JADUL

PIATRA REGALĂ...

Încă din 2950 IC Jadul era considerat în China o piatră regală. În acea perioadă se credea că poate
conserva corpul după moarte şi din acest motiv nu lipsea din mormintele împăraţilor. Timp de mii de ani,
Jadul a fost considerat un simbol al dragostei şi viruţii fiind preţuit mai mult ca aurul.
Conform mitului, Jadul s-a născut în timpul unei furtuni motiv pentru care fiecare casă are în
fundaţia ei o piatră Jad pentru a călăuzi întocmai unui far în furtună.
Conform altui mit Jadul s-a cristalizat din lumina Lunii ce răsarea în spatele munţiilor sfinţi. Era
piatră regală şi se credea că este materializarea principiilor cosmice şi că posedă cele cinci virtuţi ale
filosofiei chineze: compasiune, modestie, curaj, justiţie şi înţelepciune, însă şi binevoinţă, ştiinţă, virtute,
puritate, rezistenţă, inventivitate şi moralitate.
Termenul Jad este folosit pentru a numii 2 tipuri de pietre formate din compoziţii diferite de
minerale: Jadul chinezesc antic este nephrite Jad (cuvintul vine din greacă unde nephros înseamnă rinichi)
şi este compus în mare parte din calciu şi magneziu, iar Jadeitul este o piatră bogată în sodiu şi aluminiu.
Jadeitul apare în nunanţe de verde clar, viu, dar şi în nunaţe de mov, roz, galben sau alb. Jadul
Chinezesc (nephrite) are nuanţe de verde închis, maro sau negru.

Jad
La început, obiectele de jad erau unelte folosite în munca şi viaţa cotidiană. Ulterior au apărut
obiecte ornamentale din jad, care au devenit simboluri ale avuţiei şi puterii. Multe obiecte sunt din
domeniul religios şi superstiţios, fiind învăluite într-o nuanţă misterioasă. Oamenii purtau obiecte de jad
pentru a înlătura şi a evita nenorocirile, mâncau jad pentru a fi longevivi şi îşi îmbracau morţii cu costume
de jad pentru a fi păstrat permanent cadavrul. Jadul a devenit un lucru nelipsit din viaţa chinezilor în
antichitate. În acelaşi timp, jadul a fost cunoscut şi de către civilizaţia Mayaşă, dar obiectele care ne-au
parvenit din această parte a lumii sunt mai rare deoarece aici s-a instituit o taxă pe jad, ceea ce a dus la
limitarea folosirii lui.
Importat din China pătrunde în Europa abia începând cu secolul al şaisprezecelea. Obiectele de Jad
aduse de spanioli din Lumea Nouă au fost denumite "piedra de hijada", care a devenit în franceză "ejade"
şi în final, "jad".
Efecte benefice:
Numit piatra viselor sau piatra fidelităţii, jadul, este o piatră a liniştii şi păcii. Ajută la găsirea unor
soluţii la rezolvarea problemelor. Aduce noroc, sănătate, protejează mama şi copilul. Absoarbe energiile
negative din mediul înconjurător şi din casă.
 SEMNIFICATIA JADULUI

Venerat pentru duritatea şi textura sa jadul simbolizează Cosmosul, averea, puterea politică,
securitatea, o stare bună de sănătate şi putere. În China cicade (nume dat unor insecte cu corpul scurt și
gros, cu capul mare, terminat printr-o proeminență ascuțită) de jad erau puse pe limba morţilor pentru a le
grăbi învierea; porcii de jad semnificau prosperitatea, discurile de jad reprezentau cerul şi o bucată de jad
închisă într-un pătrat semnifică pământul.

Cărturarii confucianişti au comparat cele 11 virtuţii ale jadului cu modele comportamentale umane.
Confucius însuşi echivala piatra cu inteligenţa, adevărul, loialitatea, justiţia, puritatea şi umanitatea. El a
folosit piatra pentru a simboliza ideea de a junzi, idea de om nobil sau superior. Alchimiştii taoişti puneau
praf de jad în elixiruri sperând ca acestea îi face nemuritori.
Împăraţii comunicau cu zeii prin intermediul discurilor de jad; şi poeţii chinezi numeau pielea
femeilor frumoase "parfum de jad" şi sexul femeii "poarta de jad". O bomboană de jad era oferită în mod
traditional nou-născuţilor. Cadouri de jad erau frecvent date mită pentru a corupe oficialii chinezi. În
jocurile atletice pentru cel de-al doilea şi al treilea loc concurenţii primeau trofee de aur şi fildes, iar
câştigătorii primului loc erau premiaţi cu jad.
Jadul era prescris ca medicament şi creditat cu puteri miraculoase, precum şi cu, capacitatea de a
îndeparta răul şi ghinionul. Un sătean din Xinjiang a spus unui jurnalist de la Los Angeles Times: "Cred că
va vindeca totul. Am auzit asta cand jadul ţi-a atins pielea, îţi scoate afară otrăvurile".
Chinezii sau japonezii nu au nici o ezitare în cumpărarea unei piese bune de jad, pentru a o oferi
familiilor sau prietenilor lor pentru noroc. Oferirea de jad unui asiatic transmite o senzaţie specială.
 Proprietăţile de vindecare ale jadului
Jadul are proprietăţi tămăduitoare în ceea ce priveşte stabilitatea, longeviatatea, fertilitatea,
sănătatea mintală, liniştea sufletească, echilibrul, pacea şi armonia. El poate preveni bolile şi problemele
de sănătate. Culoarea verde liniştitoare a jadului este tămăduitoare. Purtarea jaditului verde ajută
organismul să se autovindece, subliniind problemele nefizice care stau la baza manifestării bolilor.
Jadul încurajează practic înţelepciunea, pacea mentală şi toleranţa faţă de alte persoane. De
asemenea, ei cred ca jadul poate reîntineri în timpul perioadelor de stres, poate reduce temerile, alungă
gândurile negative şi creşte capacitatea unei persoane de a oferi şi primi iubire.

Purtătorii de cristale asociază jadul cu maladii ale sistemului imunitar, ale timusul, inimii,
rinichiilor şi sistemului nervos. Se consideră că o cale de atac a bolilor de rinichi este purtarea Nefritul, al
cărui nume derivă de la cuvântul grecesc "rinichi". Purtătorii de cristale cred că jadul poate stimula
producţia de celule albe şi de adrenalină, ceea ce ar putea confirma îndelungata asociere a jadului cu
sportul.

Piatra rinichiului. Termenul de jad, aşa cum avea să descopere abia în secolul 19 un mineralogist francez,
se referă, de fapt, la două roci distincte, cel mai adesea de culoare verde: jadul nefrit (întâlnit mai mult în
China) şi jadeitul (descoperit prima oară în Guatemala). Pentru că pietricelele de nefrit seamănă cu forma
rinichiului, jadul a fost numit piatra rinichiului (în greaca veche, nephros înseamnă rinichi). Chiar şi
denumirea europeană a pietrei, "jad", vine din expresia spaniolă "piedra de ijada", care înseamnă acelaşi
lucru. Medicina tradiţională chineză recomandă jadul în tratamentul afecţiunilor renale şi nu numai. Din
jad alb, numit şi piatra calmului, se confecţionau bile de meditaţie pentru înţelepţii tibetani. Piatra este şi
astăzi folosită pentru alungarea stresului.

Efectele asupra purtătorului:

 Numit PIATRA VISELOR sau PIATRA FIDELITATII
 Este o piatră a liniştii si păcii
 Piatră sacră pentru chinezi şi mayaşi.
 Risipeşte energiile negative, este o barieră împotriva bolii şi atacurilor negative
 Amplifică dragostea, compasiunea, cunoaşterea, umilinţa, generozitatea, armonia, concentrarea,
înţelepciunea, pacea, fidelitatea, încrederea, curajul
 Echilibrează emoţional
 Aşezată sub pernă, conferă somn cu vise
 Benefic pentru relaxare, pentru procesul viselor, meditaţie, rugăciune şi vindecare
 Reduce tensiunea nervoasă, calmează.
 Ajută la găsirea unor soluţii şi la rezolvarea problemelor
 Puternic rol protector împotriva accidentelor
 Poartă noroc mamelor şi soţiilor
 Piatră a norocului şi a prosperităţii
 Piatră a longevităţii, a dragostei, a înţelepciunii
 Ajută la găsirea propriului drum în viaţă
 Ajută la punerea în aplicare a propriilor vise
 Recomandat celor care au nevoie de contact concret cu realitatea
 Recomandat celor traşi în mai multe direcţii simultan sau celor copleşiţi de detalii
 Efecte benefice asupra plantelor (in gradinarit si agricultura)
 Absoarbe energiile negative din mediul înconjurător (din casă)
Sănătate: puternic rol curativ, benefic pentru inimă, timus, rinichi, plămâni, sistemul nervos, sânge,
ochi, benefic în caz de pietre la rinichi, infertilitate, artrită, reumatism, reduce febra.
 MIT SI REALITATE

Conform mitului chinez al creaţiei după ce omul a fost creat, el a pribegit pe pământ neajutorat şi
vulnerabil la atacurile animalelor salbatice. Mâniat Dumnezeu a avut milâ de el şi ia făcut un fals curcubeu
în jad, pe care l-a aruncat pe pământ la om pentru ca acesta să se descopere şi să se protejeze cu el.
Unii cărturari au sugerat că civilizaţia chineză a fost construită în jurul jadului. Cunoscut sub
numele de "Piatra de Rai", jadul a fost mult mai valoros decât aurul sau pietrele preţioase în China
imperială şi a fost considerat o punte de legatură între cer şi pămînt. Preţuit atât pentru frumuseţea sa, cât şi
pentru valoarea sa simbolică jadul a fost purtat în mod tradiţional ca talisman de chinezi şi prelucrat în
diferite obiecte.
 

Poveste japoneza

Gradina Zeiţei de Jad se afla pe coasta Muntelui Peştera Vrăjită. De fapt, Gradina Zeiţei de Jad nu
este decât un deluşor. Bătrânii spun că pe vremuri pe Muntele Peşterii Vrăjite erau numai pietre goale: nu
creştea nici o rădăcină de copac, nici un fir de iarbă. Oamenii care locuiau acolo, toti spărgători de pietre,
erau săraci lipiţi pământului; vântul şi căldura îi pârjoleau, sudoarea le curgea în ochi, buzele li se uscau şi
crăpau. Visau pomi încărcati cu fructe, izvoare cristaline, dar visul lor rămânea numai vis.
Într-o zi, nu se ştie când s-a întamplat, pe creasta muntelui a răsărit un piersic. Băteau ploile şi
vântul, apele din munte cărau cu ele pietrişul, dar micul piersic rămânea bine implantat şi creştea de-ţi era
mai mare dragul.
Pe atunci a poposit pe munte un flacăiaş străin de acele locuri. Nimeni nu ştia de unde venise şi
cum îl cheama. Tot spargând piatră în bătaia vântului şi-n arşiţa soarelui, se înnegrise de-i sclipea obrazul.
De aceea oamenii îi spuneau Uang cel Negru. Era bun la inimă feciorul şi tare arătos şi priceput. Nu era
însurat şi nu strânsese un ban în viaţa lui. Când se afla cineva la ananghie, Uang cel Negru era primul care-
i venea în ajutor. Vorbeau toate satele din jur de bunătatea lui.
De câte ori urca muntele să spargă piatra, Uang cel Negru trecea pe lângă puiul de piersic. Pe
neaşteptate, într-o noapte, puiul de piersic a crescut de să nu-l recunoşti. Şi tot în noaptea aceea i-au dat
frunzele şi a inflorit.
Dimineata, trecând pe lângă piersic, deşi nu adia nici o boare de vânt şi crengile erau nemişcate,
baiatul a simţit cum se scutura peste el boabele de rouă de pe frunzele pomului. Seara a trecut din nou pe
sub piersic şi atunci florile au început să-l ningă cu petalele lor. Altă dată, lui Uang cel Negru i s-a părut că
piersicul îi zambeşte şi i-a fugit toată oboseala. De atunci, în fiecare seară, când îşi termina treaba, Uang
cel Negru se aseza sub ramurile piersicului.
Într-o zi, trecând pe acolo, a văzut cum piersicile roşii şi mari se copseseră. S-a dus la locul lui şi s-
a apucat de spart piatra. Mirosul piersicilor îl ameţea cu parfumul lor. Era în iunie, când soarele pripeşte
mai tare şi pietrele se încinseseră ca focul, pârjolindu-i picioarele desculţe. La amiază toţi ceilalţi flăcăi şi-
au găsit câte un loc să se răcorească, clar Uang cel Negru a rămas să mai spargă piatră. Deodată s-a simţit
obosit de cădea din picioare şi a adormit. Când s-a trezit, în jurul lui era o răcoare neobişnuită. A deschis
ochii şi a vazut ca dormea la umbra unui pom.
Crengile şi frunzele pomului se strânseră una în alta ca o umbrelă deasupra-i. Uang cel Negru a
sărit deodată în sus, mirându-se de unde a răsărit pomul acolo. L-a scuturat cu putere, dar acesta era bine
înfipt în pământ. Uang cel Negru s-a minunat şi mai mult ştiind că pe tot muntele nu se afla decât piersicul
pe sub care trecuse dimineaţă. S-a uitat mult la pom, dar n-a găsit un răspuns la întrebarea ce-l frământa şi,
fără a mai sta pe gânduri, s-a îndreptat către locul unde ştia că e piersicul. Cât ai clipi din ochi a ajuns
acolo şi a văzut că acesta era locul lui. Şi, mare minune, pe o creangă stătea o fată de toată frumuseţea şi
culegea piersici. Uang cel Negru s-a mirat şi mai mult văzând aşa mândreţe de fată cum nu văzuse nicăieri
pe unde umblase. Avea faţa ca o floare de piersic înflorit şi-i zâmbea. Uang cel Negru s-a apucat iarăşi de
spart piatra. Fata a facut un semn cu mâna şi din locul unde spărgea baiatul piatră a venit în zbor o ramură
de piersic. Fata a lipit-o de pom şi crenguţa s-a lipit ca -şi când niciodată nu fusese smulsă de acolo.
Apoi, a rupt o piersică şi i-a aruncat-o băiatului drept în mână. Fata râdea din toată inima. Uang se
simţea tare încurcat şi nu ştia ce să facă, dar ea s-a oprit din râs şi i-a făcut semn s-o mănânce. După ce a
mâncat-o, baiatul s-a simţit aşa de răcorit de parcă fusese la scăldat. Fata a luat o ramură de piersic şi a
scuturat-o şi Uang s-a pomenit, deodată, într-un pavilion verde scăldat în lumină. Pe un perete era agaţat
un tablou cu o piersică mare. Râzând, fata a spus:
- Eu sunt Zeiţa de Jad. Ştiu că eşti un băiat bun şi săritor. Dacă ai vreun necaz vreodată, să vii aici
şi să mă cauţi.
În timp ce vorbea, faţa zeiţei s-a îmbujorat şi mai mult ochii îi scânteiau şi mai tare. Uang cel
Negru nu ştia ce să mai zică de bucurie şi mulţumire, dar fata s-a făcut nevăzută. Uang s-a pomenit iarăşi
înconjurat de flăcăii care spărgeau piatra.
Seara s-a intors acasă şi n-a dormit toată noaptea gândindu-se la Zeiţa de Jad. A doua zi, plecând la
lucru, i se părea că merge mai repede decât ceilalţi. Când s-a luminat de ziuă, el ajunsese deja sub piersic.
Aici a întalnit-o din nou pe Zeiţa de Jad. Zâna îl privea râzând. Roşindu-se, băiatul i-a spus:
- Am venit să te rog să-mi cârpeşti cămaşa. Zeiţa s-a învoit, deşi ştia că nu venise pentru asta, şi i-a
spus:
- Băiete, ştiu că n-ai dormit toată noaptea. Culcă-te puţin.
Văzând cît de bine se poartă zeiţa cu el, Uang cel Negru se simţea în al noualea cer. După puţin
timp a adormit. A răsărit soarele şi băieţii care treceau la lucru l-au văzut dormind sub piersic şi, alături de
el, camaşa cârpită.
De atunci, Uang cel Negru se ducea în fiecare zi sub piersic şi se întâlnea cu Zeiţa de Jad. Azi aşa,
mâine aşa, ceilalţi flăcăi au început sa facă glume pe seama lui:
- Negrule, s-au terminat de mult piersicile, tu ce mai cauţi?
Uang cel Negru, care nu minţea niciodată, le-a spus flăcăilor tot adevărul. La vreo 20 de li (Li -
unitate de măsură egală cu 500 m) de locurile acelea se afla un oraşel în care trăia un mare bogataş.
Într-o zi, după ce a mâncat şi a băut pe săturate, bogătaşul a început să-şi facă planuri: „Dacă aş
avea o grădină în care să sap un lac, să ridic un munte şi pe munte să construiesc un pavilion, ce bine ar
mai fi". După planuri, a trecut la fapte. A chemat toţi oamenii din împrejurimi, printre care era şi Uang cel
Negru, şi le-a dat poruncă să-i aducă piatra de pe munte. În ziua aceea, când tocmai căra piatra pentru
bogataş, Uang şi-a rupt încălţările. Le-a spus băieţilor să-l aştepte până se duce la zână să-i coase. Şi a
plecat la piersic.
Văzând că băieţii stau degeaba, paznicul i-a luat la bătaie. Când s-a înapoiat Uang, paznicul a întins
mâna să-l lovească şi pe el. Dar, ca un făcut, mâna a început să-l lovească chiar pe paznic. Acesta ţipa de
durere, i se învineţise faţa, dar mâna nu înceta să-l lovească. Unii se uitau miraţi, alţii făceau haz. Paznicul
a căzut în genunchi şi a început să se roage:
- Iartă-mă, iartă-mă! De acum încolo n-am să mai bat pe nimeni!
După ce a spus de trei ori aşa, a auzit vocea unei femei:
- De data asta te iert. Şi mâna a încetat să lovească.
Îngrozit, paznicul a fugit la bogataş şi i-a spus tot. Acesta a dat ordin, să fie adus Uang cel Negru şi
aruncat în temniţă.
Aflând flăcăii ce i s-a intamplat, au ţinut sfat şi au hotărât să-i dea de ştire Zeiţei de Jad. Când au
plecat pe munte să spargă piatră, au trecut cu toţii pe la piersic, însă, nevăzând pe nimeni, nu ştiau cui să-i
spună. Îl auziseră ei înainte pe Uang cel Negru vorbind de zeiţă, dar în afară de el n-o vazuse nimeni.
Atunci, unul dintre ei a strigat:
- Zeiţă de Jad! Vrem să-ţi spunem ceva!
Nici n-a terminat bine, că au auzit o voce de femeie:
- Aşteptati puţin să vă deschid uşa.
Şi frunzele piersicului au început să foşnească şi baieţii s-au trezit deodată în Pavilionul Verde, iar
în faţa lor se afla o fecioară care broda o pereche de papuci bărbăteşti. Atunci, ei au înţeles că aceasta e
Zeiţa de Jad şi i-au spus totul. Aceasta i-a liniştit:
- Fiţi pe pace, mă duc eu să-l scap! Şi îndată s-a făcut nevăzută.
Bogataşul tocmai se afla la masă, când a auzit o voce:
 - Bogătaş afurisit, de ce l-ai închis pe Uang cel Negru? Eu l-am bătut pe paznic. Vrei cumva să te
pui cu mine? Încearcă!
Moşierul s-a holbat în jurul lui, dar n-a vazut nimic şi a inceput să tremure de frică.
Vocea s-a auzit din nou:
- Netrebnicilor, să-l eliberaţi de îndată pe băiat!
De abia acuma şi-a dat seama moşierul că aude vocea unei femei şi, făcând pe grozavul, a zis:
- Dar cine eşti tu care nu te arăţi?
- Crezi că mi-e frică să-ţi spun cine sunt? Sunt Zeiţa de Jad! a răspuns vocea.
Îngâmfat, moşierul a spus:
- Eu sunt stăpânul ţinutului. N-am decât să deschid gura, că argintul va curge gârlă, temniţele se
vor ticsi.
Îţi poruncesc să te arăţi la faţă! Râzând, zâna i-a spus:
- Încă n-am văzut niciun stăpân aici!
- Eu sunt stăpânul, a spus moşierul.
- Chiar tu? Şi eu care credeam că eşti o gramadă de gunoi! Nu meriţi tu să mă vezi!
- Orice ai spune, eu sunt stăpânul, iar Uang cel Negru nu este decât un spărgător de piatră şi
supusul meu! a spus moşierul fără obraz.
Zâna s-a înfuriat şi a început să-l batjocorească, dar moşierul, roşu de ciudă, n-avea cum s-o vadă.
Atunci, zâna i-a spus:
- Vrei neapărat să mă vezi? Să-ţi arât mai întâi de ce sunt în stare!
Şi deodată a intrat pe uşă o rămurică de piersic care s-a înfipt în mijlocul camerei şi, cât ai clipi din
ochi, din ea a crescut un piersic gros şi mare care împingea cu crengile tavanul camerei.
Speriat, moşierul a început să ţipe şi a rupt-o la fugă mai repede de cum se strecoară un şoarece în
gaura lui. În rândul paznicilor a început îmbulzeala: cădeau şi se împingeau unii pe alţii strigând:
- Iartă-ne, zână! Iartă-ne, zână!
- Vă iert pe toţi dacă descuiaţi uşa temniţei! le-a răspuns zâna.
Uang cel Negru a văzut cum se deschide uşa, a ieşit din temniţă şi a fugit repede acasă.
A doua zi, când tocmai se pregătea să plece la lucru, s-a pomenit cu Zeiţa de Jad că intră în curte.
Fâstacit, Uang nu ştia pe ce să pună mâna mai întai.
N-a trecut mult şi de afară s-a auzit hărmălaie mare. Bogataşul trimisese soldaţi şi cai să-l prindă pe
Uang cel Negru. Zâna l-a apucat de mână şi i-a spus:
- Hai repede cu mine.
Soldaţii au început să-i urmarească. Zâna şi băiatul s-au căţărat pe munte, dar soldaţii erau pe
urmele lor.
Ajungând la un zid de piatră, zâna s-a oprit şi a zis:
- Sapă mai repede aici!
Băiatul a început să lovească cu târnăcopul în zid până ce a apărut ca o uşă ce ducea într-o peştera
unde zâna i-a spus să se ascundă. Când au ajuns soldaţii acolo, n-au văzut nici urmă de băiat, ci numai
peştera neagră. Unii, mai curajoşi, au intrat în peştera şi au mers, până ce au dat de o apă adâncă, adâncă şi
foarte învolburată.
De atunci nu l-a mai văzut nimeni pe Uang cel Negru. Peştera de pe munte au numit-o Peştera
Zeiţei, iar muntele l-au numit Muntele Peşterii Zeiţei. Adeseori, din gura peşterii iese o ceaţă albă care
cuprinde tot muntele şi atunci se aude un zgomot ca şi când cineva ar sparge piatră. Şi când ceaţa devine
mai deasă, oamenii spun că e vremea când zeiţa se întalneşte cu Uang cel Negru. Nimeni n-a mai văzut-o
pe Zeiţa de Jad, dar tot muntele e acoperit cu piersici, aşa că i se spune Grădina Zeiţei de Jad.