Scepticismul

Este ultimul cuvânt al ințelepciunii antice disperate din cauză că nu a putut să rezolve
problema vieții pe căile rațiunii pure. El trădează oboseala înteligenței în fața
speculațiilor abstracte si a necontenitelor controverse. A cunoaște adevărul aparține
lui Dumnezeu, a-l studia aparține omului. Așadar sunt două feluri de înțelepciune:cea
divină care constă în a cunoaște; și cea dea doua, cea umană care constă în a căuta
adevărul si de al cerceta.

Scepticismul nu reprezintă atât o şcoală filosofică, cât, mai degrabă, o sensibilitate

filosofică, un mod de viaţă, caracteristic etapei elenistice a filosofiei antice greceşti şi
celei romane. Este vorba de o atitudine generală în confruntările asupra cunoaşterii,
care s-a pronunţat asupra problemei posibilităţii elaborării de concepţii coerente şi
semnificative asupra lumii şi vieţii. Denumirea acestei orientări filosofice provine de
la termenul grecesc skeptikos – cel care examinează, care analizează.

PRINCIPALII REPREZENTANTI AI SCEPTICISMULUI

Pyrrhon din Elis

Fondatorul scepticismului este considerat Pyrrhon din Elis, acesta s-a născut în
Peloponez, la Elida în 365 î Cr și a murit la vârsta de 90 de ani. A fost contemporan cu
Zenon și Epicur. Izvoarele filozofice ale lui Pyrrhon sunt în special Democrit,
Protagora și Școlile socratice minore. A fondat a patra școală care nu a cunoscut o
extindere și nici o durată prea mare. Nu a lăsat nici o scriere filozofică. Doctrina a fost
expusă de un ucenic al sau, Timon. Sistemul inițiat de el numit scepticismul universal
sau filozofic, iar uneori numit pyrronism, s-a ciocnit foarte violent de dogmatismul
stoicilor si al epicurianilor care credeau ferm in valoarea stiinței. Pe aristotelici i-a
impins spre ecletism. Dar în chip deosebit i-a adus pe platonicieni împingîndu-i spre
sistemul numit *probabilism*. Ca şi Socrate, a fost până în jurul vârstei de 40 de ani
sculptor şi pictor, ca şi acesta s-a consacrat ulterior filosofiei şi nu a lăsat nimic scris.
La filosofie a ajuns ascultând un yoghin indian în timpul participării între 334 şi 323
î.Cr. la expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, când a intrat în legătură cu filosofii
indieni. Informaţii despre el şi filosofia sa ne-au parvenit de la urmaşii săi, mai ales
de la Anaesidemos din Cnosos, care a formulat celebrele argumente sceptice de
îndoială cu finalitate etică în privinţa posibilităţii oricărei cunoştinţe certe, numite
tropi (gr. tròps – mod, fel, modalitate, dar sensul acestui termen în contextul
scepticismului este de motiv de îndoială). Prin aceşti tropi se urmărea abţinerea de la
orice afirmaţie sau negaţie, adică suspendarea judecăţii (èpohé). 
Cei zece tropi sceptici sunt:
1. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită deosebirilor dintre animale şi, mai ales,
dintre organele lor de simţ. Ca urmare a acestor deosebiri, ele percep diferit aceleaşi
obiecte şi nu putem şti care percepţii sunt adecvate şi care nu.
2. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită deosebirilor existente intre oameni. Orice
om este alcătuit din trup şi suflet, dar se deosebeşte de ceilalţi din ambele puncte de
vedere.

1
 Datorită acestor deosebiri nu putem şti opiniile cui sunt adevărate şi ale cui false.
3. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că fiecare simţ percepe altceva şi
altfel decât celelalte. S-ar putea să existe şi alte proprietăţi ale obiectelor pe care nu le
putem percepe întrucât nu avem organe de simţ adecvate lor. Deci nu putem să ştim
dacă imaginile pe care ni le transmit simţurile sunt corespunzătoare obiectelor lor.
4. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep diferit în funcţie
de dispoziţii, vârstă, stări afective, boli etc. Astfel, mierea este dulce pentru indivizii
sănătoşi, dar amară pentru cei bolnavi de ficat etc.
5. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep lucrurile diferit
în funcţie de poziţiile, distanţele şi locurile unde se află obiectele pe care le percep.
Astfel, un turn pătrat văzut de la distanţă pare rotund, o corabie văzută de departe
pare mică, dar de aproape mare etc.
6. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep lucrurile diferit
în funcţie de amestecuri. Astfel, un sunet izolat pare diferit de acelaşi sunet auzit într-
un context de sunete etc.
7. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită constituţiei obiectelor percepute. Astfel,
pilitura de argint pare albă, dar fiecare părticică din care este alcătuită este neagră
etc.
8. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită relaţiilor dintre lucruri. Un lucru perceput
individual pare diferit de acelaşi lucru perceput în ansamblul relaţiilor în care este
integrat.
9. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită rarităţii sau frecvenţei mari a lucrurilor.
Astfel, soarele este mai spectaculos decât o cometă, dar întrucât aceasta apare mai rar
îi acordăm mai multă atenţie. Dacă apa ar fi rară, iar aurul frecvent ca pietrele scara
valorilor umane ar fi diferită etc.
10. Nu putem cunoaşte nimic cert întrucât cunoaşterea este influenţată de regulile de
viaţă, obiceiuri, credinţe, legende, opţiuni filosofice etc.

Nici asupra cauzelor lucrurilor nu ne putem pronunţa cu certitudine. Aenesidemos

din Cnosos a formulat opt tropi prin care a susţinut că orice explicaţie cauzală este
numai probabilă.
Concluzia acestor subtile analize gnoseologice este că trebuie să ne îndoim de orice
cunoştinţă întrucât nu ne putem pronunţa cu certitudine asupra nici uneia.
Ca şi în cazul stoicilor, finalitatea analizelor filosofice ale scepticilor este etică. În
spiritul epocii lor, ei căutau să întemeieze cel mai înţelept mod de viaţă. Şi ei
recomandau ataraxia ca formulă de viaţă pentru atingerea fericirii, dar dacă stoicii o
întemeiau ontologic ei o întemeiază gnoseologic.

Arcelias
Arcelias (315-241 î Cr.)a împins Academia pe panta scepticismului academic. S-a
bucurat de cinste și de un succes enorm; a câștigat tânara nobilime romană cu ocazia
venirii la Roma în 155 a faimoasei ambasade grecești formată din filozofi, din care
făcea și el parte. A ținut cu această ocazie două discursuri răsunatoare.

2
 Intr-o zi a ținut la Roma un discurs excepțional de frumos întru preamărirea
dreptății, demostrând că ea stă la baza întregii vieți civile. A doua zi a ținut un alt
discurs și mai convingător decât cel dintâi, în care demonstra că dreptatea variază în
funcție de epoci și popoare și că adesea vine în conflict cu ințelepciunea. Spunea
printre altele:*dacă romanii ar voii să fie drepți, ar trebuii să restituie altora ceea ce le
aparține și să se întoarcă acasă în mizerie, dar în cazul acesta ar fi prosti; astfel încât
înțelepciunea și dreptatea nu se pot împăca.*

Sextus Empiricus
Sextus Empiricus, filosof, astronom și medic grec (sec. II-III). A trăit în Alexandria și
la Atena și a condus școala sceptică în perioada 180-210 la care a fost succedat de
Saturninus. Este împreună cu Pyrrhon și Enesidem principalul reprezentant al
scepticismului. Ii datorăm Hipotipozele pyrrhoniene și Contra savanților. Enesidem
și Sextus Empiricus reprezintă o ultimă expresie a scepticismului în lumea clasică. Ca
medic el a primit numele de Empiricus, deoarece în medicină urma metoda
observației, spre deosebire de Galenus care voia ca medicul să fie filosof, medicina
aparținând de filosofie. A fost elevul lui Menodotos din Nicomedia. Vederile lui
Sextus în ciuda numelui erau mai degrabă metodiste decât empiriste. Nu a scris nimic
foarte original, iar stilul său era simplu și clar. Importanța lui consta în faptul că prin
intemediul lui s-a transmis cea mai mare parte din ceea ce știm despre scepticismul
grec, și mai ales învățătura orală a lui Pyrrhon din Elis, răspunsurile lui Sextus și
argumentele în legătură cu diversele poziții exprimate acolo sunt de asemenea
interesante. Motivația scepticismului pyrronian nu era doar epistemologică, cât și
etică și practică. Ea se referea la căutarea fericirii, care înseamnă aici eliberarea de
neliniștea sufletească și pe de altă parte implica evitarea paraliziei mentale.
Sextus susținea cu tărie că oamenii trebuie să trăiască în conformitate cu legile
naturale și sociale, nu pentru că s-a putut dovedi că asemenea legi sunt adevărate sau
justificate ci pentru că , procedănd astfel, este posibil să ne trăim viața netulburați. El
însuși spunea: prin scepticism ajungem mai întâi la suspendarea judecății și apoi la
eliberarea de neliniște.

Termenul, sceptic este acela care refuză să-și dea adeziunea la credințele în general
admise, ba chiar refuză să formuleze judecăți, deci să afirme sau să nege ”existența “
obiectelor care corespund reprezentărilor sale.

Hagel a facut foarte clar distincție între:

1:scepticismul antic : care consta în a te indoii de realitatea lumii exterioare și a

crede totuși în realitatea unei lumi spirituae, în existența lui Dumnezeu;

2:scepticismul modern : care consta în a nu crede decât în simțurile tale, în a

afirma doar realitatea lumii materiale și a te îndoi de existența lui Dumnezeu.

3
 SCEPTICISMUL IN ANTICHITATE

Atitudini sceptice au fost exprimate de mai mulți presocratici și au fost dezvoltate

de sofiști. Argumentele clasice afirmă că simțurile pot să ne înșele și că experții se
contrazic între ei. Dupa Diogene Laertios, scepticii încercau să răstoarne dogmele
tuturor școlilor dar ei nu enunțau nici una. Aristotel nu a luat în mod serios îndoielile
scepticilor, în cartea a IV-a a Metafizicii discută și respinge unele poziții sceptice iar
în tratatul său de psihologie”Despre Suflet” crede că punctele de vedere ale scepticilor
nu sunt susținute întrun mod serios.
SCEPTICISMUL MODERN

Scepticismul modern a început în secolul al XVI-lea, atunci când a crescut interesul

pentru cunoaștere și pentru scepticismul pyrrhonian antic grec. Apogeul
scepticismului secolului al XVII-lea apare în Dicționar istoric și critic a lui Pierre
Bayle.

Locke a propus o cale de a evita scepticismul, admițând că nu putem avea o

cunoaștere reală dincolo de intuiție și de demonstrație, dar susținând că nimeni nu e
atât de nebun încât să se îndoiască de faptul că focul e fierbinte, că pietrele sunt
solide etc. și că experiența înfrânge scepticismul.

Scepticismul lui David Hume a fost cuprinzător. Susținea că singura cale care ne

poate duce dincolo de experiența imediată și anume cunoașterea de tip cauzal, nu se
bazează pe nici un principiu rațional.

Primul efect al crize sceptice din secolul al XVIII-lea a fost apariția criticismului.

ARGUMENTELE SCEPTICISMULUI GLOBAL SI CRITICA LOR

Cele mai importante argumente generatoare de scepticism sunt:

Argumentul dovezii

-Scepticii spun că orice judecată este indemonstrabilă, pentru că orice dovadă adusă
în sprijinul enunțului ar avea nevoie ea însăși de o dovadă care trebuie la rândul ei
demonstrată și așa mai departe la infinit, intrând într-un regressum ad
infinitum (regres la infinit) - fiecare pas cerînd logic un alt pas.
-Criticii acestui argument susțin că există judecăți evidente prin ele însele, care n-au
nevoie să fie dovedite și care folosesc la demonstrarea altor judecăți. La un moment
dat putem respinge un element care până atunci fusese o presupoziție considerată
adevărată, dar acest lucru nu este un motiv pentru pierderea încrederii cognitive,

4
cunoașterea se poate îmbunătăți nu trebuie să ajungem la defetism.(opinia celui care
nu crede in reusita unei actiuni)

Argumentul echilibrului
-Scepticii spun că orice argument s-ar folosi în sprijinul unui enunț, întotdeauna este
posibil de găsit sau de construit argumente pentru contrariul lui. Argumentele pro și
contra se găsesc în echilibru iar o persoană rațională nu are mai multe motive să
creadă că enunțul este adevărat decât să creadă că opusul lui este adevărat.
-Criticii acestui argument susțin că nu este adevărat că ambele seturi de argumente
sunt la fel de bune, de convingătoare, de valoroase. Cu toate că ar putea exista două
fețe ale aceleiași situații, de cele mai multe ori, una iese învingătoare din motive
întemeiate, logice.

Argumentul definiției
-Ca răspuns la afirmația dogmaticilor că definițiile servesc pentru înțelegere și pentru
învățătură, scepticii susțin că un obiect nu poate fi definit decât dacă este cunoscut în
prealabil, prin urmare, definiția lui nu adaugă nimic la cunoașterea lui. În acest sens,
Sextus Empiricus dă următorul exemplu:
”Cineva, dorind să afle de la altcineva, dacă a întâlnit un om călare pe 
un cal și urmat de un câine, ar trebui să pună întrebarea astfel: «O, animal
dotat cu rațiune și muritor capabil să-și însușească știința, ai întâlnit oare pe un
animal dotat cu râs, cu unghiile late, capabil să-și însușească știința politicii,
așezat pe șalele unui animal muritor și nechezător, târând după sine un animal
patruped lătrător ? ”

-Scepticii susțin că nu se poate defini totul, că trebuie să acceptăm și lucruri

nedefinite și astfel, definiția nu este necesară.

ESTETICA SCEPTICILOR

Scepticii spuneau că deși frumosul și arta există, nu poate exista o cunoaștere

adevărată a lor și au atacat în special teoriile literaturii și muzicii. Contra teoriei
literaturii, scepticii susțineau că utilitatea poeziei este redusă și e chiar dăunătoare
pentru că încețoșează mintea. În perioada elenistică, teoria literaturii era denumită
„gramatică” iar teoriticienii „gramatici” (de la grámma, „literă”). Scepticii considerau
„gramatica” imposibilă, inutilă și dăunătoare.
Imposibilă- după următorul raționament: considerau că teoria literaturii înseamnă
fie cunoașterea tuturor operelor literare fie a unora. Dacă este cunoașterea tuturor
operelor, atunci ar trebui să fie cunoașterea unui număr infinit de opere și pentru că
noțiunea de infinit depășește capacitatea noastră de înțelegere,

5
 acestă știință reprezintă o imposibilitate. Dacă este cunoașterea doar a unor opere,
atunci nu e știință.
Inutilă – recunoșteau faptul că anumite opere literare cu caracter educativ pot fi
utile într-o măsură dar nu necesită explicațiile teoreticienilor iar operele care necesită
explicații, care cer să fie elucidate nu servesc nici unui scop.
Dăunătoare – printre operele literare sunt unele perverse, demoralizante și
dăunătoare; orice teorie care se ocupă de astfel de opere devine și ea cu necesitate
dăunătoare.
Muzica era privită ca o forță puternică și folositoare de
către pitagoricieni și stoici pentru că se credea că ea dă curaj soldaților, potolește
mânia, stârnește bucuria sau îi alină pe cei suferinzi. Pentru sceptici, această forță era
o iluzie atâta timp cât existau oameni asupra cărora muzica nu avea efect. Dacă există
oameni care sub influența muzicii încetează să fie triști sau mâniați, explicația constă
în faptul că muzica doar le distrage atenția, imediat ce sunetele nu se mai aud,
oamenii recad în tristețe sau mânie.

PARADOXUL SCEPTICISMULUI

Atunci când scepticul global afirmă că oamenii nu știu nimic se naște paradoxul
scepticismului: adică dacă într-adevăr oamenii nu știu nimic, atunci scepticul nu
poate ști că oamenii nu știu nimic.

Paradoxal este totusi acel drum lung și inutil intr-un anumit punct în care perspectiva
unei fraze Literare este interpretată metaforic dar și invers .

Ca sceptic, afirmația de -oamenii nu stiu nimic- se referă asupra complexelor de idei

universale în comparație cu evenimentele locale -considerate a fi o problemă majoră
de calcul-.

CÂTEVA CITATE DESPRE SCEPTICISM

Scepticismul este caria inteligenţei.(Victur Hugo)

Scepticismul este o infirmitate, nu o sursă de vanităţi.(Octavia Paler)

Scepticismul este eleganţa anxietăţii.(Emil Cioran)

Scepticismul este neîncrederea în cauză şi efect.(Waldo Emerson)

6
Scepticul nu este cel care pune la îndoială, ci cel care investighează sau
cercetează, prin opoziţie cu cu cel care afirmă şi crede că a găsit.(Miguel de
Unamuno)