c



 
1. Conceptul sistemului dreptului

Normele juridice alcătuiesc un tot unitar, fiind foarte strâns unite între ele, chiar dacă
sunt deosebite prin conţinut. Ele formează un ansamblu coerent şi logic, prin urmare se
constituie într-un sistem. Dreptul unui stat ni se înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de
totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al acestora, organizate, structurate într-un
sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate. Studierea sistemului
dreptului are o mare importanţă teoretică şi practică şi anume: ajută organele de stat în
procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite
lacune ale dreptului pozitiv, pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea
concordanţei între normele juridice. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei,
contribuie la perfecţionarea aplicării şi interpretării dreptului şi stă la baza clasificării
ştiinţelor juridice.

2. Componentele de sistem ale dreptului

Majoritatea autorilor operează cu distincţia ramuri de drept şi instituţii juridice.

2
22



este definită ca un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, care
reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi
complex de metode. Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, ci se găsesc într-o
strânsă interdependenţă. În general, ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituţii
juridice legate strâns între ele prin obiectul lor şi prin anumite principii şi metode comune.

  2


cuprinde normele juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale,
instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Mai multe instituţii juridice se pot
grupa ca o subramură care poate face obiectul unui cod, al unui regulament etc. Aşa, de
exemplu, dreptul maritim, ca subramură a dreptului civil, grupează totalitatea normelor
juridice care reglementează relaţiile sociale din domeniul transportului maritim. Principalul
izvor al acestei subramuri este codul maritim. Un alt exemplu îl constituie codul justiţiei
militare, care este în afara Codului Penal; codul justiţiei militare reglementează o categorie
aparte de infracţiuni săvârşite de militari în legătură cu activitatea lor.

Complexitatea dreptului a condus şi la alte distincţii care să releve mai pregnant

unitatea conceptuală a dreptului, interdependenţele sale de sistem, relaţiile de interferenţă etc.
Astfel, în acest sens se disting în mod necesar: categorii juridice, instituţii juridice şi ordini
juridice.

Categoriile juridice exprimă ansamble de drepturi, lucruri, persoane, fapte. Ele

formează materia elementară a dreptului. Categoria juridică permite individualizarea
fenomenelor juridice, stabilirea relaţiilor dintre ele. Datorită sistemului categoriilor juridice,
multiplele trăsături ale faptelor sociale vin să se încadreze în reguli bine definite, fiind
cooptate de drept şi primind trăsăturile simplicităţii şi ordinii. Categoriile juridice trebuie să
fie net distinse de instituţiile juridice. Toate instituţiile juridice pot fi considerate ca formând
tot atâtea categorii juridice, dar reciproca nu este valabilă, nu orice categorie juridică
constituie însă o instituţie juridică. Instituţiile juridice vizează un complex organic care
corespunde unui fascicol de norme de drept. În literatura de specialitate, instituţia juridică a
fost abordată ca o entitate juridică care îşi are originea sa în persoană, pe care o depăşeşte
însă în durată, continuitate, permanenţă, ca de pildă: familia, biserica, naţiunea. Deci,
instituţia juridică este un ansamblu organic care conţine reglementarea unui dat concret şi
durabil al vieţii sociale şi care este constituit dintr-o încrengătură de reguli juridice dirijate
spre un scop comun.

Ordinea juridică reprezintă un nou complex în cadrul normativităţii juridice, complex

format dintr-un ansamblu de instituţii juridice. P. Roubier distinge diferite ordini juridice:

a) după materia vizată: drept penal, drept comercial, dreptul muncii etc.

b) după teritoriul în care acţionează: drept provincial, drept naţional, drept

internaţional, drept francez, drept german etc.

c) după grupul social vizat: dreptul economic, dreptul corporaţiilor etc.

d) care vizează o anumită epocă: dreptul Romei antice, dreptul vechi francez etc.

e) după sursa de la care emană regulile: drept legislativ, drept jurisprudenţial, drept
cutumier etc.

3. Diviziunile generale ale dreptului

M. Djuvara distinge între dreptul intern (norme ce se aplică numai statelor ce le-au
elaborat) şi dreptul extern (cuprinde norme de drept care se referă la raporturile dintre state
sau dintre cetăţenii unor state diferite). Acelaşi autor distinge între dreptul determinator
(determină ce trebuie să facă persoanele) şi dreptul sancţionator (cel care organizează
sancţiunile). A treia diviziune abordată de M. Djuvara este aceea care împarte dreptul în drept
public şi drept privat. Deosebirea între dreptul public şi dreptul privat este foarte veche. Ea
este formulată chiar în dreptul roman: ³publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat,
privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet´. Conform acestei concepţii, ³utilitatea s-ar
părea a fi un criteriu al distincţiei´. După cum interesul unei norme juridice priveşte statul sau
un particular, după cum scopul urmărit de o dispoziţie legală este acela de a satisface o nevoie
a statului sau una a particularilor, ne vom afla în faţa unei norme de drept privat sau în faţa
unei norme de drept public. Organizarea puterilor publice sau a serviciilor publice ar interesa
mai mult statul, pe când normele referitoare la familie, la contracte şi la responsabilitatea
obişnuită între particulari ar fi de drept privat. Potrivit acestei diviziuni, din dreptul de stat sau
dreptul public fac parte: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul
penal, dreptul procesual (penal şi civil), dreptul internaţional public; din grupa dreptului
privat celelalte ramuri: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc. Însă
respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul rând întreaga societate căci
întreaga societate nu ar putea să existe, dacă respectul dreptului nu ar exista. Datorită evoluţiei
de ansamblu a societăţii, statul intervine în raporturile persoanelor şi organizaţiilor particulare
în scopul apărării intereselor generale ale societăţii. Ca urmare, se nasc o serie de norme şi
instituţii care după concepţia ulpiană aparţin dreptului privat, dar din punct de vedere al
scopului urmărit ele au un caracter public. Nu pot fi ignorate însă interdependenţele existente
între cele două domenii. Se remarcă faptul că dreptul public domină tot mai mult dreptul
privat. Pe de altă parte, dreptul privat la rândul său exercită o influenţă mare asupra dreptului
public. Chiar şi în interiorul dreptului privat se resimt influenţe reciproce între diferite ramuri.
Există şi concepţii care atenuează diviziunea clasică drept public ± drept privat, împărţirea
făcându-se pe alte criterii. Sunt şi autori care nu recunosc distincţia (Kelsen, Duguit),
înlocuind-o cu ierarhia între norme. Se vorbeşte despre o ³publicizare´ a dreptului,
considerându-se că toate legile interesează mai mult societatea decât persoana. În doctrina
contemporană, în orice caz, se porneşte nu de la criteriul interesului apărat ci de la cel al
formei, al modului în care se asigură apărarea drepturilor subiective; organele statului apără
drepturile din oficiu în cadrul dreptului public, respectiv la cerere în cadrul dreptului privat; la
aceasta se adaugă criteriul clasic, organic, după care dreptul public interesează statul şi
organele sale, iar dreptul privat pe cetăţeni în raporturile dintre ei.

Dreptul civil este dreptul comun faţă de dreptul comercial sau faţă de orice ramură de
drept privat. Pe de altă parte, dreptul comercial a ajuns la formule mai flexibile decât cele ale
dreptului civil, iar în anumite materii şi aceste forme îşi extind influenţa asupra dreptului civil.
Ramurile dreptului nu se influenţează numai reciproc, ci depind din punct de vedere juridic
unele de altele. Creatorul legislaţiei întregi este statul. Dreptul privat nu este decât o
excrescenţă a dreptului public. Ce ar fi, de exemplu, sancţiunea dreptului privat dacă nu ar fi
statul care îi asigură execuţia? Ce am putea înţelege din dreptul privat sau din dreptul civil,
dacă nu ar exista legea pe care se întemeiază, lege care este un produs al dreptului public,
pentru că este produsă de stat? Dacă statul nu poate, sau este împiedicat să funcţioneze, atunci
nu mai există nici drept privat şi nici drept intern.

Există, deci, o anumită ierarhie între ramurile de drept, chiar dacă e relativă. După
unii, dreptul internaţional ar sta la baza dreptului intern: statele se nasc şi funcţionează ± în
relaţiile dintre ele ± pe baza principiilor de drept internaţional (suveranitatea,
autodeterminarea), iar dreptul intern este expresia suveranităţii. Alţii susţin că dreptul
internaţional este creaţia statelor, manifestarea de voinţă a acestora; deci, baza o constituie
dreptul intern. Din punct de vedere cronologic dreptul intern precede dreptul internaţional; în
Antichitate, Evul Mediu şi epoca modernă existau de altfel puţine reguli în acest domeniu ±
diplomaţia ± iar statele se creau exclusiv în funcţie de raporturi de forţă, interne sau externe,
fiind admise de celelalte tot în funcţie de aceasta. E adevărat însă că astăzi ele se
condiţionează reciproc: noile state se nasc pe baza voinţei poporului ± sau popoarelor ± care îl
compune, dar această voinţă este ea însăşi un principiu de drept internaţional şi trebuie să fie
conformă cu alte principii (de exemplu respectarea integrităţii teritoriale a altora); pe de altă
parte, e exact că principiile respective ± ca şi alte reguli ± sunt tot creaţia statelor suverane,
multe dintre acestea luând naştere în afara lor. E inexact însă că nerecunoaşterea sau boicotul
unui stat ar face ca dreptul intern să nu existe: recunoaşterea ca instituţie a dreptului intern nu
are valoare juridică ci pur politică, de cele mai multe ori neinfluenţând nici măcar de facto
viaţa unui stat; oricum, crearea dreptului intern depinde de alţi factori, în primul rând de
voinţa membrilor societăţii respective în acest sens sau cel puţin de acceptarea lui de către ei
(fie ea şi forţată), deci finalmente de autoritatea pe care acel stat o exercită asupra lor.

În plan intern dreptul public ar fi baza dreptului privat. În fine, în cadrul dreptului
public dreptul constituţional ar fi axa în jurul căreia gravitează celelalte ramuri iar în dreptul
privat dreptul civil.
 Ramurile dreptului contemporan românesc

În cadrul dreptului public avem: dreptul constituţional, dreptul administrativ,

financiar, penal, procesual (penal şi civil), internaţional public, iar în cadrul dreptului privat
avem: dreptul civil, comercial, internaţional privat etc. S-a conturat şi un drept mixt: familiei,
muncii, social, rural etc. În epoca noastră se manifestă o tendinţă de reaşezare dar şi de
apariţie a noi ramuri de drept, consecinţă a nevoilor de dezvoltare a societăţii: dreptul social,
bancar, ecologic sau al mediului, al mării, agrar (rural), cooperatist, familiei etc.

r 
  2

Stabileşte principiile fundamentale ale structurii social-economice şi ale organizării

puterii de stat, reglementează relaţiile dintre diferitele componente ale statului, precum şi cele
dintre stat şi cetăţeni, relaţii materializate în drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
acestora. Raporturile de drept constituţional apar deci în procesul organizării şi exercitării
puterii de stat. Principalul izvor îl formează Constituţia, dar şi legile (organice sau ordinare)
sau alte acte cu putere de lege ce conţin norme de natură constituţională.

r 
2 2 

Reglementează relaţiile sociale ce apar în activitatea administraţiei de stat ± sau în

legătură cu aceasta ±, adică relaţiile între organele administrative şi între ele şi alte organe de
stat, cele dintre administraţie şi cetăţeni; principiile organizării şi funcţionării administraţiei.
Ca şi normele de drept constituţional, normele de drept administrativ au un caracter imperativ;
idem, în aceste raporturi organele statului se situează pe poziţii de putere faţă de cetăţean, iar
raporturile pot să nu se nască prin consimţământul ambelor părţi. Răspunderea pentru violarea
unei norme administrative atrage după ea o sancţiune de drept administrativ (contravenţională
pentru cetăţean).

r 
22

Reglementează activitatea financiară a organelor statului, relaţiile care apar între

diferite organe de stat sau între ele şi cetăţeni în legătură cu întocmirea bugetului, perceperea
impozitelor şi taxelor, modul de cheltuire a veniturilor statului, asigurările obligatorii de stat
etc.

r 


Reglementează relaţii în care, spre deosebire de cele demai sus, părţile se află pe
poziţie de egalitate juridică ± chiar când una din părţi este statul (ca persoană privată şi nu ca
autoritate publică). Aceasta este o caracteristică a tuturor ramurilor de drept privat, desprinse
de fapt din dreptul civil şi pe care le vom analiza mai jos. Raporturile juridice civile pot fi
patrimoniale ± cele mai multe ± şi nepatrimoniale. Normele au în majoritatea cazurilor un
caracter dispozitiv.

r 


Reglementează relaţiile sociale de muncă, apărute în legătură cu exerciţiul dreptului la

muncă, condiţiile de muncă, salarizarea, angajarea, concedierea, organizarea şi protecţia
muncii, jurisdicţia muncii etc. Deşi la origine raporturile de muncă erau raporturi de drept
civil şi deci marcate de caracteristicile acestuia ± norme dispozitive, egalitatea părţilor la
încheierea contractului şi în ce priveşte desfacerea lui -, între timp ele au evoluat înspre o
³socializare´ a lor, o apropiere de domeniul dreptului public; fără a se înlătura necesitatea
consimţământului ambelor părţi la încheierea contractului şi posibilitatea de principiu pentru
fiecare de a-l desface unilateral, această posibilitate este îngrădită pentru angajator şi în
prezent s-au legiferat şi cazuri în care un contract produce efecte şi pentru cel care n-a
participat la încheierea lui: de exemplu, contractul colectiv de muncă. Acesta se încheie între
sindicatul cel mai reprezentativ şi organizaţia de patronat cea mai reprezentativă ± la nivel
naţional, de ramură şi de unitate, fiind însă obligatoriu şi pentru celelalte, ca şi pentru
salariaţii nesindicalizaţi sau care se angajează ulterior, de asemenea pentru angajatorii
neafiliaţi sau care se înfiinţează ulterior. De asemenea, normele de dreptul muncii sunt în
mare măsură imperative, neputându-se stabili prin voinţa părţilor drepturi la un nivel inferior
celui stabilit prin lege, respectiv prin contractul colectiv, în ce-i priveşte pe salariaţi.

r 
2

Reglementează relaţiile dintre soţi şi cele de rudenie şi afinitate, relaţii care sunt
deopotrivă patrimoniale şi nepatrimoniale. Instituţiile principale sunt: căsătoria, rudenia şi
afinitatea, adopţia, filiaţia, ocrotirea minorilor şi a majorilor incapabili. Importanţa socială a
unor aspecte din acest domeniu a făcut să apară şi raporturi care se nasc prin voinţa legii, fără
consimţământul părţilor, sau raporturi al căror conţinut este stabilit prin lege, dreptul familiei
îndepărtându-se astfel de sfera dreptului civil căruia îi aparţinea.

r 
2

Reglementează faptele ce sunt considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile lor,

precum şi principiile ce guvernează raporturile născute în legătură cu săvârşirea de infracţiuni
între individ şi societate.

r 
 2
2

Reglementează desfăşurarea urmăririi penale, a judecăţii penale şi a executării

pedepselor, activităţi care sunt consecinţa săvârşirii de infracţiuni. Raporturile de drept
procesual penal reprezintă o materializare în plan organizatoric a raporturilor de drept penal.
Ca în orice ramură de drept public, normele sunt aproape în totalitate imperative.

r 
 2


Reglementează desfăşurarea judecăţii civile şi a executării silite, raporturile de acest

tip reprezentând materializarea în plan organizatoric a raporturilor de drept civil în sens larg.

r 
 22




Reglementează relaţiile dintre state, organizaţii guvernamentale, state şi organizaţii

guvernamentale, precum şi dintre acestea şi naţiuni care îşi constituie un stat propriu. În
aceste raporturi părţile apar pe poziţii de egalitate juridică iar nerespectarea normelor atrage
constrângeri specifice, organizate individual sau colectiv. Spre deosebire de normele interne
care nu sunt totdeauna creaţia părţilor sau a ambelor părţi, ci a legii, deci a statului (direct sau
indirect), cele internaţionale exprimă voinţa statelor părţi şi sunt obligatorii numai pentru cele
ce au participat la elaborarea lor. Deşi individul nu e un subiect tradiţional al dreptului
internaţional public, totuşi se constată în prezent o evoluţie sub acest aspect: normele care
reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale sunt elaborate în beneficiul său; în
anumite sisteme de drept le poate invoca direct, fără a aştepta legi naţionale de transpunere;
de asemenea, el are acces ± chiar dacă limitat ± la mecanismele internaţionale de control şi
sancţionare a încălcărilor produse în legătură cu drepturile sale. Astfel, el devine, direct sau
indirect, subiect de drept internaţional public, domeniu rezervat până nu demult exlusiv
statelor.

Normele internaţionale pot fi cuprinse în acte sau în cutume internaţionale.

r 
 22
2

Reglementează raporturile de drept privat ± în care părţi pot fi şi statele dar ca

persoane juridice private, precum şi organizaţiile neguvernamentale ± cu elemente de
extraneitate. Astfel de elemente pot fi: cetăţenia, domiciliul, locul situării imobilului etc.
Normele sale sunt deopotrivă de sorginte internă şi internaţională, în acest din urmă caz de
drept scris sau cutumiar.

2
22
 

Acesta este un proces de mare complexitate care trebuie să ia în calcul diverşi factori
(politici, economici, sociali, morali, naţionali şi internaţionali), manifestând de fapt conştiinţa
juridică a societăţii şi tendinţele de evoluţie ale acesteia. El trebuie să ţină cont de nişte
principii.

a) Fundamentarea ştiinţifică a activităţii de elaborare a dreptului; ceea ce înseamnă că

legiuitorul trebuie să surprindă realităţile sociale care necesită o legiferare, să le raporteze la
scara contemporană de valori, să estimeze efectele sociale posibile. Toate acestea necesită
cunoştinţe interdisciplinare, de aceea la procesul de elaborare a actelor normative participă
alături de jurişti şi specialişti din diverse domenii, în cadrul unor organisme specializate.

b) Respectarea unităţii de sistem a dreptului. Un act normativ nu se va adăuga pur şi

simplu unei colecţii de norme juridice alcătuite ³la grămadă´. Am văzut că normele unui stat
formează un complex unitar ± chiar dacă alcătuit din ramuri şi instituţii -, un sistem în care
există între ele relaţii de ierarhie, corelare, interdependenţă. Prin urmare, trebuie avută în
vedere supremaţia Constituţiei, a altor acte faţă de legi şi actele cu valoare de lege, corelarea
cu acestea. De asemenea, trebuie păstrat un raport optim între schimbare şi conservare, pentru
a da un anumit grad de stabilitate, de certitudine, a relaţiilor sociale. Altfel dreptul nu-şi va
putea îndeplini funcţia de orientare a comportamentului uman.

c) Accesibilitatea actelor normative. Mesajul acestora trebuie să fie clar, pe înţelesul

destinatarilor. În caz contrar ele vor stârni confuzie, interpretări contradictorii, sau alte reacţii
sociale negative, riscându-se până la urmă neaplicarea lor. Acest principiu nu ţine numai de
limbajul utilizat, ci şi de alţi factori: specificul domeniului ce va fi reglementat, obiectivele
urmărite, subiecţii vizaţi, conţinutul etc.

Elaborarea unui act normativ parcurge de regulă următoarele etape:

-iniţierea proiectului
-dezbaterea lui

-adoptarea

-publicarea (dacă e cazul).

Dacă ne referim la lege, actul normativ cu valoarea cea mai mare, iniţiativa aparţine
unor organe ale statului (Guvern, Preşedinţie, parlamentari) şi, în anumite condiţii de
reprezentativitate şi de obiect, cetăţenilor. Astfel, nu pot fi obiectul iniţiativei cetăţeneşti
problemele fiscale şi cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Dezbaterea are loc
într-o primă fază în comisiile permanente ale Parlamentului, la lucrările lor participând şi
specialişti din domeniul vizat de lege. Comisiile au rolul de a da un aviz sau a elabora un
raport asupra proiectului, o poziţie defavorabilă neîmpiedicând dezbaterea în plen. Aceasta
reprezintă o a doua fază, votarea făcându-se de regulă pe articole şi apoi global. Dacă se
întruneşte quorumul de vot cerut de Constituţie sau Regulamentele Camerelor, proiectul se
consideră adoptat. Dacă există contradicţie între legea aşa cum e ea adoptată de o Cameră şi
de către cealaltă, se creează o comisie de mediere care încearcă să ajungă la un text comun.
Acesta e din nou pus la votul ambelor Camere. Respingerea lui într-una din ele, precum şi
neadoptarea unui text comun duc la supunerea textelor divergente votului în şedinţa comună a
celor două Camere. Legile sunt supuse fie sancţionării, fie promulgării, ambele din partea
şefului statului. În sistemele în care există sancţionarea este discreţionară şi echivalează cu o
aprobare, ceea ce face din şeful statului un factor legiuitor, un participant la puterea
legislativă. Promulgarea ± existentă în România ± are doar rolul de a certifica autenticitatea
legii, faptul că ea provine într-adevăr de la Parlament şi a fost votată conform procedurii. Ea
nu echivalează cu o aprobare, lipsa semnăturii şefului statului în termenul prevăzut de
Constituţie neîmpiedicând intrarea ei în vigoare. Prin ea se dă dispoziţia de a fi publicată în
Monitorul Oficial. Chiar dacă, cu ocazia promulgării, preşedintele poate să ceară legislativului
o reexaminare a legii iar Parlamentul este obligat s-o reia în discuţie, el poate s-o menţină în
aceeaşi formă, promulgarea devenind astfel obligatorie într-un alt termen.

Publicarea în Monitorul Oficial e necesară pentru a o face opozabilă cetăţenilor, numai

din acest moment putându-li-se pretinde respectarea legii. Intrarea în vigoare poate avea loc
de la această dată sau de la una ulterioară, în nici un caz de la una anterioară.

În România legile constituţionale necesită şi referendum, acesta având valoare

obligatorie.

 

 2
 
2
2 
2 

În elaborarea actelor normative este necesar să se aibă în vedere structura lor, din
motive de tehnică legislativă. În practică s-a statornicit un anumit model de act normativ,
model care nu trebuie însă absolutizat; el e adaptabil în funcţie de caracterul actului, de
întinderea lui, de obiectul pe care-l reglementează. Elementele unui astfel de act sunt
următoarele:

-titlul

-preambulul şi introducerea

-principii generale
-dispoziţii de conţinut

-dispoziţii finale şi tranzitorii.

Proiectul de lege este însoţit de o expunere de motive din partea celui care l-a iniţiat:
prezentare pe scurt a actului, considerentele intervenţiei legislative, se fac referiri la
reglementările existente şi la insuficienţa lor, la scopul reglementării propuse, la efectele sale
asupra domeniului respectiv şi a sistemului în general, evidenţiind ceea ce e nou. Titlul e un
element de identificare. El trebuie să fie concis şi să exprime clar obiectul actului.

Preambulul reprezintă partea în care se arată considerentele de natură economică,

politică, socială, juridică care stau la baza elaborării actului. El poate lipsi din conţinutul
actului, dar ajută la înţelegerea acestuia, fiind un rezumat al expunerii de motive.

Introducerea arată temeiul legal, respectiv constituţional pe baza căruia e dată

reglementarea.

Principiile generale sunt dispoziţii care privesc actul în totalitatea lui; ele constituie
baza dispoziţiilor de conţinut propriu-zise. Uneori sunt trecute într-un capitol sau o secţiune
destinată intitulată ca atare.

Conţinutul este mai mult sau mai puţin întins, în funcţie de problematica tratată. El se
împarte în articole, titluri, capitole, secţiuni, paragrafe, părţi, cărţi etc. Dispoziţiile finale fac
menţiune despre data intrării în vigoare a actului. Cele tranzitorii reglementează concursul de
legi în timp, deci situaţii care cad atât sub incidenţa legii vechi cât şi sub a celei noi. De regulă
ele sunt cuprinse împreună cu dispoziţiile finale.

Elementul de bază al actului normativ îl constituie articolul. Acesta cuprinde o

dispoziţie de sine stătătoare şi poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, dacă problema
tratată conţine mai multe idei. Dacă articolul cuprinde o enumerare, aceasta se face prin
numerotare cu cifre arabe, cu cifre romane, cu litere sau prin liniuţe, recomandându-se însă
prima variantă. Pe marginea articolului se fac câteodată adnotări de către legiuitor, exprimând
instituţia sau problema tratată. Când într-un act se introduc articole noi, fie se dă o altă
numerotare întregului, fie se numerotează cu indice respectivele articole.

Un act normativ poate fi modificat de un altul cu aceeaşi valoare şi forţă juridică sau
eventual cu valoare şi forţă superioare. La fel, dacă se doreşte să se deroge de la o normă
generală printr-o normă specială, aceasta se poate face numai dacă norma specială e
superioară sau egală cu cealaltă. Modificarea expresă poate fi arătată chiar în titlu sau în
conţinut, în acest din urmă caz indicându-se concret articolele din legea veche supuse
modificării şi cum se modifică. Ea poate fi însă şi implicită, rezultând din diferenţele de
reglementare ale celor două acte.

222
 

Elaborarea dreptului nu reprezintă un scop în sine, ea vizează reglementarea relaţiilor

sociale, orientarea comportamentului uman. Realizarea dreptului înseamnă de fapt realizarea
acestui scop, traducerea în viaţă a prescripţiilor normelor, a drepturilor şi obligaţiilor
prevăzute de ele. Ea depinde de tipul sistemului social, de natura organizării statale, de gradul
de civilizaţie şi cultură ± conştiinţa juridică a societăţii -, de condiţiile interne şi
internaţionale. După cum afirma M. Djuvara, ³libertatea este fundamentul dreptului´; ca să
putem spune că fapta cuiva este dreaptă sau nedreaptă, licită sau ilicită, trebuie ca cel care a
făcut-o să fi fost liber (adică să fi avut discernământ şi să nu fi fost supus unei constrângeri
care i-a anihilat voinţa). Pe de altă parte, realizarea dreptului depinde nu numai de forţa de
constrângere a statului, ci şi de moralitatea sau raţionalitatea sa; el (actul) trebuie să răspundă
unei necesităţi morale a societăţii, să exprime (să reflecte) valorile acesteia, altfel este lipsit de
legitimitate şi, deci, e sortit să rămână literă moartă.

Un alt autor (Dabin) considera că un act trebuie să fie astfel definit încât să nu
genereze controverse şi ezitări, condiţiile sale de aplicare să fie riguros precizate, materia
(conţinutul) să fie redusă şi concentrată şi să cuprindă atât ipoteza şi dispoziţia, cât şi
sancţiunea.

Realizarea dreptului nu poate fi perfectă în nici o societate: numeroşi delincvenţi sau

contravenienţi rămân nedescoperiţi. În unele cazuri chiar dreptul legitimează, validează
nerespectarea lui dacă ea n-a fost ³sancţionată´ o perioadă de timp: de exemplu, prescripţia
răspunderii penale sau a executării pedepsei în penal, prescripţia achizitivă în civil.

à


22
2
 

a) Realizarea normelor imperative prohibitive; aceasta are loc prin abţinerea persoanelor
vizate de a săvârşi faptele interzise, nefiind deci necesară îndeplinirea vreunei operaţiuni sau
naşterea unor raporturi juridice concrete. Respectarea dreptului se poate face din convingere,
din teama de pedeapsă sau de blamul public. În orice caz, sancţiunile organizate de stat
trebuie să fie de natură să descurajeze tendinţele de încălcare a normelor, putând fi foarte
variate (închisoare, amendă, nulitate, prescripţie, decădere, despăgubiri etc.). Efectele lor
depind de: probabilitatea de a fi aplicate, gradul de raţionalitate al subiectului implicat,
ponderea avantajelor presupuse a fi obţinute prin încălcarea normei.

b) Realizarea normelor imperative onerative şi a celor dispozitive (permisive şi supletive);

aceasta are loc prin desfăşurarea unor activităţi, operaţiuni, prin încheierea unor acte juridice
etc. din partea cetăţenilor. Ea poate fi obligatorie (norme imperative) sau facultativă (norme
dispozitive).

c) Realizarea normelor de orice fel prin implicarea organelor de stat are loc prin elaborarea de
acte de aplicare.


2
2
 

 
2

2

Realizarea dreptului de către organele de stat se numeşte aplicare a dreptului. Ea

constă în elaborarea unor acte specifice, după o anumită procedură, de către organul
competent. Aplicarea dreptului poate avea caracter general sau concret, individual. În primul
caz ea se face prin acte date într-o situaţie particulară; spre deosebire de normă care are
caracter repetitiv, actul individual se consumă o dată cu soluţionarea speţei respective. El
constituie temeiul pentru naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete,
în timp ce norma creează raporturi abstracte. În fine, spre deosebire de norma care trebuie
publicată în Monitorul Oficial deoarece intrarea ei în vigoare depinde de aceasta, actul
individual se comunică doar subiectului vizat.
 Parlamentul, deşi elaborează în primul rând norme juridice ± calitatea lui principală
fiind cea de legiuitor -, totuşi emite şi acte individuale: de exemplu, investirea guvernului şi
aprobarea programului acestuia; suspendarea din functie a sefului statului; înscrierea pe
ordinea de zi a unui proiect de lege etc.

Guvernul face în primul rând acte de aplicare, ca şi ministerele şi organele locale ale
administraţiei de stat: hotãrîri de guvern., circulare, ordine, instrucţiuni, hotărâri, decizii etc.

Instanţele judecătoreşti emit acte de aplicare numite sentinţe, decizii, încheieri;

asimilate lor sunt şi actele emise de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale (de exemplu organe
administrative, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională).

Actele de aplicare pot avea o natură foarte variată: ele pot impune sancţiuni de orice
fel, pot consta în încheierea unui contract, numirea într-o funcţie, înfiinţarea unei persoane
juridice, participarea la încheierea de acte juridice de către cetăţeni (de exemplu autentificarea
lor), acceptarea unei succesiuni vacante etc.

În principiu, elaborarea actelor de aplicare individuale cunoaşte următoarele faze:

-stabilirea stării de fapt; prin aceasta se cercetează situaţia concretă, împrejurările care
se prezintă organului de aplicare şi care trebuie să fie soluţionate prin actul de aplicare. Cauza
trebuie să fie lămurită sub toate aspectele, spre a fi soluţionată cât mai bine, independent de
faptul că avem de-a face cu o faptă licită sau ilicită.

-alegerea normei de drept incidente (aplicabile) în speţa dată; ea va fi cu atât mai bună
cu cât va fi mai temeinic cunoscută împrejurarea de fapt la care trebuie aplicată. Astfel se
poate asigura o calificare juridică adecvată şi temeinicia actului de aplicare. În afară de
determinarea normei care se va aplica, e necesar să se verifice autenticitatea acesteia ± dacă
provine de la organul competent, a fost adoptată cu procedura cerută, este publicată în
Monitorul Oficial, promulgată etc. ± dacă nu a fost abrogată expres sau implicit, dacă nu
contravine actelor normative superioare (indiferent că organul respectiv este sau nu competent
să rezolve eventuala contradicţie), în fine dacă e aplicabilă în spaţiu şi cu privire la persoane.

-interpretarea normei juridice reţinute; este o operaţiune prin care se determină

³adevăratul´ ei înţeles, folosindu-se anumite metode şi procedee; ea poate fi atât anterioară
fazei de selecţionare a normei ± de sensul acesteia poate depinde tocmai selecţionarea ± cât şi
posterioară.

-elaborarea actului de aplicare, în concret ea putând varia de la o categorie de norme la

alta, de la o ramură la alta

-comunicarea lui celor interesaţi

Ex.: În penal avem următoarele faze în concret:

-descoperirea faptelor penale şi a autorilor lor

-stabilirea faptului dacă avem de-a face cu o infracţiune sau nu (în funcţie de
conţinutul faptei, de discernământul şi libertatea de voinţă a autorului) şi dacă nu există un
impediment la tragerea la răspundere; această fază se poate descompune la rândul ei în
urmărire şi judecată, ultima putând lipsi

-stabilirea pedepsei ± numai în faza de judecată

-executarea pedepsei (în penitenciar, în libertate, la locul de muncă, plata amenzii)

£
22
 

22

În situaţiile în care nu există normă care să reglementeze expres domeniul în care se

încadrează speţa supusă soluţionării, în principiu se poate recurge la analogie. Uneori chiar
recurgerea la ea e obligatorie, Codul civil prevăzând că judecătorul se face vinovat de
denegare de dreptate dacă refuză să judece pe motiv că există un vid legislativ sau că legea e
incompletă, neclară etc. Analogia poate consta în recurgerea la o normă ce reglementează
situaţii asemănătoare, dacă ea există, sau la principiile generale ale dreptului în caz contrar.

În dreptul penal, funcţionarea principiului ³nullum crimen sine lege´ şi ³nulla poena
sine lege´ împiedică recurgerea la analogie în ambele sale forme.

    

http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/CarmenLazar/Sistemul%20dreptului-
elaborarea%20lui%20si%20aplicarea%20lui.html