Cap.

2 A killer’s weakness
A deschis portiera din față cu un aer degajat și parcă sincronizându-și mișcările.
Pentru o secundă mi se părea că se transferase într-un televizor și acum era actorul
fermecător și conștiincios, care respecta un scenariu. Actorul fermecător și mânjit
pe față de.. realitate. Adică praf.
- Să nu îndrăznești, l-am avertizat pe un ton de gheață.
A adoptat o față mirată și crispată, de parcă îi vorbisem în libaneză. Se încruntase
ușor, deschizând în același timp buzele ca și cum ar spune ceva, dar apoi și-a
înăbușit cuvintele, pufnind ușor nervos.
- Fir-ar, credeam că ne-am înțeles deja ! a răbufnit respirând ca un turbat și
trântind ușor portiera, care doar s-a izbit, fără să se închidă.
O mică avalanșă formată din lucrurile mele de pe scaun se împrăștie pe jos, cu un
sunet ”Splash..!” imaginar, auzit doar în capul meu.
Era evident că ceea ce el nu înțelese era că nu dădeam înapoi, niciodată nu fac asta,
ci nu aveam să îi permit să stea lângă mine. Ce, dacă stă în spate tușește ? Dar se
pare că relația noastă telepatică e foarte inexistentă, de nu pricepu. Ori mintea lui e
prea mică și inutilă.
- Ce naiba, ești tâmpit ? l-am insultat scoasă din minți.
Nu știu cum mai aveam vreun dubiu legat de asta.
S-a aplecat parcă teleghidat să le culeagă de pe jos, și regretam că nu dețineam o
telecomandă, ca în ”Click”, pe care să apăs ”Deconectare” și să îl las așa, prizonier
în mijlocul pustiului. Și un buton pentru dezmembrare ar fi util. Dar un obiect de
genul era ferit de o distrugătoare a omenirii ca mine, asta poate pentru că dacă aș fi
avut-o, nu m-aș fi limitat la a-l congela în spațiu, aici, ci probabil aș fi dat timpul
înapoi, ca a doua oară să îl calc cu adevărat. Să îi lipesc fața impertinentă de roți.
- Nu le strânge. m-am răstit. Adică.. nu pune mâna! m-am corectat fâstâcindu-mă.
Asta m-a făcut să mă simt ca o retardată. Nu înțeleg ce dracu’ mă apucase din
cauza idiotului ăsta.
A ridicat privirea suspicioasă, și același sentiment că vorbeam în limbi exotice mă
covârși. Sau poate e un omuleț verde sub acoperire, de nu mă înțelege. Atunci ar
trebui să încerc să fiu mai drăguță. Adică să nu îl fac să sufere chinuitor.
- Nu, doar.. aranjam dezordinea. încuviință cu o grimasă, vorbind de parcă o
informa pe nepoata lui de cinci ani.
Ignorând-o complet pe dereglata care obișnuia să facă ca toate animalele pentru a
primi autoritate din partea celorlalți, puțin păsându-i de interdicția mea, le-a strâns
în brațe cu atenție. Îi era frică de mine sau de ce naiba se comporta așa frumos cu
lucrurile mele?
Am ridicat din umeri neprietenos, ignorându-l.
- Asta era tot ? O lanternă, trei pachete de țigări, câteva brichete goale.. o
jacketă ..albă ? contabiliza uimit în timp ce le arunca pe rând, cu boltă, ca un
sportiv din prima ligă, pe bancheta din spate.
- Ce vroiai să găsești ? Nuci de cocos ? l-am provocat strâmbându-mă disprețuitor.
- Cătușe, țepe, cuțite.. pelerină neagră.. ? Chestii.. tenebroase, demne de o bestie.
zice amuzat.
Clar, tipul ăsta nu a trecut de grădiniță. Dar, stai, nu era interzisă cumva vizionarea
de filme dubioase la vârste minore ?
O dorință acerbă de a-i sparge dinții poposi, dar m-am controlat, surâzând prefăcut.
- Mă simt măgulită.
Lasă că vezi tu, nenorocitule, ce te așteaptă.
- În spate. i-am poruncit când încercă din nou să urce.
S-a strâmbat disprețuitor, îndepărtându-se ușor.
Și-a ridicat o mână , trecându-și-o prin păr ca într-o
reclamă fițoasă la nu știu ce fixativ pompos, și aproape
ar fi părut atractivă scena, dacă din cap nu și-ar fi
stârnit o adevărată furtună ca din deșert. M-am
minunat câtă cantitate de nisip și praf poate depozita
podoaba lui capilară, dar am încercat să nu stau cu
gura deschisă, ca o handicapată. Nu îmi era poftă de
ciment.
- N-o să lași un străin periculos să stea în spate, nu ?
Gândește-te cât de rapid te-aș putea ataca. porni
expunerea cu o voce sumbră, asemănătoare cu cele
din filmele de groază, menite să accentueze suspansul
și teama.
Mie doar îmi accentua o necesitate acerbă de a-l pocni peste mutră.
- Și în față dacă ai stai ai putea face asta. l-am combătut sigură pe mine.
- Dar ai avea mai mult timp de reacție.
- Reacție să te fac să urlii ? Numai îndrăznește. Nu m-am mai distrat de mult.
A oftat iritat, uitându-se o clipă în gol. Atunci i-am putut analiza cu răgaz fața de
statuie , ca a unui Adonis expulzat de zei pentru că.. e un afurisit șantajist și tupeist
și îl detest.
- Atunci.. lasă-mă să fiu în dreapta ca să te atenționez înainte să iei înainte vreun
cioban, sau vreo turmă de vaci. vorbea preocupat, cu o îngrijorare prefăcută.
Cioban ? Măcar i-am deslușit și lui ocupația pe aici. Numai că unde îi sunt oile ? L-au
părăsit și ele ? Logic, cine poate să-l suporte, totuși. Animale, animale, dar au
demnitate, ce blana lor ?
- Bine! am încuviințat enervată.
Mă gândeam că îmi va fi mai ușor astfel să îi dau un șut și să-l zbor din mașină,
direct.
Mi-a făcut un semn, cum să am răbdare puțin, și s-a îndreptat pășind lejer pe
țărâna uscată și însetată, nu știu unde. Poate avea dublă personalitate, și acum îl
trăsnise realitatea și mă privise cum trebuie, ca pe o bestie gata să-l facă fâșii. Arrr.
Îh. Prea dramatic.
-S-a întors rapid, cărând cu un mers tărăgănat după el o cutie mare, în spate, şi o
geantă de voiaj mai îndesată ca a unei mâncătoare disperate de rujuri. Ce naiba
avea acolo.. căsuța lui gonflabilă ? Sau de turtă dulce, cu pereții roz , cu covoraș
stupid pe care să scrie ”Welcome”? ” Welcome to stupidity”.
Am răsucit ochii plictisită, prefăcându-mă că îl ignor, dar trăgând cu colțul privirii la
ce făcea. A ridicat cu câteva degete geamantanul care pe mine m-ar lipi fără
greutate de pământ, și l-a trântit nepăsător în spate, bombănind când niște sunete
dubioase produse de o ciocnitură din interior se auziseră. Ce naiba, șterpelise calea
ferată sau ce, pentru că așa sunase ? Nu că aș avea habar dacă este vreuna prin
zonă.
Sau erau doar sinapsele lui ruginite din cap care își făceau damblaua ?
Nu a părut însă asa dezinteresat și de cutia gigant din spate, pe care a prins-o cu
ambele mâini, ca pe un copil, și așezat-o cu grijă. O.. chitară ? Pe asta sigur a furat-
o de pe undeva, pentru că numai față de artist nu avea. Înțeleg că era așa
preocupat pentru că intenționa să o vândă în starea cea mai bună, dar, ce dracu’,
doar nu era de aur .
A deschis portiera, se pare că a treia încercare era cea norocoasă pentru el, și s-a
aruncat pe banchetă ca din pod. Ce dracu’ ? Nu mai circulase niciodată cu o mașină
sport, cu scaune joase ? De fapt ce zic, probabil ultima dată condusese tractorul
super performant al bunicului său. Nu știu dacă încercase vreo cascadorie jalnică din
filmele cu don Juani, pentru impresionare, dar nu m-am putut abține să nu mă uit la
el ca la un fel de mâncare stricat. El și-a întors ochii smeriți și crispați către mine, cu
o mimică de parcă îi intrase un țăruș în fund.
Apoi, făcându-se că plouă, a început să meșterească scaunul, în încercarea, cred, de
a-l împinge mai în spate. Nu sunt un fel de Nostradamus contemporan și
inadaptabil, dar e evident, având în vedere că stătea ghemuit ca un pitic din
poveștile cu prințese toante și visătoare de cai verzi pe pereți, dragoste adevărată,
și prinți frumoși. Pentru că dacă caii îi vopsești, și tot mai ai șanse să faci rost de ei,
dragostea e doar un nenorocit de mit.
- Ce e ? Ai ieșit acum de la ZOO, de nu știi cum funcționează chestiile astea ?
criticismul neiertător din mine nu s-a putut abține să îl ia peste picior.
Mi-a aruncat o ocheadă furioasă, de arici frustrat, și a continuat să facă pe
deșteptul.
M-am întins către manetă și am împins cu ciudă, repede, înainte să mă mai
amețească parfumul lui intens și tentant din cauza apropierii.
Am pornit în trombă, trasându-mi o în minte o limită pe care nici moartă n-o mai
încalc, până la el.
A început și el să tragă, din nou, ca să facă pe interesantul, sau nu știu. Pentru o
clipă am avut senzația că vrea să iasă prin fundul mașinii cu nenorocitul ăla de
scaun, la cât îl bruscase. Probabil sărmanul obiect se simțea deja violat și trădat,
dar, ce vină am eu ?
- Nu, acum cred că am nimerit acolo. Sau în sălbăticie. mârâi printre dinți.
Ah, se trezi într-un final și ”Frumosul din pășunile pârlite”.
- Nu am program de socializat cu cimpanzei azi, l-am anunțat calmă.
Nu știu dacă m-a ignorat sau nu m-a auzit din cauza vântului, cert e că nu a
răspuns provocării. Și-a răsucit capul, prefăcându-se foarte interesant de nimicul din
împrejurimi.
Nu știu cum a reușit să își țină pliscul vreo zece minute, probabil erau bonusul, însă
din clipa imediat următoare conștientizasem deja că va trebui să îi bag un dop în
gură ca să nu mai trăncănească.
- De ce dracu’ când ai senzația că nimic nu ți se mai poate întâmpla, atunci ți se
dovedește contrariul ? zise subit, făcându-mă să tresar.
Eu eram concentrată să nu iau înainte un miel imaginar.
- Dacă te referi la mine, crede-mă că încă n-ai văzut nimic. l-am înștiințat pe un ton
natural, ca și cum îi povesteam o fabulă.
Nu știu dacă era bine să alarmez dușmanul. Nu e ceva gen.. complot împotriva
mea ?
A înghițit în sec continuând să privească înainte, în același punct pe care îl torturase
de minute bune. Dacă n-aș fi avut o vedere așa bună, ai fi zis că acolo e o tipă pe
care o golea din ocheade disperate.
- Și, fir-ar, cu cât dai mai mult din tine, cu atât primești mai puțin în schimb.
Ce emoționant. Tipul ăsta clar era dereglat. Doar că eu nu eram vreo femeie
chinuită de toți lunaticii pe care îi consultă, și ale căror povești jalnice e nevoită să
le asculte, ca psihologii.. Sau psihiatrii, în cazul lui.
- Știi, mă doare capul și n-am chef de lamentări. l-am adus cu picioarele pe pământ,
înjurându-l în gând.
Probabil telepatia de data asta a funcționat, pentru că imediat mi-a răspuns în
același mod implicat și curtenitor.
- Așa îmi place. Fii rău. l-am ironizat mâțâindu-mă.
- Du-te dracului. spuse mârâind.
Am pufnit într-un hohot satiric, fără să îmi pese că micuțul s-ar putea simți jignit
sau nu. Scopul meu era să îl scot din minți.
- Ce vreme plăcută, consemnă pe un ton mulțumit, schimbându-și brusc starea.
M-am uitat cu colțul ochiului să vad dacă îl lovise ceva la cap. Părea conștient, cu o
mimică zâmbitoare și stupidă afiș pe față.
- Mda.. bună de prăjit ouă pe capotă. am mormăit nefericită.
Încă eram blocată după momentul de mai devreme. Eu când eram nervoasă
rupeam, distrugeam, urlam minute în șir. Lui cu un ”Du-te dracului” scos printre
canini îi trece tot ? Eu zic asta și când sunt foarte binedispusă.
- Ți-e foame, sau ce ? concluzionă ridicând sprânceana.
- Nu, ce naiba. Crezi că eu trăiesc ca să mănânc ? Dar, fi serios, parcă suntem o
friptură chinuită pe care ne scoate cineva cu tava și ne îneacă cu vin, iar apoi o
bagă din nou în cuptor. am comparat plină de patos.
Așa fusese vremea în ultima perioadă. Caniculă, ploi, caniculă. Acum îți rânjea
soarele, peste jumătate de oră te trezeai cu o găleată de apă în cap.
A pufnit în râs, privind admirativ.
- Ești nostimă. mă lăudă printre surâsuri.
Ce !? Nu încercam să fiu amuzantă. Doar realistă. Și nu îmi doream să îl fac să se
simtă comod, ci doar să îl văd fugind ca din gaură de șarpe cât mai curând.
- Nici tu nu crezi asta.
- Dacă n-aș fi convins, n-aș mai zice-o. insistă strâmbându-se.
Am început să îmi concentrez atenția de la maimuțoiul de lângă mine, și să o
îndrept spre drum. Nu îmi păsa foarte tare, sau mai bine zis, deloc, de siguranța
noastră, și nu mă preocupam nici să respect semne și reguli de circulație. Din
contră, nu m-ar fi deranjat foarte tare să iau un zid cu jumătatea din dreapta a
mașinii. Dar nu aveam cum să fac rost de unul, din nefericire.
- Mi-ar plăcea să mă pot adresa cumva ”salvatoarei” mele.
Nu am sesizat ironie în adresare, dar era evident că asta intenționa. Să mă scoată
din minți, să se răzbune mișelește.
- Pentru ce , ca să știi pe cine acuzi în instanță ? am întrebat bănuitoare, pe un ton
sarcastic.
El și-a apropiat puțin sprâncenele , parcă disecând informația. Clar se prinde mai
greu.
- Încerc să îți caut un apelativ potrivit și nu găsesc. recunoscu oftând.
Probabil mintea lui era înecată cu adresări ca: ”vrăjitoare”,”diabolică”..
- Mă ajuți ? insistă deznădăjduit.
- Mai bine mănânc săpun decât să te ajut. scuip cu ciudă.
- Păi.. baftă cu asta. îmi ură ironic, pufnind în râs.
I-am aruncat o privire care ar fi ucis, dacă putea. Și am început să mă înjur în sinea
mea, pentru că nu reușisem încă să-l zbor din mașină.
- Katherine. Așa îți voi spune. consemnă cu o voce bizară.
Am ridicat o sprânceană, analizându-l plină de criticism.
- Nu ești nici pe aproape, l-am înfruntat. Eu și numele victoriene.. am râs scurt.
O tăcere sumbră poposi, și mi-am întors capul circumspectă. El mă analiza cu un
semi-surâs larg pe față, și cu ochii lui hipnotizanți.
- Râzi. observă uimit.
Wow. Parcă a redescoperit America.
- Normal că râd. Nu sunt de ghips.
Nu așa inspirată comparația.
- Mai bine nu răspunzi la asta. l-am avertizat când se pregătea să deschidă gura.
- Mai bine nu răspund la asta. mă îngână parcă repetând un refren, cu o grimasă.
În jur bronzul câmpiilor se întindea ca o mare pașnică. Din când în când zăreai câte
un tufiș, la fel de chinuit și demn de milă, câte o pasăre jucându-se alene în aer. Mă
simțeam așa singură. Pentru o clipă am fost recunoscătoare că am primit chiar și un
roboțel menit să trăncănească, pe post de radio, decât o tăcere sumbră și
chinuitoare.
- Crede-mă că nu de asta te-am ”botezat” astfel. mă asigură privindu-mă cu
subînțeles, și rânjind larg.
Cu siguranță mintea nu îi cocea nimic bun.
- E un personaj al lui Shakespeare. Cu siguranță ai auzit de el.
Logic că auzisem. Logic că mă bântuia. În liceu primisem rolul acesta la o piesă de
teatru stupidă, și chiar ovațiile și laudele au fost necontenite la adresa mea. Ce bieții
aceia nefericiți care mă aplaudaseră atunci nu știau e că fusesem obligată să joc, ca
să nu fiu exmatriculată că flocăisem o imbecilă, și, în al doilea rând, că nu
interpretam, nu mă pliam eu pe rol, ci el pe mine. Că așa sunt și eu.
- ”Îmblânzirea scorpiei”. am spus simultan.
Numai că tonul meu era unul de parcă spunea ”Te omor”, iar al lui unul voios și
mulțumit de tâmpeniile ce le putea debita.
- Ești un nesimțit. l-am insultat printre dinți.
- Dacă sunt politicos sunt ”muiere”, dacă sunt sincer sunt nesimțit. bombăni
ofuscat.
Bună analiză.
- Păi, nimeni nu e perfect, nu? l-am luat peste picior.
- De ce îți sunt așa antipatic ? zise pe un ton curios.
E o întrebare retorică ?
- Adică.. tu ai greșit și tot continui să te comporți ca o iapă frustrată și ofticată pe
viață. continuă nonșalant. Din aia care încerci să o mângâi și îți tot prinde câte o
copită.
- Poftim ?! am urlat cu tot aerul din plămâni.
Încă încercam din nou să îmi revin datorită schimbărilor lui de comportament
fulgerătoare. Mă covârșea, chiar și pe mine.
- Știi, pe cât ești de frumoasă, pe atât de acidă. La tine a venit totul pachet, sau
cum ?
Tipul ăsta tocmai mi-a făcut un compliment ? Bine, cu garnitură de insultă.
- Și tu pe cât ești de tâmpit, pe atât de impertinent ! am răcnit.
- Mai bine tâmpit decât de gheață. reproșă cu un ton grav, condamnându-mă din
priviri.
- Du-te dracului, ticălosule! am continuam plină de venin.
- Dacă eu sunt ticălos, cineva care aproape a omorât un alt om cum poate fi
caracterizat ? întrebă încurcat și sugestiv.
- Regret că nu am făcut-o. Sincer, regret că nu te-am trimis dracului cum o ceri !
am urlat fără să conștientizez ce zic.
De fapt îmi părea rău și încă eram speriată de situație. Nu vroiam să fiu o
..criminală. Dar nici să par slabă, acum, în faţa lui. Ca să profite de asta.
- Spusele astea vor cântări sănătos la dosarul tău. adăugă concentrat.
- Nu vrei să îmi cântărești pumnul în botul tău, mai bine ? Afurisitule ! Îngâmfatule!
Dobitocule !!
Pe măsură ce întregeam lista, el râdea mai pronunțat, mai din tot sufletul. Eu
înebuneam și animalul ăsta se distra.
- Serios, sunt foarte îngrijorat de ce vei face când termini toate atributele. Le reiei,
sau continui in sens invers, ori inventezi unele noi ? spuse printre hohote.
Gata! Nu mai suport atâta neobrăzare.
- Cară-te ! i-am poruncit punând o frână ce aproape ne-a făcut să ieșim prin
parbriz.
El m-a privit senin, compătimitor chiar, și a răspuns arogant :
- Nu.
Am expirat și inspirat, înainte să sar la gâtul lui. Mi-am strâns pumnul și l-am
îndreptat ca o fiară în direcția chipului său de ciment. Dar nu reușise să parcurgă
nici jumătate din distanță, când mâna lui puternică îl înșfăcă violent, trimițându-mi
fiori în corp. Palma lui era caldă și claustrantă, iar degetele mele erau parcă zdrobite
sub forța lui incontestabilă. I-am fixat privirea învolburată, și ochii lui , dacă la
început mă ardeau, acum îmi împrăștiau cu scârbă cenușa, pretutindeni.
Am încercat să-mi smulg mâna, dar mă durea, deoarece continua să o sufoce în loc
să îi slăbescă strânsoarea.
- Au, mă doare, tâmpitule ! m-am plâns nefericită.
El mi-a dat drumul cu un gest la fel de brusc și vijelios, izbindu-mi practic pumnul
de mine, în cădere.
- Să nu mai îndrăznești. mă amenință fioros. Poate te crezi atotputernică, dar nu îți
cunoști adversarul, crede-mă.
Am scos aer pe nas ca un taur fioros, și blestemându-l de mii de ori în sinea mea.
Deja vizualizam scenarii de groază, ce ar putea păți, dar, fir-ar, nu eram atât de
tenebroasă și însetată de sânge.
- Acum hai, pornește, ca o fetiță cuminte și deșteaptă. mă îndemnă poruncitor. Hai..
Kathy, doar ești conștientă ce îți convine, și ce nu, așa-i ? lungi vorbele surâzând
malefic.
- Nu e Katherine, la dracu’ ! Nu îmi mai spune așa ! i-am zbierat în față.
El și-a dus teatral mâinile la cap, încruntat.
- Bine, presupun că voi mai avea nevoie de urechi. concluzionă încurcat. Dar..cum ?
Aștept alternative.
I-am ignorat insistența căutând un nefericit de nume să i-l torn în față, care o fi, și
să nu mă mai dispere cu asta.
- Pentru că ”tipa-care-era-să-mă-trimită-dracului”, deși e atât de potrivit, e lung al
naibii. Nu meriți osteneala să mă obosesc atât.
Sângele îmi vâjâia în cap, și nu știam cum mă mai puteam abține să nu îl fac bucăți.
Doar că nu mai eram așa sigură pe mine că aș putea fi capabilă de asta, după
secvența de mai devreme.
- De ce dracu’ îți pasă așa tare ? am continuat la fel de războinică.
- Îmi pasă ? Dacă îmi pasă ? mă luă peste picior pufnind sarcastic.
Apoi continuă adoptând brusc o mimică severă:
- Logic că nu îmi pasă! Să nu o dăm în sentimentalisme ieftine!
Am înghițit în sec.
- Pentru divertisment, vreau să știu. sublinie pe un ton certăreţ.
Înțelegeam că greșisem, deși nu vroiam să recunosc, la fel știam și că mă
comportasem foarte urât, dar asta nu îi dădea dreptul să fie așa răutăcios cu mine.
Sau..da ?
- Ca fapt divers. insistă să caute motive.
Am început să dau negativ din cap, ignorându-i străduințele. Aproape că mă bușea
râsul de cât de disperat părea, deși încerca să o ascundă cu desăvârșire.
- Ești imposibilă. pufni obosit.
- E Lisania, bine ? Lisania ! Ăsta îmi e nenorocitul de nume, la dracu’ să-l ia !!
Am strigat cu un țipăt ascuțit, și m-am oprit brusc, ca și cum m-ar fi înghețat ceva.
Fir-ar, mă adusese așa tare în stadiul disperării, încât îi spusesem realul nume, nu
unul din acelea plăsmuite pe care le gândeam.
Dracu’ să mă ia ! Să ne ia ! Dar separat, pentru că am fi capabili și în Iad să ne
certăm.
- E un început, recunoscu cu un rânjet satisfăcut, și plin de el, în timp ce duse mâna
spre schimbător, și împinse, băgând mașina în viteză.
- Haide, accelerază cât încă e cald motorul, Lizzy. mă îndemnă surâzând ironic.
- Lisania ! Ce naiba ! Chiar ești retardat ?!
- Să mergem, Lisa. accentuă apelativul rânjind mulțumit, şi făcându-mi din ochi
satiric.
Măcar sentimentele între noi erau reciproce. Pentru că acum nu mai aveam nici un
dubiu că mă urăște.