Sunteți pe pagina 1din 10

Specializarea: DREPT

Materia:
ISTORIA DREPTULUI ROMANESC

REFERAT

Tema:

EVOLUŢIA SISTEMULUI PUNITIV

(A PEDEPSELOR APLICATE ÎN DREPTUL PENAL)

ÎN ROMANIA
Pedeapsa este o măsură de constrângere – care implică o anumită suferinţă impusă
infractorului ca reacţie socială la infracţiunea săvârsită de acesta; este un rău cu care se
răspunde răului produs prin infracţiune; suferinţa decurge din privaţiunile la care este supus
condamnatul; constrângerea este de esenţa pedepsei; prin această trăsătură, pedeapsa se
diferenţiază de celelalte sancţiuni de drept penal şi de orice sancţiuni juridice.

I.Perioada geto-dacică prestatală


Normele punitive continuau să existe în scopul apărării ordinii sociale pe temeiul
ideii de reciprocitate; vinovatul era supus oprobiului public şi silit să părăsească colectivitatea
poporului înarmat; starea de normativitate la geto-daci este sintetizată de Herodot în
aprecierea că geto-dacii erau „cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci".
Existenţa ideii de dreptate şi a normelor de conduită sunt dovezi ale organizării
democrate a societăţii geto-dacice, a capacităţii de creaţie înaintată la un popor despre care s-
a afirmat că era „pe acelaşi nivel de lumină şi dezvoltare cu elenii”.

II.Perioada statului geto-dac


Din puţinele informaţii rămase, rezultă că dreptul penal geto-dac cuprindea dispoziţii
severe referitoare la apărarea statului, a persoanei, familiei şi proprietăţii. Printre infracţiunile
mai aspru pedepsite era şi încălcarea interdicţiilor religioase, socotite sacrilegii. Totodată, ca
pretutindeni în această vreme, au persistat şi practici mult mai vechi, cum erau răzbunarea
sângelui (vendeta), ordaliile (proba focului, a fierului încins), duelul judiciar, ca mijloc de
rezolvare a litigiilor. Sistemul punitiv avea la bază ideea de reciprocitate (talion); cel vinovat
era supus oprobriului public şi silit să părăsească comunitatea.
Pedepsele aveau un caracter expiatoriu (prin ispăşirea,
răscumpărarea unei greşeli), fiind destinate să purifice comunitatea de
sacrilegiul comis şi să evite atragerea mâniei divinaţiilor.

III. Dacia – provincie romana


După cucerirea romană, în Dacia Felix s-a aplicat dreptul roman şi în ceea ce
priveşte sistemul pedepselor.
Din punct de vedere al dreptului penal, un număr limitat de infracţiuni (delicta
publica) erau socotite a atinge interesele statului: înalta trădare, delapidarea, luarea de mită.
Principalele pedepse aplicate în acea vreme erau pedeapsa cu moartea şi trimiterea la
cariere de piatră sau în ocne ca „damnati ad metala” (Ciuceanu, 2001, p. 9), sau constau în
decăderea din drepturi.

IV.Perioada prefeudala
a) Perioada de organizare şi funcţionare a obştilor săteşti, a normelor de conduită în
obşti (271/275 - sec. VIII)
Obştile săteşti aplicau un drept penal nescris, întemeiat pe obicei. Răspunderea
pentru daunele provocate altuia, conflictele dintre membrii obştei se rezolvau în cadrul
acesteia, pe temeiul solidarităţii rudelor, a talionului şi compoziţiei (înţelegerea dintre vinovat

2
si victima sau rudele acesteia, prin care vinovatul, prin plata unei sume de bani sau darea de
bunuri, îşi răscumpăra vina). In Transilvania, caracterul de clasă al acestei instituţii era
demonstrat de faptul că actele normative care tarifau răscumpararea, stabileau sume diferite,
în funcţie de statutul social al victimei (pentru nobili –66 de florini, pentru ţărani –25 de
florini).
Răspunderea solidară exista şi în cazul în care se produceau daune obştilor
învecinate. Aceste norme se completau cu reguli promovate de biserica ortodoxă română.
În epocă predominau infracţiunile contra persoanei şi nu cele contra patrimoniului.
Cea mai aspră pedeapsă pentru criminali nu era moartea, ci izgonirea lor din cadrul obştii
săteşti şi care însemna moarte civilă. Opinia publică îi pedepsea supunându-i în diferite ocazii
oprobiului public pe infractori (strigarea peste sat sau la hora cu porecle etc.). Desconsiderat şi
povestit continuu, infractorul trebuia să părăsească obştea sătească. Nu se pedepsea furtul pentru
consumul pe loc (furtul cu burta).

b) Perioada întemeierii şi consolidării „ţărilor” şi a „legii ţării” în feudalismul mijlociu


(sec. IX - XIV)
Între elementele de permanenţă se regăseşte legea şi dreptatea, sintagma universală,
materializată la români în atitudinea statului faţă de drepturile şi libertăţile omului, în justiţia
întemeiată pe lege, în caracterul statului, în capacitatea sa de democratizare a societăţii. Formula
„după lege şi dreptate”, deşi a apărut în civilizaţia geto-dacicilor, „cei mai viteji şi mai drepţi
dintre traci”, o întâlnim curent abia în hrisoavele domnilor din feudalismul dezvoltat.
Finalizarea etnogenezei românilor, petrecută în secolul al VIII-lea, a
coincis cu cristalizarea structurilor economice, sociale şi politice ale
feudalismului românesc.
Evoluţia sistemului normativ tradiţional cu caracter consacrat,
nescris – Legea Ţării sau obiceiul pământului reprezintă o sinteză
originală care reflectă însuşi drumul etnogenezei românilor.
Având în vedere aria etnogenezei româneşti – mult mai largă decât
actualul teritoriu al României – Legea Ţării, numită Ius Valachicum în
vlahiile sud-dunărene, în enclavele româneşti din Galiţia polonă, din
Ungaria şi statul Moravia Mare (Cehia de astăzi), şi Lex olachorum în
Transilvania şi Banat, aflate sub dominaţia coroanei ungare, a fost
recunoscută de autoritatea statală respectivă pentru teritoriile locuite
compact de români, coexistând cu statutul lor juridic oficial.
Prin dispoziţiile de drept penal, Legea Ţării apăra valorile şi relaţiile care interesau
ordinea feudală. Aceste dipoziţii aveau un caracter discriminatoriu. În primul rând, pentru că
aceleaşi fapte erau pedepsite diferit în funcţie de categoria socială din care făcea parte
infractorul şi, în al doilea rând, pentru că infracţiunile, de regulă, puteau fi răscumpărate prin
plata unei sume de bani.

V. Perioada statelor şi a dreptului român în feudalismul dezvoltat (secolul al XV-lea


-1821).
După constituire, statul s-a substituit obştilor săteşti, preluând treptat, prin judecători
domneşti, competenţa faptelor penale.
Dintotdeauna cele mai grave fapte au fost cele îndreptate împotriva conducătorului
statului şi a temeliei organizării sociale, apoi cele împotriva vieţii şi a integrităţii corporale,
proprietăţii, libertăţii persoanei, a familiei etc.
3
Clasificarea pedepselor în sistemul dreptului penal medieval din Ţările Române
prezintă un aspect extrem de variat, arătând şi bogata imaginaţie a legiuitorului. Pedepsele se
grupau în corporale, privative de libertate, pecuniare, alte pedepse accesorii sau
complementare.
Pedepsele corporale
Pedeapsa cu moartea a cunoscut mai multe forme: spânzurătoarea (punerea în
furcă) pentru oamenii de rând, decapitarea pentru boieri, arderea şi îngroparea de viu sau
înecarea, cele din urmă rar semnalate însă documentar în Ţara Românească şi Moldova.
Ucigaşul îşi putea răscumpăra vina prin plata gloabei, care se împărţea între dregătorul
domnesc şi familia victimei.
Se aplica pentru:
-falsificarea monedei aducea atingere dreptului exclusiv al domnitorului de a bate
monedă, iar pedepsele erau: decapitarea, urmată de incinerare.
-pedeapsa pentru înalta trădare (hiclenie, viclenie, vicleşug, hainie) era moartea şi
confiscarea averii şi se extindea şi asupra familiei trădătorului.
-tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuşag”) consta în furtul însoţit de violenţă; pedeapsa era
spânzurarea sau surghiunul.
-ucisăturile, care au drept corespondent în dreptul modern infracţiunea de lovire,
dacă lovirile cauzaseră moartea victimei, pedeapsa era moartea şi confiscarea averii.
-răpirea de fată sau de femeie era o infracţiune foarte gravă, era judecată de
domnitor şi pedeapsa era moartea şi despăgubirea victimei cu averea răpitorului.
-paricidul consta în suprimarea vieţii părinţilor, copiilor sau a fraţilor soţiei. Era
considerată o infracţiune deosebit de gravă şi pedepsită prin ardere de viu.
Tortura (cazna) a fost un mijloc curent de cercetare penală, pentru a smulge celor
bănuiţi mărturia de vinovăţie, dar şi pedeapsă propriu-zisă aplicată vinovatului dovedit.
Mutilarea, formă de pedeapsă preluată din dreptul bizantin în dreptul nostru
cutumiar, consta în scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, picioarelor, limbii, nasului sau a
organului sexual (în cazul zoofiliei).
Înfierarea consta în însemnarea vinovatului cu fierul roşu, pe diferite părţi ale
corpului, (limba strâmbă, care avea drept corespondent în dreptul modern infracţiunea de
mărturie mincinoasă, pedepsită cu îmbourarea, adică prin arderea pe faţă cu fierul roşu).
Bătaia - cunoscută şi sub numele de „certare a trupului”, era una dintre cele mai
frecvente pedepse. Uneori se aplica pe uliţa satului.
Pedepse privative de libertate
Ocna consta în muncă silnică în saline. Pedeapsa cu ocna putea fi pe timp limitat sau
pe viaţă. Se aplica pentru fapte grave: tâlhărie, bigamie, răpire.
Temniţa consta în privarea dreptului de proprietate în locuri de detenţie special
amenajate. Pedeapsa se executa în închisori sau în mânăstiri de către boieri sau clerici (astfel
de mănăstiri „populare” ca loc de executare a „osândelor” erau schitul Cernica, Snagov,
Pantelimon, Secu etc.).1
Grosul era o închisoare în care se ţineau arestaţii preventiv (înainte de a fi judecaţi).
Boierii arestaţi preventiv erau ţinuţi în visterie sau cămările domneşti pentru mai multă
siguranţă.

1
Radu Ciuceanu, Regimul penitenciar din România 1940 – 1962, 2001

4
Varta era închisoarea destinată debitorilor ca măsură de constrângere pentru plata
datoriilor.
Surghiunul consta în izgonirea făptuitorului din localitatea sa de domiciliu, putându-
i-se stabili eventual un domiciliu forţat (de exemplu la o mânăstire). Era aplicată pentru omor,
incest, defăimare, etc.
Pedepse pecuniare
Duşegubina. Începâd cu secolul al XVII-lea, noţiunea înseamnă pedeapsă
pecuniară şi se aplica unei colectivităţi. Incendierea caselor şi holdelor se pedepsea deseori
numai pecuniar, prin plata dublă sau triplă a pagubei.
Amenda penala
Gloaba consta într-o amendă care se plătea domniei fie în bani, fie în natură. Ea se
mai numea „certare cu bani sau cu dobitoc”.
Prin amenzi (gloaba) se pedepseau:
-injuria, numită în Legea ţării, sfadă;
-hotărnicia falsă şi mutarea semnelor de hotar în scopul însuşirii pământului altuia;
-curvia sau desfrânarea reprezenta orice relaţie sexuală firească, în afara căsătoriei (
erau mai aspru pedepsite femeile);
-ucisăturile, erau pedepsite şi cu amenzi;
-jurământul mincinos („mărturia strâmbă”, „limba strâmbă”) consta în fapta
martorului care dădea declaraţii mincinoase ori nu spunea tot ce ştie în legătură cu obiectul
procesului în care era chemat ca martor. Se pedepsea cu „gloaba”, respectiv fiecare martor
mincinos era obligat la predarea a trei boi.
Confiscarea era o pedeapsă ce se materializa în scoaterea din patrimoniul
vinovatului, a unor bunuri, ori chiar totalitatea acestora şi intrarea lor în patrimoniul domniei
sau al victimei. Se aplica în cazul infracţiunii de lovire, (ucisăturile), dacă fapta era urmată de
moartea victimei, incest, răpire, sodomie, defăimare, viol şi hiclenie.
Pedepse accesorii sau complementare
Degradarea civică se aplica pentru infracţiuni grave: bigamia, sodomia (Sodomia
consta în raporturi sexuale între persoane de acelaşi sex; infracţiune rară în istoria medievală
a poporului nostru.)
Raderea bărbii era socotită ocară mare, aceasta fiind atât podoabă, cât şi semn de
cinste, şi se aplica pentru neascultare, jurământ mincinos etc.
Pedepse ce amintesc de legea Talionului
Sudalma cea mare, avea drept corespondent în dreptul modern infracţiunea de
denunţare calomnioasă. Se aplica în acest caz legea talionului, în sensul că denunţătorului
calomnios i se aplica pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui denunţat dacă denunţul ar fi fost
întemeiat.
Infracţiunea cea mai frecventă în Evul Mediu era furtul („furtişag”, „furtuşag”)
consta în însuşirea pe nedrept şi clandestin bunul altuia; pedeapsa era moartea, bătaia,
mutilarea, amenda. Dacă hoţul nu era prins gloaba era plătită de întreg satul, însă nu
răspundea satul, dacă se demonstra că urmele hoţului ies din sat.
Dreptul feudal penal cunoştea instituţia graţierii individuale, drept ce aparţinea
domnului sau unor foruri superioare celui care a pronunţat hotărârea de condamnare. In
perioada târzie a apărut şi instituţia amnistiei (iertarea colectivă a infractorilor), drept
exclusiv al şefului statului.

5
In perioada regimului turco-fanariot în Ţăra Româneasca şi Moldova (1711 –
1821), infracţiunile sunt numite „vini” sau „greşeli ”; „vini mari ” sau „vini mici” sau
„infracţiuni flagrante pe faţă, vini pe faţă” şi infracţiuni neflagrante.
Sancţiunile continuă să fie aspre:
-pedepsele corporale: decapitarea, spânzurătoarea, tragerea în ţeapă, arderea în foc,
mutilarea;
-pedepse privative de libertate: ocna, temniţa, surghiunul la mănăstire;
-pedepse moralizatoare: purtarea hoţului prin târg etc.;
-pedepse religioase: afurisenia, oprirea la biserică;
-amenda penală (gloaba).
Se sancţionează cu asprime: hiclenia (trădarea), calpuzenia (falsificarea banilor),
furtul, tâlhăria, omorul, răpirea, incestul, bigamia, adulterul, mărturia mincinoasă etc.
Instituţia amenzii judiciare -se introduce din sec. al XVIII-lea şi care sancţionează
culpa procesuală a părţii care redeschide procesul fără a avea câştig de cauză. Aceste amenzi
judiciare se numeau gloabe în Ţara Românească şi Moldova şi birşat în Transilvania.
Altă caracteristică a justiţiei feudale este sistemul care permite răscumpărarea
pedepselor. Oricare dintre instanţe era îndrituită ca în cuprinsul hotărârii să dispună
înlocuirea pedepsei aplicate cu plata de către cel vinovat a unei sume de bani sau a unui
număr de vite.
După sec. al XVIII-lea s-a înregistrat un declin al pedepselor corporale administrate
în public şi o creştere a pedepselor care, mută accentul din sfera publică spre cea privată.
Ţinta pedepsei nu mai constituia trupul, ci „gândirea, voinţa şi înclinaţiile individului”.
In această perioadă apar primele case de corecţie pentru infractorii mărunţi,
vagabonzi şi prostituate care urmăreau o reformare a infractorilor prin desfăşurarea de munci
utile. In 1780, domnitorul Mihail Şuţu a introdus elibrarea condiţionată a „condamnaţilor care
urmau să fie chezăşuiţi de oameni liberi, răspunzători însă de manifestările celor eliberaţi” 2.

VI. Epoca premergătoare unirii (1821-1859)


O comisie instituită la 1833 prin Regulamentele organice, formată din C.N. Brăiloiu
şi Gh. Bibescu - viitorul domn, a pregătit şi publicat la 1851 „Condica criminalistică cu
procedura ei”, întocmită pe baza vechiului drept penal şi românesc, dar şi a Codului penal şi
de instrucţie criminală din Franţa (1832).
Se menţin incriminările din legislaţia penală anterioară pentru omucidere, tâlhărie,
furt etc. şi se incriminează mai nou infracţiunile contra comerţului: falsul în acte de comerţ,
falimentul fraudulos etc.
Infracţiunile funcţionarilor au impus incriminarea separată a infracţiunilor de
serviciu, pedepsite cu: bătaie, despăgubiri, restituirea îndoită a sumei.
Tortura ca pedeapsă corporală este desfiinţată, dar este incriminată ca infracţiune.
Înfierarea (semn distinctiv în frunte) este aplicată în continuare pentru hoţi, tâlhari,
mai ales recidivişti, înainte de a fi trimişi la ocnă.
Bătaia este încă o pedeapsă penală aplicată prin: bătaia la tălpi (la falangă), pe uliţa
târgului sau la poarta gospodarului, cu biciul sau cu nuielele, la spate. Era „obişnuita
pedeapsă” în epocă.

2
Radu Ciuceanu, Regimul penitenciar din România 1940 – 1962, p.10, 2001

6
Apariţia regimului penitenciar român
Regulamentul temniţelor, bazat pe Regulamentele Organice (1831, 1832), organizează
pentru prima dată locurile de detenţie sub vornicul temniţelor, prevede tipurile de
recompense şi sancţiuni ce puteau fi aplicate deţinuţilor etc. Pedepsele privative de
libertate se executau în ocna de sare, pentru cei condamnaţi la muncă silnică, în temniţă
pentru pedepsele uşoare sau la mănăstiri pentru boieri.
Sistemul se perfecţionează prin contribuţia profesorului de legi de la şcoala
„Sf.Sava”, C. Moroiu, care publică o „Disertaţie pentru îndreptarea puşcăriei din Bucureşti”,
la 1827, prima în dreptul execuţional penal.
Regulamentul organic din Muntenia impunea întocmirea unui Regulament al
temniţelor şi organizarea ocnelor şi temniţelor. În Moldova, în 1833, prin Aşezământul
despre temniţa capitalei, se începe modernizarea regimului penitenciar. În 1855 se întocmeşte
un nou Aşezământ pentru administrarea închisorii din Iaşi, model pentru toate închisorile.

VII. Statul roman modern (1859-1918)


În vremea şi din iniţiativa lui Cuza, s-a elaborat şi pus în aplicare la 1 mai 1865
Codul penal român, având la bază tradiţia românească dar şi codurile penale francez din 1810
şi prusian din 1851. Acesta, cu modificarile ulterioare, s-a aplicat în România, până în 1936.
Codul penal român purta amprenta trinităţii : liber arbitru (oamenii raţionali au
capacitatea de a alege între ce este permis şi nepermis), culpabilitate şi pedeapsă. Se
consideră că infractorii sunt dominaţi de porniri antisociale (culpabile) şi trebuie pedepsiţi şi
excluşi din societate. În cartea I este cuprins sistemul pedepselor penale, în cartea II -sistemul
crimelor şi delictelor, iar în cartea III-sistemul contravenţiilor şi sancţiunilor
contravenţionale.
Faptele periculoase sunt clasificate în: crime, delicte şi contravenţii, iar pedepsele
erau: pedepse criminale, pedepse corecţionale şi pedepse poliţieneşti.
Codul penal din 1865 reglementa modul de pedepsire a tentativei,
care era asimilată cu infracţiunea consumată, şi a complicităţii (complicele
pedepsindu-se ca şi autorul principal). Dispoziţii speciale priveau
circumstanţele atenuante, cauzele ce înlăturau dolul sau culpa
(constrângerea, inconştienţa infractorului).
De asemenea, în stabilirea pedepsei, faţă de reglementările
anterioare, s-a proclamat principiul legalităţii acesteia: „Nici o infracţiune
nu se va pedepsi dacă pedepsele nu vor fi hotărâte înaintea săvârşirii
sale” (art. 2).
Cu privire la aplicarea pedepselor, Codul penal român din 1865
reflecta concepţia beccariană de moderaţie. Spre deosebire de Codul
penal francez, acesta nu mai prevedea pedeapsa cu moartea (ci munca
silnică pe viaţă), confiscarea averii şi pedepsele corporale. De aceea, era
considerat ca fiind cea mai blândă lege penală din Europa.
Împreună cu legislaţia ulterioară în materie, Codul penal român din
1865 reglementa şi alte instituţii ale dreptului penal: corecţionalizarea,
recidiva, cumulul de infracţiuni, graţierea, amnistia, reabilitarea ş.a.

7
Regimul penitenciar
După întemeierea statului naţional, în cadrul profundelor
restructurări care au avut loc, s-a realizat şi o unificare a serviciilor
penitenciare. Penitenciarele se subordonau Inspectorului general din Ministerul de
Interne. Pe lângă fiecare tribunal exista o „casă de arest”, iar pe lângă Curtea cu juraţi o
„casă de opreală” pentru arest preventiv.
Noile Regulamente din 1862-1864 stabileau următoarele categorii
de locuri de detenţie:
-preventive până la hotărârea pedepsei ;
-corecţionale pentru pedepsele de la 6 zile la 2 ani;
-de recluziune la muncă silnică –ocna pe viaţă şi pe termene;
-de recluziuni la munci silnice mai uşoare;
-corecţionale pentru cei între 18 şi 20 de ani (nevârstnici) şi pentru femei.
Regimul penitenciar a căpătat o nouă organizare în 1874 şi a fost
modificat în 1877 prin introducerea sistemului celular mixt, constând în
izolarea de noapte şi munca în comun ziua. Locurile de detenţie erau
împărţite în două mari grupe: de prevenţie şi de osândă, prima fiind
pentru delicte şi pentru crime, cealaltă cuprinzând, la rândul său, patru
categorii: de pedeapsă corecţională şi poliţienească, de muncă silnică, de
recluziune şi de detenţie, toate în regim penitenciar mixt. Pe lângă
penitenciarul Văcăreşti a luat fiinţă o secţie cu dublă destinaţie de ospiciu şi închisoare.

VII. Transilvaniea în perioada liberalismului austriac (1861-1867) şi a


dualismului austro-ungar (1868-1918)
In dreptul penal s-a aplicat Codul penal maghiar despre crime şi delicte (Legea V din
1878) şi Codul penal despre contravenţii, intrate în vigoare la 1880. Ele cuprind două
instituţii penale fundamentale :
a)infracţiunea-definită ca acea faptă pe care legea a declarat-o ca atare; infracţiunile
se împărţeau în crime, delicte şi contravenţii. Şi în Transilvania erau consacrate principiile
legalităţii incriminării infracţiunilor şi al legalităţii pedepselor.
Se prevedeau cauzele care excludeau imputabilitatea: copilăria până la 12 ani,
excludea răspunderea penală; adolescenţa de la 12 ani, cu o răspundere penală condiţionată
de dezvoltarea morală şi intelectuală şi majoratul, de la 18 ani, când răspunderea era deplină.
b)pedeapsa, reglementată de legea maghiară a urmărit realizarea unei aspre
represiuni, împotriva naţiunilor române.

IX. Perioada intre Marea Unire şi instaurarea regimului totalitar


antonescian 1918-1940
Evenimentul cel mai remarcabil a fost noul Cod Penal, redactat în texte precise,
cu definiţii şi concepte clare – expresie a nivelului evoluat al ştiinţei penale şi penitenciare
româneşti. A fost adoptat la 18 martie 1936 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Acest cod
a avut un caracter unificator după realizarea Marii Uniri de de la 1 Decembrie 1918. Noul
Cod penal s-a remarcat printr-o reglementare minuţioasă a infracţiunii: alături de crime,
delicte şi contravenţii (Codul penal din 1864) au fost introduse dispoziţii privind infracţiunile
de drept comun, ce puteau deveni, în raport cu împrejurările în care au fost comise sau cu

8
mobilul lor, infracţiuni politice. În această ultimă categorie erau enumerate uzurparea
politică, asocierea contra siguranţei statului, insurecţia armată etc.
Sub aspectul clasificării sancţiunilor s-a menţinut sistemul tripartit, împărţindu-se
pedepsele în aceleaşi clase stabilite de Codul din 1864: 1) principale (crime, delicte,
contravenţii); 2) accesorii; 3) complementare, din ultimele două făcând parte degradarea
civică, interdicţia corecţională, decăderea din puterea părintească ş.a.
În raport cu reglementările anterioare, noul Cod penal a prevăzut o înăsprire a
regimului punitiv, maximul pedepselor fiind mai ridicat. Se introduc pentru prima dată
alături de pedepse, măsurile de siguranţă, măsurile educative (pentru minori), pedepsele
complementare şi accesorii.
Guvernarea instaurată în septembrie 1940 s-a caracterizat printr-o şi mai accentuată
amplificare a incriminărilor şi o mai mare înăsprire a sancţiunilor, iar după intrarea
României în război, în 1941, noi infracţiuni şi-au găsit reglementarea legislativă: împotrivirea
la încorporare, nesupunerea la mobilizarea agricolă, dezertarea din armată.
În condiţiile stării de război, şi pe măsura înfrângerilor militare, politica penală a
cunoscut o înăsprire fără precedent a regimului pedepselor: internarea în lagăre, domiciliul
forţat, pronunţarea frecventă a pedepsei capitale, deşi executarea ei a fost pusă în aplicare în
rare cazuri.
Regimul penitenciar
Sistemul penitenciar a cunoscut transformări în perioada interbelică prin textul
Legii penitenciarelor şi institutelor de prevenţiune din 1929, completată de
legislaţia penală din 1937. Locurile de detenţie erau împărţite, după gravitatea şi durata
pedepselor, în penitenciare de drept comun: de muncă silnică (Ocnele Mari,
Aiud), de temniţă grea (Doftana), de închisoare corecţională şi poliţienească, şi
penitenciare politice: de detenţiune grea, riguroasă şi simplă. Existau, de asemenea,
locuri speciale de detenţie pentru femei şi institute de corecţie pentru minori.
Progresivitatea regimului penitenciar consta în faptul că executarea
pedepsei nu era aceeaşi de la început până la sfârşit.
În funcţie de comportamentul deţinutului, existau, în principiu, patru faze: izolarea
individuală (cu durata de la unu la doi ani şi până la trei ani pentru recidivişti); regimul
în comun (izolarea noaptea, munca în comun ziua); trecerea în colonii penitenciare de
muncă pentru cei care dădeau dovadă de îndreptare; eliberarea condiţionată după
executarea unui anumit termen din cuantumul pedepsei.
Delictul de ultraj se pedepsea prin aplicarea pedepsei maxime, iar în caz de
recidivă cu îndoitul maximului.
„Pedeapsa se aplică pentru a pedepsi fapta comisă şi nu pentru prevenirea săvârşirii
unor fapte asemănătoare; acest rezultat, dacă se produce, este o urmare indirectă a pedepsei şi
în afara preocupărilor legii penale. Pedeapsa este, cu alte cuvinte, propriul său scop. O dată
aplicată şi executată , scopul ei este stins: răul a fost răsplătit cu alt rău; alt rezultat nu se
urmăreşte”.( Cessare Beccaria , ,,Despre infracţiuni şi pedepse", Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1965)

BIBLIOGRAFIE

MANUEL GUŢAN, Istoria dreptului românesc. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004
EMIL CERNEA, EMIL MOLCUŢ, „Istoria statului şi dreptului românesc”,Bucuresti, 2001

9
RADU CIUCEANU, Regimul penitenciar din România 1940 – 1962, 2001

10

S-ar putea să vă placă și