Formarea conştiinţei istorice

Constiinta istorica se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a

unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice
acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura
şi civilizaţia, mentalităţile.
Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se
înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se
dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să
le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria
(1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român
este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de
cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt
consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar. Scrierile lor au ecou şi în Ţara
Românească, unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai
îndepărtate sau mai recente. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant,
acoperind, prin scrierile sale, atât spaţiul universal, cât şi cel autohton. Intenţia autorului
este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său. M.Kogălniceanu
începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei
Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale, pentru care tema istorica este
esenţială. De-a lungul timpului, conştiinţa istorica generează polarizări ( în perioada
interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate
despre originile şi vechimea românilor ).
Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt:
Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate, an cu an, întâmplările importante din viaţa unui
popor;
Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu, care cuprind înregistrări
cronologice a
evenimentelor sociale şi politice;
Cronografii – scrieri de factură istorică, începând cu facerea lumii, şi care se bazează pe izvoare
istorice, dar şi pe
legende populare;
Secolul al XV-lea şi al XVI-lea – cronici în limba slavonă:
- cronici de curte prin care se fixează memoria unei colectivităţi conduse de un voievod;
- au circulat numai în manuscris;
- primele texte închegate narativ, care depăşesc modelul enumerativ şi sec al analelor;
- primele forme de consemnare a istoriei prin prezentarea cronologică a evenimentelor mai
importante ale
fiecărui an;
- primele au fost scrise în Moldova ( anonime, la porunca lui Ştefan cel Mare );
- originalele nu s-au păstrat, ci doar mai multe copii identificate după locul în care au
fost găsite;
- cronici despre Mihai Viteazul;
- la acestea se adaugă cronici în versuri scrise în limba greacă;
Secolul al XVII-lea
- cronici scrise în limba română in Moldova: Letopiseţul Tarii Moldovei de Grigore Ureche,
continuat de
Miron Costin şi Ion Neculce;
- cronici in limba polonă, în versuri şi în proză, scrise de Miron Costin;
- o istorie a moldovenilor scrisă de Miron Costin;
- cronici anonime muntene;
- cronici de autor din Ţara Românească;
Aceste letopiseţe sunt un fel de pomelnice, notând sumar nume de voievozi şi anii
de domnie ai acestora. Istoria domniilor de după moartea lui Ştefan cel Mare este
continuată de cronicile slavoneşti ale călugărilor Macarie (odată cu acesta apar în
istoriografia română cronicile cu caracter memorialistic ), Eftimie şi Azarie - care au ca
model scrierile bizantine – caracterizându-se printr-o exprimare căutată, neglijând
uneori claritatea şi exactitatea evenimentelor.
In secolul al XVIII-lea, apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze trecutul.
Cronicarii au avut revelaţia
necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de
conservare a trecutului.
Pentru cultura noastră, cronicile au o importanţă deosebită, şi anume:
Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti, abordând probleme legate de originea latină a
poporului şi a limbii
noastre, de continuitatea şi de unitatea poporului român;
1
Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române;
Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice;
1.Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului, alături de memoria
orală. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, la curţile domneşti se elaborează primele
documente scrise ale istoriei,consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele
eroice ale voievozilor. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi
încredinţate slujitorilor de cancelarie, de obicei călugări deprinşi cu scrisul. Interesaţi să
transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au
înfruntat, principii români îşi scriu numele în cronici, dar le leagă şi de construirea
bisericilor.
2.Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al
XV-lea la curtea domnească a Moldovei, în timpul lui Ştefan cel Mare, iar în secolul al
XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească. Deocamdată, numele celor care
se îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează, ei având doar rol de scribi. Cu
timpul, anonimatul este depăşit, iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în
cel neoficial, particular, fiind preluată de boierii cărturari. Se produce astfel o
individualizare atât a perspectivei, cât şi a stilului, ceea ce conduce la apropierea
istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare.
Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în
actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească.
Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat
umanismul târziu al şcolilor din Polonia. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii
sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi
românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. Acelaşi curent literar şi cultural a
influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a
 letopiseţelor. Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi
scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată.
3.Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică
evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât şi orale. In
spaţiul medievalităţii româneşti, denumirea ei este dele topiseţ şi limba de expresie este
la început slavona, limba oficială, de cancelarie, preluată din mediul bisericesc care o
consacrase ca limba a culturii scrise. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni,
continuate ulterior şi de alţi domnitori, pentru ca în secolele următoare să devină operă
de autor, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească.
CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:
-cronica domnească este cronica oficială, întocmită sub directa supraveghere a domnului care a
avut
iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial;
-cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic, exponent al clasei sociale cu acces la
instrucţie,
care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său;
-cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut; cercetările
întreprinse asupra acestor cronici, începând cu secolul al XIX-lea, au permis diferite
ipoteze privind paternitatea lor; pentru a desemna presupusul autor, se foloseşte
formula “ atribuită lui”.
Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a
românilor sunt:
- originile
- limba
- continuitatea
- evenimentele istorice
- instituţia domniei
Ideea originii românilor, apare la cronicari, dovedită şi prin latinitatea limbii.
Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc,
cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau
argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. Activitatea
cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe, care realizează cea
dintâi imagine scrisă a istoriei noastre.
Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche, din oricare perspectivă s-ar face,
trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor. Recopierile
consecutive, făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul, Misail
Călugărul şi Axinte Uricarul, înseamnă adaosuri la textul prim care a fost mai amplu
decât interpolările. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi mai important pentru istoricul
mentalităţilor, e nivelul cultural şi mentalitatea în2
consecinţă, care îl situează pe Ureche într-un orizont superior. Grigore Ureche nu îşi
foloseşte deplin, imaginativ, libertatea de a fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în
istorie. Omul evocărilor sale trece fulgerător pe ecranul textului, cu o simplă etichetă
alăturată numelui. Îşi încearcă însă puterea de a pune oameni în acţiune, lăsându-i să
se spună pe ei înşişi. Costin va reface narativ traiectoria personajelor – înţelepte sau nu
– pândite de destin, iar Neculce, povestitorul mim, în maniera teatrului popular, va imita
şi gesturile, şi spusele personajelor sale.
 Portretul total, recunoscut astăzi ca text clasic, e conceput de Ureche ca imagine
individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă domestică sau publică.
Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate, iar trăsăturile eroului sunt subliniate
din informaţie livrescă, dar interpretată.
În formă şi conţinut,Letopise ţul, care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi
se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595), deschidecorpusul de cronici ale Moldovei
feudale. Aceasta este opera care trasează linia de demarcaţie, ruptura între naraţiunea
istorică în slavona bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”, în
limba română. De aici începând, istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă
în stilul limbii vorbite. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi
cronicari, pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului sau
Vremea Ducăi-Vodă. Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere împărţirea textului
în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul, organizat, în general, în jurul unui singur
eveniment sau personaj istoric.
Cronicarul,bogat şi cult,iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere,fără
să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă. Timpul povestit este anterior
duratei biografiei sale,ceea ce indicăevo carea unei istorii la care n-a fost martor.
Recurge,de aceea,la sintetizarea informaţiei din surse scrise,interne sau externe, şi
orale,după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise istoria povestită,Ureche nu e încercat
de mari emoţii şi exaltări. Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental.
Scrie pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”,aducând trecutul în
prezent spre a da o lecţie viitorului.
Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie,în proză şi în versuri, Miron Costin ne
obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor. Cugetările
ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul narativ,situându-l într-un plan
superior faţă de acela al predecesorului,Grigore Ureche. Totuşi singurul contemporan
care a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost Neculce, mare admirator,de
altfel,a lui Miron Costin.
Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii narative a celui
de-al doilea cronicar din „triada beletristică norocoasă”(Ş.Cioculescu) ereflexivitatea.
Energia stilului e canalizată pe direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă.
Însă,moralizarea nu e făcută frust, cu violenţă de vocabular, ca la Neculce, si discret,
prin meditaţii şi parabole. Costin este,de asemenea, singurul cronicar care
conştientizează şi formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi
povestirea ei,care nu poate dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede,nu se întâmplă tot
aşa de repede”.
Letopiseţul,compus din evocareşi memorialistică,începe de la „cumplita domnie a lui Aron
Vodă” şi se încheie cu
evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu, aşa cum a văzut-o autorul. Miron
Costin este scriitor de cronică,dar mai întâiscriitor. Perspectiva se
modifică,deoarece,pentru prima dată,faptele prezentate au fost trăite de autor,el fiind
nevoit să evalueze,având îndoieli, admirând sau dispreţuind faptele şi personajele
despre care scrie,fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu,în relatarea căruia se
implică. Pagina ne apare elaborată ca stil, naraţiunea are nerv spiritual,e tensionată de
sentimente şi resentimente,naratorul deplânge constant „ţara-mi înlăcrimată şi pe bieţii
locuitori”.Structura materiei istorice povestite,în capitole şi paragrafe nu urmează,nici ca
intitulare,metoda lui Ureche. Dispunerea diacronică rămâne,totuşi,în varianta primă a
scrisului cronicăresc. Miron Costin impune un model narativ reflexiv,aşa cum şi Neculce
va impune unul,de marcă orală,ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti.
Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche,la Costin „sintaxa narativă” este mai
variată,mai nuanţată. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa vodă),conspiraţiile cu
consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al boierilor din familia
Cigolea împotriva lui Vasile Lupu), răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş) acoperă epic
cele mai alerte pagini.
Există,totuşi,în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate
meditaţiei, descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti.
Suntem,în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului,dovadă că
autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă
gestaţie),în alt tip de discurs,într-o povestire care istoriseşte şi interpretează,căutând
„sâmburii” ce pot procura învăţătura,pilda şi pot face dintr-o „carte de istorie” o „carte de
înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală, universală.
De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau
alta din figurile istorice,în principal personalităţi domneşti:despotul(Aron Vodă);eroul
însetat de sânge(Mihai Viteazul);bunul,piosul(Ieremia Movilă);bazileul mândru(Vasile
Lupu) etc. Spre deosebire de Ureche, Costin neglijează amănuntele anatomice care nu
au3