Sunteți pe pagina 1din 10

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

 Prezentarea obiectului de studiu, a cadrului geografic şi a periodizării Istoriei Vechi a


Românilor;
 Analizarea izvoarelor şi istoriografiei Istoriei Vechi a Românilor;
 Precizarea importanţei acestei discipline istorice.

În cadrul acestei unităţi de curs va fi abordată următoarea problematică:


Obiectul de studiu al Istoriei Vechi a Românilor;
Cadrul geografic;
Periodizarea Istoriei Vechi a Românilor;
Izvoarele şi istoriografia Istoriei Vechi a Românilor;
Importanţa studierii Istoriei Vechi a Românilor.

În capitolul introductiv, s-a făcut o incursiune în obiectul de studiu, cadrul


geografic (spaţiul carpato-danubiano-pontic), periodizarea, cronologia, izvoarele şi
istoriografia Istoriei Vechi şi Arheologiei Românilor.
O atenţie specială a fost acordată subcapitolului referitor la izvoarele arheologice
ale Istoriei Vechi şi Arheologiei Românilor şi contribuţiei arheologiei la cunoaşterea
acestui compartiment al istoriei naţionale. De asemenea, a fost precizat locul şi rolul
izvoarelor scrise (narative sau literare, epigrafice, numismatice şi papirologice),
etnografice şi iconografice în reconstituirea conţinuturilor ştiinţifice ale Istoriei Vechi şi
Arheologiei Românilor.

3
I. 1. Obiectul de studiu al Istoriei Vechi a Românilor.
Istoria Veche a Românilor sau Istoria Antică a Românilor studiază evoluţia societăţilor umane
care au trăit în spaţiul carpato-danubiano-pontic în perioada deosebit de îndelungată cuprinsă între
apariţia primelor dovezi ale procesului de antropogeneză în acest teritoriu datată, în stadiul actual al
cercetărilor, la circa 1 milion de ani î. Chr. (aşa cum arată şi descoperirile din Europa) şi secolele VII-VIII
p. Chr. când etnosul românesc individualizat îşi face simţită prezenţa în cadrul romanităţii orientale
carpato-balcanice.
I. 2. Cadrul geografic
Spaţiul istoric în care s-a desfăşurat evoluţia comunităţilor umane, care constituie obiectul de studiu
al Istoriei Vechi şi Arheologiei Românilor, cuprinde teritoriul definit, în principal, de Munţii Carpaţi, Dunăre
şi Marea Neagră, intrat în istoriografie sub denumirea de spaţiul carpato-dunăreano-pontic, străbătut de
râurile care izvorăsc din Carpaţi şi se varsă în Dunăre sau Marea Neagră [hotarele naturale fiind marcate la
vest de Dunărea mijlocie (Dunărea pannonică) şi Tisa, iar la est de Nistru = Tyras]. Acest teritoriu este
caracterizat prin individualitate, unitate în diversitate, dispunere armonioasă şi proporţională a formelor
de relief. Munţii Carpaţi (Carpathes Oros) au constituit o arie de umanitate (V. Tufescu) şi coloana
vertebrală a ariei geografice locuite de români (G. Vâlsan), nu au fost un hotar etnic ci un spaţiu de
convergenţă istorică. Dunărea (Istros, Danubius) a fost o axă de legătură între Europa de est şi sud-est şi
lumea central europeană (Gr. Antipa), populaţiile care au locuit de-a lungul cursului mijlociu şi inferior al
acesteia, deci şi tracii, geţii şi românii, au avut destinul de unitate al neamurilor statornice care au trăit pe
ţărmurile altor mari fluvii. Nistrul (Tyras) a constituit o altă cale de legătură între Europa de răsărit şi cea
centrală, culoarul străbătut, de timpuriu, de numeroase neamuri aflate în migraţie, o adevărată via gentium.
Marea Neagră (Euxeinos Pontos) a reprezentat fereastra acestui spaţiu spre lumea Mediteranei de răsărit,
acolo unde au înflorit unele dintre marile civilizaţii ale antichităţii şi de unde au venit, spre teritoriul carpato-
danubiano-pontic, numeroase influxuri culturale – orientale, greceşti, est-romane şi bizantine. Climatul aflat
la interferenţa arealelor atlantice, mediteraneene şi continentale est-europene, densa reţea hidrografică,
principală şi secundară, bogata vegetaţie, în care pădurea primară şi secundară şi-a păstrat un loc de frunte
până la începuturile evului de mijloc, în asociere cu o numeroasă şi diversă faună, au favorizat, aproape în
toate timpurile istorice, popularea acestui spaţiu.
Civilizaţii unitare s-au dezvoltat de-a lungul timpului în bazinele hidrografice carpatice, de o parte şi
de alta a Munţilor Carpaţi şi a Dunării, până la Munţii Balcani (Haemus). Spaţiul carpato-danubiano-pontic,
situat la interferenţa Europei dunărene cu întinsele stepe ale Europei răsăritene şi a zonei sud-est europene şi
micro-asiatice cu nordul continentului, a reprezentat o veritabilă placă turnantă a elementelor superioare de
cultură materială şi spirituală, devenind un teritoriu privilegiat de sinteză etno-lingvistică şi culturală
preistorică, protoistorică şi istorică.
I. 3. Periodizarea Istoriei Vechi a Românilor
Periodizarea istorică se realizează din raţiuni ştiinţifice şi didactice, pentru înţelegerea diferitelor
perioade de evoluţie a societăţii umane, fiind relativă, reflectând stadiul de cunoaştere al momentului.
Periodizarea Istoriei Vechi a Românilor se face prin combinarea a trei criterii: arheologic (evoluţia
principalelor materii prime şi artefactelor realizate din acestea: piatră cioplită, piatră şlefuită, aramă, bronz,
fier), tehnologiilor, a complexelor, monumentelor, sociologic (evoluţia formelor de organizare socială: ceata
sau hoarda primitivă, ginta, tribul, uniunile de triburi, statul; nu ţine cont de complexitatea devenirii sociale,
mai multe forme de agregare socială putând exista în acelaşi timp) şi evenimenţial-politic (evenimente
istorice-fapte istorice importante, care sunt considerate că marchează trecerea la o nouă etapă).
Pentru Istoria Veche a Românilor operăm cu două periodizări fundamentale: arheologică şi
istorică. La aceste a se mai pot adăuga periodizări etno-culturale şi sociale. Din punct de vedere istoric,
Istoria Veche a Românilor poate fi divizată în istoria străveche (preistoria şi protoistoria) sau istoria
societăţii primitive din spaţiului carpato-danubiano-pontic, cuprinzând intervalul temporal 1 milion de ani -
sec. VI. î. Chr., când geţii sunt menţionaţi în izvoarele scrise antice, şi istoria veche (antică), cuprinsă între
sec. VI. î. Chr. şi sec. VII-VIII p. Chr.
La rândul său, istoria străveche include epoca pietrei cioplite, cu paleoliticul şi epipaleoliticul
(cca. 1 milion de ani – mileniul VI î. Chr), reprezentând preistoria acestui spaţiu, epoca pietrei şlefuite, cu
neoliticul şi eneoliticul (mileniile VI – III î. Chr.), epoca metalelor (mileniul III – sec. VI î. Chr.), cu
epoca bronzului (mileniul III – sec. XII î. Chr.) şi prima vârstă a fierului (Hallstatt) (sec. XII – VI î.
Chr), compunând protoistoria.

4
Periodizarea istorică Periodizarea arheologică
Paleoliticul ~ 1 milion ani – 10000 ani bc

metalelorEpoca şlefuiteEpoca pietrei ciopliteEpoca pietrei


• inferior ~ 1 milion ani – 120000 ani
Preistoria BP
~ 1 milion ani – • mijlociu 120000 – 40/35000 ani BP
mil. VI î. Chr. • superior 40/35000 – 10000 ani bc
Istoria Epipaleoliticul/
societăţii Mezoliticul 10000 – 6/5000 bc
primitive
(străveche) Neoliticul mil. VI – sf. mil. V bc

~ 1 milion ani –
sec. VI î. Chr. Protoistoria Eneoliticul sf. mil. V bc – ~ 2500 bc
mil. VI –
sec. VI î. Chr.

Epoca bronzului ~ 2500 bc – sec. XII bc


Epoca fierului I
(Hallstatt) sec. XII – V bc
Epoca fierului II
(La Tène) sec. V bc – 106 p. Chr.

Istoria Etnogeneza Stăpânirea


veche românească romană în Dacia romană
sec. V bc – Moesia sec. II – Epoca
VII/VIII p. Chr. III p. Chr. migraţiilor
sec. I î. Chr. – Perioada post-
VI p. Chr. romană germanice
sec. III –V
p. Chr. huni
Culturile străromâneşti avari
sec. V – VII/VIII p. Chr. slavi

Schema sintetică a periodizării Istoriei Vechi şi Arheologiei Românilor

În cadrul istoriei vechi se pot decela: a doua vârstă a fierului (La Tène), (sec. V î. Chr – cucerirea
romană, încep. sec. II p. Chr.), perioada stăpânirii romane în Moesia (sec. I î. Chr. – VI p. Chr.) şi
Dacia (sec. II – III p. Chr.), perioada post-romană (sec. III-V p. Chr.) şi a culturilor străromâneşti (sec.
V- VII/VIII p. Chr.), de la începuturile evului mediu timpuriu. Ultimele două perioade compun perioada
etnogenezei româneşti în cadrul larg al romanităţii carpato-balcanice şi orientale.
La rândul lor, toate aceste perioade şi subperioade pot fi împărţite în faze şi etape evolutive mult mai
fine şi precise, surprinzând şi detaliind mai bine elementele devenirii umane. De asemenea, mai trebuie
precizat că există unele interferenţe şi suprapuneri între unele dintre aceste perioade şi faze de dezvoltare,
deoarece diferitele regiuni ale spaţiului carpato-danubiano-pontic au avut ritmuri proprii de dezvoltare sau în
decursul timpurilor istorice au făcut parte din entităţi politice şi militare diferite. De aceea, pentru a înţelege
cât mai corect fenomenele şi procesele istorice, periodizările generale trebuie completate, după caz, cu
periodizări regionale, particulare, aşa cum vom proceda atunci când vom aborda fiecare epocă în parte, pe
baza coroborării criteriilor, la care de adaugă datele de cronologie relativă şi cele de cronologie absolută.
I. 4. Izvoarele şi istoriografia Istoriei Vechi a Românilor
Pentru studierea şi scrierea Istoriei Vechi a Românilor, ca de altfel şi pentru cunoaşterea celorlalte
paliere ale istoriei, se folosesc diferite surse documentare, care formează categoria deosebit de largă a
5
izvoarelor istorice. Acestea sunt produse ale gândirii şi muncii umane, surse documentare de diferite
categorii, nescrise şi scrise, confecţionate din diferite materiale, care ne oferă cele mai diverse cunoştinţe
despre modul de viaţă şi de gândire al oamenilor de-a lungul timpului, şi care au ajuns până la noi, devenind
obiectul de studiu al diferitelor discipline speciale ale istoriei. Pentru o reconstituire cât mai reală şi exactă a
istoriei vechi, izvoarele acesteia trebuie studiate prin metoda critică (internă şi externă), iar coroborarea
acestora şi a informaţiilor obţinute trebuie să fie un principiu de bază pentru munca istoricilor perioadei.
I. 4. 1. Izvoarele arheologice
Pentru cunoaşterea şi reconstituirea istoriei străvechi (preistoria şi protoistoria) dar şi a istoriei vechi a
spaţiului carpato-danubiano-pontic se folosesc, cu predilecţie, izvoarele arheologice studiate de arheologie
ca ştiinţă specială a istoriei, care tinde, în ultimul timp, să devină o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare.
Izvoarele arheologice cuprind, de regulă, vestigiile materiale păstrate în urma desfăşurării tuturor aspectelor
vieţii materiale, social-economice şi, chiar, spirituale, care au rezistat trecerii timpului, şi care sunt aduse la
suprafaţă şi la lumina zilei, mai ales, prin cercetări arheologice sistematice. În categoria deosebit de largă a
izvoarelor arheologice pot fi incluse: ecofactele (resturile de faună şi floră, studiate de paleontologie,
arheozoologie, arheobotanică, paleogeografie), fosilele umane (materialele osteologice izolate sau asociate în
complexe, cercetate de antropologia fizică), artefactele (utilajul litic, osteologic, metalic, ceramica, piesele de
cult, podoabele şi obiectele de artă, moneda, inscripţiile etc., care alcătuiesc patrimoniul mobil),
monumentele fixe [(structuri de habitat uman – locuinţe, gropi, vetre, cuptoare, complexe gospodăreşti,
sisteme de fortificaţie – şanţuri, valuri, ziduri etc., construcţii de cult – sanctuare, temple, picturi şi sculpturi
parietale, construcţii funerare – necropole, tumuli (curgane), dolmene, cromleh-uri etc.)], complexele
arheologice (categorii de vestigii aflate în conexiune - închise – o groapă, o locuinţă izolată, un mormânt, un
depozit, dintr-o singură secvenţă cronologică, şi deschise – toate celelalte descoperiri asociate), definind
trăsăturile diferitelor culturi arheologice, care nu pot fi identificate, întotdeauna, cu anumite etnosuri
cunoscute istoric.
Deşi nu sunt surse istorice complete, izvoarele arheologice, descoperite în contexte stratigrafice
sigure şi complexe clare, dacă sunt corect cercetate şi interpretate de descoperitor, au o mare doză de
obiectivitate şi contribuie la reconstituirea vieţii societăţilor umane străvechi sau vechi, chiar şi atunci când
există izvoare scrise. În acest efort, arheologia coroborează cu paleogeografia, paleontologia, antropologia
fizică şi culturală, etnologia, istoria comparată a religiilor, lingvistica comparată, numismatica, epigrafia,
verifică ştirile documentare scrise sau sunt verificate de acestea
I. 4. 2. Arheologia: noţiuni fundamentale, metode de cercetare, cronologie
I. 4. 2. A. Noţiunile fundamentale ale arheologiei pot fi grupate în trei categorii:
a) tipuri de descoperiri:
 aşezare sau sit (orice loc cu vestigii arheologice);
 complex arheologic (un ansamblu coerent de vestigii, provenite dintr-o structură de locuire: locuinţă,
groapă, mormânt etc.);
 artefact (obiect prelucrat de om);
 monumente arheologice (denumire generică pentru orice fel de vestigii ample, cercetate sistematic şi
valorificate ştiinţific şi muzeal, care intră sub regimul de protecţie şi conservare a patrimoniului).
b) sistematizarea descoperirilor:
 cultura sau civilizaţia arheologică (= totalitatea manifestărilor materiale şi spirituale, asemănătoare între
ele, care se răspândesc la un moment dat, într-un anumit spaţiu) şi modalităţile de denumire a lor (după
localitatea eponimă unde s-au făcut primele descoperiri de un anume tip – ex. Cucuteni, Coţofeni,
Monteoru, Babadag, Basarabi etc., valabil pentru majoritatea culturilor; după aria de răspândire; după
creaţia cea mai caracteristică – cultura ceramicii liniare, cultura amforelor sferice, cultura mormintelor
tumulare etc.; după numele populaţiei care a creat-o, dacă există izvoare scrise);
 faciesuri (aspecte, variante regionale, un fel de zone etnografice preistorice, protoistorice şi istorice);
 grup cultural (grup de aşezări dintr-o epocă al căror conţinut şi arie culturală nu au fost suficient
studiate);
 complex cultural (mai multe culturi arheologice contemporane, caracterizate prin trăsături asemănătoare
şi un areal mare de răspândire – ex. Ariuşd – Cucuteni – Tripolie, Sabatinovka – Noua – Coşlogeni, Insula
Banului – Babadag – Cozia etc).
c) încadrarea cronologică: epocă, perioadă, fază, subfază, etapă, subetapă, secvenţă etc.
I. 4. 2. B. Metodele de cercetare vizează: prospectarea, săpătura arheologică propriu-zisă,
interpretarea materialelor descoperite, reconstituirea istorică, cronologia relativă şi absolută etc. Metodele de
prospectare şi săpătură pot fi clasificate în:
6
 clasice: stratigrafică (verticală şi orizontală), comparativ-tipologică şi corologică (sau geografico-
cartografică);
 moderne: aerofotogrammetria, rezistivitatea electrică a solului, prospecţiuni geo-magnetice şi
seismice, prospecţiuni magnetometrice, sonde fotografice, cercetarea subacvatică, decapajul mecanic.
Metodele de interpretare a materialelor descoperite şi de reconstituire istorică sunt: arheologia
experimentală, traseologia, fizico-chimice (spectroscopia, difracţia razelor X etc.), biologie nucleară şi
genetică.
I. 4. 2. C. Cronologia: relativă (exprimată în relaţie cu un alt fenomen istoric: de anterioritate =
mai vechi, de contemporaneitate şi posterioritate = mai nou etc.), stabilită pe baze stratigrafice şi tipologico-
comparative, şi absolută (exprimată în unităţi solare de timp: an, deceniu, secol, mileniu): neradiometrice,
clasice şi moderne, şi radiometrice.
Una dintre metodele clasice de cronologie absolută este metoda contactului dintre civilizaţii
(cronologia de contact) pe baza importurilor bine datate, provenind prin schimb, din zonele dezvoltate care
cunoşteau scrierea (Egipt, Mesopotamia, lumea micro-asiatică, lumea greco-romană).Prin succesiunea unor
asemenea importuri, ajunse în zone din ce în ce mai îndepărtate, se formează lanţuri cronologice. În funcţie de
evaluarea diferită a surselor de datare în zonele de origine a importurilor, s-au elaborat sisteme de cronologie
joasă şi înaltă, cu diferenţe considerabile de timp între ele.
Dintre metode moderne, de cronologie absolută, pe baze interdisciplinare, prin achiziţii din diferite
discipline ştiinţifice fundamentale: neradiometrice – astronomică (“curba astronomică a lui Milankovici”
ş. a.), paleopalinologia, arheozoologia, scara cronologică suedeză (metoda varvelor), geologia istorică,
dendrocronologia, arheomagnetismul terestru, racemizarea aminoacizilor etc.; radiometrice – carbonul
radioactiv (C14)1, potasiu-argon2), termoluminiscenţa ş. a. Multe dintre acestea au încă un caracter
experimental şi rezultatele obţinute se deosebesc destul de mult, inclusiv faţă de cele obţinute prin contactul
dintre civilizaţii. Pentru obţinerea unei datări cât mai precise a unui complex arheologic, ideal este să se aplice
diverse metode, care să se verifice reciproc.
I. 4. 3. Scurt istoric al cercetărilor arheologice în România
I. 4. 3. 1. Etapa preocupărilor umaniste (sec. XV-XVIII)
 Vestigiile antice, în special cele romane, au fost invocate nesistematic, de diferiţi cărturari, pentru
dovedirea caracterului romanic al românilor – Antonio Bonfini, Georg Reichersdorfer, Martin Opitz
(Transilvania), Miron Costin (Moldova), Constantin Cantacuzino, Fernando Marsigli (Ţara Românească);
 Prima culegere de inscripţii provenite din Transilvania (Ştefan Szamosközy);
 Continuarea acestor preocupări la primii reprezentaţi ai istoriografiei moderne, din secolul al XVIII-lea:
D. Cantemir şi Şcoala Ardeleană (Gh. Şincai, P. Maior, Samuil Micu, I. Budai-Deleanu).
I. 4. 3. 2. Etapa pionieratului (preocupările amatoriste şi diletantiste) (prima jumătate a
secolului al XIX-lea)
 Mişcarea de renaştere naţională şi grija pentru vestigii: formarea de colecţii arheologice particulare
(Vladimir de Blaremberg, banul Mihalache Ghica, generalul Nicolae Mavros) şi a primelor muzee (1834: la
Bucureşti şi Iaşi; în Transilvania: la Sibiu - 1817; Cluj - 1859; Timişoara şi Oradea - 1872 ş.a.);
 Efectuarea unor săpături lipsite de metodă determinate de interesul stârnit de descoperirea tezaurului de la
Pietroasele (1837);
 elaborarea primei lucrări despre un monument arheologic: castrul de la Barboşi - Galaţi (G. Săulescu,
1837) şi semnalarea unor monumente: Văleni – Piatra Neamţ şi Cotnari – Cătălina (Gh. Asachi, 1854).
I. 4. 3. 3. Etapa începuturilor arheologiei ştiinţifice (a doua jumătate a sec. al XIX-lea –
începutul sec. al XX-lea) marcată de activitatea unor personalităţi, înfiinţarea unor insttuţii muzeale,
efectuarea de cercetări arheologice şi publicare unor lucrări de sinteză şi speciale:
 Al. Odobescu (1834-1895): înfiinţarea Muzeului Naţional de Antichităţi (1864); monografia Le trésor
de Petrossa (1889-1900); primele cursuri de arheologie la Universitatea din Bucureşti (1874), publicate în
Istoria arheologiei (1877); Cestionarul arheologic (1871), trimis tuturor învăţătorilor şi preoţilor – bază a
viitoarelor repertorii arheologice;

1
. Metoda carbonului radioactiv se exprimă în date necalibrate (ani convenţionali C14): bp (before
prezent) şi bc (before Christ) şi date calibrate dendrocronologic (ani solari): BP (Before Present) şi BC
(Before Christ). Pentru a obţine o dată C 14 bc/BC se scad 1950 ani convenţionali din bp/BC.
2
. Exprimată în ani K/Ar şi întrebuinţată pentru datarea straturilor geologice şi a celor din paleoliticul inferior
şi mijlociu.
7
 Grigore Tocilescu (1850-1909): profesor la Universitatea din Bucureşti şi director al Muzeului Naţional
de Antichităţi; autor al sintezei Dacia înainte de romani (1880) – prima lucrare care pune în lumină istoria
civilizaţiilor preromane de pe teritoriul României; studierea cetăţilor şi castrelor romane din Dobrogea şi
Oltenia; monografia Monumentul de la Adamclisi (1895); editor al Revistei pentru istorie, arheologie, şi
filologie (1882-1909);
 Teohari Antonescu (1866-1910): primul profesor de arheologie la Universitatea din Iaşi (1894); autor al
volumului Lumi uitate (1901) şi al monografiilor despre monumentele Sarmizegetusa, Adamclisi şi
Columna lui Traian;
 1884-1885: primele cercetări arheologice în celebra staţiune de la Cucuteni-Cetăţuia (Theodor Burada,
N. Beldiceanu, Gr. Buţureanu, G. Diamandi); 1889, Paris: prezentarea rezultatelor la Congresul
internaţional de antropologie (Al.Odobescu, Gr.Buţureanu, G. Diamandi); 1909-1910: săpăturile stratigrafice
întreprinse la Cucuteni de savantul german Hubert Schmidt, care, prin monografia publicată ulterior
Cucuteni in der Oberen Moldau (1932), a pus bazele periodizării acestei culturi;
 Bucovina: înfiinţarea Muzeului Ţării de la Cernăuţi (1886-1892, Dionisie Olinescu); harta arheologică
a Bucovinei (1894: D. Olinescu); 1895: primele cercetări arheologice într-un monument medieval – Cetatea
de Scaun a Sucevei: (arhitectul Karl-August Romstorfer); 1900: Muzeul de Istorie Suceava;
 Basarabia: înfiinţarea Muzeului Pontului Scitic la Chişinău (1880: Ioan Casian Suruceanu);
săpăturile în marea aşezare cucuteniană de la Petreni, jud.Bălţi (1901-1903 Eugen von Stern);
 Dobrogea: înfiinţarea Muzeului din Constanţa (1879 - Remus Opreanu);
 Transilvania: înfiinţarea unor muzee în marile oraşe; publicarea sistematică a rezultatelor descoperirilor
arheologice; primele repertorii arheologice (Karl Goos – 1879; Iuliu Marţian – 1909 şi 1920); primele
cercetări stratigrafice, la Ariuşd, staţiunea eponimă a aspectului culturii Cucuteni din sud-estul Transilvaniei
(Ferenc László, 1907);
 Banat (1872 la Timişoara “Societatea de Istorie si Arheologie”- înfiinţarea Muzeului Banatului; 1886-
1889 reamenajarea şi transformarea în muzeu a clădirii Welaner, mutat în 1937 în actuala clădire a Operei
Române).
I. 4. 3. 4. Etapa formării şcolii ştiinţifice româneşti de arheologie (perioada antebelică şi
interbelică).
a) Vasile Pârvan (1882-1927): în calitate de profesor la Universitate şi de director al Muzeului
Naţional de Antichităţi, a format valoroşi arheologi, care au contribuit apoi la constituirea unei şcoli moderne
de arheologie (I. Nestor, Radu Vulpe, Gh. Ştefan, D. Tudor, Vl. Dumitrescu, C.S. Nicolăescu-Plopşor, D.
Berciu); a iniţiat apariţia revistei Dacia (1924), care, publicând studii numai în limbi de circulaţie
internaţională, a contribuit şi contribuie la integrarea rezultatelor arheologiei româneşti în circuitul
informaţional internaţional; publicarea marilor sinteze: Getica. O protoistorie a Daciei (1926) şi Dacia.
Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene (apărută postum – 1928 - la Cambridge şi tradusă apoi în
limba română, în mai multe ediţii – prima în 1937); iniţierea săpăturilor în mai multe cetăţi antice din
Dobrogea, mai ales la Histria; coordonarea cercetărilor arheologice din Muntenia şi Oltenia, în aşezări
reprezentând diverse epoci (neolitică, bronz, geto-daci).
b) Ion Andrieşescu (1888-1944), de asemenea profesor la Universitatea din Bucureşti, unde a
continuat activitatea lui Pârvan, după moartea acestuia; primul doctor în arheologie al Universităţii din Iaşi,
cu lucrarea Contribuţie la Dacia înainte de romani (1912); iniţiatorul săpăturilor stratigrafice în Vechiul
Regat (Sălcuţa, 1916); a cercetat mai multe aşezări neolitice şi dacice fortificate din Muntenia şi Oltenia.
c) Transilvania: dirijarea cercetării arheologice de către Universitatea din Cluj (profesorii D.
Teodorescu şi C. Daicoviciu); cercetarea monumentelor dacice, romane şi daco-romane, pentru dovedirea
continuităţii populaţiei autohtone (I. I. Russu, M. Macrea, Kurt Horedt, Hadrian Daicoviciu, I. Horaţiu
Crişan ş.a.); elaborarea repertoriului descoperirilor preistorice din Transilvania (Marton Roska, 1942);
elaborarea sintezei Transylvanie dans l’Antiquité (C. Daicoviciu, 1945).
d) Iaşi: profesorul Orest Tafrali (1876-1937) pune bazele Muzeului de Antichităţi din cadrul
Universităţii (1914) şi editează revista de specialitate Arta şi Arheologia (1927-1937); cercetările întreprinse
în cetăţile antice din Dobrogea şi din sudul Basarabiei de către prof. Paul Nicorescu (1890-1946); contribuţia
prof. Radu Vulpe (1898-1982) la studierea preistoriei în Moldova şi, ca disciplină de învăţământ, la
Universitate.
e) Cernăuţi: Muzeul din Cernăuţi (Ceslav Ambrojevici); Universitatea din Cernăuţi (Teofil Sauciuc-
Săveanu, Vasile Grecul)
f) Coordonarea activităţii arheologice din România de către Comisia Monumentelor Istorice;
publicarea rezultatelor în Buletinul Comisiei (BCMI).
8
I. 4. 3. 5. Etapa marilor descoperiri şi sinteze arheologice (perioada postbelică): continuarea
activităţii unor mari personalităţi din domeniul arheologiei şi crearea de noi şcoli arheologice postbelice - I.
Nestor, Radu Vulpe, Gh. Ştefan, D. Tudor, Vl. Dumitrescu, C.S. Nicolăescu-Plopşor, D. Berciu, C.
Daicoviciu, I. I. Russu, M. Macrea, Kurt Horedt, Hadrian Daicoviciu, I. Horaţiu Crişan, M. Petrescu-
Dîmboviţa etc.; desfăşurarea unitară a cercetărilor arheologice, prin planurile elaborate de Academia
Română, după 1948; formarea unui tablou coerent al evoluţiei istorice de pe teritoriul României, pentru toate
perioadele istoriei vechi, prin descoperiri efectuate în aproape toate zonele ţării; elaborarea a numeroase
monografii şi studii de sinteză, inclusiv a primului volum al tratatului Istoria României (1960); proiecte de
noi tratate de Istoria României (anii ’80 şi în prezent); elaborarea unor enciclopedii şi dicţionare de istorie
veche a României, ca şi a repertoriilor arheologice pentru Moldova (1970), pentru unele judeţe (Botoşani,
Iaşi, Vaslui, Brăila, Cluj, Alba, Mureş, Braşov, Covasna, Harghita) şi pentru unele bazine hidrografice sau
pentru anumite perioade şi culturi; elaborarea bibliografiilor arheologice (Bibliografia istorică română;
Eugen Comşa pentru paleolitic, neolitic, epoca bronzului şi a doua perioadă a epocii fierului); desfăşurarea
anuală a sesiunilor naţionale de rapoarte arheologice şi publicarea rezultatelor în Materiale şi cercetări
arheologice sau în Cronica cercetărilor arheologice pe anul respectiv; publicaţii de specialitate, editate de
institutele de arheologie (Bucureşti, Iaşi, Cluj), de universităţi, de Institutul Român de Tracologie şi de
muzee; necesitatea modernizării bazei materiale a cercetării arheologice şi a dirijării tot mai accentuate a
acesteia spre abordarea interdisciplinară, în consens cu stadiul atins de ştiinţa arheologică pe plan mondial.
I. 4. 4. Izvoarele scrise. Izvoarele scrise sunt reprezentate de acele surse documentare în care
mesajul istoric a fost transmis prin intermediul cuvântului. Unele dintre acestea au un caracter subiectiv (fiind
redactate dintr-un anumit unghi de vedere, în funcţie de formaţia autorului, poziţia sa socială şi politică,
implicarea în evenimentele înregistrate etc.), dar oferă un volum important de informaţii concrete, privind
evenimente istorice. După natura materialului pe care au fost redactate şi a caracterului informaţiilor
consemnate, izvoarele scrise se împart în patru categorii:
I. 4. 4. A. Izvoarele narative (literare) cuprind informaţii provenite din relatări străine (greceşti,
latine, bizantine), care nu privesc decât incidental istoria Daciei; aceste informaţii sunt adesea lacunare şi
sporadice şi, de aceea, trebuie comparate şi completate cu datele oferite de alte categorii de izvoare. Relatările
străine din antichitate şi de la începutul Evului Mediu despre teritoriul ţării noastre au fost adunate parţial, în
perioada interbelică, de George Popa-Lisseanu, în cele 15 volume ale colecţiei Izvoarele Istoriei Românilor
(Fontes Historiae Daco-Romanorum), (1934-1939). Din 1964, au fost publicate cele patru volume ale
colecţiei Fontes Historiae Daco-Romanae (primul volum: Izvoarele Istoriei României), care cuprind extrase
din autorii antici şi bizantini, referitoare la Dacia, Dacia romană şi spaţiul carpato-danubiano-pontic în primul
mileniu al erei creştine (sunt redate scurte biografii ale autorilor antici, textele în original şi traducerile
propuse de un colectiv de autori). După conţinutul lor, aceste izvoare se pot clasifica în:
a) istoriografice: Herodot (cca. 484-425 î. Chr, Istorii), Tucidide (cca. 460-398 î. Chr, Războiul
peloponeziac); Diodor din Sicilia (cca. 90-20 î. Chr, Biblioteca istorică), Caesar (cca. 100-44 î. Chr.,
Despre războiul cu gallii), Trogus Pompeius (prima jum. sec. I p. Chr, Istoria lui Filip), Sallustius (87-34 î.
Chr, Istorii), Arrian (95-175 p. Chr., Anabasis Alexandri), Dio Cassius (sec. II-III p. Chr, Istoria romană),
Eutropius (a doua jumătate a sec. IV p. Chr, Scurtă istorie de la întemeierea Romei), Ammianus
Marcellinus (cca. 330-400 p. Chr, Rerum gestarum libri XXXI), Historia Augusta (sf. sec. IV-încep. sec. V
p. Chr, în special Aurelius Victor şi Flavius Vopiscus), Priscus Panites (cca. 410-473 p. Chr., Ambasadele),
Jordanes (mijlocul sec. VI p. Chr., Getica), Procopios din Caesareea (sfîrşitul sec. V-încep. sec. VI p. Chr.,
Despre războiul cu goţii, Despre zidiri), Theophylaktos Simokattes (sec. VII, p. Chr., Istorii), Theophanes
Confessor (cca 752-818 p. Chr, Cronică-Chronographia) ş. a.; acestea cuprind ştiri istorice, etnoculturale şi
politico-militare din antichitate, consemnate, cel mai adesea, de autori contemporani cu evenimentele;
b) geografico-etnografice: Strabon (64/63 î. Chr-19/21 p. Chr., Geographia), Plinius cel Bătrân
(23-79 p. Chr., Istoria naturală), Claudios Ptolemaios (100-170 p. Chr., Îndreptar geografic), Itinerarium
Antonini (aprox. 284-305 p. Chr.), Tabula Peutingeriana (hartă antică întocmită, probabil, între anii 260-271
p. Chr.), Annonymus Ravennatus (sec. VII p. Chr., Cosmographia) ş..a., conţin diverse informaţii de
geografie antică, utile pentru înţelegerea unor vechi realităţi istorice din spaţiul nostru;
c) beletristice: Vergilius (70-19 î. Chr., Eneida), Horatius (65-8 î. Chr., Odele şi Satirele), Ovidius
(43 î. Chr-17 p. Chr., Tristele şi Ponticele), Plinius cel Tânăr (61/62-114 p. Chr., Panegiricul închinat
împăratului Traian) ş. a., menţionează, în forme literare, aspecte din viaţa geţilor şi dacilor şi raporturile lor
cu lumea romană;

9
d) ştiinţifico-tehnice: lexicoane (enciclopedii) antice şi bizantine (Suidas, sec. X; Hesychios),
scrieri de inginerie (Balbus, sec. II. p. Chr, Expunerea şi teoria figurilor geometrice), de medicină
(Dioscorides) ş. a.
I. 4. 4. B. Izvoarele epigrafice sunt constituite din toate inscripţiile greceşti, latine, orientale
(siriace), tracice, geto-dacice, realizate pe diferite materiale: piatră, marmură, metal (bronz, plumb, aur,
argint), argilă arsă (ceramică, cărămizi, tablete, materiale tegulare, piese de cult etc.), lemn, tăbliţe cerate
etc.), care oferă, în manieră specifică, informaţii economice, administrative, politice, militare şi religioase,
completând înţelesul datelor furnizate de alte categorii de izvoare. De studierea acestor surse documentare se
ocupă epigrafia, care cercetează inscripţiile din toate punctele de vedere: material, al tehnicilor de realizare,
al trăsăturilor scrierii, reconstituirea textelor (deoarece majoritatea se găsesc în stare fragmentară), descifrarea
şi interpretarea acestora şi asamblarea istorică a informaţiilor obţinute.
Inscripţiile greceşti, descoperite în diferite arii culturale, au fost adunate în mai multe colecţii: Corpus
Inscriptionum Graecarum (CIG ), sub redacţia lui Aug. Boeckh şi a colaboratorilor săi (1828-1877),
înlocuită, din 1903, de Inscriptiones Graecae ( sub îndrumarea lui U. von Willamowitz-Moelendorf) iar din
1923 a început să se editeze Supplementum Epigraphicum Graecum, multe epigrafe greceşti publicându-se,
din 1938, în Bulletin épigraphique. Inscripţiile latine au fost adunate, din 1863, în colecţia Corpus
Inscriptionum Latinarum (CIL), sub coordonarea lui Theodor Mommsen şi a colaboratorilor săi, continuată
de Academia din Berlin, apărând, până în prezent, 17 volume şi numeroase fascicule suplimentare.
Inscripţiile latine, apărute după această dată, sunt publicate în L’ Anneé épigraphique (fondat de R. Cagnat,
în 1888), iar în momentul în care se adună mai multe inscripţii dintr-o provincie se publică un supliment, la
volumul regiunii respective, în CIL.
Din 1975 a început editarea inscripţiilor antice de pe teritoriul României, în colecţia Inscripţiile
antice din Dacia şi Scythia Minor (sub conducerea D. M. Pippidi şi I. I. Russu), formată din două serii:
Inscripţiile Daciei Romane (IDR), din care au apărut volumele I (1975), II (1977), III/1(1977), III/2 (1980),
III/3 (1984) şi III/4 (1988), şi Inscripţiile din Scythia Minor, cu volumele I (1983), II (1987) şi V(1980).
Demnă de atenţie este şi colecţia realizată de Emilian Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-
XIII descoperite în România (1976), Constantin C. Petolescu, Inscriptions de la Dacie romaine. Inscriptions
externes concernant l’histoire de la Dacie (Ier-IIIe siècles), Bucureşti, 2 volume, 1996 şi 2000.
Pe lângă aceste colecţii, multe inscripţii antice, care dau ştiri despre spaţiul nostru, au fost publicate în
ţările vecine: G. Mihailov, Inscriptiones Graecae in Bulgaria repertae, Sofia, I2 (1970), II (1958), III/1
(1961), III/2 (1964), IV (1966), (IGB); Inscriptions de la Mésie supérieure, sub direcţia Fanoula Papazoglou,
Belgrad, I (1976), II (1986), IV (1979), VI (1982); A. Dobó, Inscriptiones extra fines Pannoniae Daciaeque
repertae ad res earundem provinciarum pertinentes, Budapesta, 1975.
I. 4. 4. C. Izvoarele numismatice cuprind toate echivalentele de schimb, însemnele premonetare
şi monedele, izolate sau tezaurizate, descoperite întâmplător sau în săpăturile arheologice, care furnizează
importante date referitoare la relaţiile economice-culturale, politico-militare, culturale şi religioase dintre
diferite comunităţi umane. De studierea complexă a monedei, sub toate aspectele: material, al tehnicilor de
confecţionare, al circulaţiei emisiunilor monetare, importanţei economico-comerciale, politico-militare,
culturale, religioase şi istorice, se ocupă numismatica, ca ştiinţă specială a istoriei.
Pentru studierea istoriei vechi a spaţiului carpato-danubiano-pontic, importante sunt, din punct de
vedere numismatic, însemnele premonetare din epoca bronzului, vârfurile de săgeată şi “peştişorii”
(delfinaşii) greceşti, monedele coloniilor greceşti de la Pontul Euxin (Olbia, Tyras, Histria, Tomis, Callatis),
moneda macedoneană, getică şi dacică, scitică dobrogeană, romană republicană şi imperială, originală sau
imitată de daci, bizantină etc. Orice monedă, descoperită în condiţii stratigrafice sigure (in situ), stabileşte
limitele ante quem şi post quem ale respectivului complex arheologic.
Bazele numismaticii au fost puse în România de C. Moisil şi M. Şuţu, alţi numismaţi importanţi
fiind: Bucur Mitrea, C. Preda, Oct. Iliescu, Judita Winkler, Maria Chiţescu, Virgil Mihăilescu-Bârliba şa.
Descoperirile numismatice sunt determinate şi datate, cu ajutorul unor cataloage speciale, aşa cum sunt : E.
Babelon, Traité des monnaies grecques et romaines, Paris, 1901; M. H. Crawford, Roman Republican
Coinage, Cambridge-Washington, 1975; Roman Imperial Coinage, 9 vol., 1924-1982, (RIC); P. V. Hill, J. P.
C. Kent, R. A. G. Carson, Late Roman Bronze Coinage, Londra, 1965; A. R. Bellinger, Ph. Grierson,
Catalogue of the Byzantine Coins in the Dumbarton Oaks and in the Whittemore Colections, I-III,
Washington, 1966-1973. Cercetările de ordin numismatic, efectuate pe teritoriul Româ-niei, sunt publicate în
monografii: C. Preda, Moneda antică în România, 1969; Idem, Monedele geto-dacilor, 1973; Idem, Istoria
monedei în Dacia preromană, Bucureşti, 1998; Oct. Iliescu, Moneda în România, 1970; Maria Chiţescu,
Numismatic Aspects in the History of the Dacian State, BAR, Intern. Ser. 112, Oxford, 1981; Al. Saşianu,
10
Moneda antică din vestul şi nord-vestul României, Oradea, 1980; Virgil Mihailescu-Bârliba, La monnaie
romaine chez les Daces orientaux, 1980; Idem, Dacia Răsăriteană în sec. VI-I îen. Economie şi monedă,
1990 şa; şi în reviste de specialitate, precum: Buletinul Societăţii Numismatice Române (din 1904), Cronica
numismatică şi arheologică (1920-1945), Studii şi cercetări de numismatică (din 1957), Cercetări
numismatice ş. a..
I. 4. 4. D. Izvoarele papirologice sunt compuse din înscrisurile realizate pe papirusuri (acte
interne şi externe, scrisori, contracte, legi, opere literare şi ştiinţifice etc.). Pentru spaţiul dac este atestat, până
în prezent, doar un singur asemenea document, cunoscut sub numele de papirusul Hunt (aflat la British
Museum), numit şi Pridianum, reprezentând un registru militar al Cohors I Hispanorum veterana, care servea
în Moesia Inferior şi care a participat, probabil, la un episod din timpul războaielor daco-romane. Din păcate,
un alt papirus, aflat într-un mormânt de la Callatis, datat în sec. IV. î. Chr., s-a distrus la descoperire.
I. 4. 5. Izvoarele etnografice sunt reprezentate de toate materialele culturii româneşti tradiţionale
(tipuri de aşezări, locuinţe, anexe şi instalaţii gospodăreşti-vetre, cuptoare, gropi, civilizaţia lemnului,
elementele portului popular, materiale textile, cutume juridice, obiceiuri calendaristice, rituri, ritualuri şi
ceremoniale de trecere, credinţe şi idei religioase păgâne şi creştine, cântece, dansuri, literatura orală etc),
studiate de etnologie, istoria comparată a religiilor, mitologia comparată, folcloristică sau prin studii de
tradiţie orală, care potrivit principiilor legăturilor genetice inverse, între popoarele actuale şi cele antice, ne
oferă importante date despre felul de viaţă şi de gândire al străromânilor, geto-dacilor, uneori, chiar al unor
societăţi preistorice şi protoistorice. În acest sens, Lucia Blaga considera, încă din perioada interbelică, că
satul românesc era, în esenţa sa, neolitic.
I. 4. 6. Izvoarele iconografice sunt constituite din reprezentările sculpturale, în basorelief sau
individuale, din marmură, piatră sau argilă, şi în metaloplastie, care descriu vizual tipul antropologic al geto-
dacilor, scene din războaiele daco-romane, scene magico-religioase etc. În această categorie se înscriu:
scenele de pe Columna lui Traian şi de pe Monumentul triumfal de la Adamclisi, care redau, într-un “film
mut” derularea operaţiunilor militare din timpul războaielor daco-romane din 101-106 p. Chr, reprezentările
de daci (tarabostes şi comati) de pe Arcul de triumf al lui Constantinus I de la Roma, de pe Arcul de triumf al
lui Galerius de la Thesalonic (Grecia), de la Muzeul Luteran şi Muzeul Vatican (Roma), Giardino Boboli şi
Palatul Pitti (Florenţa), Museo Nazionale (Napoli), Staatliche Museen (Berlin), reprezentările de pe piesele
din tezaurele de aur şi argint geto-daco-moesice, sau cu cavaleri danubieni, cavalerul trac şi reliefurile
mithraice, atunci când nu posedă inscripţii, monumentele funerare etc.
I. 5. Importanţa studierii Istoriei Vechi a Românilor
Studierea Istoriei Vechi şi Arheologiei Românilor are o deosebită importanţă pentru înţelegerea
locului şi rolului acestor perioade istorice din spaţiul carpato-danubiano-pontic în cadrul general al Istoriei
naţionale şi universale, cu atât mai mult cu cât în aceste timpuri s-au pus bazele evoluţiei ulterioare.

Definiţi obiectul de studiu al Istoriei vechi a Românilor.


Care au fost trăsăturile geografice ale spaţiului carpato-danubiano-pontic
şi cum au influenţat dezvoltarea comunităţilor umane în perioadele
străvechi şi vechi?
Cum se periodizează Istoria Veche a Românilor?
Care este contribuţia arheologiei şi izvoarelor arheologice la studierea Istoriei Vechi a
Românilor?
Care sunt etapele evoluţiei cercetărilor arheologice pe teritoriul României?
Definiţi, clasificaţi şi exemplificaţi izvoarele narative (literare) ale Istoriei Vechi a
Românilor.
Ce sunt izvoarele epigrafice şi cum contribuie acestea la studierea Istoriei Vechi a
Românilor?
Arătaţi care este locul şi rolul izvoarelor numismatice la cunoaşterea Istoriei Vechi a
Românilor.
Ce sunt izvoarele papirologice?
11
Cum contribuie izvoarele etnografice şi iconografice la reconstituirea Istoriei Vechi a
Românilor?

***Istoria României, Ed. Academiei, Bucureşti, vol. I, 1960;
***Istoria Românilor, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, vol. I, 2001, subcapitolul Izvoare
semnat de M. Petrescu-Dîmboviţa, Al. Vulpe, Gh. Poenaru-Bordea;
Ursulescu N., Începuturile istoriei pe teritoriul României, Ed. Demiurg, Ediţia I, Iaşi, 1998,
Ediţia a II-a, Iaşi, 2002.
De asemenea, pot fi consultate şi lucrările menţionate în text.

Însemnări

12