Studiu de caz

Dacitate şi romanitate

Cuprins

I. Introducere.....................................................................................2

II. Argumente susţinând originea latină sau dacică a poporului român

a) Mitul fondator: Baba Dacia – Baba Dochia....................................2

b) Dochia şi Traian................................................................................2
c) Date istorice ~ romanizarea Daciei...................................................4
d) Romanitatea românilor......................................................................6
e) Formarea limbii române....................................................................8
f) Elogiu adus latinităţii în creaţia lui Alecsandri…………...……......10
g) Caracteristici ale dacilor....................................................................12
h) Continuitatea dacilor după cucerirea romană....................................16
i) Sinteza spirituală: creştinismul la daco-romani.................................17
j) Vestigii arhitecturale dacice şi romanice pe teritoriul României.......19

III. Bibliografie ..................................................................................22

Introducere
 Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă
care de fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta, este problema originilor. Situaţia ne
apare firească pentru un popor cu o veche, dar, în acelaşi timp, enigmatică atestare, cu o
limbă care se revendică de la Roma, dar cu relativ târzii organizări statale.
Cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin vorbesc despre originile
noastre romane, negând existenţa elementului dac. De altfel, Miron Costin redactează
prima istorie care arată originile pur romane ale poporului său, „De neamul
moldovenilor”, linie continuată de Dimitrie Cantemir, apoi de Şcoala Ardeleană, cel mai
de seamă reprezentant al ei în acest domeniu fiind Petru Maior. De altfel, o sumară
anchetă asupra mărturiilor europene din sec. XV-XVIII relative la originea românilor,
relevă ideea descendenţei românilor din coloniile romane aduse de Traian în Dacia.
Teoriile savanţilor români ai Şcolii Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe
Şincai) care pledau pentru originea pur romană a românilor, au fost preluate de partizanii
teoriei imigraţioniste (Fr. J. Sulzer, J. Chr. von Engel, R. Roessler), ce acceptau ad
litteram mãrturiile lui Julian Apostatul (Caesares 327) şi Eutropius (Breviarium, VIII, 6,
2) dupã care Traian ar fi nimicit poporul geţilor, respectiv Dacia ar fi rămas lipsită de
bărbaţi ca urmare a îndelungatelor războaie contra lui Traian, apreciate ulterior ca fiind
doar formule retorice, neconfirmate de inscripţiile care folosesc termeni normali pentru
definirea unei victorii, respectiv înfrângeri militare - vicit, triumphavit, superavit.
Odată cu evoluţia societăţii româneşti, în a doua jumătate a secolului XIX, ideea
persistenţei elementului dacic, ca o componentă fondatoare a poporului român, capătă o
nouă dimensiune. Tonul este dat chiar de un om politic, Ion C. Brătianu, şi este continuat
cu mare avânt de către Haşdeu, care devine susţinătorul cel mai fervent al continuităţii
dace, cu argumente lingvistice, într-un moment în care curentul latinist era primordial, şi
de Cezar Bolliac în sensul căutării de vestigii materiale dacice. În intervalul 1870-1880,
se produce o reevaluare a problemei originilor poporului român, care din romane pure,
ulterior romane amestecate, devin acum daco-romane. Dacă Grigore Tocilescu şi
Dimitrie Onciul pledează pentru o pondere limitată a elementului dacic în această sinteză,
A. D. Xenopol aduce argumente de ordin toponimic şi antroponimic în favoarea prezenţei
elementului autohton.
În concluzie: Suntem daci? Suntem romani? Vom afla acest lucru analizând
argumentele lingvistice, etimologice ş istorice, dar şi literatura română care conţine
diferite referiri la originea poporului.

Mituri fondatoare

Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii de literatură

populară. De pildă în descântece, cimilituri sau unele colinde. Arhaicele rituri de
construcţie, documentate în neoliticul de pe teritoriul României, au trebuit să străbată
veacurile de cultură spirituală dacică pentru ca să ajungă la noi sub forma legendei
„Meşterului Manole”, povestea zidarului de mănăstire care îşi zideşte soţia ca să oprească
surparea clădirii, indicând concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei,
definită ca mitul estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce în ce mai mult de mediile
literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone. Unul din aceste mituri este si cel
al „Meşterului Manole”, de care am amintit mai sus.

2
 Însă, întâiul mit, „Traian şi Dochia”, simbolizează constituirea însăşi a poporului
român.
Mitul ancestral al întemeierii statului dac ne duce în perioada matriarhală şi este
legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit Dochia. Baba
Dochia (Dacia) a fost o realitate umană în perioada matriarhatului. Etimologic, cuvântul
baba este străvechi traco-dac. Are ambele genuri, masculin şi feminin: Baba Novac (Ion
Georgescu, Baba Novac) şi Baba Dochia. În Basarabia se întâlneşte „Baba Marta" în care
s-a recunoscut numirea lunii martie. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9 babe (1-9
martie), pe cînd în Moldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe. Zilele se numesc
„zilele babelor"
G. Calinescu considera că „întâiul mit", simbolizând „constituirea însăşi a
poporului român" este mitul „Traian şi Dochia” . Chiar dacă o fiică a lui Decebal ar fi
purtat numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechi şi poate fi pus în
legatură cu numele matriarhal al Dacilor. Dochia este o pronunţie traco-dacică a numelui
Dacia, aşa cum Troian este forma antroponimului Traian, în limba rustică. Ptolomeu, pe
la mijlocul secolului II, d.H., în lucrarea sa „Îndreptar geografic”, înregistrează între
oraşele din Dacia, Dochidava, cetatea Dochiei (nu a Dachiei!). În indice se specifica
„Decidava, localitate în Dacia de miazănoapte”.
În legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus Vulcanescu a studiat prima
legendă. Aceasta susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri
spre Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrîntă de armata lui
Traian”, a fugit cu resturile oastei în munti, spre răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „să
nu o lase să fie pângărită de împărat”. Şi atunci Dochia a fost prefacută într-o bătrână
ciobăniţă, cu câteva oi lânga ea”. Traian, trecând pe lânga ea a întrebat-o daca a vazut
prinţesa dacă, iar Dochia
i-a arătat spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi Baba Dochia a rămas
stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate mai trăieşte încă în munţi”.

DOCHIA ŞI TRAIAN
de Ghorghe Asachi

Sub muntele Pion, în Moldova

I II
Între Piatra Detunată La frumseţe şi la minte
Ş-al Sahastrului Picior, Nici o giună-i samana,
Vezi o stâncă ce-au fost fată Vrednică de-a ei părinte,
De un mare domnitor. De Deceval, ea era.
Acolo de rea furtună Dar când Dacia-au împilat-o
E lacaşul cel cumplit, Fiul Romei cel mărit,
Unde vulturul răsună Pre cel care-ar fi scapat-o,
Al său cântec amorţit. De-a iubi a giuruit.
Acea doamnă e Dochie, Traian vede astă zână;
Zece oi, a ei popor, Deşi e învingător,
Ea domnează-n vizunie Frumuseţei ei se-nchină,
Preste turme şi păstori. Se subgiugă de amor.

III Împăratu-n van cată

3
Pe Dochia a-mblânzi; Traian vine-n astă ţară,
Văzând patria ferecată, Şi de-a birui deprins
Ea se-ndeamnă a fugi. Spre Dochia cea fugară
Prin a codrului potică Acum mâna a întins.
Ea ascunde al ei trai, Atunci ea, cu grai fierbinte,
Acea doamnă tinerică "Zamolxis, o, zeu, striga,
Turma paşte peste plai. Te giur pe al meu părinte,
A ei haină aurită Astăzi rog nu mă lăsa!'
O preface în şăiag, Când întinde a sa mână
Tronu-i iarba înverzită, Ca s-o strângă-n braţ, Traian,
Schiptru-i este un toiag. De-al ei zeu scutita zână
Se preface-n bolovan.
IV
V
El pietroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi;
Pre ea pune-a sa coroană,
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursită-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea pentru păstori.

Date istorice ~ romanizarea Daciei

Pentru români, singurul popor neolatin din sud-estul europei, romanizarea poporului
şi a populaţiei daco-getice din antichitate prezită o importanţă deosebită, pentru că acest
proces desfăşurat în ţinuturile carpato-danubiene-pontice, stă la baza constituirii şi apariţiei
poporului pe arena istoriei.
În conceptul de romanizare includem cele două laturi fundamentale ale aceluiaşi
proces unitar şi anume:
a) colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată, latinofonă,
venită din toate părţile Imperiului Roman, adică romanizarea prin colonizare;
b) asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au adoptat limba
latină, şi-au însuşit felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia
romană, schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică.
Romanizarea reprezintă în ansamblu un proces istoric de mari proporţii şi cu uriaşe
consecinţe, o mutaţie social-politică şi organizatorică structurală, în care se remarcă totodată
şi particularităţile sale, legate de locul, timpul şi baza etnică pe carea ea s-a altoit.
Pentru Dacia, pornim de la premisa că romanizarea sub ambele laturi menţionate mai
sus a fost deplin posibilă şi a devenit o realitate ce se poate demonstra documentar.

4
 Procesul de sinteza si conlocuire a fost atât de intens deoarece dacii insisi erau urmasi
ai tracilor, precum foarte posibil erau si romanii. Astfel, este mai mult decât probabil ca
geneza poporului român are un caracter de altoire etnica a doua popoare congenere, rezultatul
ei fiind cel mai latin dintre popoarele urmase ale latinilor si cea mai latina dintre limbile
romanice. Insusi numele românilor vine de la romani, cum poate foarte bine sa vina de la
ROHMANI, poporul stravechi, ancestral din care insisi romanii sunt descendenti. Marele
istoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre popoarele romanice -
abstractie facând fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care pastram numele
stapânitorilor".
Este îndeobşte cunoscut că cea mai mare parte a Daciei lui Decebal, cucerită cu mari
eforturi militare şi transformată lui domnia lui Traian în provincie romană (anul 106) a fost
desprinsă din lumea popoarelor aşa-zise „barbare” de la nordul Dunării şi încadrată în
comunitatea Imperiului Roman.De aici înainte până la Aurelian, când aparatul de stat roman
a fost retras la sud de Dunăre, istoria Daciei ocupată de romani este istoria unei provincii a
Imperiului.
Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii de organizare politică,
militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limba latină, întreg sistemul de organizare
şi felul de viaţă roman provincial. Dar în toate acestea intervin vechile forme de organizare,
civilizaţia, moravurile şi tradiţiile poporului autohton dacic. Deci, se întâlneau două sisteme
sociale şi economice diferite, două civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare.
După ce Traian a învins Dacia, aici a început o colonizare masivă. Bogăţiile Daciei
atrăgeau ca un miraj mulţimi de colonişti. Eutropius spunea că: „Traian, după ce a cucerit
Dacia, a adus aici din tot imperiul roman mari mulţimi de oameni, ca să cultive ogoarele şi să
populeze oraşele”.
Imediat după cucerire, la fel ca în alte provincii de frontieră, pe teritoriul nord-
dunărean au staţionat numeroase trupe romane: două legiuni (Legiunea XII Gemina la
Apulum, Legiunea V Macedonica la Potaissa) şi trupe auxiliare. Pe lângă aceştia, în
provincie au fost aduşi funcţionari ai aparatului administrativ, comercianţi, meşteşugari,
oameni de afaceri, slujitori ai religiei, sclavi. Aceştia au determinat progresul vieţii
economice în Dacia. Totodată s-au dezvoltat şi artele: arhitectura, sculptura, pictura. Au fost
înfiinţate colegii, care erau în fapt asociaţii de tipul breslelor sau asociaţii etnice şi religioase,
în scopul de ajutor reciproc sau de practicare a cultului.
Organul superior era Legatus Augusti, dar local exista un Concilium Provinciarum
Daciarum trium, un fel de mic parlament. Resedinta lui Legatus Augusti era in fosta capitala
a Daciei, in Sarmizegetusa, iar dupa anul 118 d.C. s-a mutat la Apulum. Tot la Sarmizegetusa
se afla si "preotul incoronat al celor trei Dacii si care slujea la altarul imparatului Sacerdos
arae Augusti Coronatus Daciarum III", dat fiind ca imparatul roman isi luase si titlul sacru,
divin. Preotii care oficiau cultul imparatului aveau la Sarmizegetusa un templu, Aedes
Augustalium, foarte impunator
Prezenţa romanilor s-a făcut simţită şi prin modernizarea statului, construcţia unei
vaste reţele de drumuri, înfiinţarea unor aşezări civile, ridicarea unor aşezări rurale la nivel de
oraş şi chiar întemeierea unei capitale pe locul celei vechi, Sarmizegetusa devenind Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Numărul oraşelor s-a ridicat la 11, unele luând fiinţă
încă din timpul lui Traian.
Apararea provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri, castre si
castele. Nenumarate descoperiri arheologice atesta prezenta acestui tip de fortificatii romane

5
pe teritoriul României de azi (Dacia de atunci). S-au intarit si orasele, in jurul carora s-au
construit ziduri de aparare. In Dacia romana au existat ca si in restul Imperiului Roman,
asezari de trei tipuri: colonii, municipii si sate.
Coloniile erau urmatoarele asezari: Sarmizegetusa (sau Ulpia Traiana Augusta
Dacica Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj); Drobeta (Turnu-Severin);
Dierna (lânga Orsova); Potovisa sau Potaissa (Turda); Romula (Rosca); Aquae (Calan).
Municipiile cele mai cunoscute au fost: Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jipa,
lânga Caransebes) si Ampelum (Zlatna, in Mtii Apuseni). Dinu C. Giurescu afirma ca mai
exista alte 91 de localitati, datând din epoca Daciei Traiane al caror statut administrativ este
insuficient cunoscut astazi. Aceste localitati si-au reluat in prima jumatate a sec.XX si numele
roman.
Municipiile erau orase cu mai putine drepturi decât coloniile, care erau alcatuite
din cetateni romani cu drepturi depline, care puteau deci alege la Roma pe inaltii demnitari si
puteau fi alesi la rândul lor. Intre municipii, unele aveau mai multe drepturi iar altele mai
putine, existând insa posibilitatea evolutiei, in sensul ca unele municipii puteau fi ridicate la
rangul de colonii, iar unele sate (vici sau pagi) puteau fi facute municipii. Romanii pastrau
astfel o puternica emulatie intre colectivitati. Coloniile si municipiile erau conduse de un
consiliu, numit ardo decurionum, alcatuite din 20 de consilieri sau decurioni. Dintre acestia se
alegeau fie doi (in colonii), fie patru (in municipii) cu atributii similare primarilor si ajutorilor
de primari de astazi. Ei aveau si atributii judecatoresti, fiind numiti quattorviri jure dicundo,
condusi de unul dintre ei, numit primus. Quattorvirii erau alesi pe o perioada de un an iar
dumvirii pe o perioada de 5 ani. In afara de cei mentionati anterior, administratia oraselor -
colonii sau municipii - mai cuprindeau si pe edili, care se ocupau de estetica urbana si pe
questori, care corespundeau casierilor. Orasele mai aveau de asemenea câte o persoana
importanta, care putea sa le sprijine sau sa le apere, dupa cum era cazul, la fixarea
impozitelor sau a unor prestatii extraordinare. Aparatorii se numeau patroni sau defensori.
Drumurile au fost pentru romani unul dintre cele mai importante mijloace de
mentinere a dominatiei asupra teritoriilor cucerite. Soselele romane erau lucrate dintr-un strat
gros de bolovani si unul din prundis, legate intre ele cu un ciment a carui exceptionala
formula s-a pierdut in negura timpului. (Sa ne reamintim ca si cimentul dacic, folosit la
zidurile cetatii Sarmizegetusa, de exemplu, era extraordinar, nepermitând patrunderea nici
macar a unei lame subtiri intre blocurile de piatra si a carui formula s-a pierdut de asemenea.)
Pentru sosele, romanii puneau peste cele doua straturi placi de piatra foarte bine cimentate
intre ele, astfel incât drumurile rezultate erau extraordinar de durabile. Este poate locul sa
comentam aici un paradox lingvistic, deoarece in limba româna cuvântul pamânt vine de la
pavimentum, care era in latina "strada pavata", in timp ce cuvântul latin "terra" (care este cel
din care deriva in celelalte limbi romanice "pamânt") a dat in limba româna cuvântul tara,
cuvânt care trimite la pamânt, la posesiunea teritoriala, ceea ce este foarte elocvent pentru un
popor care este poporul român care a locuit pe aceleasi pamânturi, din preistorie si pâna
astazi. Drumurile romane cele mai importante erau numite imperiale si se ramificau in
drumuri mai mici, colaterale, de mai mica importanta. Multe dintre soselele construite de
romani urmau traseul vechi, dacic, al cailor de acces existente anterior cuceririi romane. Un
"miliarium", adica o piatra indicând distantele, asezata intre Potaissa si Napoca in anul 108,
dovedeste ca drumul a existat inainte ca romanii insisi sa il paveze, la scurt timp dupa
cucerirea Daciei.
Sinteza daco-romană a dus la apariţia antroponimelor romane în Dacia. Fără îndoială
că antroponimele de factură romană nu aparţineau exclusiv romanilor sau italicilor, ele fiind

6
 purtate şi de proviniali romanizaţi sau în curs de romanizare, care preferau să-şi schimbe
numele vechi cu nume romane.
Trebuie neapărat să amintim faptul că „romanizarea efectivă a dacilor supuşi se
exercită asupra unei populaţii la care civilizaţia romană începuse să pătrundă cu cel puţin o
sută de ani mai devreme” (C. Daicoviciu, Romanizarea, p. 263), adevăr susţinut de numeroşi
învăţaţi români (V. Pârvan, N. Iorga etc.).
Coexistenta daco-romana. Dacia a ramas sub stapânirea romana mai putin de 170 de
ani (106-275 d.H.). Caracterul romanic al provinciei Dacia nu se explica prin durata, destul
de scurta de altfel, ci mai ales prin conjugarea foarte eficienta a doua popoare ce aveau
stramosi comuni si a doua limbi inrudite. Aceasta ar fi o explicatie ce ar tine cont de
preistorie.
După retragerea Aureliană procesul de romanizare nu s-a încheiat, acesta s-a continuat
o vreme de câteva secole, timp în care populaţia autohtonă şi-a creat o limbă şi o civilizaţie
proprie, cum afirmă Maria Comşa.
Pe lângă continuarea procesului de romanizare în cuprinsul Daciei Traiane, avea loc
romanizarea Dacilor liberi, a carpilor şi costobocilor.
În concluzie, Dacia a fost romanizată efectiv, creându-se o populaţie daco-romană,
care a constituit nucleul singurului popor romanic în estul romanităţii.

Romanitatea românilor

Cucerirea lui Traian impuse populaţiei geto-dace o noua direcţie de dezvoltare, de la care
simbioza geto-daco-romană nu va putea fi abatută nici de evenimentele care păreau menite sa
condamne la dispariţie romanitatea nord-dunăreana: retragerea armatei şi administraţiei ocrotitoare
si odată cu ele a instrumentului de apărare a acestui crâmpei al României orientale de primejdia
năvălirii popoarelor migratoare.
In veacurile care s-au succedat după dispariţia puterii Romei in partea de răsărit a
imperiului, românii s-au menţinut si afirmat acolo unde au rezistat elementului migrator, inainte de
toate slavilor, si acolo unde Bizanţul in ciuda unor eforturi aproape permanente n-a reuşit sa obţina
decât rezultate efemere aparţiale, anume in spaţiul nord-dunărean.
Scrisoarea împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul este printre primele
documnte care atestă naşterea poporului român din anul 980 D.H. numele sub care întâlnim
poporul roman în hrisovul imperial este cel de vlahi.
La începutul altor mărturii ce afirmă răspicat originea romană a poporului şi limbii
române se afla un alt împărat bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul pe la mijlocul veacului
al X-lea. Ii numeşte români pe aceşti coloni de origine romană totodată afirmând că ei ar fi urmaşi
ai unor locuitori colonizaţi de către împaraţii romani „ei se numesc români şi acest nume l-au
păstrat până astăzi”.Aflăm deci că aceşti urmaşi ai colonizării romane işi zic romani şi că li se mai
zicea români in vremea lui Constantin al VII-lea; împaratul deci nu face altceva decât sa reproducă
cele spuse de ei sau despre ei.

7
 Prima afirmaţie cu privire la sfârşitul procesului de formare etnică şi lingvistică a
poporului român se bazează pe Strategikonul lui Maurikios care menţionează existenta elementului
roman la nord de Dunăre la începutul veacului al VIII-lea şi în Acta s. Demetri (despre
controversata chestiune română în scrieri istorice, continuitatea românilor in Dacia) dovada
persistenţei elementului roman la nord şi sud de Dunăre la sfârşitul sec. al VIII-lea şi în a doua
jumatate a celui următor.
Apărută în sec al XVIII –lea, Şcoala Ardeleană avea drept scop afirmarea drepturilor
politice ale poporului român din Transilvania. Pătrunşi de ideile iluministe, reprezentanţi acesteia,
Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Budai – Deleanu, priveau instrucţia , prin şcoală sau
prin intermediul cărţii, ca un mijloc de luminare şi de progres, modul prin care se ajungea la
conştiinţa de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, în primul rând, ca
oameni. Opera de cultură a reprezentanţilor Şcolii Ardelene prefigurează, prin tematica ei, unitatea
românească şi originea pur romană a poporului român.
Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor,
conchide că acest lucru reiese din patru elemente : „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia
din limbă, a patra din nume.”
Asemenea lui, şi Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai multor
neamuri...”, încearcă să dovedească sorgintea romană a poporului român : „Din partea coloniei,
carea au remas în Dachia Veche...s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum
cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia
cea Noao, aşişderea şi din romanii pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi
Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu
vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au
remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite, mai pre
urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi
acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte
(...)”.
Dintre istoricii Şcolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent al rădăcinii pur
romane a poporului nostru. El este acela care acordă cel mai mult spaţiu discutării purităţii
neamului nostru şi face cea mai lungă demonstraţie a acestei probleme în opera cu caracter polemic
„Istoria pentru începutul românilor în Dachia”.

Formarea limbii române

Limba română provine din latina populară vorbită sau latina vulgară (lat.
vulagaris=popular).
Acest aspect al latinei stă şi la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola,
portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana şi franceza. A mai
existat una, a zecea, dalmata, dar în secolul al XIX-lea ea a încetat să mai fie folosită.

8
 Procesul de formare al limbii române se încheie în secolul al VII-lea. Invaziile
popoarelor migratoare: goţii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influenţat limba, fără a
modifica fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală de origine latină.
Istoria cuvintelor şi a formelor se numeşte etimologie, iar metoda cu ajutorul căreia
lucrăm se numeşte metoda istorico-comparativă.
Folosind această metodă s-au stabilit reguli fonetice, asemănări şi deosebiri între
limba română şi latină sau între română şi celelalte limbi romanice. Iată câteva din regulile de
evoluţie a limbii:
I) un “ l ” simplu, între două vocale, pronunţat aspru, devine “ r “
ex: lat. filum > fir;
lat. gula > gură;
lat. palus > păr.
Totuşi “ l “ dublu, nepronunţat aspru, nu devine “ r “
ex. lat. callis > cale;
lat. olla > oală

II) orice m, n, s şi t din forma de bază dispar din rostire atunci când se găsesc la sfârşitul
unui cuvânt, sau al uneia din formele lui gramaticale:
ex. lat. filum > film > fira > fir

III) “ b “ între două vocale cade:

ex. caballus > caballu > calu > cal
sebum > sebu > seu
tibi > ţie
Morfologia limbii române moşteneşte, în bună măsură, realitatea limbii latine
populare. Majoritatea părţilor de vorbire, flexibile şi inflexibile, sunt moştenite din limba
latină: substantivul, cu cele trei declinări; articolul; adjectivul cu gradele de comparaţie;
pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugări.
Sintaxa limbii române simplifică timpurile şi modurile verbale, modifică topica, cu
predicatul la sfârşitul propoziţiei, preferă raportul de coordonare faţă de cel de subordonare,
etc. dar are ca bază aceeaşi latină populară.
Fondul principal de cuvinte al limbii române este în proporţie de 60-66% de origine latină,
moştenit. Acestora li se adaugă aproximativ 100 de cuvinte izolate (abur, brad, barză,
brusture, cătun, galbează, guşă) şi 2200 de nume proprii (Arges, Criş, Dunăre, Motru,
Mureş, Olt, Prut, Someş, Timiş, Tisa) de cuvinte moştenite de la daco-geţi. Toate celelalte
popoare ce au trecut pe aici au lăsat influenţe şi în fondul principal de cuvinte. Astfel, din
slavă avem: (aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) cleşte, boală, milă, cocoş,
deal, a iubi, muncă, noroc, vorbă; din maghiară: chip, fel, gând, oraş; din turcă: alai, cişmea,
ciulama, ciubuc; din neogreacă: cărămidă, a pedepsi, prosop; iar din franceză: bancnotă, a
defini, geniu, stil etc (germana şi latina - Şcoala Ardeleană).

9
 Primul document cunoscut scris în româneşte este o scurtă scrisoare din anul 1521
"Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung". După această dată, avem multe scrisori, acte de
vânzare şi cumpărare, foi de zestre, însemnări, etc.; iar după 1540, şi cărţi tipărite, cele mai
multe la Braşov. Ele sunt traduceri religioase din slavonă. Primele au fost traduse în
Maramureş, unde li s-au gasit manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit
tipograf, care le-a tipărit în decurs de mai mulţi ani. La Orăştie s-a tipărit în 1581-1582 prima
parte din Vechiul Testament.
Cărţi religioase s-au publicat mereu după secolul al XVI-lea. Cu toate că erau şi cărţi
de legende şi chiar romane populare traduse, iar după 1600 se scriu direct în limba română şi
cronici despre istoria românilor, ele nu se tipăreau, se copiau de mână şi circulau în mai multe
cópii.
Aspectul cel mai îngrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii gramaticale,
al limbii comune; cu ajutorul căreia se exprimă ideile culturii şi ale ştiinţei, se numeşte limba
literară.
Limba literară se deosebeşte de vorbire prin faptul că nu îngăduie folosirea unor
forme sau rostiri locale (pă în loc de pe, dă în loc de de, ghine sau bini în loc de bine),
întrebuinţarea unor cuvinte cu răspândire regională (oghial -plapumă, batâr -măceş) sau a
unor expresii familiare sau de mahala (a feştelit, iacana, gagiu, mişto).
Pe lânga forma literară şi forma populară, regională, limba română mai este şi limbă a
literaturii artistice. În literatura artistică, baza este limba literară, ca limbă a culturii.
Literatura artistică nu se înscrie în graiurile locale, unde există literatura populară sau
folclorică, dar care se transmite oral. Spre deosebire de limba literară, limba literaturii
artistice poate să întrebuinţeze orice forme, cuvinte sau expresii, atât din limba populară, cât
şi din graiuri. Prin urmare, limba literaturii artistice utilizează toate posibilităţile limbii cu
scopul de a ilustra intenţia scriitorului.
Dialecte ale limbii române sunt: dacoromâna (vorbită la nordul Dunării), aromâna
(vorbită în Macedonia), meglenoromâna (vorbită în Meglenia), istroromâna (vorbită în
peninsula Istria, disparută astăzi).
În cadrul dacoromânei se pot identifica unele deosebiri, ceea ce face să se vorbească
de subdialecte, fără însă a modifica unitatea (gramaticală) a limbii: muntean, moldovean,
maramureşean, crişan, bănăţean; dar se vorbeşte şi despre graiuri: vrâncean, oltean, etc.
În secolul al XII-lea şi al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav în cancelaria
domnească, limba română fiind scrisă cu caractere chirilice. Însă în 1860 se instituie
întrebuinţarea alfabetului latin. Câţiva din traducătorii acelei perioade sunt : Simion Ştefan
( „Noul Testament de la Băldrad”) , Varlaam ( „Cazania” ) , Dosoftei („Psaltirea” – în
versuri) , Antim Ivireanu („Didahiile”). Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri
originale, Grigore Ureche fiind creatorul limbii literare a românilor. În anul 1780, Samuil
Micu şi Gheorghe Şincai, alcătuiesc prima gramatică a limbii române. În secolul XIX, Ion
Heliade Rădulescu pune ordine în alfabet, reducând numărul de litere chirilice de la 43 la 27,

10
iar în anul 1860, prin decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot în
acest secol, presa, învăţământul şi teatrul au o mare contribuţie în dezvoltarea limbii.
Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un
capitol din lucrarea sa „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme,
intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de la
Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-şi convinge
cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini,
pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină,
că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.”
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în lucrările lor
sorgintea latină a limbii române. În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara
Românească”, cronicarul Miron Costin, realizează o sinteză a schemei structurii limbii
române : „Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de
meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte;
angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele
foarte mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În
sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”. Iar în
opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul,
cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sîntu
lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El
dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa
şi românii poartă numele romanilor.”
Dezvoltarea literaturii ca artă, dezvoltarea ştiinţelor prin ce au adus ele mai bun în
formularea ideilor şi sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii naţionale. La baza
ei stau cercetarea şi valorificarea vocabularului, a fiecărui cuvânt, a fiecărui termen ştiinţific
sau tehnic nou, strădania celui care scrie sau exprimă idei prin viu grai de a pătrunde înţelesul
adânc al cuvintelor.

Elogiu adus latinităţii în creaţia lui Alecsandri

În ciclul “Mărgăritărele” a lui Vasile Alecsandri poeziile latinităţii nu sunt atât de

importante pentru valoarea lor literară cât pentru cea ideologică. “Santinela romană” este o
sinteză a genezei poporului roman în registru eroic şi vitejesc, grefată pe rezistenţa în faţa
popoarelor migratoare. Parcursul poetic rezumând luptele cu năvălitorii conţine fragmente
exemplare de poezie imitativă, remarcabile prin dinamismul ritmului şi energia enumerărilor
verbale:

“Vin şi hunii, vin şi goţii

Vin potop, potop cu toţii
Pe cai iuţi ca rândunele

11
 Cai sirepi ce fug ca gândul
De cutremură pământul
…
Vie! Ca o stâncă-naltă
Ce din vârf de munte saltă
Tună, se rostogoleşte
Cade, rumpe şi zdrobeşte
Codrii vechi din a sa cale
Până-n fund, în fund devale.
Astfel crunt ostaşul meu
Îşi zdrobeşte calul său
El îi spare şi-i răzbeşte
Snopuri, snopuri îi coseşte
Şi-i înfrânge, şi-i respinge
Şi-I alungă, şi-i învinge.”

În Margăritărele , Alecsandri inaugurează tendinţa de consacrare literară a originilor

şi existenţei unice ale neamului precum şi intenţia de a populariza în Europa latinitatea
poporului român. Legăturile sale europene, prietenia cu mari personalităţi literare ale vremii
şi , în afara acestor fapte extra-literare, frecvenţa în opera propriu-zisă a trimiterilor la
vechimea ş nobleţea originii românilor mărturisesc o întreagă strategie, desfăşurată pe toată
durata vieţii, vizând afirmarea dreptului de naţiune suverană a României.
Getta din “Fântâna Blanduziei” de care se îndrăgosteşte marele Horaţiu este de
origine geto-dacă, ceea ce dovedeşte că “Fântâna Blanduziei” este o descriere metaforică a
sincretismului dintre daci şi romani.
Drama “Ovidiu”, prin însăşi opţiunea lui Alecsandri pentru acest subiect, era o formă
de a vorbii lumii despre români printr-o asociere ilustră cu biografia poetului roman exilat la
Tomis. Ovidiu moar în piesa lui Alecsandri cu viziunea profetică a unui popor ce se va naşte
prin sinteza daco-romană şi cu afirmarea oraculară a nemuririi latinităţii, a continuităţii
acesteia în spaţiul carpato-danubiano-pontic: “Dumnezeiri! Nu! Ginta latină în veci nu
moare.”
Alecsandri era preocupat de versificarea unor detalii revelatoare istorico-literare care
să popularizeze legăturile de tradiţie dintre români şi celelalte popoare din aria romanică, cel
mai bun exemplu in acest sens fiind poemul epic “Banul Mărăcină” în care dezvoltă o
“raritate” istorico-literară ce se referă la descendenţa valahă a celui mai important poet al
Pleiadei, Pierre de Ronsard.
Versurile dedicate Italiei din Mărgăritărele (“Pe albumul domnişoarei Ida Vegezzi
Ruscalla”, “La Palestra”, “La Magenta”, “Pilotul”, ş.a.), fără a fi nemijlocit propagandistice,
au în subtext idea refacerii unei solidarităţi romanice în Europa. Desigur, în acest context
ideologic, cea mai important poezie rămâne “Cântecul gintei latine” care i-a adus lui

12
Alecsandri trofeul feliorilor de la Montpellier, de care era atât de mândru şi care era întâiul
premiu internaţional de poezie al românilor.

Caracteristici ale dacilor

Cine sunt daco-geţii ?

Pentru a afla cine sunt daco-geţii trebuie să mai aşteptăm câţiva ani, până ce vestitul
Herodot îşi va scrie Istorisirile sale . El va fi primul care , năzuind să dea o veritabilă istorie
universală pentru vremea lui, va închina şi geţilor mai mult de câteva cuvinte. Herodot spune
că geţii sunt „cei mai viteji dintre şi mai drepţi dintre traci” rezolvând astfel pentru noi
problema aparenţei etnice a daco-geţilor. „ Părintele istoriei” îi cunoaşte pe geţi ca pe o
ramură nordică a marelui neam tracic , ramură distinctă , intrucat numele lor generic e diferit
şi obiceiurile se deosebesc in multe privinţe.
Deşi scrie în a doua jumătate a veacului al V-lea î.e.n, Herodot se referă la evenimente
de la sfârşitul secolului precedent. Aşadar, geţii erau încă din secolul al IV-lea prezenţi în
ţinuturile noastre; informaţiile lui Herodot se potrivesc de minune cu cele ale lui Hecateu
Milesianul . La rândul lor, arheologii au izbutit să demonstreze existenţa , în veacul al VI-lea
, a unei culturi materiale de tip hallastattian care se preyintă unitar pe tot cuprinsul ţării
noastre îşi are rădăcinile într-un trecut îndepărtat ce merge până la începuturile epocii
bronzlui. Concluzia pe care specialişti au tras-o a fost că geţii nu locuiau numai în Dobrogea ,
unde-i plasează Herodot, ci şi în restul României de astăzi şi că ei nu se găseau aici numai
din veacul al VI-lea, ci de mai multa vreme.
Cercetările istorico-lingvistice au dovedit că daco-geţii sînt unul şi acelaşi popor .
Geograficul antic Strabo, care a trăit la cumpăna dintre era veche şi era noastă , ne spune
răspicat că dacii şi geţii vorbeau aceaşi limbă, iar arheologia îi intăreşte în mod indirect
spusele prin dovedirea unitaţi depline a culturii materiale create de dânşii. Astfel vom urma
exemplul lui Strabo şi vom folosi fără discernământ denumirile de daci, geţi, daco-geţi şi
geto-daci ca însemnând unul şi acelaşi lucru.

Limba daco-geţiilor
Pentru a cunoşte ştiinţific o limbă nu e destul s-o poţi vorbi .
Ştiinţa limbii, chiar a unei limbi bine cunoscute , vii, vorbită în zilele noastre, e o
ştiinţă grea. Reconstituirea unei limbi este dificilă şi migăloasă , acelaşi lucru încercând să
facă şi cercetătorii dispărutei limbi a dacilor. Materialul de care dispun e atât de puţin şi atât

13
de inegal încât, ei nici nu-şi propun măcar ţelul ambiţios de a reconstitui , în sensul propriu al
cuvântului , limba strămoşilor noştri geto-daci.
Principala problema în care învăţaţii sunt divizaţi o constituie raporturile limbi vorbite
de daco-geţi cu limba vorbită de tracii de la sud de Balcani . E o singură limbă cu două
dialecte? Sau sunt două limbi înrudite de aproape , dar diferite totuşi? Pentru prima soluţie
înclina cercetătorul român I. I. Russu, întemeindu-se nu numai pe materialul lingvistic
propriu zis cu care operează, ci şi pe un pasaj strabonian care afirmă că dacii şi tracii vorbesc
aceeaşi limbă. După părerea lingvistului bulgar Gheorghiev, recent exprimată şi într-o
publicaţie română de studii clasice, traca şi daco-geta sunt limbi diferite, această opinie e
susţinută de deosebirile reale între regiune tracică şi cea daco-getică în cea ce priveste
structura numelor de localităţi ( multele din numele tracice de aşezări se termină în –para ,
de exemplu : Bendipara, iar multe nume dacice în –dava , de exemplu : Sucidava) şi de
consideraţii făcute de învăţatul bulgar asupra sistemului fonetic , după el diferit, al celor două
limbi.
Lingvşti sunt nevoiţi să opereze cu un material extrem de redus şi unilateral . Lipsesc
aproape cu desăvârşire textele, ori cat de scurte şi de modeste , în limba traco-dacică. La
Grădiştea Muncelului s-a găsit un vas de lut ars cu o inscripşie în limba dacică stampilată pe
pereţii lui , inscripţia constă însă numai din trei cuvinte dintre care două sunt nume proprii.
Din străvechea limbă a tracilor şi a dacilor s-au păstrat doar neînsemnate fragmente . La
lexico-grafi şi alţi autori antici s-au păstrat câtev a glose traco-dacice , cuvinte izolate cărora
li se dă echivalentul grecesc. Ele constituie un material important, deşi valoarea le este mult
redusăde faptul că pentru multe dintre ele nu se pot da etimologii sigure, nu se poate şti exact
din ce rădăcini sau cuvinte mai vechi indo-europene derivă.
Partea cea mai bogată a resturilor limbi traco-dacice o constituie numele propri de
persoane , triburi, divinitpţi, aşezări omeneşti , ape şi munţi , păstrate la autorii antici , în
inscripţii greceşti şi latine sau pe monede. S-a putut stabili că numele tribului dacic al
costobocilor înseamnă străluciţii, că elementul bostes din cuvântul tarabostes înseamană
strălucit, luminos , că elementul final dava are înţelesul de aşezare,târg,sat.
Cercetările moderne , în special cele ale lui I. I. Russu, au demonstrat că limba geto-
dacilor nu a dispărut fără a lăsa urme în limbile vorbite azi. În română există cuvinte care nu
pot fi explicate nici prin influenţă străină, nici prin moştenirea latină şi care repreyintă
vestigii ale graiului traco-dacic : baci, balaur, barză, gard, grumaz, mistreţ, mânz, prunc,
strugure, strungă, urdă, vatră, zgardă.
Puţinele elmente de limbă tracico-dacică au îngăduit, totuşi , specialiştilor să-i
detrmine caracterul şi să-i precizeze locul în marea familie a limbilor indo-europene. Aceste
limbi se împart în două grupuri numite convenţional kentum şi satem. Din grupul kentum
făceu parte limbile ca: latina , greaca, celta, germana veche etc., iar din grupul satem ,
sanscrita, scita, persana, idiomurile balto-slave şi altele. S-a putut stabili că limba traco-
dacică face parte din grupul de limbi satem , fiind înrudită cu sanscrita, limbile iranice şimai
ales cu illira vorbită în partea de apus a Peninsulei Balcanice şi în ţinuturile Calabriei şi
Apuliei din Italia sud-estică .

14
Înfăţişarea poporului geto-dac
Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, cu greu poate fi surprinsă în toate
detaliile şi ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi şi câteva piese
de argintărie (Surcea, Herăstrau) ne permit să desprindem doar câteva aspecte din ceea ce se
poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Bărbaţii purtau pantaloni lungi şi largi, strânşi pe
gleznă, două tunici, una mai scurtă cu manecă lungă, care, probabil, se băga în pantaloni, alta
mai lungă, despicată în parţile laterale şi încheiată pe piept, încinsă pe talie cu o curea subţire
şi cu poalele căzând până aproape de genunchi. Pe deasupra purtau o mantie închisă cu o
fibulă pe umarul drept, care, dupa franjurii mari ce o mărginesc, putea fi dintr-o tesătură
mitoasă. În picioare purtau opinci.
Nobilii purtau pe cap o bonetă moale, asemanătoare celei frigiene; oamenii de rând
umblau descoperiţi, dar se pare că mantiile erau prevăzute cu glugă. Femeile purtau o tunică
lungă până la pământ, încinsă pe talie şi degajând gâtul, peste care puneau alta tunică mai
scurtă, închisă, se pare, la fel ca şi cea bărbătească. Purtau si ele mantie, care însă se drapa
liber. Părul il aveau lung, pieptanat cu cărare, în onduleuri mari, pe langă obraji si adunat într-
un coc amplu pe ceafa. Nu purtau nimic pe cap.
Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri de îmbrăcăminte, cu siguranţă însă la stările
bogate, se purtau tot felul de podoabe (brăţări spiralate, fibule, colier-lanţ, centura-lanţ,
bijuterii din metale nobile). Dincolo de aceste aspecte generale, se poate deduce totusi
caracterul sumar si sărăcăcios al îmbrăcămintei celor cu stare sociala scăzută, dificultatea
producerii si asigurării îmbrăcămintei pentru toata familia in mod continuu. Multe din
elementele de îmbrăcăminte textile erau înlocuite sau suplimentate, pentru timpul rece, cu tot
felul de blănuri si piei, mai mult sau mai puţin prelucrate.

Înfăţişarea fizică şi morală a dacilor ne este prezentată şi de Vasile Pârvan în „Ţara de

Apus” :
„ Acolo sus, pe piatră, cresc brazii drepţi şi apoi şi oameniîinaţti şi uscăţivi . Aerul
tare e bun deopotrivă pentru florile rare şi femeile zvelte. Buruienilor de mlaştină şi
oamenilor greoi nu le prieşte în munte. Ca în pustiul uscat al Arabiei, miasmele şi grăsimile
sunt arse si oamenii sunt uscaţi ca şi sfinţii de pe icoanele vechi, iar ierburile sunt pline de
arome, ca cimbrul.
În munţii patriei mele creşte un neam de oameni deosebit de toate celelalte care
umplu şeşurile din prejur: maghiari înspre apus, slavii de toate nţtiile de celelalte trei păţti.
Şi trupul şi sufletul lui e altfel. Căci cumîii este trupul de vânjos şi usor aşa îi e şi mintea,
iute la înteles lucruri grele şi gata la hotărâri viteze. Stăpân s-a desprins să nu aibă. Căci
fiecare e impărat în vălceau lui dintre două dealuri. Şi chiar de-o fi piatra plesuvă , locul
unde s-a trezit pe lume, el nu-l dă pe cel mai mănos ogar de la şeş. Acolo , în câmpia fără
margini, el nu se coboară decât iarna, când viscolul curăţă aerul şi-l face aspru ca în munte.
Se coboară cu oile, ori să coboară cu oştile, ca să facă nutreţ viitelor şi pradă pentru cei de
acasă.

15
 Aşa au făcut sute de ani dacii. Apoi i-au supus romanii şi i-au silit să locuiască şi
câmpiile . Dar nu au răbdat mult. S-au întors iar sus, şi-au făcut ţările lor de sine stătătoare
şi de acolo, de sus, au stăpânit şi câmpiile.’’

Religia geto-dacilor
Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre
subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura
creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră, (dar nu numai) a
reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a
religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.Ca orice neam indo-european, şi
geto-dacii aveau o religie politeistă. Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este
Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este
uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în
robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras.
Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a
întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de
învăţătură, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât
cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni, şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al
Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire, unde-i găzduia şi-i ospăta
pe cetaţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui, şi nici urmaşii
lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea
parte de toate bunătăţile. În timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se
facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor,
coborând în adâncul încăperilor subterane, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură
cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în
faţa tracilor, şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui.”
Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului lui Herodot completări
şi rectificări. Că Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un
personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care, ulterior a fost divinizat, este o
ipoteză acceptabilă. Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de
religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Că ar fi fost sclav al lui Pitagora este însă o legendă
naivă, respinsă chiar de Herodot, care era convins că “acest Zamolxis a trăit cu mai multă
vreme înaintea lui Pythagoras.”
Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religie iniţiatică şi
mistică. Pentru această religie, caracteristic era actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea
ce semnifică “cealaltă lume”, şi anume, într-o locuinţă subterană sau într-o grotă. De
asemenea, semnificative pentru concepţia religioasă şi practicile cultice daco-getice, şi din
nou confirmate de Herodot, erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase secrete pe
care le formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor din sudul şi
nordul Dunării.

16
Continuitatea dacilor după cucerirea romană

Adepţii tezei despre nimicirea dacilor în teritoriile cucerite şi stăpânite de romani la

nord de Dunăre îşi sprijineau cu multă nădejde susţinerile lor şi pe două texte antice păstrate
la doi autori târzii. Una este cunoscuta scriere a lui Iulian Filozoful, atribuită împăratului
Traian: „...am nimicit neamul geţilor”.
Celălalt text are un scurt pasaj din Eutropius, unde se spune că „ ... în îndelungatul
război al lui Decebal, Dacia a fost golită de bărbaţi”. În ceea ce priveşte aceste texte s-a arătat
în repetate rânduri că aici avem de a face cu o exagrare retorică, cu un decalc literar, care nu
trebuie luat stricto sensu. Ca în cazul altor scriitori antici care vorbesc despre „exterminări”,
„nimiciri”, această afirmaţie are un evident caracter anecdotic şi trebuie înţeleasă numai în
sensul înfrângerii, supunerii dacilor, a distrugerii lor militare şi nicidecum că dacii au fost
desfiinţaţi ca popor.
Alte surse antice vorbesc sistematic numai de învingerea şi subjugarea dacilor. Iată
cum se exprimă alţi scriitori antici: Dio Cassius: „Traian ... , după lungi şi grele strădanii, a
biruit pe daci...”; Eutropius: „Traian ... , după ce a învins pe Decebal, a supus Dacia..”.
Şi pe columna lui Traian numeroase scene redau supunerea populaţiei dacice (bărbaţi,
femei, copii sau nobili şi oameni de rând) în faţa împăratului şi a oştilor romane. Faţă de
mulţimea care se supune, cuceritorii manifestă clemenţă şi înţelegere. Nicăieri nu se văd
scene de cruzime sau masacre ale populaţiei dacice.
În ceea ce priveşte textul lui Eutropius, trebuie să spunem că el redă de fapt o stare de
lucruri reală şi firească: pierderile mari de bărbaţi suferite de daci în războaiele cu romanii.
Procentul mai mic al bărbaţilor autohtoni şi predominarea numerică a femeilor dace după
războaiele de cucerire, ca şi colonizarea romană în ansamblul său au creat în mod necesar
condiţii favorabile încheierii de căsătorii mixte, între localnice şi noii veniţi.
Asemănarea portului popular românesc cu cel al dacilor de pe Columna lui v Traian,
ca şi numeroasele inscripţii şi monumente romane existente încă în Transilvania, au constituit
dovezi evidente că românii sunt urmaş evidenţi ai coloniştilor romani.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti” vorbeşte, de
asemenea, despre originea românilor, susţinând că aceştia sunt descendenţii romanilor rămaşi
în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romană la nordul Dunării : „Iară noi înt-alt chip
de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai
adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii,
sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în
urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut ; şi apoi alt şi alalt tot şireagul
împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag pănă astăzi
rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi
mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară
fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus,

17
iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o
fântână au izvoît şi cură.”

Aşadar, după trecerea stăpânirii romane din Dacia, poporul dac nu a fost nimicit, el a
continuat sa existe şi să se afirme în secolele următoare.

Sinteza spirituală: creştinismul la daco-romani

Încă din primele ei etape, sinteza românească cuprinde un aspect spiritual semnificativ:
trecerea de la credinţa în vechile divinităţi la o nouă religie, creştinsmul. Din păcate, pentru
începutul acestei treceri, izvoarele istorice sunt mai puţin concludente.

Astfel, atât în Dacia, cât şi în Moesia, ca de altfel în majoritatea provinciilor romane,

obiectele paleocreştine din secolele II-III d.Hr. sunt rare. Încă numeroase sunt monumentele
păgâne. Explicaţia este simplă: pentru a evita persecuţiile puse la cale de autorităţile
imperiale, creştinii din perioada respectivă îşi manifestă credinţa cu precauţie.

Vreme îndelungată, ei apelează la simboluri din mitologia greco-romană. Între acestea,

delfinul, care „transportă morţii în insulele fericite” şi „preînchipuie pe Iisus Hristos”, Cel ce
„duce spre limanul mântuirii corabia Sa” (Biserica Creştină); tridentul, care străpunge
delfinul şi, asemenea crucii mai târziu, este „instrumentul mântuirii credinicoşilor”; viţa de
vie, care prin incrucişarea vrejurilor indică o cruce florală; păunul, care pentru primii creştini
devine simbolul învierii trupurilor. Asemenea simboluri, datate în veacul al III-lea al erei
creştine, apar pe un coronament de altar funerar de la Potaissa şi pe alte monumente
asemănătoare semnalate la Apulum şi Micia. Descoperite în preajma castrelor, aceste vestijii
ilustrează contribuţia soldaţilor la răspândirea creştinismului în Dacia romană. Cât priveşte
rolul coloniştilor şi al negustorilor din oraşele pontice în prozelitismul creştin, acesta este
confirmat de alte obiecte specifice, opaiţe, mai ales existente la Tomis.

O perioadă favorabilă propagării monoteismului creştin în provinciile romane din spaţiul

carpato-danubian coincide cu domnia împăratului Severus Alexander (222-235), un spirit
sincretist şi tolerant. Unii creştini îşi fac publică apartenenţa la noua religie, aşa cum
dovedeşte, printre altele, o inscripţie funerară provenită tot de la Tomis. Potrivit acestei
inscripţii,m în cadrul diferitelor familii unii membri rămân păgâni, iar alţii devin creştini.

Concomitent, în nordul Daciei romane apar obiecte paleocreştine cu imagini ş texte tot
mai sugestive. Astfel, o gemă de la Potaissa prezintă scena cu Bunul Păstor, care îl
simbolizează pe Iisus. Acelaşi obiect este prevăzut cu acrostihul „IXOYC” însemnând în
limba greasă peşte, care atestă înlocuirea, în simbolistica creştină, a delfinului.

Urmează o lungă perioadă de reprimare a creştinilor. Iniţiată de împăratul Decius, ea

atinge punctul colminant în timpul domniei lui Diocleţianus. După ce acesta organizează în
anul 284 o nouă provinice, Scythia Minor, cu capitala la Tomis, creştinii din zona pontică
sunt din nou persecutaţi. Mai mult, prin edictele din anii 303-304, împăratul condamnă la

18
munca silnică sau la moarte mai mulţi misionari. Se păstreză inscripţii cu martiri de la
Axiopolis (Cernavodă), Halmyris (Murighiol), Naviodumum (Isaccea) ş din alte locuri. În
anul 313 împăraţii Constantin cel Mare şi Licinus acordă libertate de cult creştinismului, dar
acceptă, pe mai departe, practicile păgâne. Astfel se explică de ce în continuare sunt
martirizaţi alţi patru misionari amintiţi în inscripţia de pe monumentul funerar descoperit la
Niculiţel (jud. Tulcea). Câteva decenii mai târziu, pe valea Buzăului, este martirizat Sava
Gotul.

Interzicerea cultelor păgâne, în vremea împăratului Theodosius (379-395), este urmată

de organizarea Bisericii Creştine, la Dunărea de Jos. Episcopii de la Tomis se remarcă pe
plan local şi universal. Cel mai cunoscut este Teotim I de origine „scit”, deci localnic, din
Scythia Minor. Scriitor de limbă greacă, „abil dialectician şi prieten devotat al lui Ioan Gură
de Aur”, arhiepiscop apoteozat la Constantinopol, Teotim I apără opera lui Origene, propagă
creştinismul printre goţi şi huni, ultimii supranumindu-l Zeul Romanilor.

Tot în secolul al IV-lea este atestată basilica de la Slăveni (jud. Olt). Noul loc de cult,
specific creştinismului, biserica, poartă un nume provenit dintr-un termen latinesc. Aceeaşi
sorginte o au şi alţi termeni de bază ai noii religii: altar (altarium), a boteza ( baptizare),
cruce (crux, crucem) , duminică (Dies/Dominica), înger (angelus), Paşti (Paschae), scriptură
(scriptura) ş.a.

Noua organizare bisericească se extinde în secolele al V-lea şi al VI-lea, la Sucidava, la

Drobeta-Theodora şi în alte centre nord-dunărene.

Vestigii arhitecturale dacice şi romanice pe teritoriul României

Băniţa

Băniţa, com. în jud. Hunedoara,

unde, la "Piatra Cetăţii" de la limita de
V a bazinului văii Jiului (cca. 1000 m
alt.), la 4 km E de sat, a fost descoperită
o cetate dacică fortificată (sec. 1 a. Chr.
- sec. 1 p. Chr.). Săpăturile efectuate aici
în anii 1960-1961 au scos la iveală zidul de apărare al
cetăţii construit din blocuri de piatră fasonată în tehnica
dacică binecunoscută şi trei terase amenajate special şi întărite cu ziduri de piatră. În
interiorul cetăţii au fost descoperite urmele unui sanctuar dacic cu romburi de piatră de genul

19
celor cunoscuţi la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor construcţii de lemn, un turn de
veghe construit din chirpici şi lemn, o platformă de luptă etc

Printre particularităţile
cetăţii de la Băniţa se numără
lăţimea mai mică a zidurilor de
apărare care nu depăşeşte 2 m,
precum şi felul ingenios de a îmbina
tehnica de construcţie cu
particularităţile reliefului stâncos.
Cetatea este înconjurată de ziduri de piatră doar pe laturile de N şi S, cele de E şi V fiind
apărate de pantele abrupte ale terenului.

Printre descoperirile făcute la Băniţa se numără:

ceramica dacică de diferite tipuri, unelte de fier, fibule de
metal, vârfuri de săgeţi, brăţară de argint, greutăţi pentru
războiul de ţesut, prâsnele de lut, pietre de râşniţă, tipare de
lut pentru turnat obiecte de metal, creuzet etc

Cetatea dacică Costeşti - Cetăţuie

20
Costeşti, sat în com. Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara), unde, pe dealul numit "Cetăţuia", la
alt. de 561 m, se află una dintre cele mai însemnate cetăţi dacice din ultimele două sec.
dinainte de cucerirea romană. Fortificaţia acesteia constă dintr-un val de pământ cu palisadă,
lat la bază de cca. 6 - 8 m şi cu o înălţime de 2 - 2,50 m, care proteja partea superioară a
dealului, platoul şi terasele.

In partea de S-V, fortificaţia era dublată de un zid masiv, prevăzut cu turnuri, lucrat din
blocuri de piatră fasonată pe feţele exterioare (paramente), legate între ele prin intermediul
unor bârne de lemn, interiorul fiind umplut cu pietre şi pământ (emplecton), tip de zid de
apărare dacic numit murus Dacicus. Lăţimea lui era de 3 m. Acestor întărituri li se mai
adaugă şi o dublă palisadă care înconjura platoul şi două turnuri de pază situate pe coasta de
N, un al 3-lea turn cu aceleaşi funcţii fiind găsit pe latura de E.

Pe platou se află urmele a două turnuri-locuinţă, construite, la bază, cu temelii de

piatră şi în partea superioară din cărămizi (chirpici). O scară monumentală, din piatră
fasonată, lată de 3 m, ducea la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era prevăzută cu jgheaburi
pentru scurgerea apei, iar în faţă cu o poartă de lemn.

Pe laturile de E şi de V ale cetăţii s-au găsit două cisterne de apă, la care se adaugă şi
câteva gropi săpate în stâncă pentru strângerea apei de ploaie. Pe terasele din jurul platoului
au fost ridicate sanctuarele cetăţii, ale căror resturi constau din şiruri (aliniamente) de discuri
de piatră de calcar, similare celor de la Grădiştea Muncelului - Sarmizegetusa Regia.

Cetatea de la Costeşti a fort reşedinţa unora dintre regii geto-daci. Situată la intrarea în
valea apei Grădiştea, centrul de la Costeşti a constituit principalul avantpost al capitalei
dacice de la Grădiştea Muncelului. Distrusă în timpul primului război daco-roman, în 102 p.
Chr., cetatea este grabnic refăcută şi apoi definitiv distrusă şi abandonată în anul 106 p. Chr.,
odată cu cucerirea Daciei de către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru
construirea castrelor. Dealul "Cetăţuia", cu cetatea de pe culmea sa formează un punct de

21
pază deosebit, cu vedere la mare distanţă, plasat la intrarea în masivul stâncos al Munţilor
Şureanu, acolo unde Apa Grădiştei se îngustează deodată.

Bibliografie

Armbuster,Adolf Romanitatea românilor, Istoria unei idei, Editura Academiei

Rep. Socialiste Romane, Bucureşti, 1972, pag. 11-28

Brătianu, G.I. O enigmă şi un miracol istoric: Poporul român, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1985

22
Daicoviciu, C. Romanizarea, Editura p 263

Daicoviciu, Hadrian Dacii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1960

Pârvan,Vasile Dacia, „Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene” ,

Ed. Ştiinţifică, Bucureşti , 1957

Protase,D. Autohtonii în Dacia, vol I, Dacia Romană, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pg 13-31

Stoicescu, Nicolae Continuitatea românilor, istoricul problemei, dovezile

continuităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

Zub,Alexandru Culegere de „Scrieri” ale lui Vasile Pârvan („Scrieri”, Editura

Al. Zub, Bucuresti, 1981)

N.A. Costantinescu Istoria Romanilor, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti

Istoria Romanilor, Manual pentru clasa a XII-a, Ed. Humanitas Educational,

Bucureşti, 2002

23