Senzație

Senzația este prima formă de reflectare psihică a realității. Ca reproducere în

creier a realității reflectă însușirile simple ale obiectului care acționează sub formă
de stimuli direct asupra organismului. Însușirile reflectate de senzație sunt simple,
concrete, exterioare, acidentale, neesențiale. Senzația reflectă în mod izolat
caracteristicile stimulului.Ea se produce la nivelul creierului ca rezultat al unui
proces ce începe cu acțiunea stimulului asupra receptorului, se continuă cu
transmiterea informației prin căile nervoase aferente și se finalizează într-o
experiență psihică. Senzația este elementul psihic indivizibil al cunoașterii dar nu se
prezintă singură decât în rare cazuri ca de exemplu în primele zile ale vieții sau în
cazuri patologice. Este rezultatul final al unui proces cognitiv elementar, primordial
realizat datorită proprietății organismului numită sensibilitate.

Clasificarea senzațiilor
Criteriul morfologic

După criteriul morfologic utilizat în special în secolul XIX au fost considerate cinci tipuri
de senzații: senzație vizuală, senzație auditivă, senzație olfactivă, senzație gustativă și
senzație cutanată. Clasificarea după organele de simț s-a dovedit a fi grosieră deoarece în
compunerea unor organe de simț s-au găsit subsisteme organice autonome. Pe de altă
parte s-au descoprit subdiviziuni ale unor senzații precum și senzația vagă, neclare ce nu
puteau fi localizate în organele cunoscute la un moment dat.

Criteriul funcțional

Criteriul funcțional a depășit limitele criteriului organului în clasificarea senzațiilor prin

delimitarea funcției senzoriale și apoi identificarea organului receptor care îndeplinește
funcția.Avantajul acestui criteriu este că s-au descoperit mai multe senzații și s-a
constatat o diversitate sporită a senzațiilor. Pe lângă acest avantaj, s-au descoperit și
organele de simț pentru senzații mai puțin evidente cum sunt senzația kinestezică,
senzația vestibulară sau senzația organică. Criteriul funcției îndeplinite de senzație s-a
dovedit a fi mai riguros, mai profund pentru clasificarea senzațiilor.Limitele acestui
criteriu de clasificare s-au dovedit a fi delimitarea dificilă a senzațiilor deoarece
modalitățile senzoriale sunt inegal specializate și sunt unele senzații care sunt produse de
același sistem organic sau de o combinație de subsisteme biologice.

O clasificare mai avansată a senzațiilor s-a făcut pe fundamentul condițiilor și direcțiilor

recepției. Fiziologul Charles Scott Sherrington ( 1861-1962) utilizat intens acest criteriu
elaborând două clasificări ale senzațiilor. Prima clasificare a prevăzut 2 categorii de
receptori, adică receptori de contact sau tangoreceptori și receptori de distanță în felul
acesta găsind senzațiile obținute prin contactul direct cu obiectul ca senzația tactilă,
gustativă etc și senzațiile obținute de la distanță ca senzația auditivă și și senzația
vizuală. Pentru că era totuși un criteriu relativ superficial deoarece chiar și în cazul
auzului timpanul are contact cu energia mecanică a vibrațiilor emanate de obiect
Sherrington a trecut la a doua clasificare care avea ca punct de reper locul amplasării
receptorilor. Conform cu acest criteriu autorul a stabilit că receptorii de la suprafața
corpului adică exteroceptorii produc senzații corespunzătoare însușirilor mediului extern
cum ar fi culoarea, , sunetul. De asemenea receptorii plasați în înteriorul corpului
interoceptorii produc senzații corspunzătoare proprietăților interne corpului. O altă
categorie de receptori, cei plasați în tendoane, articulații, mușchi adică proprioceptorii
aduc informații despre poziții, mișcări, concretizate în senzații proprioceptive. Totuși
această clasificare are limite; ulterior s-a descoperit că stimulii din afară provoacă o
reacție complexă intero-exteroceptivă iar propriorecepția îndeplinește și funcții
exteroceptive. Clasificarea lui Sherrington este unilaterală și pentru faptul că bazează
clasificarea pe un singur segment anatomo-fiziologic al producerii senzației și anume pe
receptor, pe când senzația ca produs finit este rezultatul unui proces executat de serie de
mecanisme dispuse corelat.

Pe fundamentul însușirilor detectate senzorial s-a făcut o clasificare ce pune în prim plan
funcția reflectorie a senzațiilor și relația dintre subiect și obiect. Autorul remarcabil care
a efectuat o asemenea clasificare a fost A. H. Uhtomski ( 1875-1942). Considerând natura
stimulilor receptați a surprins patru categorii de senzații: senzații cutanate provocate de
stimuli mecanici, senzații vizuale și auditive produse de stimuli fizici, senzații gustative
și olfactive cauzate de stimuli chimici și senzații proprioceptive și interoceptive
determinate de stimuli fiziologici. Clasificarea lui Uhtomski are meritul de a evidenția
conectarea senzațiilor la lumea externă și internă și că subliniază natura reflectorie a
senzațiilor. Mai prezintă această clasificare avantajul că sintetizează un criteriu unic în
clasificare. Efectele negative produse de această clasificare este că restrângând numărul
senzațiilor face imposibilă diferențierea și surprinderea specializării proceselor
senzoriale.

Criteriul specializării și corelării senzațiilor discriminează senzații intramodale și

senzații intermodale.În senzațiile intramodale de exemplu, în interiorul senzațiilor
cutanate găsim modalitățile specializate tactil și termic, în sensibilitatea gustativă găsim
senzații de acru, dulce, sărat și amar iar în sensibilitatea proprioceptivă intră senzația
somato-estezică, cele kinestezice. Senzațiile intermodale se produc la intersecția
activității a două procese senzoriale distincte ca de exemplu văz și pipăit care pot
produce corelații între vedere și pipăire producând senzația pipăirii cu ochii.

Datorită faptului că fundamentele clasificării senzațiilor sunt evolutive și complementare

și clasificările sunt în curs de perfecționare.