I.

CARTOGRAFIE
http://geografie.ubbcluj.ro/Cursuri/docs/
Scurt istoric
Informaţiile documentare despre hărţi ne arată că ele au existat încă dinaintea erei noastr
fost găsite schiţe primitive la egipteni, chinezi, canadieni, amerindieni realizate
pe suporturi foarte variate începând de la os, coji de copac, nisip, lemn, pietre,
etc. Conţinutul acestor schiţe se referă la suprafeţe restrânse şi reprezintă diferită elem
ale cadrului natural ca reţeaua hidrografică, lacurile, pădurile, peşterile.
Cea mai veche hartă ajunsă în România, zgâriată pe o tablă de argint este a Mesopotamiei, d
din sec. XIV-XV î.e.n.
Primele hărţi propru-zise apar la grecii antici. Cea dintâi hartă grecească a fost constr
uită de ANAXIMADRU din MILET şi cuprinde lumea cunoscută a timpului său, înconjurată de OKE
NOS, în ipoteza Pământului plan.
Cele mai remarcabile rezultate cartografice în antichitate au fost construirea pri
mului glob geografic de către CRATES şi imaginarea primelor sisteme de proiecţie de cătr
e HIPARH (sec. II î.e.n.) şi PTOLEMEU (sec. II e. n.).
Romanii n-au îmbogăţit cu nimic baza teoretică a reprezentărilor cartografice, chiar dacă a
întocmit şi ei hărţi numite itinerarii, necesare în războaiele lor de expansiune. O astfel
de hartă este Tabula Peutingeriană.
În feudalism, dezvoltarea comerţului atrage după sine întocmirea hărţilor legate de necesit
practice. Astfel se construiesc hărţi marine de către italieni, cunoscute sub numele
de portulane, care se refereaua de obicei la o bazinul unei singure mări.
Secolul al XVI-lea se caracterizează printr-o fructuoasă şi valoroasă activitate cartogr
afică, cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei perioade fiind MERCATOR şi ORTELIUS (
olandez). Mercator publică în anul 1578 un prim atlas de hărţi geografice după hărţile lui
lemeu, dar reconstituite şi corectate de el. La întocmirea hărţilor, utilizează proiecţia c
rtografică şi propune mai multe proiecţii, dintre care una pentru navigaţie, care îi poartă
numele, fiind folosită şi în prezent.
Sec. al XVII-lea este cunoscut prin apariţia unor atlase, care pe lângă hărţile respective
conţineau şi texte.
Din secolul al XVIII-lea merită amintită activitatea de întocmire a hărţilor la scări mijlo
ii şi mari. Prima hartă topografică este harta Franţei a lui Cassini la scara 1:86400.
În anul 1871 are loc primul congres de geografie, unde se pune problema alegerii m
eridianului de origine sau a primului meridian, probleme rezolvată în 1884 la o conf
erinţă special convocată la Washington, când s-a ales ca meridian de origine meridianul
observatorului de la Greenwich.
La sf. sec. al XIX-lea (1891), la Congresul de la Berna, pentru unificarea hărţilor
topografice naţionale într-o hartă internaţională s-a adoptat propunerea lui A. Penck de a
construi o hartă a globului la scara 1:1.000.000. În 1899 s-a hotărât întocmirea unei hărţ
atimetrice a Oc. Planetar la scara 1:10.000.000 care a apărut în 1904.
Între cele două războaie mondiale s-au realizat diferite tipuri de hărţi şi atlase. Opera c
rtografică de importanţă mondială a acestei periade este Marele Atlas Sovietic al Lumii.
După al doilea război mondial, dezvoltarea cartografiei este în plină ascensiune, se con
tinuă cu întocmirea atlaselor naţionale, a hărţilor topografice pentru noile state apărute,
apariţia unor dicţionare poliglote, organizarea unor conferinţe internaţionale de cartog
rafie, etc.
După etapele „aproximărilor dimensionale, geometrizării geografiei” şi „aplicării metodelor
istice în geografie”, anii 1960 marchează debutul etapei informatizării cartografiei. Ac
eastă etapă se identifică cu debutul GIS, ea fiind condiţionată de perfecţionarea rapidă a
culatoarelor.
Volumul imens de informaţii cu care operează cartografia şi-a găsit pentru prima
dată posibilităţile de a fi valorificat (prelucrat) şi validat (în practică) prin GIS. Pri
ii paşi au fost marcaţi prin constituirea bazelor de date, care ulterior au putut fi
utilizate şi de către alţi beneficiari.
O astfel de bancă de date este compusă din datele brute (propriu-zise), neprelucrate
care sunt memorate pe un suport fizic (benzi sau discuri magnetice-CD) şi dintr-u
n sistem de programe care asigură introducerea, organizarea, stocarea, activarea şi
prezentarea lor. Sistemul poate opera în general atât cu date cantitative cât şi calitat
ive, exprimând valoarea parametrilor geografici dintr-un anumit punct, regiune, zo
nă geografică. Fiecare punct, dar şi tip de informaţie primeşte un anumit cod. Codul serveş
e în actualizarea informaţiei, la cerere. Băncile de date permit înoirea informaţiei înmaga
inate, respectiv aducerea la „zi”, precum şi trierea şi regăsirea rapidă a informaţiilor ce
e, fie prin afişarea pe ecranul calculatorului (prin intermediul operatorului uman
), fie prin imprimarea informaţiei (pe imprimanta anexă computerului).
Un pas înainte în informatizarea cartografiei l-a constituit realizarea atla
selor electronice, care pot conţine pe lângă informaţiile unei bănci de date tradiţionale,
informaţie sub formă grafică (hărţi generale, hărţi tematice, cartograme, blocdiagrame, car
iagrame, profile, etc.). Atlasele electronice prezintă avantajul modificării rapide
a informaţiei conţinute sub formă grafică de la un eveniment sau fenomen geografic preze
nt la unul viitor, întrunind atributul de „operaţional” şi „funcţional”.
Carl Steinitz e unul din precursorii GIS-ului, el realizând primele studii
experimentale în cadrul unui laborator de grafică computerizată la Harward, laborator
creat în 1965 cu o donaţie Ford. Programele create, testate şi răspândite de aici au fost
:
- SYMAP - program de cartografiere automată;
- CALFORM - program de cartografiere cu pen-plotter;
- SYMVU - program de cartografiere suprafaţă-perspectivă;
- POLYURT - program de manipulare a bazei de date cartografice;
În dezvoltarea GIS pot fi identificate cel puţin cinci etape.
Etapa întâia debutează cu anul 1960, când computerele se foloseau la realizarea
hărţilor şi a altor imagini care s-ar fi putut realiza şi fără computer. Analizele spaţial
statistice erau dificile, cu un profesionalism scăzut, iar pesimismul general era
mare.
Etapa a doua începe cu anul 1970. Analizele GIS sunt mai sofisticate, iar
prin tehnicile statistice şi cartografice noi, dar şi prin metodele de analiză spaţială ma
i complexe, proiectele G.I.S. trezesc un mare interes, fiind finanţate de la buget
. GIS-ul interacţionează alte discipline şi profesii, în mod deosebit ingineria. Soft-ur
ile sunt din ce în ce mai complexe şi private. Atenţia se axează pe luarea deciziilor.
Anul 1975 marcheză începutul celei de-a treia etape. Tehnica G.I.S. este con
cretizată în afişaje grafice diverse şi tridimensionale. Noutatea adusă de GIS este dată de
posibilitatea referenţierii acestor date faţă de coordonatele geografice (longitudine şi
latitudine).
Etapa a patra debutează odată cu anii deceniului nouă, respectiv 1980-1981. Ap
ariţia primelor GIS operaţionale (Sistemul Informaţional Geografic Canadian şi Unitatea
Experimentală de Cartografie a Marii Britanii), încă din anii '60, este urmată în anul 198
2 de sistemul ARC/INFO al firmei Environmental Systems Research Institute din U.
S.A. Deceniul al nouălea se remarcă de asemenea prin progrese spectaculoase ale tehn
icii de calcul. Apariţia PC-urilor şi softurilor, dar şi posibilităţilor de software în eng
eză şi franceză deschide o nouă etapă în existenţa GIS.
Etapa a cincea se identifică cu actualitatea sau mai precis cu ceea ce a u
rmat anului 1990, când pentru prima dată în istoria cartografiei româneşti putem vorbi des
pre facilităţile oferite G.I.S.
HARTA ŞI PLANUL
Cea mai simplă definiţia care s-ar putea da hărţii este aceea de reprezentare mi
cşorată a unei porţiuni din suprafaţa terestră. Definiţia enunţată are calitatea de a fi fo
concisă, dar în acelaşi timp şi neajunsul de a nu reda în întregime conţinutul noţiunii de
Acest lucru se constată la o analiză cât de sumară a hărţii. În primul rând, se constată că
te o reprezentare în plan a suprafeţei terestre. Aceasta o deosebeşte de reprezentarea
sub formă de globuri, care deşi sunt reduse ca răspândire sunt cele mai corecte. În schim
b, pe hartă se înregistrează deformările cunoscute. Deoarece harta redă porţiuni mari din s
prafaţa terestră, la realizarea ei se ţine seama de curbura suprafeţei terestre, în timp c
e la planuri nu e necesar să se ţină seama de curbură.
O altă caracteristică uşor de observat este aceea că elementele reprezentate sun
t reduse pe baze matematice riguros exacte, adică la o anumită scară. Aceasta îi conferă p
recizia necesară în diferite activităţi practice sau de cercetare.
De asemenea, se constată că harta nu este o fotografie a suprafeţei terestre.
Elementele suprafeţei terestre sunt redate prin nişte desene care uneori nici nu sea
mănă cu elementele din natură. Desenele respective sunt semnele convenţionale, ceea ce îns
eamnă că harta este o reprezentare convenţională.
Se mai constată că pe hartă nu sunt redate toate elementele terenului, ci că apa
r în funcţie de mărimea suprafeţei reprezentate, numai elementele cele mai evidente. Dec
i, se poate spune că este vorba de o generalizare cartografică.
Legat de conţinutul hărţii se poate constata că unele hărţi conţin toate elementele
sibil de reprezentat (ansamblul elementelor naturale şi antropice ale unui teritor
iu), fiind numite hărţi generale, iar în unele apar numai un element, fiind numite hărţi s
peciale sau hărţi tematice. Ţinând cont de caracteristicile menţionate se poate formula o
definiţie mai completă.
Harta este o reprezentare în plan, micşorată, convenţională şi generalizată a supra
terestre, cu fenomene naturale şi sociale de la un moment dat, realizată pe princip
ii matematice şi la o anumită scară, ţinând cont de sfericitatea pământului.
Planul este o reprezentare cu aceleaşi caracteristici ca şi harta, diferenţele
constând în faptul că redă o suprafaţă mai mică de teren, însă cu mai multe detalii şi cu
ecizie. Deoarece scara mare nu permite redarea unei suprafeţe întinse de teren, porţiu
nile terestre reprezentate se consideră plane, deci nu ţine cont de sfericitatea pământu
lui.
DIFERENŢIERI
HARTA PLANUL
Redă o suprafaţă mai mare de teren cu detalii mai puţine în funcţie de scară Redă o supr
ică de teren cu multe detalii
Scara de reprezentare este mai mică decât la plan (de la 1:25000 până la scări foarte mici
) Scara de reprezentare este mare 1:20000 până la 1:50
Ţine cont de curbura suprafeţei terestre Nu ţine cont de curbura suprafeţei terestre
Transpunerea punctelor se face fără a folosi un sistem de proiecţie Proiectarea punc
telor de pe suprafaţa terestră se face cu ajutorul unei proiecţii cartografice.

Clasificarea hărţilor
Problema clasificării hărţilor este foarte importantă pentru orientarea în folosir
ea şi studierea materialului cartografic.
Deşi nu există o clasificare cu valabilitate universală, de-a lungul timpului
au fost luate în considerare diverse criterii în ordonarea materialelor cartografice
.
1. În funcţie de dimensiunea teritoriului cartografiat:
- hărţi modiale (planigloburi, mapamonduri, planisfere), care reprezintă întrega s
uprafaţă terestră;
- hărţi ale emisferelor pe latitudine şi respectiv longitudine;
- hărţi ale grupelor de continente;
- hărţi ale oceanelor şi mărilor limitrofe;
- hărţi ale unor continente;
- hărţi ale unor state;
- hărţi cu regiuni dintr-un stat.
2. În funcţie de scară:
- hărţi la scară mare
- hărţi la scară mijlocie
- hărţi la scară mică.
3. În funcţie de conţinut:
- hărţi generale
- hărţi tematice sau speciale:
i. hărţi tematice fizico-geografice (hărţi hipsometrice, morfologice, ale energiei
reliefului, climatice, pedologice, biogeografice, hidrologice, etc.)
ii. Hărţi tematice socio-economice (hărţi ale populaţiei, ale căilor de comunicaţie, ec
mice calitative şi cantitative, politico-administrative, ale modului de utilizare
a terenului, etc.)
4. În funcţie de destinaţie:
- hărţi informative;
- hărţi ştiinţifice;
- hărţi didactice;
- hărţi turistice;
- hărţi pentru navigaţie.
5. În funcţie de originalitate
- minutele topografice, care constituie rezultatul direct al ridicărilor top
ografice;
- copiile, adică reproduceri după minutele topografice la aceeaşi scară;
- derivatele, adică reproduceri după copiile topografice însă la scară diferită (mai
ică).
6. În funcţie de numărul culorilor:
- hărţi monocrome
- hărţi policrome.
7. În funcţie de modul de realizare:
- hărţi analogice
- hărţi digitale (în format raster şi respectiv în format vector).
8. În funcţie de modul de prezentare:
- hărţi propriu-zise
- hărţi virtuale.
ELEMENTELE PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR
Ca documente cartografice cu largă utilitate, elementele hărţilor şi planurilor
sunt grupate în mai multe categorii. În literatura de specialitate se disting, în gene
ral două tipuri de clasificare a cestor elemente.
Unii autori grupează elementele hărţilor în două categorii: elemente din exterioru
l cadrului şi respectiv elemente din interiorul cadrului (Năstase, A. 1983, Rus, I.,
Buz, V, 2003).
Alţi autori (Buz, V., Săndulache, A. 1984) grupează aceste elemente în trei cate
gorii: elemente matematice, de conţinut şi de întocmire. Considerăm că această grupare este
mai utilă pentru înţelegerea exactă a acestor aspecte.
Elementele matematice reprezintă baza geometrică a hărţii. Sunt cuprinse în această
categorie următoarele elemente:
- scara de proporţie
- cadrul hărţii
- nomenclatura
- baza geodezo-topografică
- elementele de orientare
- graficul înclinării versanţilor
- canevasul.
Elementele de conţinut sunt considerate a fi cele reprezentate în interiorul cadrulu
i hărţii, respectiv în cuprinsul spaţiului desenat. Aceste elemente se pot grupa în două ca
egorii: fizico-geografice (relief, hidrografie, vegetaţie, soluri) şi socio-economic
e (localităţi, căi de comunicaţie, detalii economice şi cultuale, graniţe).
Elementele de întocmire sau de montare a hărţii cuprind informaţii absolut necesare pent
ru înţelegerea şi utilizarea hărţii. Dintre ele unele se referă la întocmirea hărţii. Aici
cluse: titlul, felul hărţii, destinaţia, legenda, autorul, materialele documentare fol
osite.
ELEMENTELE MATEMATICE ALE HĂRŢII
SCARA HĂRŢII

Definiţie:
Trecerea de la dimensiunile măsurate în teren la cele de pe plan sau hartă se face cu
ajutorul unui raport constant de micşorare numit scară de proporţie.
Ca element matematic, se poate exprima în 3 moduri:
• Numeric
• Grafic
• Direct
Scara numerică este o fracţie ordinară în care numărătorul indică lungimea grafică (de obic
m), iar numitorul lungimea corespunzătoare din teren (tot în cm).
, unde:
N – scara hărţii
d – distanţa grafică pe hartă sau plan
D – distanţa reală din teren.
Cu cât numitorul este mai mic în valoare aritmetică, cu atât fracţia este mai mare şi deci
cara este şi ea mai mare şi invers.
În situaţia în care pe o hartă nu este trecută scara, însă este trasată reţeaua de paralele
te calcula scara hărţii, măsurând distanţa grafică dintre două paralele consecutive (d) şi
când faptul că lungimea arcului de meridian de 10 este egală cu 111,136 Km (D).
Scara grafică reprezintă raportul exprimat grafic. După modul de construcţie şi precizia
măsurării este de două tipuri:
- scară grafică simplă
- scară grafică compusă sau cu transversale.
Pentru construcţia scării grafice simple se divizează un segment de dreaptă în mai multe pă
, de obicei în cm, notându-se originea O. În partea dreaptă a originii se notează diviziun
ile cu lungimile valorilor naturale corespunzătoare scării date. Partea din stânga ori
ginii zero se numeşte talon şi este împărţit în mai multe segmente, oferind astfel posibili
atea măsurării unor distanţe până la a zecea parte dintr-o diviziune din partea dreaptă a o
iginii. Talonul poate fi simplu sau exagerat.

Scara grafică compusă sau cu transversale se construieşte din două scări grafice simple, p
aralele, având trasate între ele nouă segmente de dreaptă paralele şi echidistante. Cele d
ouă scări grafice simple şi taloanele lor se divizează şi se notează corespunzător distanţe
aturale la scara dată. Talonul scării grafice compuse se completează unind oblic diviz
iunea o de pe scara grafică simplă superioară cu 1 de pe cea inferioară, apoi 1 cu 2, 2
cu 3 etc. (vezi figura de mai jos).

Pentru a măsura o distanţă cu ajutorul scării transversale, spre exemplu 1795 m,

se procedează astfel: se măsoară 1 km de la prima verticală din dreapta originii până la d
viziunea 0; 700 m pe segmentul oblic ce uneşte diviziunea 7 de pe scara grafică simp
lă superioară cu diviziunea 8 de pe cea inferioară, la jumătatea distanţei dintre orizonta
la 90 şi 100 (vezi mai jos).

Măsurarea lungimilor pe hartă cu ajutorul scării grafice compuse este mai exac
tă, dar se foloseşte mai mult la planuri.
Scara directă se exprimă prin indicarea directă a lungimii de pe hartă şi a corespondenţei
i din teren. De exemplu: 1 cm pe hartă = 250 m în teren (egalitate valabilă pentru o h
artă la scara 1:25000).
În funcţie de scara la care au fost realizate, hărţile se grupează în 3 categorii:
• de la 1:25000 până la 1:200000: hărţi la scară mare (hărţi topografice)
• între 1:200000 – 1:1000000: hărţi la scară mijlocie (hărţi topografice de ansamblu)
• de la scara 1:1000000 până la scări foarte mici: hărţi la scară mică (hărţi geograf
unt în general, hărţile murale şi cele din atlase.
Reprezentările cartografice la scări mai mari de 1:25000 se numesc planuri. Acestea
se clasifică după cum urmează:
1:10000 până la 1:5000 planuri topografice propriu-zise;
1:2500 până la 1:2000 planuri de situaţie;
 1:1000 până la 1:500 planuri urbane;
1:100 până la 1:50 planuri de detaliu, utilizate în construcţii.
În România, planul la scara 1:5000 se numeşte plan topografic fundamental. La scara 1:
20000 au fost întocmite planurile directoare de tragere utilizate în armată.

CADRUL HĂRŢII
Sub numele de cadru se înteleg liniile care mărginesc suprafaţa desenată a hărţii.
inia care intră în contact direct cu spaţiul desenat se numeşte cadru intern. Paralel cu
acesta, la mică distanţă se află cadrul extern sau ornamental. Între cele două se află cad
gradat, care reprezintă de fapt elementul matematic al cadrului hărţii. Acesta din ur
mă este împărţit în segmente colorate alternativ alb-negru, care indică împărţirea unghiula
alele şi meridiane.

Cadrul poate coincide cu paralele şi meridianele, situaţie în care se numeşte ca

dru geografic. În situaţia în care cadrul nu corespunde cu paralele şi meridianele acest
a se numeşte cadru geometric.
Ca formă, cadrul poate fi elipsoid, trapezoidal, dreptunghiular, pătrat, cir
cular, în funcţie de sistemul de proiecţie în care a fost realizată harta. În situaţia în c
adrul are formă de pătrat, dreptunghi sau trapez, în colturile sale sunt trecute cu ma
re precizie coordonatele geografice.
ALTE ELEMENTE MATEMATICE

După cum am văzut până în prezent, cele mai importante elemente matematice au fost
scara, cadrul şi nomenclatura hărţii. Nu lipsite de importanţă sunt şi baza geodezo-topogr
fică, elementele de orientare, graficul înclinării versanţilor şi canevasul.
Baza geodezo-topografică
Este constituită din puncte de coordonate cunoscute cu maximum de precizie
, puncte care stau la baza întocmirii hărţii, motiv pentru care se mai numesc şi punctel
e de sprijin ale hărţii. Ele sunt de trei categorii: astronomice, geodezice şi topogra
fice.
Punctele astronomice (sau fundamentale) sunt puncte ale căror coordonat
e geografice au fost determinate prin metode astronomice. Coordonatele lor sunt
independente de forma şi dimensiunile Pământului. În general, observatoarele astonomice
din fiecare ţară pot constitui puncte de bază în ridicările geodezice ulterioare. În Români
primul punct fundamental este Observatorul astronomic de lângă Bucureşti, care stă la ba
za constituirii hărţilor.
Punctele geodezice sunt puncte determinate prin metode geod
ezice, care ţin seama de forma şi dimensiunile Pământului. Cele mai importante dintre el
e sunt verificate şi prin metode astronomice.
În funcţie de importanţa lor, punctele geodezice se împart în trei categorii:
- puncte geodezice de ordinul I , care sunt vârfuri ale unor triunghiuri ter
estre cu laturile cuprinse între 40-50 km sau 70 km. Acestea alcătuiesc aşa-numitele şir
uri de triangulaţie primordială, care se întind în lungul meridianelor şi paralelelor prin
cipale ale unei ţări. Pe teritoriul ţării noastre trec 3 şiruri primordiale pe meridian (d
intre care unul internaţional ce leagă Capul Nord şi Capul Bunei Speranţe) şi 3 şiruri pe p
ralelă (între care două internaţionale: paralela de 45°N şi paralela de 47°30'N). Lanţurile
ngulaţiilor primordiale sunt legate între ele prin lanţuri de triangulaţie de ordinul I
complementare.
- puncte geodezice de ordinul II, care sunt vărfuri ale unor triunghiuri cu
laturi cuprinse între 10-25 km.
- puncte geodezice de ordinul III, care sunt vârfuri ale unor triunghiuri cu
laturile cuprinse între 5-10 km.
Aceste puncte formează aşa-numita osatură geodezică a hărţii unei ţări. Pe teren, aceste pu
sunt marcate prin semnale speciale, construite din lemn cu baza din beton, în punc
tele caracteristice ale terenului, în aşa fel încât să poată fi vizibile de la mari distanţ
Poziţia punctelor geodezice obţinute pe suprafaţa Pământului se trece pe suprafaţa unui cor
geometric imaginar (elipsoidul de referinţă), iar de pe elipsoid se proiectează pe o
suprafaţă plană grafic sau prin calcul.
Punctele topografice se determină plecând de la punctele geodezice, prin
metode topografice şi sunt cuprinse în ordinele IV şi V. Ele alcătuiesc canevasul topogr
afic al hărţii. Faţă de aceste puncte se determină planimetric şi altimetric poziţia elemen
or fizico-geografice şi economico-geografice ale hărţii, care reprezintă detaliile supra
feţei terestre.
Elementele de orientare sunt desenate pe hărţile topografice în stânga scării grafice.
Acestea cuprind cele trei direcţii nord: geografic, magnetic şi al caroiajului hărţii, p
recum şi unghiurile dintre ele, respectiv declinaţia magnetică, declinaţia convenţională şi
nvergenţa meridianelor.
Graficul înclinării versanţilor se prezintă sub forma unei curbe, care este folosită la de
terminarea valorilor pantelor fără calcule (în mod expeditiv). De obicei sunt două grafi
ce de pantă, care sunt construite ţinând seama de echidistanţa dintre curbele de nivel:
unul aferent curbelor de nivel normale, celălat pentru curbele de nivel principale
.
Unul din cele mai cunoscute procedee grafice de determinare a unghiului de pantă c
onstă în suprapunerea distanţelor grafice dintre curbele de nivel pe un graficul înclinări
i versanţilor şi se citeşte de pe acesta panta terenului în zona respectivă.

Canevasul reprezintă sistemul sau ansamblul liniilor de coordonate geografice sau

coordonate plane rectangulare. Coordonatele geografice sunt reprezentate prin reţe
aua de paralele şi meridiane care constituie canevasul geografic, iar coordonatele
rectangulare prin linii drepte orizontale şi verticale, reprezentând abscise şi ordon
ate.
Canevasul geografic se obţine prin transpunerea reţelei de paralele şi meridia
ne de pe glob pe un plan printr-un sistem de proiecţie cartografică.
Canevasul rectangular, întâlnit mai ales la hărţile topografice, pleacă de la cane
vasul geografic şi se întocmeşte plecând de la intersecţia dintre un meridian şi o paralelă
acest punct de intersecţie se duc tangente la meridian şi paralelă, iar la aceste tang
ente se trasează din km în km linii paralele, rezultând în acest fel o reţea de pătrate cu
atura de 1 km. Din acest motiv, acest canevas se mai numeşte canevas kilometric.
Laturile pătratelor care alcătuiesc reţeaua au valori diferite în funcţie de scara
hărţii: la scara 1:25000, lungimea grafică a laturii este de 4 cm şi reprezintă în teren 1
km, la scara 1:50000, latura de 2 cm corespunde în teren la 1 km, la scara 1:10000
0, latura de 2 cm reprezintă 2 km în teren, iar la scara 1:200000, latura de 2 cm re
prezintă 4 km în teren. Valorile reţelei kilometrice sunt înscrise între cadrul interior şi
cel geografic, lângă colţurile hărţii.

SISTEME DE PROIECŢII ŞI
CLASIFICAREA PROIECŢIILOR CARTOGRAFICE
Sistemul de proiecţie sau proiecţia cartografică este procedeul matematic cu ajutorul
căruia se reprezintă suprafaţa curbă a Pământului pe o suprafaţă plană. Proiecţia cartograf
orespondenţa între coordonatele geografice (φ, λ) a e puncte or de pe e ipsoidu terestr
u şi coordonatele rectangulare (X, Y) ale aceloraşi puncte pe hartă.
În ceea ce priveşte clasificarea proiecţiilor cartografice, nu s-a ajuns încă la un sistem
de clasificare care să poată cuprinde toate sistemele de proiecţii. Există mai multe cr
iterii:
A. După caracterul deformărilor:
1. Proiecţii conforme – mai sunt numite şi echiunghiulare, ortogonale sau ortomor
fe, sunt proiecţiile care păstrează nedeformate unghiurile. În acest gen de proiecţie, scăr
le pe toate direcţiile ce pornesc dintr-un punct sunt egale între ele. Elementele de
formate sunt în primul rând suprafeţele şi apoi distanţele.
2. Proiecţii echivalente – sunt cele care păstrează nedeformate suprafeţele.
3. Proiecţii echidistante – fac parte din categoria proiecţiilor afilactice sau a
rbitrare şi nu deformează distanţele.
B. După suprafaţa pe care se face proiectarea şi aspectul reţelei cartografice:
1. Proiecţii azimutale – proiectarea se face pe un plan, iar reţeaua cartografică p
oate avea paralelele sub formă de cercuri, iar meridianele sub formă de linii drepte
sau în unele cazuri, cu excepţia meridianului central şi a ecuatorului, toate celela
lte meridiane şi paralele sunt curbe.
Canevasele azimutale pot fi construite atât prin proiectare propriu-zisă numindu-se
perspective, cât şi prin calcul numindu-se neperspective. Se folosesc mai ales pentr
u reprezentarea suprafeţei terestre pe emisfere (E, V, N, S) şi pentru reprezentarea
unor teritorii cu aspect mai mult sau mai puţin circular.
Proiecţiile azimutale perspective se împart în 4 categorii în funcţie de poziţia punctului
e perspectivă: ortografice, stereografice, centrale şi exterioare.
2. Proiecţii cilindrice – proiectarea se face pe suprafaţa laterală a unui cilindru
, care apoi se desfăşoară prin tăierea în lungul unei generatoare. După felul cum suprafaţa
lindrului atinge suprafaţa sferei care reprezintă globul pământesc proiecţiile cilindrice
pot fi tangente sau secante.Meridianele şi paralelele în unele cazuri sunt linii dre
pte, paralele între ele şi perpendiculare unele pe celelalte. Sunt şi cazuri când meridi
anele şi paralelele, cu excepţia meridianului central şi a ecuatorului sunt curbe.
3. Proiecţii conice – proiectarea se face pe suprafaţa laterală a unui con. Paralel
ele sunt arce de cerc, iar meridianele linii drepte ce se întâlnesc într-un punct core
spunzător cu vârful conului. Aceste proiecţii conice au o proprietate importantă, anume
aceea că unghiurile din canevas sunt mai mici ca cele din natură.
4. Proiecţii policonice – proiectarea se face pe suprafaţa laterală a mai multor co
nuri. Paralelele sunt arce de cerc cu centre diferite situate pe meridianul cent
ral.
5. Proiecţii poliedrice – proiectarea se face pe suprafaţa unui poliedru, meridia
nele şi paralelele fiind linii drepte, iar reţeaua rezultată se prezintă sub formă de trap
eze.
6. Proiecţii pseudocilindrice – parelelele sunt linii drepte, iar meridianele,
cu excepţia celui central, sunt linii curbe.
7. Proiecţii pseudoconice – paralelele sunt arce de cerc ca la proiecţiile conice
, iar meridianele, cu excepţia celui central, sunt linii curbe.
8. Proiecţii derivate – sunt acelea ce pornesc de la alte proiecţii şi prin diferit
e construcţii ajung la diverse forme şi pot avea meridianele şi paralelele sub formă de
curbe, arce de cerc, alipse, parabole.
9. Proiecţii circulare – meridianul periferic se prezintă sub formă de cerc, iar ce
lelalte meridiane şi paralelele pot fi curbe cu excepţia ecuatorului şi a meridianului
central.
C. După poziţia pe glob a centrului reţelei cartografice:
1. Proiecţii normale sau polare – sunt cele în care axa polilor, deci axa globulu
i, coincide cu axa conului sau cilindului, în cazul proiecţiilor conice şi cilindrice,
iar în cazul proiecţiilor azimutale, planul de proiecţie este tangent în pol şi deci para
lel cu planul ecuatorului.
2. Proiecţii transversale sau ecuatoriale – sunt proiecţii în care axa cilindrului
sau conului este perpendiculară pe axa polilor, iar în cazul proiecţiilor azimutale, p
lanul de proiecţie este tangent la ecuator şi prin urmare este paralel sau se confun
dă cu planul meridianului.
3. Proiecţii oblice – sunt acelea în care axa cilindrului sau conului face cu axa
polilor un unghi mai mic decât un unghi drept, iar în cazul proiecţiilor azimutale, p
lanul de proiecţie face un anumit unghi cu axa polilor.
II. SISTEME INFORMATIONALE GEOGRAFICE
1.1. Definiţii
Înainte de a defini noţiunea de Sistem Informatic Geografic (Geographical Informatio
n System - GIS), este bine să clarificăm câteva noţiuni, pentru a fixa cadrul subiectulu
i. De multe ori în discuţii curente, se face vorbire de noţiuni greşit definite sau inte
rpretate, generând astfel confuzii care duc la ambiguităţi şi în final, la concluzii fără o
ct. Nu ne propunem să dăm definiţii formale sau care să nu suporte anumite completări, ci
definiţii de conţinut, pentru a evidenţia esenţa noţiunii respective. Una dintre confuziil
e cele mai frecvente este cea care apare între dată şi informaţie.
Data reprezintă o descriere simbolică a unui obiect, fenomen sau a unei acţiuni. Simbo
lurile urmează o structură bazată pe o sintaxă prestabilită, înregistrată pe un suport mat
al şi care poate fi prelucrată manual, electronic sau combinat. În cazul lucrării de faţă v
m avea date spaţiale (reprezentări digitale ale hărţilor) şi date atribut (date alfanumeri
ce organizate sub formă de tabele pe linii şi pe coloane asociate cu datele spaţiale)
acestea fiind înregistrate sub formă de fişiere pe suport magnetic. Semnificaţia transmi
terii acestora omului în urma prelucrării, constituie informaţia. Cu alte cuvinte info
rmaţia este o dată care aduce un plus de cunoaştere şi serveşte la luarea deciziilor. Info
rmaţia tebuie să fie: consistentă (suficient de cuprinzătoare), relevantă (să furnizeze cun
inţele necesare), exactă, oportună (să fie furnizată la timp) şi accesibilă ca mod de preze
re. Rezultatul unei prelucrări a datelor este deci, o informaţie. Aceasta devine o d
ată în momentul în care nu mai aduce un plus de cunoştinţe. Ea poate fi supusă unor alte pr
lucrări, obţinându-se o nouă informaţie. Acest şir de prelucrări, cu rezultate intermediare
uce la considerarea datei ca informaţie de unde şi expresia “prelucrarea informaţiei”. Cu
toate acestea, majoritatea tratatelor de specialitate, consideră că folosirea unui t
ermen în locul celuilalt este admisă.
Noţiunea de Sistem Informaţional, cel puţin în literatura ştiinţifică românească, este asoc
istemele economice, mai precis cu managementul întreprinderii. Datorită extinderii s
istemelor informaţionale în variate domenii de activitate, ne conduce la o definiţie m
ai scurtă şi mai cuprinzătoare. Astfel putem defini un Sistem Informaţional ca fiind tot
alitatea datelor, a mijloacelor de tratare a lor, precum şi a informaţiilor obţinute (
sau a informaţiilor care potenţial pot fi obţinute), împreună cu echipamentul destinat să f
că aceasta, pentru un domeniu precizat care serveşte la luarea deciziilor. Dacă preluc
rarea este preponderent automatizată, spunem că este vorba de un Sistem Informatic (
INFORMaţional + automATIC). Cum la ora actuală toate sistemele de prelucrare a datel
or au o mare pondere de prelucrare şi transmisie automată, putem spune că avem doar si
steme informatice. Deci şi în ceea ce priveşte GIS vom înţelege un sistem informatic şi nu
nformaţional, aşa cum se mai utilizează uneori în vorbirea curentă. În literatura anglo-sax
nă apare doar termenul Informational System, care prin traducere directă înseamnă Sistem
Informaţional. În aceeaşi viziune, Geographical Information System a fost tradus prin
Sistem Informaţional Geografic. Lăsăm la o parte alte utilizări ale termenului, cum ar
fi Sistem de Informare Geografică, care denotă o lipsă totală de cunoştinţe în domeniu.
Aşa cum am menţionat, informatica a pătruns în cele mai variate domenii. Astfel se poate
vorbi de Sisteme Informatice Medicale, Sisteme Informatice Energetice, Sisteme
Informatice Biologice etc. Toate acestea însă nu au consistenţa şi unitatea Sistemelor I
nformatice Geografice aşa cum vom vedea mai departe.
Privită la modul şi împrejurările în care se utilizează noţiunea de GIS, trebuie să mai fa
eva precizări. În primul rând nu se foloseşte la singular şi anume Sistemul Informatic Geo
grafic, ca şi cum ar fi unul singur. Se creează astfel o confuzie între un software GI
S şi o aplicaţie realizată cu acesta, aplicaţia referindu-se la o bază de date geografică ş
a prelucrări specifice asupra acestora într-un context precizat. Se poate spune, de
exemplu, că am realizat un Sistem Informatic Energetic utilizând tehnologia GIS. Sau
dacă vreţi, am realizat un proiect GIS energetic. Se poate proiecta un astfel de si
stem fără a utiliza un soft GIS, sau să se utilizeze doar parţial. În continuare, vom face
 referire la produs GIS, când vorbim de un pachet de programe (software), cum ar f
i de exemplu Arc/Info, Intergaph, GRASS etc, şi proiect GIS atunci când vorbim de o
aplicaţie, care se realizează cu acestea.
Ca să încheiem şirul de definiţii, ne vom opri la noţiunile geomatică şi geoinformatică. Du
rnational GIS Dictionary (Mc Donnell, Kemp, 1995), geomatica este un termen inve
ntat în Canada pentru a descrie activităţi legate de toate mijloacele privitoare la in
troducerea şi gestionarea datelor spaţiale din domeniul ştiinţific, administrativ şi tehni
c, implicate în procesul producţiei şi managemantul informaţiei spaţiale. Acesta a fost pr
eluat atât de comunitatea ştiinţifică din celelalte ţări anglo-saxone (geomatics) cât şi fr
one (géomatique). În noile accepţiuni, geomatica mai include şi activităţi privitoate la mă
ori topografice şi geodezice, prin utilizarea de echipament specializat precum şi so
fturi specializate. Acronimul poate proveni de la GEOmetrie autoMATICĂ, GEOgrafie
inforMATICĂ, după preferinţe. Geoinformatica nu apare în dicţionarul mai sus amintit, dar
este din ce în ce mai folosit mai ales în ţări anglo-saxone (geoinformatics), subînţelegând
e în esenţă, acelaşi lucru. Deci, între acestea nu există o relaţie de dependenţă, cum uneo
ai foloseşte.
Primul Sistem Informatic Geografic recunoscut ca atare, a fost elaborat în Canada
(1962) şi s-a numit Canadian Geographical Information System. Iniţial a fost creat p
entru inventarierea suprafeţelor de pădure, după care domeniul s-a extins înspre celelal
te resurse naturale. Doi ani mai tărziu, în SUA, s-a elaborat un sistem similar numi
t MIDAS care, s-a axat tot pe inventarierea resurselor naturale. Datorită tehnicil
or rudimentare şi a slabei informatizări a societăţii, aceste sisteme nu s-au răspândit. În
us, echipamentele, culegerea, întreţinerea, şi prelucrarea datelor erau costisitoare.
Evoluţia lor a fost de asemenea lentă şi în deceniul următor, iar aplicaţiile au glisat îns
domeniul militar. Pătrundere mai semnificativă în domeniul civil, s-a făcut spre sfârşitu
deceniului 9, odată cu ieftinirea calculatoarelor PC şi răspândirea lor masivă în toate d
meniile. După 1990, încetarea războiului rece a produs realmente o explozie de aplicaţii
în domeniul civil. Produsele soft se dezvoltă şi se răspândesc într-o manieră fără precede
intervale de câteva luni apar versiuni îmbunătăţite, uneori mult diferite de precedentele,
prin multitudinea de funcţii (cum ar fi de exemplu ArcView 3.0 faţă de versiunea 2.0)
. Toate acestea sunt însoţite de dezvoltarea tehnicii de calcul în general atât hardware
(procesoare mai puternice, memorie mai mare, capacităţi de stocare mai mari, echipa
ment de introducere – digitizoare, scanere, dar şi de ieşire - plottere, imprimante ma
i bune, ieftinirea CD-ROM, acces Internet) cât şi software (dezvoltarea limbajelor d
e programare, în special a celor orientate obiect). Trebuie să precizăm faptul că la no
i în ţară produsele GIS nu au o răspândire prea mare, deoarece acestea pretind echipament
scump, iar softul este de asemenea scump şi în plus este protejat. La toate acestea
se adaugă necunoaşterea de către factorii de decizie a avantajelor pe care le oferă proi
ectele GIS. Aceasta poate fi pusă pe seama lipsei de educaţie în domeniu (cursurile su
nt foarte rare şi costisitoare, ele axându-se pe o anumită gamă de produse soft). Un cur
s general de GIS, de altfel foarte important, nu rezolvă problema, ci doar oferă o i
magine de ansamblu asupra modului în care ar trebui abordate problemele spaţiale. Me
nţionăm faptul că produsele GIS sunt foarte deosebite de alte softuri aflate pe piaţă, cum
ar fi limbajele de programare, SGBD tradiţionale sau produse CAD.
Există mai multe definiţii pentru GIS dintre care am ales pe cea considerată mai gener
ală şi cuprinzătoare. Un GIS este un sistem informatic ce permite captarea (intro¬ducere
a), stocarea, integrarea, manipularea, analiza şi vizu¬ali¬zarea datelor care au refer
inţă spaţială. O schematizare a acestei definiţii, poate fi pusă în forma:
- date geografice (cu distribuţie spaţială);
- sisteme de programe (software, ce înglobează proceduri de analiză şi management specif
ic);
- sisteme de calcul (hardaware).
Pentru a ne face o imagine de ansamblu a ceea ce este un GIS, să evidenţiem câteva din
întrebările la care poate să răspundă un astfel de sistem.
Ce este la...? adică localizarea unei anumite caracteristici. O locaţie poate fi des
crisă în mai multe feluri. De exemplu, ce reprezintă un anumit areal, care sunt coordo
natele geografice ale unui anumit punct etc.
Unde se găseşte...? adică exprimarea unei condiţii. Mai precis, în loc să identificăm ce es
la o anumită locaţie, dorim să ştim în ce locaţii sunt satisfăcute anumite condiţii. De exe
unde se află o zonă defrişată mai mare de 1 km2.
Ce s-a schimbat la...? adică evoluţia. Se determină variaţiile în timp ale unui areal. De
exemplu ce cantităţi de precipitaţii zilnice cad pe o anumită suprafaţă în decursul unui an
Ce se întâmplă dacă...? adică modelarea. De exemplu ce impact asupra mediului este determi
nat de adăugarea unei şosele la reţeaua de drumuri. Sau ce se întâmplă cu clienţii unui fur
or de ser¬vi¬cii dacă în zonă apare un nou competitor. Sau ce modifi¬cări se produc în stru
pieţei în cazul în care se înfiinţează un nou magazin.
Produsele GIS au un larg evantai de aplicaţii, în cele mai diferite domenii. Practic
tot ce este legat de teritoriu intră, mai mult sau mai puţin, sub incidenţa programel
or înglobate într-un GIS. Vom enumera pe scurt câteva domenii şi aplicaţii posibile.
1.2. Domeniile de aplicabilitate ale GIS
Utilităţi. Aplicaţiile din această categorie fac parte din domeniul cunoscut sub numele
Automated Mapping and Facilities Management (AM/FM). Este vorba de gestiunea reţe
lelor de apă, gaz, electricitate, telecomunicaţii etc. Aceste aplicaţii necesită hărţi foar
e precise, iar modelele vectoriale domină acest domeniu. Tot aici putem include am
plasarea staţiilor de emisie/recepţie din sistemul de telefonie celulară. La acest gen
de aplicaţii, configuraţia terenului este extrem de importantă. Modelele raster tind
să fie predominante în acest sector.
Mediu. Într-o primă variantă, produsele GIS sunt folosite pentru inventarierea teritor
iilor afectate de poluare (apă, sol, aşezări). La un nivel mai ridicat se pot face stu
dii privitoare la procesele de eroziune, alunecări de teren, studii de impact, stu
diul caltităţii apei (care pot fi corelate cu diferite softuri specifice) etc.
Amenajarea teritoriului. Consiliile locale sau judeţene pot beneficia de aportul a
dus de GIS în monitorizarea terenului, plane de amenajare urbanistice, comunale, j
udeţene, regionale, interregionale. Ca exemplu amintim: studiul amplasării unor bloc
uri de locuinţe (coroborat cu date provenite de la utilităţi; hărţi ale conductelor de gaz
, apă, informaţii privitoare la dimensionările acestora şi deci, posibilitatea controlul
ui transportului de apă şi gaz pe acestea).
Agricultură şi silvicultură. Inventarierea solurilor însoţite de date atribut privitoare l
a tipul de sol, calitate, utilizare. Monitorizarea terenurilor agricole în vedere
a obţinerii de producţii maxime. Inventarierea pădurilor, a zonelor geografice protej
ate (rezervaţii, parcuri naţionale). Studiul privitor la oportunitatea amplasării expl
oatărilor de cherestea şi a fabricilor de prelucare a lemnului. Studii privitoare la
conservarea patrimoniului forestier naţional. Proiectele GIS din acest domeniu su
nt dublate de prelucrarea imaginilor luate prin teledetecţie.
Resurse naturale. În ultimii ani, se investeşte din ce în ce mai mult în proiecte care c
onduc la depistarea resurselor naturale (minereuri, petrol, gaz, apă) utilizând prod
use GIS. Şi acestă activitate este dublată de prelucrarea imaginilor digitale sau aeri
ene. De fapt, acest domeniu a beneficiat din plin de programele de teledetecţie Sk
ylab din anii ’70, când s-au descoperit mu te resurse natura e exp oatate în momentu
de
aţă (petrol şi gaz în Marea Nordului, petrol în Marea Neagră, etc).
Transport. GIS are un potenţial considerabil în gestiunea şi optimizarea transportului
urban sau regional (trasee optime pentru autobuze, tramvaie, trenuri, la care s
e adaugă determinarea numărului optim de mijloace de transport pe perioade de timp).
Tot aici putem include alegerea traseelor optime pentru maşinile de intervenţie (po
mpieri, salvare, poliţie). În transportul maritim hărţile electronice (electronic chart
) le înlocuiesc tot mai frecvent pe cele tradiţionale, iar orientarea navelor se fac
e automat cu ajutorul unor echipamente specializate de poziţionare cunoscute sub n
umele de GPS (Global Positionning System – sistem de poziţionare globală), acestea fii
nd direct legate de hărţile digitale.
Demografie. Baze de date privitoare la populaţie (pe vârste, religii, profesii, învăţământ,
te etc) asociate cu o hartă administrativă la nivel de comună, produc diferite hărţi privi
toare la distribuţia teritorială a unor variate tipuri de informaţii, rezultatul fiind
o hartă orthoplet sau chromoplet.
Marketing. Având o hartă a unui oraş asociată cu o bază de date ce conţin recensăminte, plu
ocalizările firmelor, se pot face studii referitoare la corelaţii dintre clienţi şi ofer
tanţii de servicii. Se poate merge până la simularea amplasării unui magazin într-o anumită
zonă. Rezultatul este o hartă care prezintă modificarea clientelei magazinelor învecinat
e, sugerând deci oportunitatea amplasării sau nu a acelui magazin.
Cadastru. Inventarierea şi întreţinerea datelor spaţiale şi atribut a tuturor terenurilor.
Odată realizat un sistem cadastral informatizat, întreţinerea datelor se face mult ma
i uşor iar obţinerea de date asupra terenurilor se face imediat.
Proiectele GIS de anvergură au scopul de a obţine informaţii în vederea luării deciziilor.
Modelarea şi simularea reprezintă concepte de bază în cadrul analizei spaţiale şi de fapt
raţiunea de a fi a unui GIS.
2. GIS un domeniu interdisciplinar
Pentru proiectarea şi exploatarea unui GIS sunt necesare aporturile, în proporţii vari
ate, ale multor discipline, fiecare având o pondere mai mare sau mai mică în diferite
faze de proiectare sau utilizare. În cele ce urmează vom enumera cele mai important
e discipline care au condus la promovarea şi dezvoltarea GIS.
Geografia are o lungă tradiţie în analiza spaţială şi oferă un spectru larg de aplicaţii.
Cartografia
- furnizează principala sursă de intrare pentru datele geografice sub formă de
hărţi;
- cartografia digitală deţine metode de reprezentare digitală şi de manipulare a
caracteristicilor geografice precum şi metodele de vizualizare.
Teledetecţia
- deţine tehnici de achiziţie, procesare şi corecţie a imagi¬nilor aeriene şi satel
tare; analiza de imagini conţine funcţii sofisticate;
- imaginile sub formă digitală sunt o sursă importantă pentru constituirea bazei
de date spaţiale;
- interpretarea imaginilor luate prin teledetecţie pot fi asociate cu alte
date (hărţi tematice) din GIS.
Geodezia oferă metode pentru controlul poziţional având un rol important pentru obţinere
a unei acurateţe bune a datelor spaţiale.
Statistica
- furnizează soluţii importante pentru determinarea erorilor în datele geograf
ice;
- majoritatea modelelor construite cu GIS sunt de natură statistică;
- multe tehnici statistice sunt folosite pentru analiză.
Informatica
- furnizează hard-ul şi soft-ul necesar proiectării şi exploatării GIS;
- oferă proceduri avansate de grafică, utilizându-se limbaje de programare, pe
ntru reprezentare internă, manipulare, prelucrare şi afişare a datelor geografice;
- SGBD conţine proceduri şi funcţii pentru proiectarea, mani¬pu¬larea şi reprezenta
ea unui volum mare de date;
- CAD (Computing Aid Design - Proiectarea asistată de calcula¬tor) furnizează
proceduri de intrare/afişare atât în 2D cât şi în 3D;
- tehnicile de inteligenţă artificială pot emula inteligenţa umană constituind un
factor decizional în diferite situaţii.
Matematica. Multe ramuri ale matematicii se folosec pentru proiectarea GIS precu
m şi pentru analiza datelor geografice.
- geometria computaţională se utilizează în grafică;
- logica bivalentă este folosită în realizarea operaţiilor pe hărţi (de exemplu alg
bra hărţilor);
- topologia şi teoria grafelor se utilizaeză în modelele topologice vectoriale
;
- teoria probabilităţilor şi mulţimile fuzzy oferă instrumen¬tele de evaluare a măr
lor cu un anumit grad de incertitudine;
- cercetările operaţionale pun la dispoziţie tehnici de optimizare în luarea dec
iziilor;
- modelarea şi simularea unor fenomene geografice sunt rea¬lizate prin inter
mediul ecuaţiilor diferenţiale şi a proceselor stochastice.
Menţionăm că aceste discipline, cu ramurile amintite sunt implicate atât în proiectarea cât
 în exploatarea GIS. Unele ramuri au o pondere mai mare în proiectare, altele în explo
atare. Este greu să se facă o selectare precisă a ramurilor ştiinţelor respective pentru a
şti ce fel de cunoştinţe sunt necesare unui anumit utilizator. Considerăm că noţiunile de
ază din disciplinele mai sus amintite sunt indispensabile în utilizarea corespunzătoar
e a unui proiect GIS. În plus, mai sunt necesare un bagaj de cunoştinţe speci¬fice domen
iului cercetat (mediu, agricultură, cadastru etc). Cunoş¬tinţele din domeniul de cerceta
re sunt decisive în interpretarea corectă a rezultatelor.
3. Date spaţiale
Datele spaţiale constituie partea centrală a unui GIS şi conţine hărţi sub formă digitală.
ea sunt materializate prin fişiere conţinute într-o bază de date spaţială (BDS).

3.1. Sisteme de reprezentare a datelor spaţiale

Problema care a apărut era: cum să introducem o hartă în calculator, adică cum să fie ea re
rezentată intern? Fiind vorba de un calculator numeric, este evident că stocarea tre
buie făcută sub formă de coduri numerice. După experienţe îndelungate, s-a convenit ca repr
zentarea internă a unei hărţi să se facă în două sisteme: sistemul vector şi sistemul raste
is¬temul vector harta este construită, în mare, din puncte şi linii, fiecare punct şi extr
emităţile liniilor fiind defi¬nite prin perechi de coordonate (x,y). Acestea pot forma
arce, suprafeţe sau volume (în cazul în care se mai ataşează încă o coor¬do¬nată). Caracte
geografice sunt exprimate prin aceste entităţi: o fântână va fi un punct, un punct geodez
ic va fi de asemenea un punct; un râu va fi un arc, un drum va fi de asemenea un a
rc; un lac va fi un poligon dar şi o suprafaţă împădurită va fi un poligon. În sistemul ras
, imaginile sunt construite din celule numite pixeli. Pixelul, sau unitatea de i
magine, este cel mai mic element de pe o suprafaţă de afişare, căruia i se poate atribui
în mod independent o intensitate sau o culoare. Fiecărui pixel i se va atribui un n
umăr care va fi asociat cu o culoare. Entităţile grafice sunt construite din mulţimi de
pixeli. Un drum va fi reprezentat de o succeiune de pixeli de o aceeaşi valoare; o
suprafaţă împădurită va fi identificată tot prin valoarea pixelilor care o conţin. Între c
ouă sisteme există dife¬renţe privind modul de stocare, manipulare şi afişare a datelor. În
gura 1 am înfăţişat, într-un mod simplificat, cele două sisteme de reprezentare ale aceleia
realităţi. Am păstrat aceeaşi unitate de lungime pentru sistemul vector cu dimensiunea c
elulei din sistemul raster.
Ambele sisteme au avantaje şi dezavantaje. Principalul avantaj al sistemului vecto
r faţă de cel raster este faptul că memorarea datelor este mai eficientă. În acest sistem
doar coor¬do¬natele care descriu trăsăturile caracteristice ale imaginii trebuiesc codif
ica¬te. Se foloseşte de regulă în reali¬zarea hărţilor la scară mare. În sistemul raster fi
ixel din imagi¬ne trebuie codificat. Diferenţa între capacitatea de memorare nu este s
emnificativă pentru desene mici, dar pentru cele mari ea devine foarte importan¬tă. Gr
afica raster se utili¬zează în mod normal atunci când este necesar să integrăm hărţi temati
date luate prin teledetecţie.

3.2. Sistemul vector

Sistemul vector se bazează pe primitive grafice. Primitiva grafică este cel mai mic
element reprezentabil grafic utilizat la crearea şi stocarea unei imagini vectoria
le şi recunoscut ca atare de sistem. Sistemul vectorial se bazează pe cinci primitiv
e grafice:
1) PUNCTUL;
2) ARCUL (sau linia ce uneşte punctele);
3) NODUL (punct care marchează capetele unui arc sau care se află la contactul dintr
e arce);
4) POLIGONUL (arie delimitată de arce);
5) CORPUL (volum determinat de suprafeţe).
Obiectele cartografice simple sunt alcătuite din primitive. Obiecte cartografice m
ai complexe precum şi obiectele geografice sunt obţinute din combinarea obiectelor s
imple.
În continuare vom detalia aceste noţiuni într-o manieră simplificată având drept scop înţel
a lor şi nu tratarea sub toate aspectele care pot apare într-un soft GIS.

1) PUNCTUL este unitatea elementară în geometrie sau în captarea fotogrametrică. Nu treb

uie confundat cu celula din reprezen¬ta¬rea raster, deoarece el nu are nici suprafaţă ni
ci dimensiune. El reprezintă o poziţionare în spaţiu cu 2 sau 3 dimensiuni. În figura 2 am
redat modul de afişare al punctelor, precum şi modul de înregistrare pe suport magnet
ic (în 2D). Fiind vorba de un calculator numeric, înregistrarea pe suport magnetic s
e va face sub formă de numere. Mai precis, fiecare punct va fi înregistrat într-un fişi
er sub formă de tabel care conţine două coloane. În prima coloană va apare un număr de iden
ificare (care este unic), iar în a doua coloană coordonatele punctului în sistemul de
referinţă ales. Pentru ca aceste puncte să fie afişate pe monitor sau imprimantă, se scrie
un program (într-un limbaj de programare) care va conţine instrucţiuni privitoare la
configurarea ecranului, instrucţiuni de citire din fişier a numerelor care reprezintă
coordonatele şi în final, instrucţiunile de afişare pentru echipamentul de ieşire (monitor
sau imprimantă). În cadrul produselor GIS aceste programe sunt înglobate într-o structu
ră mare (care reprezintă de fapt software GIS) şi care este apelat prin comenzi ce apa
r fie sub formă de meniuri, fie sub formă de icoane. De exemplu o comandă pe care pute
m să o numim View poate realiza afişarea pe ecran, iar o comandă Print va produce list
area la imprimantă sau plotter, funcţie de driverul instalat pe calculatorul respect
iv. Aceasta este, în mare, modul cum este organizat un produs GIS ce priveşte afişarea
unui grafic. În mod similar se efectuează şi afişarea arcelor sau a poligoanelor. Nu di
scutăm acum felul în care se introduc datele în calculator.
2) ARCUL este o succesiune de joncţiuni (legături) între o suc¬ce¬¬siune de puncte. Este vo
ba de o entitate dublă, el fiind format din una sau mai multe joncţiuni, ele însele re
unind două puncte sau mai multe puncte. De cele mai multe ori joncţiunea este o drea
ptă. Astfel, un arc este, în gene¬ral, o linie frântă ce uneşte direct două puncte ale parc
lui. O linie frântă poate aproxima sufi¬cient de bine orice curbă prin micşo¬rarea segment
lor. Un arc este orientat direct în sensul parcursului, de la punctul iniţial la cel
final. În figura 3 am înfăţişat două arce cu tabelul corespunzător. Ca şi în cazul punctel
istrarea pe disc se va face sub formă tabelară. În prima coloană vom avea numărul de ident
ificare, iar în coloana a doua vor fi trecute toate coordonatele segmentelor care
formează arcul. Aici nu s-au pus în evidenţă nodurile (vezi modelul spagheti). Arcul est
e o entitate de bază în modelele vectoriale şi este asociat cu entitatea nod (vezi mod
ele topologice de reţea).
3) NODUL este definit ca o extremitate de arc şi nu trebuie confundat cu conceptul
de punct abordat mai sus. Un arc este obligatoriu mărginit de un nod de origine şi
un nod desti¬naţie (vezi modelul topologic de reţea). Nodurile indică sensul de parcurge
re al arcului. Astfel definit, fiecare nod este un vârf al unui graf. Un graf este
planar nu dacă este în plan, ci dacă toate intersec¬ţiile dintre arce formează noduri. În
ura 4 am schiţat o reprezentare posibilă a unor arce în care s-au identificat nodurile
. În această situaţie fişierul conţine în plus două coloane, care vor conţine nodul de înce
spectiv nodul final. Deşi arcele 2 şi 3 formează un poligon, aici acesta nu este recun
oscut ca atare.

4) POLIGONUL este delimitat de un parcurs de arce, ele însele fiind conectate de n

oduri definite într-un graf planar. Unui poligon îi este ataşat în mod obligatoriu un no
d izolat, numit centroid. Acest nod privilegiat permite construirea supra¬feţelor în j
urul lui, până la limitele formate de arcele întâlnite. În figura 5 am redat două poligoane
cu tabelul corespunzător fără a se specifica proprietăţile lor topologice. Combinaţii de po
igoane formează suprafeţe bidimensionale sau tridimensionale (vezi DEM).
5) VOLUMELE, ca şi primitive grafice, sunt tratate mai puţin de produsele soft, de a
ceea nu le vom detalia. Amintim doar faptul că, anumite pachete de programe oferă po
sibilitatea de a lua în considera¬re, de a calcula şi de a reprezenta prisme sau volum
e simple. Ele aproximează cu o precizie suficientă volumele de pe hărţile reprezentate în
trei dimensiuni (3D). Reprezentarea uzuală a unei suprafeţe în 3D se face prin diferit
e tehnici cum ar fi izoliniile, TIN etc (vezi Analiză Spaţială).
3.3. Modele vectoriale
Modelul este o reprezentare convenţională a structurilor de date într-un context preci
zat, în care se identifică natura datelor (aici primitivele grafice), operatorii car
e acţionează asupra structurilor de date, precum şi restricţiile impuse pentru men¬ţi¬nerea
rectitudinii datelor (reguli de integritate).
Sistemul de reprezentare vector a generat mai multe modele, dintre care vom prez
enta trei, ele fiind şi cele mai importante şi cele mai reprezentative:
1) modelul spagheti, care utilizează numai primitivele punct şi arc;
2) modelul topologic de reţea (topologic liniar), care adau¬gă la spagheti primitiva n
od;
3) modelul topologic de suprafaţă (topologic în două dimen¬siuni), care la precedentul ada
ugă primitiva poligon.
Modelul topologic de volum (topologic în 3D), actualmente în curs de dezvoltare, nu
va fi abordat.
Modelul spagheti este un model relativ simplu privitor la gestiunea geometriei o
biectelor, având ca scop principal de a le desena. Aşa cum am precizat acest model u
tilizează primele două primitive menţionate: PUNCTUL şi ARCUL. Aşa cum am mai amintit, noţ
unea de arc este specifică modelelor vectoriale topologice, care în mod implicit (da
că luăm definiţia din teoria grafurilor) trebuie să aibă o orientare, adică un punct de sta
t şi un punct de sfârşit. Aici arcul este de fapt o simplă linie frântă. Uneori se foloseşt
termenul de polilinie. Poate că apare o anumită ambiguitate în definirea arcului. Aces
t lucru este similar cu confuzia dintre dată şi informaţie. Stricto senso noţiunea de ar
c nu poate fi utilizată în modelul spagheti, situaţie care nu se respectă întotdeauna.
Este important de menţionat faptul că, în acest model, poligonul este un rezultat al înc
hiderii unui arc şi nu este privit ca o primitivă grafică, deci nerecunoscut ca atare.
Neajunsuri ale modelului spagheti:
- graful nu este întotdeauna planar (poligoanele se pot suprapune);
- fiecare arc este independent (pot apare linii dublate);
- fiecare poligon poate fi descris în mod independent de celelalte poligoane prin
arcul care îl delimitează, mai precis el este recunoscut prin arcul închis care formea
ză conturul său.

În figura 6 am înfăţişat câteva situaţii posibile în cazul modelului spagheti care pot crea
leme în gestiunea datelor spaţiale. În general fişierele DXF sunt de tip spagheti. Ele
pot fi citite şi afişate de produsele GIS, dar nu şi prelucrate. Pentru a putea fi pre
lucrate acestea trebuiesc supuse unor operaţii (conversii), rezultatul fiind un fişi
er propriu al produsului GIS respectiv.
Următoarele două modele se numesc modele topologice. Termenul a fost împrumutat din ma
tematică. În ceea ce ne priveşte, putem accepta faptul că topologia studiază poziţia relati
a obiectelor independente de forma lor exactă, de localizarea lor topografică şi de mări
mea lor. Astfel liniile pot fi conectate, suprafeţele pot fi adiacente etc. Cu alt
e cuvinte topologia exprimă relaţia spaţială dintre primitivele grafice. De exemplu topo
logia unui arc include definirea nodului de origine şi a nodului de destinaţie (în caz
ul modelului topologic de reţea) şi respectiv a poligonului din stânga şi dreapta (în cazu
l modelului topologic de suprafaţă). Datele redundante (coordonatele) sunt eliminate
deoarece un arc poate reprezenta o linie sau numai o parte din ea. Altfel spus
este vorba de o localizare fără coordonate. Existenţa relaţiilor topologice permite o an
aliză geografică mai eficientă, cum ar fi modelarea scurgerii lichidelor pe reţelele de
apă/canal, combinarea poligoanelor (suprafeţelor) cu caracteristici similare.
2) Modelul topologic de reţea adaugă modelului spagheti enti¬tatea numită nod. Există nodu
ri izolate, independente de reţeaua de conexiuni, precum şi noduri legate. Un arc ar
e obligatoriu un nod origine şi un nod destinaţie. Pe traseul unui arc pot exista ma
i multe noduri, acestea însă aparţin numai la un singur arc (atunci când avem intersecţii
de arce şi graful este planar).
Se utilizează cu precădere în hărţile ce reprezintă distribu¬ţii într-o reţea (cabluri tele
lectricitate, gaz etc.)
În figura 7 avem un exemplu de codificare topologică de reţea. Reprezintă o hartă posibilă
unei reţele de drumuri. Se observă că înregistrarea constă din două tabele: unul pentru co
ificarea topologică şi altul pentru lista coordonatelor punctelor ce for¬mează arcele, r
espectiv reţeaua.
3) Modelul topologic de suprafaţă este cel mai complet. El adaugă modelului topologic
de reţea poligoanele delimitate la stân¬ga şi la dreapta fiecărui arc. În plus suprafaţa es
construită obligatoriu în jurul unui nod izolat, care nu aparţine parcursului arcelor.
Apariţia suprafeţei induce două asociaţii suplimentare: un arc are obligatoriu un singur
poligon la stânga şi un singur poligon la dreapta. Invers, un poligon este s
ituat, fie la stânga, fie la dreapta unui arc sau a mai multor arce. În fine, grafu
l acestui model este obligatoriu planar. În figura 8 avem un caz posibil de hartă ve
ctorială în codifi¬ca¬rea topologică de suprafaţă. Nodurile nu au fost numerotate deoa¬rece
est caz nu mai este necesar.
Modelul topologic de suprafaţă formează o acoperire, adică reuniunea tuturor suprafeţelor
este egală cu suprafaţa totală a hărţii, de unde şi noţiunea de coverage care, în traducere
nă acoperire. În Arc/Info o hartă vectorială topologică se numeşte coverage. În figura 9 av
reprezentată o hartă reală în care s-au evidenţiat noduri, arce şi poligoane.

Figura 9 O hartă reală în care s-au pus în evidenţă arcele, nodurile şi poligoanele

3.4. Sistemul raster

Sistemul raster generează un singur model numit model raster, sau model matricial
. Aşa cum am văzut, acesta este compus din celule mici de formă pătrată sau dreptungiuriul
ară, având o suprafaţă de regulă egală cu rezoluţia sistemului. Am spus de regulă, deoarece
otdeauna pixelul este considerat ca unitatea de referinţă, ci celula convenţională, care
este formată din mai mulţi pixeli. Acest lucru este relevant atunci când pe o hartă în si
stem raster se face o scalare (adică se aplică un factor de multiplicare a imaginii)
pe o porţiune din ea. Imaginea va fi constituită din pătrate, iar continuitatea se pi
erde. În prima sa formă, sau dacă vreţi în forma ori¬ginală, pentru a satisface cerinţele d
rateţe, harta digitală raster va avea celula egală cu un pixel. Încă o dată precizăm că est
ba de reprezentarea internă a hărţii, care poate să coincidă sau nu cu rezoluţia monitorulu
sau a altor echipamente (plotter, imprimantă). În cazul în care monitorul are o rezol
uţie mai slabă decât cea reprezentată intern, harta vizualizată va avea acurateţea monitoru
ui, adică mai slabă. Invers dacă monitorul are o rezoluţie mai bună, afişarea va fi la nive
ul rezoluţiei interne. Totuşi există o anumită corelare între posibilităţile programelor de
nipulare a datelor şi de performanţele echipamentelor perife¬rice. De altfel, fiecare
produs soft oferă o listă cu echipamentele I/E cu care este compatibil. Orice abater
i de la aceste reguli conduce la imposibilitatea funcţionării corecte a programelor.
În general sistemul raster este un mare consumator de resurse. Pentru a ilustra ne
cesarul de suport în stocarea unei hărţi în format raster, vom da câteva exemple. O imagin
e format A4 (210x297 mm), reprezintă, cu o rezoluţie a unei imprimante laser, aproxi
mativ 9 milioane de celule (300 d.p.i = 12 puncte/mm şi 12x12 = 144 puncte/mm2 şi 14
4x210x297=8981280).
Modelul raster este simplu, el conţinând două entităţi: celula şi imaginea. Este important
e notat că o celulă nu are decât o singură valoare şi că această valoare este valabilă pe t
prafaţa celulei, chiar dacă în procesul de actualizare sunt disponibile informaţii mai f
ine. Poziţia ei este definită prin număr de linie şi număr de coloană într-o imagine şi num
a. Este clar că în această entitate nu intră obiectele geografice. Acestea din urmă nu pot
fi recunoscute decât după tema imaginii şi valoarea de atribut a fiecărei celule. O ima
gine presu¬pune una sau mai multe celule. Fiecare imagine este definită de tema sa şi
de un număr de imagine. Teritoriul care conţine această imagine este definit de coordo
nate şi de extremităţi. Aceste carac¬teristici conţin şi unitatea de măsură şi atributul fi
lu¬le. În consecinţă putem rezuma:
CELULA IMAGINEA
valoare temă
- nr linie nr imagine
- nr coloană X,Y minim
X,Y maxim
După cum aţi observat, se uzitează denumirea de imagine raster şi nu de hartă raster. Acea
sta deoarece imaginile digitale sunt în format raster. Atragem atenţia de pe acum că,
o imagine satelitară digitală nu este propriu-zis o hartă. Ci din această imagine, în urma
procesării ei şi a codificării proprii unui soft cartografic (sau GIS) va rezulta o h
artă digi¬tală. Deci trebuie să fim atenţi atunci când vorbim despre imagi¬ne raster să se
xact ce reprezintă aceasta.
În figura 9 avem o hartă raster în care pixelii sunt reprezen¬taţi prin numere. Aceste num
ere care, în fond le corespund anumite caracteristici cantitative de pe suprafaţa Pământ
ului, se conver¬tesc la o afişare pe un monitor, în culori. Aceasta este aşa-numita repr
ezentare logică a hărţii. Aşa cum am amintit mai sus, un pixel este definit de un număr de
linie şi un număr de coloană. Spre deo¬sebire de modelele vector în care originea este în
tânga jos, aici originea este în stânga sus (0,0). În figura 10 avem o matrice de celule
de 8 linii x 13 coloane. Aceasta se materializează printr-un fişier care va conţine n
umerele respective. Numărătoarea celulelor merge de la stânga la dreapta şi de sus în jos.
Înregistrarea fizică a imaginii este o singură coloană lungă de numere formată, în cazul n
ru: 0,0,0,1,1,1,2,1,1,0,0,1,1,3,3,3,1,3,3,2,2... Aceste numere pot fi reprezenta
te intern prin bytes, numere întregi sau numere reale.

3.5. Caracteristici ale hărţilor digitale

Rezoluţia în sistem vector, reprezintă cel mai mic increment pe care îl poate detecta un
digitizor. Sau altfel spus, distanţa cea mai mică dintre două puncte care este sesiza
tă prin sistemul de coordonate, ca fiind diferite. Această caracteristică depinde de e
chipamentul şi softul utilizat în crearea hărţii precum şi de prelucrarea şi afişarea ei pe
nitor sau plotter. Acest increment, referit în teren, este dependent de scara hărţii.
La o scară mică distanţei dintre două puncte îi corespunde o distanţă reală mai mare. De ex
la o scară 1:500000 un digitizor cu un increment de 0.1 mm va produce o distanţă reală
de 50 m. Deci nu se pot sesiza caracteristici geografice sub această dimensiune. A
pariţia unor caracteristici care au dimensiuni sub 50 m, cum ar fi de exemplu reţeau
a de drumuri, este dictată de scopul pentru care a fost făcută harta. Drumurile sunt r
eprezentate prin semne convenţionale şi deci nu reprezintă o dimensiune reală în teren la
această scară. La scara 1:25000 un acelaşi increment de 0.1 mm va produce în teren o dis
tanţă reală de 2.5 m. În această situaţie drumurile vor reprezenta caracteristici geografic
reale (şi nu convenţionale) având definită şi lăţimea, într-o marjă de eroare de 2.5 m. De
ai multe ori şi la această scară se folosesc tot semne convenţionale. Precizăm faptul că, r
zoluţia digitizoarelor este mult mai bună decât valoarea dată ca exemplu, problema preci
ziei find transferată abilităţii operatorului.
În sistemul raster rezoluţia reprezintă dimensiunea maximă din teren care îi corespunde un
ui pixel (definiţia este aceeaşi cu cea a rezoluţiei unei imagini digitale). De exempl
u o rezoluţie de 10 m înseamnă că, un pixel este asociat cu o suprafaţă de 10x10 mp. Şi în
m raster situaţia este similară, adică nu se sesizează caracteristici geografice sub rez
oluţia hărţii. Deoarece sistemul raster se utilizează în special pentru reprezentarea supr
afeţelor continue nu se folosesc semne convenţionale pentru caracteristici geografic
e liniare. În cadrul unor proiecte se utilizează combinaţii între vector ţi raster, cum ar
fi suprapunerea unei hărţi vectoriale peste o imagine raster, în vederea unei analize
. Evident, se presupune că acestea reprezintă un acelaşi areal la aceeaşi scară.
Există o legătură strânsă între georeferenţiere (vezi mai jos) şi rezoluţie. Când se face a
unor puncte de coordonate geografice cunoscute din teren cu componentele de pe o
hartă, precizia asocierii este la limita rezoluţiei. Cu alte cuvinte, determinarea
cu o precizie mai bună a unui punct din teren decât rezoluţia hărţii devine un lucru util.
De exemplu la o hartă de 1:25000 un punct este suficient dacă este determinat un pu
nct cu o precizie de 2.5 m.
Acurateţea este distanţa la care o valoare estimată diferă de valoarea reală. Acurateţea es
e strâns legată de precizie, cu care deseori se confundă. În măsurătorile fizice precizia r
prezintă numărul de cifre semnificative exprimate într-un anumit sistem. Acurateţea este
exprimată în mod obişnuit în termeni ai unui interval. De exemplu, 24.51 0.03 cm indică fa
tul că valoarea adevărată se găseşte între 24.48 cm şi 24.54 cm.
Acurateţea poziţională este una din problemele esenţiale ale georeferenţierii. În cartograf
a tradiţională acurateţea este invers proporţională cu scara. De exemplu, o hartă la scara
:10000 are o acurateţe mai bună decât una la 1:100000. În cazul hărţilor digitale situaţia
e mai complexă deoarece în cadrul GIS putem avea hărţi în diferite sisteme de coordonate (î
cazul vector) sau diferite rezoluţii (în cazul raster), iar problema considerării lor
iese din cadrul lucrării de faţă.