perfect acceptabil ca func-
ţionarii implicaţi să clarifice anumite puncte
din documentele oficiale. Cu siguranţă,
acest efort de a explica şi a expune popu-
lar uneori implică un surplus de muncă. În
prezenţa unei persoane în vârstă, alienată
sau altă incapacitate de a comunica eficient,
explicaţiile trebuie să fie furnizate persoanei
care o însoţeşte sau o îngrijeşte – spre exem-
plu unul din părinţi în cazul unui copil prea
tânăr – sau chiar o terţă persoană autorizată
să-i reprezinte interesele.
În cazul în care o persoană privată de
libertate nu vorbeşte limba oficială, explica-
ţie trebuie să-i fie comunicată într-o limbă
pe care o înţelege (inclusiv alfabetul braille
sau limba semnelor în caz de necesitate).
Această formalitate nu ar trebui totuşi la
modul general să creeze dificultăţi în mă-
sura în care explicaţia nu trebuie neapărat
să fie furnizată chiar la momentul reţinerii,
52
deoarece autorităţile dispun de un anumit
termen pentru a găsi o persoană potrivită144.
4. Termenul comunicării
Articolul 5 (2) stipulează că motivele tre-
buie să fie furnizate „în cel mai scurt termen”
şi nu „imediat”. Necomunicarea unei expli-
caţii adecvate, dacă există vreuna, poate să
implice în sine o privare arbitrară de liber-
tate şi astfel să o facă ilegală din punctul de
vedere al articolului 5.
Acceptabilitatea unei perioade între
reţinerea iniţială şi comunicarea unui mo- 144 Vezi cererea nr.
tiv adecvat depinde într-o mare măsură de 2689/65, Delcourt
circumstanţele speţei. În cauzele în care v. Belgia, Anua-
rul CEDO nr. 10,
interogarea ulterioară a unui suspect este
238 (1967) în care
considerată ca suficientă pentru ca acesta să mandatul de arest
înţeleagă motivele privării sale de libertate, eliberat împotriva
judecătorii de la Strasbourg nu au obiecţii în petiţionarului fran-
cofon a fost formulat
ceea ce priveşte termenul cuprins între două în limba olandeză în
(Murray v. Regatul Unit) şi nouăsprezece (Dik- timp ce cel intere-
me v. Turcia145) ore. În aceste două speţe, la sat fusese interogat
de judecătorul de
fel şi în altele, ei au ţinut totuşi să sublinieze
instrucţie în limba
că termenul nu depăşea câteva ore146. Este franceză.
puţin probabil că termenele care depăşesc 145 11 iulie 2000.
o zi ar putea de acum înainte să fie consi- 146 Vezi cazurile Fox,
Campbell şi Hartley
derate ca acceptabile în majoritatea cazuri- v. Regatul Unit (şapte
lor. S-ar putea totodată admite un termen ore şi jumătate) şi
mai lung din cauza dificultăţilor practice în Kerr v. Regatul Unit
(decizia de admisibili-
materie de comunicare, cum ar fi imposibi-
tate).
litatea de a găsi rapid un interpret. Cu toate
PAGINA 52
 acestea, nimic nu permite de a presupune că
judecătorii de la Strasbourg vor da dovadă
de o toleranţă mai sporită în cauzele civile
decât penale în ceea ce ţine de interpretarea
expresiei „în cel mai scurt termen”. Astfel,
în cazul Van der Leer v. Olanda147, termenul
de zece zile pentru a expune motivele inter-
nării petiţionarului într-un spital psihiatric
fusese calificat cu uşurinţă ca inacceptabil.
În rezultat, necesitatea de a cunoaşte moti-
vele unei privări de libertate este cu atât mai
mult imperioasă în procedurile penale decât
în altele şi dreptul de a contesta legalitatea
acestei măsuri de asemenea este aplicabil.
Totodată, nici un efort special de a comunica
147 25 octombrie 1990.
PAGINA 53
nu este necesar dacă persoana privată de li-
bertate – indiferent de motivul acestei măsuri
– a făcut imposibilă orice explicare. Astfel, în
cazul Keus v. Olanda, judecătorii de la Stras-
bourg nu au stabilit nici o încălcare a artico-
lului 5 (2), deoarece alienatul mintal a fugit
înainte ca autorităţile să aibă timp de a aviza
motivele internării sale într-un spital. Comi-
nicarea a fost considerată valabilă deoarece
ea a avut loc din moment ce persoana vizată
a contactat prin telefon cu spitalul în cau-
ză şi Curtea a considerat că nimic nu mai
obliga autorităţile să inştiinţeze avocatul său
înainte de această conversaţie telefonică.
53
 Capitolul V: Obligaţia
de a aduce promt orice
persoană deţinută în faţa
unui judecător sau altui
magistrat şi de a o judeca
sau elibera într-un termen
rezonabil
Paragraful 3 al articolului 5 cuprinde
un anumit număr de garanţii esenţiale pen-
tru a transforma privarea de libertate într-o
excepţie de la regula de eliberare şi pentru a
asigura controlul judecătoresc al reţinerilor
şi arestărilor. Această dispoziţie se referă
doar la privarea de libertate intervenită în
condiţiile prevăzute de articolul 5 (1) (c).
Obligaţia enunţată în articolul 5 (3) pen-
tru a garanta controlul judecătoresc al reţi-
nerilor şi arestărilor cuprinde trei elemente:
calitatea de persoană care exercită controlul,
rolul autorităţii judecătoreşti împuternicită
cu desemnarea eventuală a unui termen
pentru detenţie (altfel spus de a elibera in-
teresatul în timpul procesului) şi termenul
pe parcursul căruia trebuie să fie exercitat
controlul.
54
1. Calităţile de judecător sau
magistrat competent pentru a
exercita controlul
Articolul 5 (3) impune mai întâi de toate
ca orice persoană reţinută sau arestată în
condiţiile prevăzute în paragraful 1 (c) să fie
operativ adusă în faţa unui judecător sau
altui magistrat abilitat prin lege să exercite
funcţii judecătoreşti. În timp ce noţiunea
„judecător” nu impune nici o dificultate; ju-
decătorii de la Strasbourg au fost obligaţi să
precizeze noţiunea de „alt magistrat, abilitat
prin lege de a exercita funcţii judecătoreşti”.
Nu există nici o îndoială că, în cadrul
adoptării Convenţiei, numeroşi jurişti consi-
derau că noţiunea „alt magistrat” includea în
special procurorul. Această teză se întemeia
în primul rând pe practica mai multor ţări
membre ale Consiliului Europei şi pe dorinţa
de a se asigura că această funcţie corespun-
de criteriului enunţat în articolul 5 (3), mai
ales pentru că procurorul era un magistrat
„abilitat prin lege de a exercita funcţii jude-
cătoreşti”.
Adepţii acestei interpretări înaintau mai
ales garanţiile care asigurau procuraturii
aceeaşi independenţă faţă de puterea execu-
tivă ca şi cea de care beneficiau judecătorii.
Totodată, în practică, s-a dovedit a fi
imposibil pentru procurori de a juca per-
manent acest rol în deplină conformitate
PAGINA 54
 cu exigenţele Convenţiei. Condiţia conform
căreia „magistratul” trebuie să fie abilitat de
a exercita funcţii judecătoreşti presupune în
rezultat imparţialitatea şi independenţa sa
faţă de puterea executivă. Această abordare
a determinat judecătorii de la Strasbourg să
considere că acordarea unui procuror a pu-
terii discreţionare asupra menţinerii sau nu
a suspectului în stare de arest preventiv era
incompatibilă cu articolul 5 (3). Problema
ţine în consecinţă de posibilitatea că procu-
rorul chemat să se pronunţe asupra detenţi-
ei joacă ulterior un rol în urmăririle intentate
împotriva celui interesat. În opinia judecăto-
rilor de la Strasbourg, în consecinţă, nu ar
trebui ca două funcţii de anchetare şi de în-
vinuire să fie asigurate de aceeaşi persoană.
Contradicţia fundamentală ar putea să fie
rezumată astfel: procurorul este o parte la
proces şi deci nu s-ar cuveni să aşteptăm ca
comportamentul lui să fie totalmente impar-
ţial dacă el exercită o funcţie judecătorească
în cadrul aceleiaşi cauze. Principala proble-
mă se axează în consecinţă pe posibilitatea
că procurorul va avea în continuare un rol de
urmărire în acelaşi proces. Această temere
s-a dovedit a fi suficientă în cazul Huber v. El-
veţia pentru a determina Curtea să conchidă
că procurorul districtului din cantonul Zu-
rich nu corespundea exigenţelor articolului 5
(3). De asemenea, în cazul Brincat v. Italia148,
judecătorii de la Strasbourg au menţionat
148 26 noiembrie 1992. că confirmarea detenţiei acuzatului de către
PAGINA 55
un procuror constituia o încălcare a acestei
dispoziţii, chiar dacă acest magistrat ulterior
şi-a constatat inaptitudinea de a administra
urmăririle (din lipsa competenţei teritoriale)
şi a transferat dosarul unui procuror din alt
district. Curtea a accentuat în consecinţă că
imparţialitatea primului procuror nu ar pu-
tea fi considerată ca justificată obiectiv fără
a inspira bănuieli şi că puţin importa faptul
că ulterior el a renunţat la dosar invocând
incompetenţa sa. Faptul că el ulterior nu a
devenit parte la proces era o simplă întâmpla-
re şi hotărârea adoptată de Curte a provocat
eliminarea, din noul Cod de procedură penală
din Italia, a dispoziţiilor care autorizau procu-
rorul să ordone sau să confirme o detenţie.
De asemenea ar trebui să subliniem
că problema imparţialităţii poate afecta şi
judecătorii. O jurisprudenţă abundentă este
consacrată temerii că implicarea unui jude-
cător în deciziile anterioare procesului nu
îl privează de imparţialitatea obiectivă ne-
cesară pentru a prezida şedinţele. Astfel are
loc mai ales de fiecare dată când o hotărâre
de plasare sau continuare a detenţiei unui
suspect este formulată în funcţie de culpa-
bilitatea sa.
Totodată, problema de imparţialitate
obiectivă riscă să devină mult mai acută în
dependenţă de structura procuraturii din
Statul vizat. Se dovedeşte a fi surprinzător
că numeroase ţări au decis să urmeze exem-
plul Italiei, în cazul în care se dovedeşte a fi
55
 foarte dificil de a garanta de la bun început
că orice magistrat care a pronunţat o hotă-
râre de detenţie nu va fi implicat ulterior în
urmărirea suspectului vizat. În sistemele în
care această problemă nu riscă să apară, ar
mai trebui de a ţine cont de faptul ca pro-
curorul să fie totalmente independent nu
numai faţă de presiunile politice, dar şi faţă
de superiorii săi. În anumite circumstanţe,
subordonaţii pot în consecinţă să fie incitaţi
să urmeze instrucţiunile ierarhice cu privire
la un dosar particular, ceea ce bineînţeles îl
lipseşte de independenţa necesară.
În cazul Assenov şi alţii v. Bulgaria149,
petiţionarul a fost adus în faţa unui anche-
tator care l-a interogat, l-a învinuit oficial
şi a adoptat decizia de a-l plasa sub arest
preventiv. Decizia anchetatorului fusese
aprobată de un procuror, iar alţi procurori
au decis ulterior să prelungească detenţia.
Judecătorii de la Strasbourg au considerat
că, în măsura în care unul dintre aceşti pro-
curori a putut ulterior să acţioneze ca parte
adversă în procesul penal, independenţa şi
imparţialitatea lor nu corespundea exigenţe-
lor articolului 5 (3).
Împuternicirile procurorului au consti-
tuit obiectul unei examinări şi a unei discuţii
aprofundate în cazul Niedbala v. Polonia150.
Judecătorii de la Strasbourg menţionează
mai întâi că în timpul comiterii faptelor, con-
form dreptului polonez, sarcinile acuzării în
cadrul procesului penal erau îndeplinite de
56
procurori care depindeau de procurorul ge-
neral care îndeplinea şi funcţia de Ministru
al Justiţiei. În consecinţă, nu exista nici o în-
doială că procurorii, în exercitarea funcţiilor
lor, erau supuşi controlului din partea unei
ramuri a executivului. Curtea a considerat
în plus că rolul lor de gardieni ai interesului
public – invocat de Guvernul polonez – nu ar
trebui interpretat ca conferindu-le un statut
judiciar. Procurorii îşi îndeplineau funcţiile
de anchetare şi de acuzare, ei trebuie deci să
fie consideraţi ca părţi în procesul penal.
În consecinţă, judecătorii de la Stras-
bourg consideră că procurorul, în sistemul
juridic polonez, nu era un „magistrat abilitat
prin lege să exercite funcţii judecătoreşti”.
Faptul că acuzaţii şi persoanele deţinute în
baza ordinului procurorilor ar putea contes-
ta detenţia lor în faţa unui judecător nu a
fost perceput ca un remediu de natură să
repare acest neajuns. Curtea a evidenţiat
prin urmare că acest procedeu depinde de
un demers al suspecţilor şi nu constituie
deci un control judiciar automat al detenţiei.
Mai mult decât atât, ea a constatat că legis-
laţia nu conţine nici o garanţie concepută în
scopul evitării faptului ca un procuror care
a decis asupra detenţiei unui acuzat nu va
participa ulterior la urmăririle intentate îm-
potriva lui.
149 28 octombrie 1998.
150 4 iulie 2000 (disponi-
bilă doar în engleză).
PAGINA 56
 2. Rolul autorităţii
judiciare competente
Judecătorul în faţa căruia persoana
este „imediat” adusă trebuie să fie împu-
ternicit să decidă asupra menţinerii lui în
detenţie sau eliberării lui. Orice ordonanţă
adoptată la acest subiect trebuie să aibă
un efect de constrângere. Acest punct este
crucial: articolul 5 (3) stabileşte o alegere în-
tre eliberarea sau judecarea unei persoane
deţinute într-un termen rezonabil, dar chiar
prelungirea detenţiei nu poate fi justificată
decât în măsura în care ea se bazează pe mo-
tive pertinente şi suficiente (cum ar fi riscul
evadării, împiedicarea justiţiei, recidiva sau
perturbarea ordinii publice). Deseori se în-
tâmplă ca unul sau mai multe dintre aceste
motive iniţial predomină, dar ulterior impor-
tanţa lor descreşte odată cu scurgerea tim-
pului: în acest caz, persoana vizată trebuie
să fie eliberată151.
În plus, chiar în prezenţa unui motiv
care justifică detenţia, în primul rând autori-
tăţile judecătoreşti naţionale trebuie să aibă
grijă ca, în cazul de faţă, durata detenţiei
provizorii a unui acuzat să nu depăşească
151 Letellier v. Franţa şi limitele rezonabilităţii.
Tomasi v. Franţa. Această limită variază în funcţie de com-
152 La fel ca şi în cazul
plexitatea procesului, dar şi de promtitudi-
Mansur v. Turcia,
hotărârea din 8 iunie nea anchetării dosarului. O lipsă îndelunga-
1995. tă de activitate, cum a fost constatat în cazul
PAGINA 57
Toth v. Austria, inevitabil va duce la consta-
tarea unei încălcări: Curtea a subliniat că
autorităţile judecătoreşti sunt responsabile
de desfăşurarea rapidă a procesului. Pentru
a îndeplini această responsabilitate, jude-
cătorul trebuie să se arate a fi dispus de a
controla cu atenţie temeiul detenţiei iniţiale
(s-ar putea dovedi că ea să fie totalmente ne-
justificată) şi motivele invocate la momentul
prelungirii ei. Temerile de care este înconju-
rat controlul judecătoresc decurg în general
de la părerea greşită că aceasta neapărat va
implica eliberarea înainte de proces a crimi-
nalilor, care astfel vor fi în stare să împiedice
justiţia, să evadeze sau să comită alte in-
fracţiuni. Totodată eliberarea niciodată nu
trebuie să fie automată şi rolul judecătorului
constă în evaluarea detenţiei şi în confirma-
rea ei, dacă ea se bazează cel puţin pe motive
valabile şi solide. Nu este suficient de a in-
voca frica că acuzatul va evada sau va face
presiuni asupra martorilor, ar mai trebui de
demonstrat că ea este justificată înaintând
probe, temeinicia cărora va rezista la un
eventual examen. Spre exemplu, argumentul
inerent interferenţei cu martorii pierde mult
din credibilitatea sa dacă declaraţiile sub ju-
rământ au fost deja făcute. În plus, motivele
invocate de judecător trebuie să fie reale şi
nu trebuie să fie doar o simplă recitare ritua-
lă a formulelor stereotipe152 sub pedeapsa de
a prezenta o dovadă indirectă că cererea de
eliberare în fond nu a fost veritabil examina-
57
 tă. Refuzul automat, precum şi deciziile ne-
motivate sunt în consecinţă inacceptabile.
3. Termenul în care trebuie să fie
exercitat controlul
Una din condiţiile cele mai coercitive
relative la controlul judecătoresc, instituite
prin articolul 5 (3), constă în termenul foarte
restrâns în care el trebuie să intervină. Ad-
verbul „de îndată” este menţionat aici pentru
a reaminti că această promtitudine este per-
cepută ca un mijloc excelent de a combate
acţiunile arbitrare în materie de detenţie.
Termenul se referă la perioada cuprinsă în-
tre actul iniţial de detenţie şi primul său con-
trol judecătoresc. De asemenea se aminteşte
că normele internaţionale obligă autorităţile
de detenţie să acorde posibilitate instanţelor
judecătoreşti să exercite acest control de
îndată ce va fi posibil în cadrul termenului
permis. Cu alte cuvinte, durata termenului
admisibil depinde de realităţile cauzei.
În anumite cazuri, detenţia cu mult
a depăşit limitele rezonabilului. Astfel, ju-
decătorii de la Strasbourg nu ezitase să
stabilească o încălcare în cazul McGoff v.
Suedia în care cincisprezece zile au trecut
între încarcerarea petiţionarului şi prima sa
înfăţişare în faţa unei instanţe judecătoreşti.
De asemenea, termenul de trei luni până la
efectuarea vreunui control judiciar consta-
tat în cazurile Assenov şi alţii v. Bulgaria
şi Jėčius v. Lituania fusese interpretat ca o
încălcare a obligaţiei de promtitudine. O în-
călcare fusese constatată şi în hotărârea Van
der Sluijs, Zuiderveld şi Klappe v. Olanda cu
privire la perioade cuprinse între unsprezece
şi paisprezece zile (cazul se referea la ne-
supunerea faţă de ordinile militare şi auto-
rităţile au ţinut cont de exigenţele vieţii şi
justiţiei militare). Totodată, pot fi stabilite
încălcări şi în prezenţa perioadelor mai pu-
ţin excesive. Astfel, s-a dovedit a fi imposibil
de convins judecătorii de la Strasbourg să
admită perioade de cinci şi şase zile153 şi îna-
intarea unei plângeri pentru înfăţişare tar-
divă în faţa instanţei judecătoreşti în cazul
Skoogström v. Suedia, care a fost soluţionat
pe cale amiabilă.
Principala hotărâre a Curţii în materie
de calculare a termenului anterior controlu-
lui judecătoresc este cea privind cazul Bro-
gan v. Regatul Unit. Judecătorii de la Stras-
bourg au considerat prea lungă o perioadă
de patru zile şi şase ore, dar au mai furnizat
nişte precizări importante cu privire la apli-
cabilitatea obligaţiei de a aduce o persoană
în faţa unei instanţe judecătoreşti în rezulta-
tul detenţiei sale iniţiale. În speţă, petiţiona-
rul era bănuit de activitate teroristă: Curtea
a admis că circumstanţele speciale de luptă
împotriva terorismului ar putea influenţa
153 Koster v. Olanda şi
asupra termenului de până la controlul
De Jong, Baljet şi,
judiciar al detenţiei şi a stabilit în aceste respectiv, Van den
circumstanţe o încălcare a condiţiei de rapi- Brink v. Olanda.

58

PAGINA 58
 ditate. Deşi dispuşi să ţină cont de anumite
circumstanţe – cum ar fi dificultăţile ineren-
te adunării probelor admisibile şi totodată
utilizabile, timpul necesar pentru realizarea
examinărilor ştiinţifice dorite şi caracterul
sensibil al informaţiilor tratate – judecătorii
de la Strasbourg au ţinut să precizeze că
nu pot urma această calea prea departe din
cauza sensului pe care ei îl atribuie noţiunii
de rapiditate şi exigenţă corespunzătoare. De
aceea, în hotărâre este clar declarat:
Atribuirea unei asemenea importanţe
trăsăturilor speciale ale cauzei pentru a
justifica o detenţie atât de lungă fără o
înfăţişare în faţa unui judecător sau „al-
tui magistrat” ar extinde într-un mod in-
acceptabil sensul manifestat de noţiunea
„imediat”.
Adoptând o asemenea interpretare,
Va fi serios lezată, în detrimentul indivi-
dului, o garanţie procedurală oferită de
articolul 5 (3) şi vom ajunge la consecinţe
contrare însăşi esenţei dreptului protejat
prin această prevedere.
Nu este deci suprinzător că, într-un alt
154 Sakik şi alţii v. Tur- caz de terorism, Curtea a considerat inac-
cia, 26 noiembrie ceptabil un termen cuprins între douăspre-
1997. zece şi patrusprezece zile154.
155 La fel ca şi în cazuri-
le De Jong, Baljet şi
În cazurile care implică detenţia ostaşi-
Van den Brink, Kos- lor cu titlu de infracţiune disciplinară milita-
ter, Van der Sluijs şi ră, judecătorii de la Strasbourg, arătându-se
Zuiderveld şi Klappe dispuşi să ţină cont într-o anumită măsură
v. Olanda.
de exigenţele vieţii în armată155, au insistat
156 X. v. Regatul Unit şi
X. v. Belgia. asupra exigenţei de rapiditate.
PAGINA 59
Durata privaţiunii de libertate prece-
dentă autorizaţiei judecătoreşti de prelun-
gire a detenţiei nu ar trebui să depăşească
termenul real necesar pentru tratarea sus-
pectului.
Principalele activităţi relative la acest
taratament includ: transferarea persoanei
vizate la comisariat (în cazul în care el era
deţinut iniţial în altă parte), colectarea pro-
belor ştiinţifice privind persoana sa, un inte-
rogatoriu destinat să stabilească identitatea
sa şi să verifice dacă bănuielile iniţiale ar
putea fi într-adevăr infirmate, determinarea
locului unde au fost găsite probele pentru a
evita eliminarea lor, măsurile ce vizează evi-
tarea faptului ca alţi suspecţi în această pro-
blemă, care ar putea fi prinşi, să nu fie aler-
taţi şi să nu fugă şi transferarea celui vizat
de la comisariat la judecătorie. Deşi durata
precisă a acestor investigaţii preliminare (di-
ferite de ancheta aprofundată) poate varia
de la un caz la altul, ea nu trebuie să depă-
şească în general una sau două zile: aceasta
este perioada maximală fixată în majoritatea
Codurilor de procedură penală şi admisă de
judecătorii de la Strasbourg156.
Depăşirea acestui termen nu va con-
stitui în mod automat o încălcare a normei
internaţionale dacă autorităţile ar putea de-
monstra că el a fost o consecinţă inevitabilă
a circumstanţelor particulare. Acesta va fi
şi cazul în care o detenţie iniţială intervine
într-un loc situat la o distanţă de peste o
zi de călătorie până la comisariatul cel mai
59
 apropiat157, în cazul în care numeroşi sus-
pecţi sunt reţinuţi în cadrul unei operaţiuni
complexe, în cazul în care recuperarea de la
suspect a unei probe extrem de importante
necesită timp considerabil (în special din
cauza că ea a fost înghiţită de cel interesat)
sau în cazul în care internarea în spital a
apărătorului împiedică înfăţişarea sa în faţa
unui judecător158. Cu toate acestea, exigenţa
de rapiditate, căreia judecătorii de la Stras-
bourg îi acordă o importanţă fundamentală,
este în general considerată a fi încălcată dacă
termenul de înfăţişare în faţa unei instanţe
judecătoreşti depăşeşte cu mult patruzeci şi
opt de ore (norma pentru această materie şi
deci limita în raport cu care Curtea acceptă
sau nu să dea dovadă de flexibilitate).
De asemenea ar trebui să precizăm că
motivele valabile pentru întârziere nu includ
obstacolele instituţionale sau procedurale
care ar putea surveni din cauza unei plani-
ficări sau reorganizări adecvate. Judecătorii
de la Strasbourg au considerat în cazul Kos-
ter v. Olanda că manevrele militare (invocate
de guvernul pârât pentru a justifica cele cin-
ci zile pe parcursul cărora petiţionarul a fost
deţinut fără a fi adus în faţa unui tribunal
militar) fiind
periodice şi previzibile, ele nu au împiedi-
cat deloc autorităţile militare să permită
consiliului de război să se întrunească
astfel încât să fie respectată Convenţia,
în caz de necesitate sâmbăta sau dumi-
nica.
60
Nu există nici o îndoială că aceeaşi con-
cluzie va urma dacă autorităţile naţionale
vor invoca ca scuză o lipsă de judecători, cel
puţin dacă aceasta nu este temporară din
cauza unei maladii (o epidemie de gripă, spre
exemplu). În plus, prelungirea termenului
nu ar trebui să fie justificată prin survenirea
sărbătorilor naţionale. Referinţele explicite
ale judecătorilor de la Strasbourg cu privire
la desfăşurarea şedinţelor în zilele de odihnă
demonstrează că, în caz de necesitate, Statul
este obligat să găsească judecători capabili
să exercite controlul detenţiei chiar şi în
timpul vacanţelor judecătoreşti. Acest raţio-
nament se aplică şi calendarului detenţiei:
faptul că ea a început în afara orelor de lucru
ale instanţelor judecătoreşti nu poate în sine
justifica amânarea aducerii celui interesat
în faţa judecătorului într-o zi lucrătoare su-
plimentară, cu riscul de a petrece o şedinţă
seara sau în noaptea următoare. Nici consi-
derentele bugetare nu pot fi invocate ca scu-
ză a lipsei unui număr suficient de judecă-
tori pentru a exercita controlul judecătoresc
prevăzut de articolul 5 (3) al Convenţiei.
4. Urgenţe
Situaţia care a provocat detenţia exami-
nată în cazul Brogan corespundea unei stări
de urgenţă nedeclarate şi nesusceptibile, în 157 Vezi cazul Rigopoulos
consecinţă, de a oferi guvernului pârât posi- v. Spania.
bilitatea de a invoca derogarea de la articolul 158 X. v. Belgia.
PAGINA 60
 15 al Convenţiei pentru a scuza abaterile de
la articolul 5 (3). Hotărârea Brogan a deter-
minat Regatul Unit să facă o notificare de
derogare în baza articolului 15, derogare
a cărei validitate fusese ulterior examina-
tă de judecătorii de la Strasbourg în cazul
Brannigan şi McBride v. Regatul Unit159. În
acest caz, intervalul de timp între începutul
detenţiei şi controlul judecătoresc varia de la
un petiţionar la altul între patru zile, şase
ore şi douăzeci şi cinci de minute şi şase
zile şi patrusprezece ore şi jumătate. Cur-
tea admite că derogarea încerca să pară a fi
asemănătoare unei stări de urgenţă şi even-
tual putea justifica o absenţă a controlului
judecătoresc a reţinerii în vederea prelungi-
rii până la o perioadă de şapte zile. Această
flexibilitate a judecătorilor de la Strasbourg
a fost influenţată în special de temerile auto-
rităţilor britanice: autorizarea sau aprobarea
acestor prelungiri obligau divulgarea multor
informaţii sensibile suplimentare şi aso-
cierea corpului judecătoresc la acest proces
risca să compromită imaginea sa de corp
independent în opinia publicului, care este
redus ca număr şi vulnerabil la atacurile
teroriste. Admisibilitatea derogării în acest
caz era justificată şi de menţinerea recur-
gerii la habeas corpus (care nu este obligat
159 26 mai 1993. să divulge informaţii atât de detaliate asupra
160 Aksoy v.Turcia 818 motivelor detenţiei) şi de dreptul absolut de a
decembrie 1996) şi
consulta un avocat după patruzeci şi opt de
Demir şi alţii v. Tur-
cia (23 septembrie ore de reţinere. Deşi această hotărâre con-
1998). ţine patru opinii separate impunătoare, ea
PAGINA 61
demonstrează că în anumite circumstanţe
este posibilă amânarea controlului jude-
cătoresc automat asupra detenţiei pentru
o perioadă de timp atât de considerabilă.
Totuşi, natura excepţională a acestei măsuri
reiese în acelaşi timp din necesitatea de a
dovedi existenţa reală a unei stări de urgenţă
– un punct care ar putea personal constitui
obiectul unui control judecătoresc – şi din
importanţa atribuită existenţei altor garanţii
împotriva riscului de exploatare abuzivă a
vulnerabilităţii suspecţilor. În plus, hotărâ-
rea nu autorizează o suspendare nelimitată
a controlului, dar prevede un termen maxi-
mal de şapte zile. Importanţa acestei limite
a apărut în cazuri ulterioare cu privire la
situaţii în care natura şi amploarea unei
ameninţări teroriste nu au fost considerate
suficiente, în pofida unei derogări în baza ar-
ticolului 15, pentru a justifica o absenţă de
control al detenţiei pe perioade cuprinse în-
tre patrusprezece şi douăzeci şi trei de zile160.
În ambele cazuri, Guvernul turc a declarat
că anchetele relative la activităţile teroriste
impunea autorităţilor probleme particulare,
dar judecătorii de la Strasbourg au constatat
absenţa unei veritabile explicaţii cu privire
la modalitatea în care controlul judecătoresc
al detenţiilor vizate ar fi putut compromite
ancheta. Absenţa altor garanţii adecvate de
asemenea juca un rol în refuzul Curţii de a
permite Turciei să invoce derogarea pentru
a scuza încălcările prevederilor articolului 5
(3): deţinuţii nu aveau acces la un avocat,
61
 la un medic (cu excepţia medicilor legişti în
condiţii limitate în cazul Demir), la rude sau
la prieteni, deoarece ei fusese privaţi de orice
posibilitate reală de a contesta legalitatea
detenţiei lor în faţa unei instanţe judecăto-
reşti. Judecătorii de la Strasbourg au refuzat
să asimileze posibilitatea pentru avocatul
petiţionarilor, în cazul Demir, de a depune o
plângere, unei garanţii împotriva acţiunilor
arbitrare în măsura în care cei interesaţi
erau deţinuţi în secret şi deci lipsiţi de orice
contact cu avocatul lor. În orice caz, este pu-
ţin probabil că prezenţa garanţiilor similare
celor constatate în cazul Brannigan şi McBri-
de erau suficiente pentru a justifica perioa-
dele excesiv de lungi de detenţie fără control
judecătoresc în aceste două cazuri. Cu cât
se prelungea lipsa controlului, cu atât creş-
tea riscul unor acţiuni arbitrare şi cu atât
scădeau şansele de a determina judecătorii
de la Strasbourg să considere însăşi detenţia
ca o consecinţă esenţială a stării de urgenţă
oricât de gravă era ea.
Controlul judecătoresc joacă un rol pri-
mordial în reducerea riscului de detenţie ar-
bitrară. Aceasta este valabil mai ales pentru
cazurile în care autorităţile responsabile de
detenţie, deşi au încheiat investigaţiile preli-
minare care le permit să solicite judecătoru-
lui prelungirea detenţiei, nu fac acest lucru
o anumită perioadă. Această concluzie este
valabilă şi în cazurile când examinarea dosa-
rului a fost în mod voluntar prelungită, astfel
încât perioada de înfăţişare a suspectului în
62
faţa instanţei judecătoreşti depăşeşte cu
mult media observată în cazuri similare tra-
tate obişnuit.
O astfel de interpretare este conso-
lidată prin atitudinea judecătorilor de la
Strasbourg, care consideră că necesitatea
controlului judecătoresc este impusă doar
autorităţilor care doresc prelungirea deten-
ţiei. După cum ei au afirmat explicit în cazul
De Jong, Baljet şi Van der Brink v. Olanda,
nu ar fi avut loc o încălcare a articolului 5
(3) dacă
persoana reţinută era eliberată „imediat”
înainte ca să fi fost realizat un control ju-
decătoresc al detenţiei.
De asemenea, în hotărârea lor Brogan v.
Regatul Unit, judecătorii de la Strasbourg au
subliniat că Statul era obligat
să asigure o eliberare rapidă sau o în-
făţişare promtă în faţa unei autorităţi
judecătoreşti.
Nu este necesar de a recurge la elibera-
rea suspectului pentru a obţine o confirmare
judecătorească. Cu alte cuvinte, autorităţile
corespunzătoare au obligaţia permanentă,
pe parcursul întregii detenţii, să evalueze
dacă continuarea este într-adevăr justificată
şi, în caz contrar, de a elibera imediat per-
soana interesată. În plus, această abordare
aminteşte de cea adoptată în materie de eva-
luare a caracterului rezonabil al prelungirii
unei detenţii provizorii (altfel spus, care deja
a constituit obiectul unui control judecăto-
resc). După cum am observat, prelungirea
PAGINA 62
unei detenţii prejudiciare nu poate fi justifi-
cată decât în măsura în care ea se întemeia-
ză pe motive pertinente şi suficiente. Scopul
fundamental fiind evitarea detenţiilor inutile,
obligaţia specifică de a aduce „imediat” sus-
pectul în faţa unei instanţe judecătoreşti va
fi considerată încălcată din moment ce auto-
rităţile, prin comportamentul lor, amână
momentul acestei înfăţişări depăşind limita
absolut necesară, ţinând cont de realităţile
cauzei. De asemenea, dacă un caz particular
complex sau care implică militari poate ne-
cesita puţin mai mult timp decât un caz or-
dinar, un caz extrem de simplu ar trebui să
fie tratat mai rapid şi nimic nu ar împiedica
în situaţii similare ca cel interesat să fie adus
imediat în faţa unei instanţe judecătoreşti.
Respectarea exigenţei de rapiditate ră-
mâne a fi deci o garanţie esenţială împotriva
detenţiilor absolut arbitrare sau care au
devenit astfel odată cu scurgerea timpului
în rezultatul evoluării situaţiei. Dacă nimic
nu obligă autorităţile să încheie operativ in-
vestigaţiile preliminare înainte de a aduce
suspectul deţinut în faţa unei instanţe ju-
decătoreşti, este incontestabil că ele trebuie
să dea dovadă de o rapiditate particulară, cu
alte cuvinte să acţioneze astfel încât înfăţi-
şarea să intervină cât mai repede posibil şi
în orice caz înainte de expirarea termenului
menţionat mai sus.
PAGINA 63
5. Controlul continuu
Pentru a finisa acest studiu asupra
controlului judiciar, s-ar cuveni să evocăm
şi controlul periodic efectuat de către jude-
cător întru justificarea menţinerii detenţiei.
Şi de această dată, ar trebui să ţinem cont de
perioada de timp, deoarece motivele detenţiei
la etapa incipientă a anchetei riscă să dispa-
ră sau să diminueze în funcţie de evoluţia
situaţiei. Autorităţile corespunzătoare sunt
deci obligate să obţină de la judecător, la in-
tervale regulate care nu depăşesc o lună sau
două, confirmarea continuării detenţiei. În
lipsa unui asemenea control continuu – care
trebuie de altfel să fie la fel de riguros ca şi
examinarea iniţială – detenţia celui interesat
riscă să devină incompatibilă cu Convenţia.
În cazul Jėčius v. Lituania, singurele motive
invocate pentru a justifica menţinerea peti-
ţionarului în detenţie provizorie se refereau
la gravitatea infracţiunii şi la caracterul
probant al dovezilor care figurau în dosar.
Judecătorii de la Strasbourg au considerat
că suspectarea petiţionarului de omor, chiar
dacă a putut justifica detenţia sa la etapa
iniţială, nu mai putea fi invocată în susţi-
nerea detenţiei lui pe o perioadă de peste
cincisprezece luni, mai ales după ce a fost
respinsă de jurisdicţia de primă instanţă
(care a pronunţat achitarea). Ei au decis
în consecinţă că detenţia petiţionarului era
excesivă.
63
 Capitolul VI: Contestarea
legalităţii detenţiei
Pe lângă controlul judecătoresc impus
autorităţilor de detenţie de paragraful 3,
articolul 5 garantează deţinutului, în pa-
ragraful 4, posibilitatea de a introduce un
recurs în faţa unei instanţe judecătoreşti în
scopul ca acesta să se pronunţe în cel mai
scurt timp asupra legalităţii detenţiei şi să
ordone eliberarea sa dacă detenţia este ile-
gală. Obligaţia prevede deci un mecanism
comparabil cu habeas corpus, care permite
examinarea legalităţii detenţiei. Principalele
elemente ale acestei obligaţii pot fi rezumate
astfel: controlul trebuie să fie exercitat de
către o instanţă judecătorească, să includă
o şedinţă în care este prezent un avocat şi
dezbateri contradictorii, să se refere la legali-
tatea detenţiei în sensul larg al noţiunii şi să
se desfăşoare în cel mai scurt termen.
Obligaţia prevăzută de articolul 5 se
aplică indiferent de motivele invocate în
scopul justificării detenţiei: autorităţile na-
ţionale trebuie deci să permită înaintarea
unui recurs în toate cazurile, inclusiv cele
menţionate în articolul 5 (1)161.
1. Necesitatea unei instanţe
judecătoreşti
Menţionarea explicită în articolul 5 (4)
64
a unei instanţe judecătoreşti exclude posi-
bilitatea examinării recursului de către un
procuror. În cazul Vodeicarov v. Slovacia162,
judecătorii de la Strasbourg consideră că po-
sibilitatea petiţionarului de a cere despăgu-
biri de la procurorul public nu corespunde
exigenţelor articolului 5 (4), în măsura în
care „procedura de urmărire de către un
procuror nu poartă un caracter judecăto-
resc” [traducere neoficială]. În cazul Varba-
nov v. Bulgaria163, detenţia petiţionarului a
fost hotărâtă de un procuror de district, care
apoi a fost implicat în urmăririle intentate
împotriva lui, care încercase să-l interneze
într-un spital psihiatric. Or, ordonanţa de
detenţie nu era susceptibilă de recurs decât
în faţa procurorilor de un rang mai înalt. Ju-
decătorii de la Strasbourg au considerat că
petiţionarul a fost privat de dreptul său de
a obţine controlul asupra legalităţii detenţiei
sale de către o instanţă judecătorească, ast-
fel fiind încălcat articolul 5 (4).
Este esenţial ca procedura desfăşurată în
faţa judecătorului să posede toate trăsăturile
unui proces echitabil în sensul articolului 6,
mai ales în materie de independenţă şi impar-
ţialitate. Exigenţa de independenţă nu va fi
considerată ca fiind satisfăcută, dacă controlul
este efectuat de către un organ responsabil în
faţa executivului. Imparţialitatea riscă să fie
pusă la îndoială dacă judecătorul a intervenit 161 Totodată, aplicarea ei
în prealabil într-un anumit mod în cadrul pro- faţă de Articolului 5
cesului (confirmând spre exemplu caracterul (1) (f) şi (a) este limi-
tată.
justificat al detenţiei după expirarea reţinerii
162 21 decembrie 2000.
iniţiale). Totodată, judecătorii de la Strasbourg 163 5 octombrie 2000.
PAGINA 64
nu exclud acordarea unui judecător de in-
strucţiune posibilitatea de a îndeplini această
sarcină, chiar dacă unii întrevăd un potenţial
conflict de interese între dorinţa judecătorului
de a conduce eficient ancheta şi obligaţia sa de
a examina în mod obiectiv solicitarea de pune-
re în libertate. În orice caz, oricare ar fi natura
sa, instanţa judecătorească trebuie să fie în-
zestrată cu autoritatea de a ordona eliberarea
celui interesat: în cazul în care competenţa sa
se limitează la formularea recomandărilor sau
la prevederea altor remedii unei detenţii ilegale
(spre exemplu în cazul Van Droogenbroeck v.
Belgia unde el putea impune sancţiuni pe-
nale funcţionarilor responsabili), exigenţele
articolului 5 (4) nu sunt satisfăcute. Obiectul
principal al acestei dispoziţii este de a permite
unei persoane să fie pusă în libertate dacă se
dovedeşte că detenţia este ilegală.
2. Dreptul de a se prezenta personal
După cum am văzut, unul din avantajele
controlului judecătoresc ţine de faptul că el
permite descoperirea altor abuzuri în afară de
detenţia ilegală. Aceasta decurge în particu-
lar din obligaţia de a permite deţinutului să
asiste la şedinţă. Din acest motiv judecătorii
de la Strasbourg au constatat o încălcare a
articolului 5 (4) în cazul Kampanis v. Grecia
cu privire la o persoană plasată în detenţie
provizorie după ce fusese acuzată de abuz de
încredere şi de fraude repetate. Petiţionarul
s-a plâns că nu a putut participa personal
PAGINA 65
la şedinţa camerei penale a curţii de apel, cu
toate că Codul de procedură penală autori-
zează această posibilitate. Curtea a accentuat
importanţa faptului pentru petiţionar de a
putea răspunde la concluziile procurorului
relative la detenţia sa, ţinând cont de intenţia
petiţionarului de a demonstra ilegalitatea de-
tenţiei şi reducerea riscurilor de abuz inerent
prezenţei sale personale.
3. Consultarea avocatului,
procedura contradictorie şi
egalitatea armelor
Înaintarea unui recurs pentru eliberare
deseori se bazează pe puncte complexe de
drept, majoritatea deţinuţilor fiind incapabili
să prezinte corect argumentele pertinente.
Este deci indispensabil faptul ca orice deţi-
nut să poată beneficia de o asistenţă juridică
pentru a organiza contestaţia cu privire la pri-
varea de libertate. În cazul în care deţinutul
este incapabil de a angaja un avocat, cheltu-
ielile trebuie să fie suportate de Stat. În cazul
Woukam Moudefo v. Franţa, judecătorii de la
Strasbourg au stabilit o încălcare a articolului
5 (4), deoarece acuzatului nu i s-a oferit asis-
tenţa unui avocat în cadrul procedurii de îna-
intare a unui apel în recurs care implica exa-
minarea puctelor de drept. În cazul Megyeri v.
Germania, Curtea de asemenea a considerat
că o persoană deţinută cu probleme mintale
avea dreptul de a fi reprezentată de un avocat
65
 în cadrul audierilor cu excepţia circumstan-
ţelor particulare, chiar dacă petiţionarul nu
s-a adresat explicit instanţei judecătoreşti
pentru a obţine asistenţa unui avocat.
Necesitatea asistenţei depăşeşte cu mult
pregătirea unui recurs, presupunând şi re-
prezentarea în cadrul şedinţelor. Procedura
trebuie să poarte un caracter contradictoriu
şi să respecte principiul egalităţii armelor în
conformitate cu procedura interpretată de
Curte în cadrul aplicării articolului 6: per-
soana care solicită eliberarea sa trebuie să
fie informată despre motivele invocate pen-
tru justificarea detenţiei, inclusiv probele
acuzării şi să i se acorde posibilitatea reală
de a le respinge. Este totalmente inadmisi-
bil că, după cum a avut loc în cazul Toth v.
Austria, instanţa judecătorească să audieze
avocatul în absenţa deţinutului. Judecătorii
de la Strasbourg au stabilit o încălcare a ar-
ticolului 5 (4) şi în cazul Lamy v. Belgia cu
privire la o procedură în care doar procuro-
rul regal, în cadrul pregătirii audierii, a avut
ocazia să ia cunoştinţă cu dosarul anchetei
oficiale. Posibilitatea de a-şi pregăti apărarea
în modul adecvat presupune de asemenea că
deţinutul dispune de timpul necesar acestui
scop: o procedură prea grăbită riscă din
acest punct de vedere să lipsească de esenţă
dreptul la recurs. De asemenea, deţinutul
trebuie să aibă acces la anumite servicii pen-
tru a-şi pregăti dosarul: literatură juridică,
facilităţi pentru a-şi elabora concluziile (care
eventual ar putea afecta regimul carceral) şi,
bineînţeles, posibilitatea de a discuta asupra
66
dosarului cu avocatul său între patru ochi.
În cazul Niedbala v. Polonia164, judecă-
torii de la Strasbourg au considerat că nu
este întotdeauna indispensabil ca procedura
prevăzută de articolul 5 (4) să fie însoţită de
aceleaşi garanţii ca cele instituite prin arti-
colul 6 (1), dar ea trebuie totuşi
să aibă un caracter judiciar şi să ofere
garanţii adecvate tipului de privaţiune de
libertate din speţă [traducere neoficială].
Ei mai precizează că:
în particular, procedura de examinare a
unui apel împotriva unei ordonanţe de
detenţie trebuie să respecte „egalitatea
armelor” între părţi, procurorul şi deţinu-
tul [traducere neoficială].
Curtea a subliniat de asemenea că legis-
laţia în vigoarea la acel moment nu oferea
petiţionarului sau avocatului său dreptul
de a asista la şedinţă şi nu necesita decât
comunicarea concluziilor procurorului în fa-
voarea detenţiei. În consecinţă, petiţionarul
nu a avut posibilitate să răspundă argumen-
telor procurorului. În plus, în timp ce petiţio-
narul sau avocatul său nu fusese autorizaţi
să participe la şedinţa în cadrul căreia in-
stanţa judecătorească examina legalitatea 164 Vezi de asemenea
detenţiei, legislaţia în vigoare la acel moment Nikolova v. Bulgaria,
oferea această posibilitate procurorului. Ju- 25 martie 1999.
165 Concluzii similare
decătorii de la Strasbourg au constatat prin pot fi găsite şi în
urmare o încălcare a articolului 5 (4)165. hotărârile Trzaska
În cazul Ilijkov v. Bulgaria166, judecătorii v. Polonia (11 iulie
de la Strasbourg au reamintit că procedura 2000) şi Kawka v.
de examinare a unui apel împotriva unei Polonia (9 ianuarie
2001).
detenţii. 166 26 iulie 2001.
PAGINA 66
 trebuie să fie contradictorie şi să garan-
teze în orice caz „egalitatea armelor” în-
tre părţi, procurorul şi deţinutul.
Numai procuratura a beneficiat în aces-
te circumstanţe de privilegiul de a se adresa
judecătorilor Curţii supreme, procedura ne-
fiind contradictorie şi astfel încălcând arti-
colul 5 (4).
4. Evaluarea legalităţii
În cazul în care este vorba de a determina
dacă exigenţele articolului 5 (4) sunt respec-
tate, conceptul de legalitate este sinonim cu
compatibilitatea cu normele Convenţiei. De-
ţinutul trebuie să aibă posibilitatea de a con-
testa conformitatea detenţiei sale cu dreptul
intern şi Convenţia, precum şi caracterul său
nearbitrar. Să presupunem, spre exemplu, că
o persoană este deţinută pentru calomnie.
Atunci instanţa judecătorească trebuie să se
arate a fi dispusă să admită argumentul, con-
form căruia, din cauza incompatibilităţii in-
fracţiunii cu dreptul la libertatea de exprima-
re prevăzut în Convenţie, plasarea în detenţie
provizorie a interesatului este nejustificată.
Consecinţele acestei abordări pot depăşi sim-
pla contestare a împuternicirii de detenţie pe
motiv că ea a fost exercitată într-un mod abu-
ziv sau cu rea-credinţă. În plus, de asemenea
este esenţial ca procedura să permită deţinu-
tului să contesteze plauzibilitatea bănuielilor
privind săvârşirea infracţiunii de el.
În hotărârea Jėčius v. Lituania, judecă-
PAGINA 67
torii de la Strasbourg au ţinut să reamin-
tească că articolul 5 (4)
[...] permite persoanelor reţinute şi aresta-
te să introducă un apel privind condiţiile
procedurale şi materiale ale „legalităţii”
privării lor de libertate în sensul Conven-
ţiei. Aceasta înseamnă că instanţa jude-
cătorească competentă trebuie nu doar
să examineze conformitatea detenţiei cu
exigenţele procedurale ale dreptului in-
tern, dar şi plauzibilitatea bănuielii care
intemeiază reţinerea şi legitimitatea sco-
pului urmărit prin această reţinere şi prin
arestul ulterior [traducere neoficială].
În aceste circumstanţe, judecătorii de la
Strasbourg, au stabilit că instanţele judecă-
toreşti care au autorizat detenţia provizorie a
petiţionarului nu au făcut nici cea mai mică
aluzie la plângerile celui interesat referitoare
la detenţia sa. În plus, jurisdicţiile superioa-
re, recunoscând pe deplin că legalitatea ace-
lei detenţii era discutabilă, s-au abţinut de
la examinarea motivelor plângerii invocând
o interdicţie instituită de legislaţia în vigoare
la acel moment.
În hotărârea pronunţată recent în cazul
Ilijkov v. Bulgaria, judecătorii de la Stras-
bourg au considerat că chiar dacă articolul
5 (4) nu obligă ca judecătorul să răspundă la
toate punctele din concluziile petiţionarului
în cadrul procedurii de examinare a legali-
tăţii detenţiei lui, dreptul garantat de acest
articol va fi lipsit de esenţă, dacă judecătorul
va ignora sau va califica ca fiind irelevante
faptele invocate de cel interesat şi capabile să
67
 infirme orice bănuială cu privire la întrunirea
condiţiilor esenţiale „legalităţii” detenţiei în
sensul Convenţii. La acel moment, instanţele
judecătoreşti refuzase examinarea argumen-
telor şi înscrisurilor petiţionarului cu privire
la persistarea unei bănuieli plauzibile împo-
triva sa, invocând că pentru a se pronunţa
asupra acestor puncte trebuia de judecat mai
întâi cauza în fond în detrimentul principiu-
lui imparţialităţii procedurii judecătoreşti. În
dreptul bulgar, deciziile relative la detenţia
acuzatului revin aceluiaşi judecător care este
împuternicit cu examinarea cauzei în fond.
Curtea a considerat că
Simplul fapt că un judecător al fondului
a pronunţat decizii cu privire la detenţia
provizorie a acuzatului nu trebuie să jus-
tifice în sine temerile privind imparţialita-
tea lui. În mod firesc problemele pe care
el trebuie să le rezolve în cadrul acestei
proceduri diferă de cele care vor ocupa un
loc decisiv în hotărârea sa finală. În ca-
zul în care el adoptă o hotărâre cu privire
la detenţia provizorie sau alte chestiuni
similare înainte de proces, judecătorul se
muţumeşte în consecinţă cu evaluarea
sumară a datelor disponibile pentru a
determina dacă parchetul întemeiază
aceste bănuieli pe indici importanţi. Din
contra, în cazul în care el pronunţă ho-
tărârea la finele procesului, el trebuie să
determine dacă probele produse şi discu-
tate în faţa instanţei judecătoreşti sunt
suficiente pentru a stabili culpabilitatea
acuzatului [traducere neoficială].
68
În baza acestui raţionament, judecăto-
rii de la Strasbourg au stabilit o încălcare a
articolului 5 (4), în măsura în care obligaţia
autorităţilor de a proteja principiul impar-
ţialităţii nu va justifica limitarea dreptului
oferit petiţionarului prin această dispoziţie.
5. Obligaţia
de a adopta decizii rapide
Ţinând cont de prezumţia în favoarea
libertăţii, deja enunţată la începutul aces-
tui manual, nu este nimic surprinzător că
articolul 5 (4) impune de asemenea ca orice
determinare a legalităţii unei detenţii să in-
tervină „în cel mai scurt termen”. Această
condiţie este mai puţin coercitivă decât obli-
gaţia de rapiditate prevăzută de articolul 5
(3), ceea ce pare a fi logic în măsura în care
punctele de drept discutate în cadrul aplică-
rii sale pot fi mai complexe.
Nu există nici o îndoială că un interval de
o săptămână sau două între înaintarea apelu-
lui şi examinarea lui deseori vor fi considerate
ca acceptabile. Totodată, s-ar cuveni să se evi-
te un termen prea lung dacă legalitatea este
contestată de la începutul detenţiei şi dacă
exigenţa de rapiditate enunţată în articolul 5
(3) cu atât mai mult nu a fost respectată.
Deşi judecătorii de la Strasbourg dispun
de o marjă de apreciere mult mai importantă
pentru a determina dacă un interval cuprins
între detenţia iniţială şi controlul său judecă-
toresc este acceptabil în termenii articolului
PAGINA 68
 5 (4), din jurisprudenţă reiese că, cu excepţia
dosarelor în special complexe, termenul nu
trebuie să depăşească câteva săptămâni. Peri-
oadele care depăşesc o lună au fost denunţate
în numeroase cazuri, cum ar fi Bezicheri v.
Italia şi Sanchez-Reisse v. Elveţia. Întârzierile
imputabile, spre exemplu, vacanţei unui jude-
cător sau a unei supraîncărcări a sistemului
judecătoresc nu sunt admisibile. Din contra,
nici cele inerente personal deţinutului nu mai
sunt luate în consideraţie: acesta fusese cazul
din speţa Navarra v. Franţa în care petiţionarul
utilizase acest surplus de timp pentru a depu-
ne un apel şi din speţa Luberti v. Italia în care
deţinutul a dispărut. Ar trebui să menţionăm
că atunci când o decizie este necesară pentru
a şti dacă s-ar cuveni sau nu să se acorde o
asistenţă juridică deţinutului, aceasta trebuie
să fie adoptată rapid, deoarece un termen de
şapte săptămâni fusese considerat ca fiind
prea lung în cazul Zamir v. Regatul Unit.
În ceea ce priveşte articolul 5 (4), ter-
menul începe să se scurgă din momentul
lansării procedurii de apel privind legalitatea
detenţiei şi se încheie odată cu hotărârea
definitivă. Totodată, faptul că persoana de-
ţinută trebuie să aştepte înainte de a putea
depune un apel poate fi interpretat ca o în-
călcare a acestei dispoziţii.
După cum am explicat, aprecierea ra-
pidităţii procedurii depinde de circumstan-
167 4 octombrie 2001 ţele speţei. În cazul Ilowiecki v. Polonia167,
[hotărâre disponibilă judecătorii de la Strasbourg au considerat
doar în engleză]. că complexitatea chestiunilor medicale şi de
168 28 martie 2000.
169 21 decembrie 2000. alt ordin impuse prin examinarea legalităţii
PAGINA 69
detenţiei puteau constitui un factor de care
ar trebui să se ţină cont.
Totodată ei au precizat că
aceasta nu înseamnă totuşi că comple-
xitatea unui dosar determinat – fie şi
excepţională – scutesc autorităţile naţio-
nale de obligaţia lor esenţială în confor-
mitate cu această dispoziţie. [traducere
neoficială]
În această speţă, Curtea a decis că, chiar
ţinând cont de necesitatea indiscutabilă de a
obţine probe medicale în cadrul procedurii de
evaluare a legalităţii detenţiei, durata totală a
procedurii (cuprinsă între trei şi şapte luni în
dependenţă de petiţionari) a fost considerată
excesivă. Complexitatea chestiunilor medicale
provocate de deciziile relative la prelungirea
detenţiei fusese de asemenea menţionate în
hotărârea Baranowski v. Polonia168. Acceptând
totuşi că la aprecierea rapidităţii procedurii
trebuie luat în considerare acest factor, judecă-
torii de la Strasbourg au constatat că instanţa
judecătorească a avut nevoie de şase săptă-
mâni pentru a obţine raportul unui cardiolog,
o lună în plus pentru a aduna expertizele unui
neurolog şi unui psihiatru şi încă o lună pen-
tru a obţine alte elemente neprecizate. Aceste
intervale relativ lungi fusese considerate ca
incompatibile cu termenii de „promtitudine
particulară” în administrarea procesului şi au
constituit o încălcare a articolului 5 (4).
Chestiunea complexităţii procesului
nu a fost abordată în cazul Jablonski v.
Polonia169, judecătorii de la Strasbourg au
considerat că un termen de patruzeci şi
69
 trei de zile pentru a decide legalitatea de-
tenţiei contravenea obligaţiei de rapiditate
în circumstanţele particulare ale speţei. Ar-
gumentul guvernului pârât conform căruia
Curtea supremă (jurisdicţia împuternicită
de a se pronunţa) era suprasolicitată fusese
respins de Curte. În plus, în cazul Rehbock
v. Slovenia170, judecătorii de la Strasbourg
au constatat că intervalele de douăzeci şi
trei de zile pentru a decide referitor la două
solicitări de punere în libertate, înaintate de
petiţionar, erau incompatibile cu obligaţia de
rapiditate.
6. Corelaţia cu articolul 5 (3)
După cum am observat, exigenţele ar-
ticolului 5 (4) au un caracter mai coercitiv
decât cele ale articolului 5 (3), în special în
ceea ce priveşte reprezentarea juridică şi pro-
cedura contradictorie. Totodată, dacă contro-
lul judiciar efectuat de către Stat din propria
sa iniţiativă în conformitate cu paragraful 4
corespunde acestor condiţii, el de asemenea
va fi considerat ca satisfăcând obligaţia insti-
tuită prin paragraful 4, cel puţin punctual.
Această remarcă este necesară pentru a
sublinia că facultatea de a contesta deten-
ţia unei persoane nu este o ocazie unică şi
irevocabilă: evoluţia situaţiei poate să facă
depăşite una sau mai multe justificări con-
siderate iniţial ca valabile. Din cele expuse
anterior rezultă că persoana privată de li-
bertate pe parcursul întregii perioade de de-
70
tenţie trebuie să fie în măsură să organizeze
contestarea acesteia, ceea ce nu înseamnă
că cel interesat trebuie să beneficieze de
posibilitatea de a intenta oricând un proces,
deoarece ar putea fi paralizat sistemul de
justiţie penală. Judecătorii de la Strasbourg
au ajuns deci la concluzia că posibilitatea de
a contesta legalitatea unei detenţii trebuie să
fie oferită la intervale rezonabile în funcţie
de context. Astfel, perioada de un an, spre
exemplu, a fost considerată acceptabilă refe-
ritor la un deţinut alienat. Totodată această
jurisprudenţă ar trebui să fie aplicată cu
atenţie faţă de persoanele aflate în detenţie
prejudiciară: Curtea s-a pronunţat în con-
secinţă în favoarea unor intervale mult mai
scurte. Astfel, în cazul Bezicheri, termenul
de o lună fusese considerat ca rezonabil şi
deci vor fi considerate acceptabile şi interva-
le mult mai scurte. Esenţial este ca instanţa
judecătorească să fie în măsură să exami-
neze justificările detenţiei interesatului dacă
ultimul este susceptibil de a putea argumen-
ta absenţa motivelor valabile unei detenţii
până la condamnare: un argument ce devine
pe parcurs tot mai important.
Ambele forme de control judiciar sunt
complementare şi indispensabile respectului
garanţiei libertăţii personale, enunţate de
Convenţie. Fără ele, riscurile de abuz vor fi
considerabile. Riscurile nu trebuie să fie per-
cepute ca având scopul de a se opune unui
sistem de justiţie penal eficient, în măsura în
care o justiţie corectă presupune respectarea
supremaţiei dreptului.
170 28 noiembrie 2000.
PAGINA 70
 Capitolul VII:
Despăgubiri
Articolul 5 (5) obligă ca orice persoană
care a devenit victima unei reţineri sau unui
arest în condiţii ce contravin celorlalte dis-
poziţii ale articolului beneficiază de un drept
la despăgubiri. Nerespectarea acestui drept
va fi incontestabil analizată ca angajând res-
ponsabilitatea Statului în faţa Curţii. La fel
ca şi articolul 5 (4), această dispoziţie este
o manifestare specifică a obligaţiei genera-
le, enunţate în articolul 13 şi care acordă
dreptul la un recurs efectiv oricărei persoane
a cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în
Convenţie au fost încălcate.
Formularea articolului 5 (5) nu lasă
Statului nici o libertate de apreciere în ceea
ce priveşte organul împuternicit să acorde
eventual despăgubirea: se are în vedere o in-
stanţă judecătorească, care adoptă hotărâri
obligatorii. Autorităţile naţionale beneficiază
în schimb de o latitudine impunătoare cu
privire la forma exactă a procedurii de solici-
tare a despăgubirilor.
O despăgubire acordată printr-un organ
nejudiciar (spre exemplu, un ombudsman)
sau o plată ex gratia efectuată de guvern nu
sunt suficiente în scopurile articolului 5 (5).
171 Wassink v. Olanda. În practică, reparaţia în general poartă
172 Ciulla v. Italia. forma unei compensaţii financiare. Jude-
PAGINA 71
cătorii de la Strasbourg iau în considerare
diversitatea sistemelor de stabilire a cuantu-
mului despăgubirii, dar nu tolerează diver-
genţele cu privire la lista exactă a pierderilor
şi daunelor suportate. Înainte de a acorda o
reparaţie, autorităţile naţionale pot solicita o
dovadă a prejudiciilor, care au rezultat din
încălcarea articolului 5. Judecătorii de la
Strasbourg au considerat că, chiar dacă cali-
tatea de „victimă” se păstrează şi în absenţa
vreunui prejudiciu, „nu va avea loc nici o
despăgubire în lipsa unei daune morale sau
materiale care trebuie să fie despăgubită”171.
Remediul prevăzut în articolul 5 (5) este
obligatoriu, dacă victima vizată a fost reţinută
sau arestată în contradicţie cu vreo dispozi-
ţie a paragrafelor 1-4 ale acestui articol. Este
un fenomen rar întâlnit faptul ca o solicitare
în baza articolului 5 (5) să nu fie anticipată
de o hotărâre (la nivelul instanţelor naţionale
sau al organelor de la Strasbourg), care să
constate o încălcare a articolului 5. Deseori,
judecătorii de la Strasbourg nu acceptă exa-
minarea unei plângeri în baza articolului 5
(5) decât atunci, când ei deja constată o în-
călcare a altui paragraf al acestui articol172.
În acest caz, ei nu obligă victima să epuizeze
căile de recurs interne pentru a determina
dacă ea este în drept să obţină o despăgu-
bire în faţa autorităţilor naţionale. Totodată,
dacă un caz poate demonstra cu un „grad
suficient de certitudine”, că o despăgubire
de tipul celei prevăzute de articolul 5 (5) este
71
 disponibilă pentru victimă, judecătorii de la
Strasbourg refuză să stabilească o încălcare
a acestei dispoziţii173. În cazul Rehbock v.
Slovenia174, în care dreptul naţional acordă
un drept la despăgubire persoanelor reţinu-
te sau arestate în rezultatul unei erori sau
acţiuni ilicite, Curtea a constatat o încălcare
a articolului 5 (5) în măsura în care drep-
tul petiţionarului la despăgubiri din cauza
încălcării articolului 5 (4) (înaintarea unui
recurs de contestare a legalităţii detenţiei
72
sale) nu a fost asigurat la un nivel suficient
de certitudine.
În ţările în care Convenţia a fost incor-
porată în dreptul intern, instanţele judecăto-
reşti trebuie să fie abilitate să acorde această
reparaţie în cazul în care ei constată o în-
călcare a articolului 5 şi să fie pregătiţi să
exercite această împuternicire. Otice carenţă
intervenită din partea lor nu va face decât să
agraveze încălcarea deja comisă.
173 Idem.
174 28 noiembrie 2000.
PAGINA 72