SCRIITORI CANONICI - REFERINŢE CRITICE

LUCIAN BLAGA

,,Violent modernist, şi chiar expresionist în dramele sale, Lucian Blaga nu e numai un antisimbolist, ci, după
cum vom vedea, şi un antiliric. Asupra modernismului său de influenţă orientală germanizată nu vom insista, ne
vom opri numai la reacţiunea antisimbolistă pe care o reprezintă (...).
Poezia domnului Blaga reprezintă o scoborâre în inconştient; ea nu purcede nici chiar dintr-o emoţie
profiundaă ci din regiunea superficială a senzaţiei, sau din domeniul cerebralităţii.
Stările sufleteşti se descompun, deci, in sentimente disparate; din continuarea procesului de
pulverizare, sentimentele se descompun la rândul lor în senzaţii (...). Senzorialismul ţine, deci locul
lirismului; din contactul liber al simţurilor cu natura găsim în poezia domnului Blaga nu numai o impresie de
prospeţime, ci şi un fel de bucurie de a trai, un optimism şi chiar o frenezie aparentă, cu rasuflarea scurtă,
limitată la senzaţie sau sprijinită pe consideraţiuni pur intelectuale."
E. Lovinescu, Critice, 2, pp. 238-239

,,Într-un chip mai simplist, mai naiv, mai puţin adecvat - şi ca atare mai evident -, Blaga mărturiseşte
în poemele de început o tendin-ă fundamentală a spiritului său creator - aceea de a căuta în formele vieţii,
în întruchipările naturii un principiu şi, dacă se poate, un punct de origine, un centru generator (...).
În orice caz, încă din primul volum se poate descoperi efortul de abst rage re din con ting ent,
pre cum şi înclinaţ ia o rganică (şi programatică!) spre tainele unei existenţe cosmice în care viaţa
proprie şi chiar viaţa propriu-zisă nu sunt evenimente, ci fenomene într-o serie. Contemplarea «minunilor»
lumii este, de fapt, presimţire a esenţei vieţii manifestate plenar în timpul şi spaţiul «minunii». Privilegiul
aparţine în exclusivitate poeziei (...).
Poemele luminii ni se infăţişează însă ca un volum programatic nu numai printr-un titlu sau altul, sau
prin caracteml mai explicit al intenţiilor poetului, ci chiar prin ansamblul lui, pentru că acest ansamblu raportat la
ansamblul operei îşi descoperă o certă semnificaţie prospectivă.
Cum spuneam, poetul îşi circumscrie aici temele şi le «rezervă», parcă, în vederea unei
aprofundări ulterioare ce vor apropia schimbându-i sau fixându-i una sau alta din trăsături.
Prin precocitatea şi abundenţa artelor poetice, prin dispunerea operei şi structura însăşi a lirismului
său, Blaga ni se înfăţişează ca un poet anticipat de un program. Aşadar, nu în sensul respectării întocmai de
la un titlu la altul sau de la un vers la altul a unor intenţii sau idei prealabile, ci în sensul capacităţii pe care
o dovedeşte de a-şi privi mai de sus opera, de a o direcţiona printr-o gândire proiectivă globală (...).
Schimbarea de registru şi chiar de referinţe petrecută în intervalul foarte scurt (1919-1921) care desparte
Poemele luminii de Paşii profetului mărturiseşte o dilemă a conştiinţei creatoare. Poetul pare că se desparte
de sine, renunţând la ceea ce constituia specificul lui pâna acum.
Blaga se află acum în căutarea unei prize mai directe asupra propriilor trăiri. El se dispensează
de prestigiul - resimţit ca exterior - al perspectivei metafizice. Renunţând la problematica intelectuală
caracteristică, la o gândire explicită, discursivă chiar uneori, el vrea să rămână singur cu poezia sa, să o
recucerească dinlăuntru, să o întâmpine asa-zicând cu mâinile goale. Blaga încearcă să se despartă aici de
temele sale, să-şi «uite» obsesiile, să se aşeze parcă anume în posturi lirice de visare, de absenţă, de prostraţie

1
chiar, crezând că se aşeaza astfel mai bine, mai sigur în poezie. În orice caz, renunţarea la speculaţie e
resimţită ca purificare (...). În Paşii profetului ideile sunt făcute să treacă printr-un filtru vegetal.
Procesul este cât se poate de complex, dezgolirea de metafizică e paralelă cu un efort de încarnare a
ideilor, de care poetica blagiană avea neaparată nevoie."
Mircea Martin, Identificări, p. 18-19, 20, 42-43

,,Unitatea volumului o dă ideea «luminii». Natura ei misterioasă (ondulatorie sau corpusculară?) 1-a
preocupat pe poet, care revine adesea în studiile sale filosofice asupra acestei probleme (. . . ). Lumina e
celebrată ca stihie primordială, ca impuls cosmic generator de viaţă (v. Lumina în Poemele luminii, n.n.).
(...).
Lirismul acestor prime poeme ale lui Blaga are două surse principale. Una a expansiunii vitale
tinereşti, a sufletului biciuit de dorinţa cheltuirii în cuprinderi frenetice, alta a inter iorizarii, stârnită de relaţiile
tainice pe care spiritul le descoperă împrejur şi le inregistrează tulburat. Lumina devine astfel pentru poet
un principiu energetic universal (...).
De fapt, ambele atitudini pe care le-am descris, dincolo de aparenta lor opozitie, se întâlnesc în
atractia poetului pentru ceea cc filosoful numea «orizontul misterului» (...). Energetismul cosmic al luminii,
de care are senzaţia că e inundat, elîil cânta ca «fenomen originar», ca întrupare a «logosului» divin din
doctrinele gnostice. In fondul «stihial» al vieţii, lui i se pare a distinge manifestarea unei ordini obscure,
transcendente. Ea îngăduie însă numai să fie bănuită, presimţită, închipuită îndărătul lucrurilor, care nu
mai sunt decât semne criptice ale ei. Lumina stârnită în suflet de elanurile iubirii poate că e «ultimul
strop» din cascada incandescentă primordială. Beţia orgiacă a jocului permite, poate, dumnezeului din om
să răsufle liber şi să nu mai cârtească: «sunt rob în temniţă».
Adaptarea esteticii expresioniste într-o formulă originală la anumite motive lirice mai personate, mai intim legate
de sistemul filosofic şi de elemente folclorice autohtone, Blaga o săvârşeşte abia cu volumele În marea trecere
(1924), Lauda somnului (1929) şi La cumpăna apelor (1933).
«Marea trecere» e viaţa. Blaga o priveşte însă cu obsesia morţii, a neantului. Existenţa e pentru el nu
devenire, ci trecere chinuitoare cu fiecare clipă în nefiinţă (...). Blaga reia, de fapt, eterna temă
horatiană, dar îi preschimbă unda de tristeţe impăcată în nelinişte torturantă. Poetul cântaâă un soi de
spaimă ontică în faţa ideii heraclitiene. Mişcarea îi apare drept expresia cea mai directă a morţii, fiindcă
ilustrează încontinuu acţiunea anihilantă pe care o exercită timpul asupra a tot ce e viu (...).
La cumpăna apelor e pentru Blaga linia de unde drumul vieţii îşi schimbă panta, încetează să mai
suie şi-şi începe coborâşul, e cu alte cuvinte vârsta fatidică, de care vorbeşte Dante. Intra în ea, poetul
vrea să-i surprindă condiţia specifică. Ca şi înainte, aceasta devine la dânsul prilej de înscriere în
«orizontul misterului» (...).
Gândul inevitabilului declin al vieţii stă aici în centrul poemelor. Un sentiment de împăcare şi nu de
spaimă, ca în In marea trecere, îl însoteşte însă sub raport liric. Lumea îi apare poetului, în perspectiva
lentei coborâri pentru care se pregăteşte, atinsă de o boală incurabilă, «fară obraz» şi «fără nume». O
suferinţă secretă mistuie încet fiinţele şi lucrurile.
Următoarele două volume de versuri ale lui Blaga - La curţile dorului (1938) şi Nebănuitele
trepte (1943) - ne aduc multe lucruri noi. Poetul reia în ele motivele lirice despre care am vorbit pană
acum. Curţile dorului sunt pentru el intinderile care-1 despart de ţară. Versurile din vo lu m, scrise mai
mult în st ră inata te, pe «ţărmul lusitan», unde Blaga se afla, cânta nostalgia plaiurilor natale (Ani,

2
pribegie şi somn, Alean, Boare atlantică). Sentimentul e însă proiectat în plan metafizic, ca de obicei
(...).
Nebănuitele trepte sunt metamorfozele întoarcerii în neant. Sub acest titlu, Blaga cântă
apropierea de moarte ca o coborare paşnică îndărăt, în sânul elementelor.”
Ovid S. Crohmălniceanu, Lucian Blaga, p. 70, 78, 91-92, 107, 140-141

,,În Paşii profetului, în Zamolxe, panteismul, sau mai bine-zis panismul, se înfăptuieşte cu
mijloace artistice superioare şi în consonanţă cu tradiţia noastră agrară, într-un pastoralism în care se
regăsesc toate elementele bucolicei virgiliene: Pan «ovium custos», ardenţa caniculară a câmpurilor,
greierii, macii adormitori, şopârlele, naiul, copacii stravechi, laptele care curge, fagurii, nucii, fructele în
genere (...). Mai mult decât o amintire mitologică, Pan este în bucolica lui Blaga o iîtrupare a voluptăţii
de a participa la toate regnurile, de a surprinde mai cu seamă maruntele mişcări vitale(...).”
G. Călinescu, Istoria literaturii române..., p. 876

,,Analizând articulaţiile mitului poetic blagian, am putut remarca însă că, o data cu Moartea lui
Pan, se produce o substanţială mutaţie a viziunii, echivalentă în planul poeziei cu ceea ce filosoful Blaga
numeşte «ruptura ontologică». Momentul nu rămâne fără consecinţe
nici la nivelul «definiţiei» discursului liric, ba chiar am putea spune că abia de acum înainte se pune cu a,,
devarat la Blaga problema unei asemenea «definiţii». Căci numai prin simbolica moarte a lui Pan are loc
acea ruptură între «semn» şi «sens», resimţită de timpurile dezagregării «vârstei de aur» mitice, ruptură
ce reprezintă o gravă deteriorare a perspective! magice asupra limbajului. Prin dispariţia lui Pan şi a
universului arcadian se întrerupe şi «cântecul» elementarităţii (...).
Omul blagian înstrăinat, aflat numai în posesia «cuvântului» singur, se va simţi într-o situaţie de două
ori precară, în raport cu cele două mari repere, al încă-nerostitului şi al deplin rostitului. Căci cuvântul îi va
aparea în egală masură ca o trădare a fondului indivizibil al tăcerii originare şi ca incapacitate de a
accede la totalitate. De aici, fie refuzul vorbirii, afişarea ostentativă a măştii mute, fie aspiraţia dificil de
realizat de a intra în posesia cuvântului în stare să învingă timpul şi limitele muririi (…).”
Ion Pop, Recapitulări, pp. 183-184