Simbolismul

Plumb
de George Bacovia
-comentariu literar-

Simbolismul este un curent literar care a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea în

Franţa, în 1886 când Jean Moreas publică în ziarul Le Figaro un articol care se numeşte
„Le Symbolisme”.

Curentul apare ca o reacţie la parnasianism (un curent care se manifestă tot în

Franţa). Simbolismul este cunoscut la început sub numele de decadentism, apoi, prin
articolul lui Jean Moreas va căpăta numele de simbolism. Doctrina acestui curent o
reprezintă poezia lui Charles Baudelaire „Corespondenţe” în care Baudelaire afirmă:
„Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.” Prin corespondenţe se înţeleg analogii
(legaturi care se pot face între diversele elemente ale universului înconjurator). Când
Baudelaire spune că există analogii între parfum, culoare şi sunet se referă la ceea ce
simboliştii numesc auz colorat.

Simbolismul se caracterizează prin: muzicalitate – care sugerează un anume ton

emoţional şi se realizează prin ritm, prin aliteraţii, asonanţe, repetiţii, versurile refren;
folosirea simbolurilor, dar nu neaparat cele tradiţionale, ci simboluri noi inventate de
fantezia poetului: simbolul sicriului, plumbului, etc.; sugestia – se realizează prin
imagini fluide şi prin simboluri; sinestezia – asocierea de senzaţii diferite: auz, văz,
miros; cultivarea versului liber, simboliştii urmărind ritmul interior al ideilor; utilizarea
corespondenţelor, analogii care se stabilesc între elementele universului (culoare,
muzică, sentimente, etc).

Dintre poeţii simbolişti ai lumii amintim pe St. Mallarne, A. Rimbaud, Charles

Baudelaire. In literatura română precursorul simbolismului este considerat Alexandru
Macedonski. Alte nume reprezentative pentru acest curent: Dimitrie Anghel, Ion
Minulescu, George Bacovia (simbolist prin excelenţă).

Poetul George Bacovia debutează în volum în 1916, însă volumul nu reprezintă un

eveniment pentru că izbucnea Primul Război Mondial şi lumea nu mai era preocupată
de viaţa culturală şi pentru că mare parte din poezii fuseseră publicate înainte. Acest
volum se numeşte „Plumb”, iar următoarele sunt „Scântei galbene”, „Cu voi”.

Poezia bacoviană prezintă trei teme fundamentale: moartea, iubirea, natura. Tema
morţii (considerată supratemă ) este dominantă, obsedantă şi este disipată în toată opera,
însă Bacovia nu glorifică moartea, ci o detestă.

1
 Tema iubirii se subordonează temei morţii; poetul invocă iubirea cu disperare, însă
îi este refuzată iubirea ideală. De asemenea, iubita care este figurată în poezia
bacoviană, este ftizică, este o apariţie cadaverică, fantomatică şi are cap de mort. În
toată lirica bacoviană există o singură poezie în care iubirea e capabilă să genereze
căldură şi intimitate: „Decembre”.

Tema naturii este o temă artificiu, natura fiind doar un pretext pentru a exprima
idei. Deşi sunt prezente toate anotimpurile, la fel ca în poezia lui Alecsandri, la Bacovia
nu au o influenţă benefică, ci dimpotrivă. Astfel, primăvara stârneşte nervii, provoacă
astenie, nevroză; vara cu căldura ei insuportabilă descompune cadavrele; toamna este
anotimpul cel mai prezent în poezia bacoviană, creează o atmosferă specifică, cu ploi
interminabile, cu arbori care intră în descompunere, un peisaj dezolant în care universul
se surpă sub imperiul apei; atmosfera dezolantă este amplificată de faptul că poetul îşi
duce existenţa într-un târg de provincie situat între cimitir şi abator; iarna este
caracterizată de zăpezi cenuşii, gri, domină contrastul alb-negru specific decorului
funerar. Elementele naturale, focul, apa şi vântul sunt văzute în natura lor distructivă:
vântul dezechilibrează, apa descompune materia, focul de asemenea.

Cromatica este şi ea inedită în poezia bacoviană. Culoarea devine un ţipăt de

disperare. Toate culorile beneficiază de corespondenţe în planul sentimentelor şi al
instrumentelor muzicale, astfel, albul, negrul şi griul sugerează monotonie, moarte şi li
se asociază vioara şi clavirul; roz, albastru, verde crud sugerează nevroza şi li se
asociază flautul şi violina; roşul este culoarea morţii; violetul sugerează halucinaţie şi i
se asociază muzica de fanfară; galbenul sugerează monotonia, cadavericul şi i se
asociază muzica de flaşnetă şi flautul.

Motivele poeziei bacoviene sunt apa, ploaia, plânsul, somnul, frigul, tristeţea,
umezeala, parcul, oraşul de provincie, cârciuma, mahalaua.

Poezia „Plumb” deschide volumul de debut cu acelaşi nume din 1916. Poziţia ei
privilegiată în cadrul volumului îi relevă statutul de artă poetică, Bacovia exprimându-şi
concepţia despre statutul artei şi statutul poetului. Aşadar, textul devine o cheie de
interceptare a unui întreg univers liric singular în literatura română.

Artistul se confesează cititorilor săi, adoptând atitudinea artistului inadaptat, care

nu-şi găseşte locul în această lume, în acest univers rece, pustiu, izolant, asemenea uni
cavou. Lumea pentru Bacovia este un spaţiu închis în care nici măcar iubirea nu mai
sugerează înălţare, ci prăbuşire. Arta nu mai asigură nici ea nemurirea pentru că şi ea
este supusă aceleaşi prăbuşiri în această lume dezarticulată. Artistul trăieşte o profundă
nefericire pe care Bacovia o proiectează în dimensiuni infernale. Este sugerată starea de
melancolie, tristeţe, izolare a poetului care se simte încătuşat, sufocat spiritual în această
lume care îl apasă.

2
 Titlul constă dintr-un cuvânt simbol, în jurul căruia se construieşte întregul univers
poetic. Se regăseşte de 6 ori într-un text al cărui inventar stilistic este foarte redus, ceea
ce în conferă statutul de laitmotiv. Este un cuvânt simbol pentru că sugerează supratema
textului, moartea, dar şi apăsare sufletească, monotonie, singurătate, greutatea
sufocantă, cenuşiul existenţial, închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii
de ieşire. Sonoritatea cuvântului, alcătuit din patru consoane şi o vocală, sugerează
căderea grea, fără ecou, în concordanţă cu mesajul textului şi sentimentele eului liric.

Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii:

persoana întâi a verbelor – „stam”, „am început”, persoana I a adjectivului posesiv
„(amorul) meu”.

Compoziţional, textul este organizat pe două catrene cu versuri de 10 silabe, ritm

iambic şi rimă îmbrăţişată. Realizate prin paralelism, cele două strofe/secvenţe poetice
corespund celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată
de cimitir şi de cavou, şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul
iubirii („amorul meu de plumb”), a cărui invocare se face cu disperare, fiind şi el
condiţionat de natura mediului. Starea de solitudine a eului liriceste sugerată de
repetarea laitmotivului „stam singur”, care, alături de celelalte simboluri, accentuează
senzaţia de pustietate sufletească.

În prima strofă (prima secvenţă poetică a textului) simbolul plumbului îmbracă

realitatea exterioară într-o culoare gri-cenuşie, sugerând o lume în descompunere;
motivele precum sicriul, coroanele de plumb, devin simboluri ale degradării. Verbul la
modul indicativ, timpul imperfect „Dormeau” poziţionat în incipit are rolul de a
introduce cititorul într-un univers ciudat, în care materia se substituie umanului şi
sugerează ideea de pietrificare. De asemena, imperfectul sugerează din punct de vedere
estetic o durată infinită, aşa cum este moartea atotstăpânitoare. Ca în orice poezie
simbolistă, identificăm sugestia şi corespondenţele. Astfel, dizarmonia interioară îşi
găseşte corespondenţă în dizarmonia lumii exterioare sugerată prin vânt şi verbul cu
valoare onomatopeică „scârţâiau”. Repetarea epitetului „de plumb” are multiple
sugestii, insistând asupra existenţei mohorâte, monotone, lipsită de posibilitatea
înălţării.

Strofa a doua este o prelungire a acestui plâns sfâşietor, fără lacrimi din strofa
întâi. Observăm că se modifică doar câteva elemente: în locul sicrielor de plumb apare
„amorul de plumb”. Imaginea cavoului este substituită de imagine mortului, iar vântul
este înlocuit de senzaţia de frig. Se sugerează faptul că nu există salvare din acest
uivers, fiindcă şi dragostea are „aripi de plumb”. Deosebit de sugestiv este epitetul
„întors”. Bacovia nu crede în forţa iubirii, nu crede în acest sentiment înălţător; iubirea,
amorul sunt, de asemenea. „de plumb”.

3
 Pe de altă parte, metafora „amor de plumb” asociată verbului la imperfect
„dormea” şi alăturând epitetul „întors” poate sugera o iubire pierdută. În zadar poetul
invocă cu disperare iubirea, „şi-am început să-l strig”, fiindcă poetului îi este refuzată
împlinirea prin dragoste, iar vocea, chemarea se pierde în neant.

In ceea ce priveşte limbajul poetic, remarcăm simplitatea textului, realizată prin

repetarea obsedantă a unor structuri, dar şi expresivitatea, identificată în text prin
procedeele stilistice, la nivelul celor două catrene.

La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central „plumb”, asociat

metaforelor „flori de plumb”, „coroanele de plumb”, „aripile de plumb”. Ambiguitatea
poetică este produsă, în strofa a doua, prin multiplele semnificaţii pe care le pot primi
metaforele „amorul meu de plumb” şi „aripile de plumb”. Imaginile vizuale
suprinzătoare şi inedite dau o profundă semnificaţie stărilor sufleteşti exprimate, poetul
alăturând sombolului „plumb” alte cuvinte, formând sintagme extrem de sugestive”:
„flori de plumb” (viaţă-moarte), „amor de plumb” (oboseala psihică, sentimente
apăsătoare), „aripile de plumb” (imposibilitatea împlinirii idealului).

La nivel fonetic, cuvântul plumb cuprinde o vocală închisă de cate două consoane,
ceea ce sugerează o închidere a spaţiului. În restul poziei, predomină vocalele o,i,u,
dând sentimentul golului existenţial, al absenţei. Sonorităţile sumbre sunt obţinute prin
aglomerarea consoanelor dure: b, p, m, n, s, ş, t, ţ.

La nivel morfologic, remarcăm numărul mare de substantive care contribuie la

vizualizarea morbidului tablou închipuit de Bacovia. Verbele, în majoritate la timpul
imperfect, creează impresia de durată suspendată, de timp încremenit, cu atât mai mult
cu cât acestea sunt statice şi se reiau în poziţii simetrice în cele două strofe: „dormeau” /
„dormea”, „stam” / „stam”.

La nivel lexical, se remarcă prezenţa cuvintelor din câmpul semantic al morţii:

sicriu, cavou, funerar, coroană, mort.

Prin atmosferă, muzicalitate, cromatică, folosirea sugestiei, a simbolurilor şi a

corespondenţelor, zugrăvirea stărilor sufleteşti de apăsare, plictis, tristeţe, poezia Plumb
se încadrează în estetica simbolistă.