CUPRINS

Situaţii din jurisprudenţa CEDO privind casele naţionalizate împotriva României

din perspectiva existenţei „bunului” în patrimoniul reclamantului

I. Concluzii privind practica C.E.D.O. în cauzele contra României....................................2

II. Convenţia europeană a drepturilor omului......................................................................3

III. Noţiunea de „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.....................4

IV. Dreptul la un proces echitabil în lumina CEDO............................................................6

V. Obligaţia instanţei sesizate prin contestaţia celui care se consideră îndreptăţit ca

urmare a respingerii notificării sale, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001......................8

VI. Jurisprudenţă CEDO cu privire la casele naţionalizate contra României....................10

VI.1. Cauza Tudor Tudor c. României (24.03.2009) – Case naţionalizate. Practica

neunitară în interpretarea bunei-credinţe a chiriaşilor-cumpărători.
Valoarea despăgubirilor.........................................................................................10
VI.2. Cauza Androne împotriva României, 6.12.2004…………………..………10
VI.3. Cauzele Buttu, Bobulescu vs România ……………………………………14

Bibliografie........................................................................................................................15

1
 I. Concluzii privind practica C.E.D.O. în cauzele contra României

Recomandarea Rec (2004)5 a Comitetului de Miniştrii către statele membre

privind verficarea compatibilităţii proiectelor de lege, a legilor în vigoare, şi a practicilor
administrative cu standardele impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
impune, între altele, dezvoltarea programelor de învăţământ universitar şi de formare
profesională privind drepturile omului.
Din această perspectivă am apreciat că o analiză a cazurilor şi a hotărârilor CEDO
în care România a fost parte şi s-a ajuns la constatarea unor încălcări ale drepturilor
prevăzute de Convenţie, ar fi utilă pentru practicienii avocaţi, chemaţi – mai mult decât
alte profesii juridice1 - să le cunoască şi să le invoce în faţa instanţelor naţionale, atunci
când interesele juridice ale clienţilor lor o impun.
Adesea, autorităţile naţionale au afirmat că România nu prezintă probleme în
domeniul respectării şi promovării drepturilor omului.
Cu toate acestea, practica a demonstrat contrariul. Înţelegerea greşită a
conceptului de drept fundamental al omului a generat confuzii elementare atât în rândul
societăţii civile, cât mai ales la nivelul administraţiei naţionale.
În prezent, România ocupă locul II din punct de vedere al numărului petiţiilor
aflate pe rolul CEDO, fapt ce nu a reprezentat încă un semnal de alarmă pentru
autorităţile române. Toate statele europene au probleme din punct de vedere al respectării
anumitor drepturi ale omului, însă o specificitate a României este aceea că se reclamă
încălcarea majorităţii articolelor prevăzute în Convenţie. Probleme de fond identificate de
CEDO provin atât din legislaţia nesatisfăcătoare, cât şi din modul de soluţionare al
dosarelor de către organele judiciare româneşti.
Numai în anul 2007, lipsa de interes pentru acest domeniu a autorităţilor a costat
România suma de 8.360.249 euro în urma unor hotărâri de condamnare pronunţate de
Curte.
În anul 2007, statul român a suportat 88 de hotărâri de condamnare. În aceeaşi
perioadă, a existat şi o hotărâre a Curţii prin care s-a respins o plângere îndreptată
împotriva statului român, precum şi 18 înţelegeri amiabile realizate între stat şi
1
Art. 2 alin. (2) „Avocatul promovează şi apără drepturile şi libertăţile omului” – Legea nr. 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

2
reclamanţi. Aceasta demonstrează fie încălcarea unor drepturi garantate de Convenţie, fie
incompatibilitatea legislativă sau aplicarea necorespunzătoare a legii.

II. Convenţia europeană a drepturilor omului

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a apărut dintr-un vid juridic, ea a

fost precedată în acelaşi timp de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de
Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului.
Declaraţia Universală ocupă, de fapt, un loc deosebit în Preambulul Convenţiei
Europene. Totuşi, nu trebuie subestimată importanţa Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului la nivel internaţional. În Preambulul său, Convenţia enunţă aşa principii
importante cum ar fi:
[…] bazele justiţiei şi păcii în lume […] se menţin, pe de o parte, datorită
unui regim cu adevărat democratic şi, pe de altă parte, datorită înţelegerii şi
respectării comune a Drepturilor Omului pe care le reclamă ei; […]
Guvernele Statelor Europene, însufleţite de acelaşi spirit şi posedând un
patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de
supremaţia legii ..., iau primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora
dintre drepturile anunţate în declaraţia universală.
De aceea, Preambulul include noţiunea de democraţie politică ce nu figurează în
Statutul Consiliului Europei. La fel de important este şi accentul pe care Preambulul îl
pune pe garantarea colectivă a drepturilor omului.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost primul instrument internaţional
important în domeniul drepturilor omului, având ca scop protecţia unui larg spectru de
drepturi civile şi politice, luând forma unui tratat care din punct de vedere juridic este
obligatoriu pentru Înaltele Părţi şi care instaurează un sistem de control al aplicării
drepturilor la nivel intern.
Probabil că cea mai revoluţionară contribuţie a sa se regăseşte în includerea unei
dispoziţii conform căreia o Înaltă Parte Contractantă poate accepta controlul Curţii
Europene a Drepturilor Omului în cazul când procedura este iniţiată de un individ - şi nu
de către un Stat - care începe procedura. Succesul Convenţiei rezultă în special din faptul

3
că recunoaşterea dreptului la recurs individual nu mai este facultativă: Statele care au
ratificat Convenţia sunt de acum înainte obligate să accepte această competenţă a Curţii.
Curtea de la Strasbourg este în percepţia publică un fel de ”Curte Supremă”, unde
toate greşelile făcute de sistemul naţional de justiţie pot fi ”îndreptate”. Prin urmare, din
ce în ce mai multe cazuri au fost înaintate Curţii, România fiind pe locul al doilea după
Rusia ca număr de sesizări. Cu toate acestea, executarea deciziilor CEDO este adesea
nesatisfăcătoare, atâta timp cât aplicarea deciziilor variază foarte mult, de la adoptare fără
probleme (ca în cazul legislaţiei de protecţie a copilului), la dezvoltare lentă a cadrului
legal (cum s-a întâmplat în cazul legilor privind libertatea de exprimare) şi până la un
refuz total al aplicării (de exemplu, în cazul reformei serviciilor secrete).
Poziţia sistemului judiciar românesc faţă de Convenţie a evoluat de la o
necunoaştere aproape completă şi respingere către o abordare mai favorabilă. Însă, deşi în
ultimii ani se observă un progres în privinţa aplicării deciziilor de la Strasbourg de către
curţile naţionale, există încă loc de mai bine.

III. Noţiunea de „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Primul Protocol pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (în

continuare Convenţia), ratificat de România prin Legea nr. 30/19942, a fost adoptat în
1950, ca urmare a unor negocieri dificile între statele-părţi la Convenţie şi conţine, în
primul său articol, sediul materiei dreptului de proprietate.
Scopul art. 1 al Protocolului adiţional este apărarea proprietăţii, aşa cum reiese
clar încă din formularea primei propoziţii a primului paragraf. Având în vedere că nu se
poate ajunge la o protecţie absolută a dreptului de proprietate, rolul Convenţiei rămâne
acela de a veghea ca inerentele, chiar într-o societate democratică, privări de proprietate
să se facă cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de legi şi tratate, pentru a asigura o cât
mai eficientă apărare a dreptului de proprietate: „1. Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile
generale ale dreptului internaţional. 2. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului

2
M. Of. Nr. 135 din 31 mai 1994.

4
statelor de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
Având în vedere interesele economice divergente, precum şi necesitatea unor
reforme în Europa distrusă de război, textul rezultat nu a reuşit decât să reglementeze vag
şi general dreptul de proprietate. Statele nu erau de acord ca acest drept să aibă o
garantare strictă şi neechivocă, pentru că li se îngrădea libertatea de acţiune.
Totuşi, mecanismul pretorian al aplicării Convenţiei de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (în continuare, Curtea) a făcut ca „timiditatea” originară să fie
depăşită şi dreptul de proprietate să fie garantat într-o măsură din ce în ce mai mare, cu
consecinţa existenţei multor hotărâri de condamnare a statelor responsabile de încălcări
ale dreptului de proprietate, în domenii care nici nu intrau în discuţie la momentul
elaborării textului convenţional.
Evoluţia interpretării art. 1 din Protocolul adiţional de către Curte a cunoscut două
direcţii importante, astfel3:
a) „Reorganizarea” textului articolului, prin descoperirea unui mecanism de
verificare a respectării garanţiei conţinute de art. 1 prin identificarea a trei norme
distincte;
b) Identificarea sferei drepturilor apărate de text, cu modificările succesive în
timp, mai ales în sensul ,măririi numărului şi situaţiilor în care se poate invoca garanţia
prevăzută de art. 1 din Protocolul adiţional.
Organele de la Strabourg (Curtea şi, anterior reformei făcute prin Protocolul nr.
11, Comisia Europeană a Drepturilor Omului) au evitat cu consecvenţă să identifice
„frontierele” dreptului de proprietate, pentru că s-ar fi compromis posibilitatea de lărgire
treptată, prin intermediul interpretării extensive, a singurei prevederi din Convenţie care
tratează un drept cu conţinut economic. Doctrina opinează că explicaţia este următoarea:
„dreptul de proprietate este miezul drepturilor protejate, dar mai există o periferie cu
contururi largi, susceptibilă într-o bună zi de a fi protejată de Articolul 1 al Protocolului
Adiţional”4.

3
Roxana Rizoiu, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenâa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 600.
4
L. Condorelli, Premier Protocole additionnel, Article 1, în L. Edmond Pettini, E. Decaux, P. – H Imbert
(coord.), La Convention Europeenne des Droits de l homme – commentaire article par article, Edition
Economica, Paris, 1995, p. 972 – 973.

5
 Termenii folosiţi de Convenţie atât în originalul francez, cât şi cel englez ar putea
duce cu gândul la o interpretare restrictivă a noţiunii de proprietate: bun, folosinţa
bunurilor, proprietate.
Curtea a început însă o campanie de cucerire a conţinutului noţiunii de
„proprietate”, înglobând şi noţiunea de „valoare patrimonială” (ca ansamblu de interese
care decurg din ansamblul raporturilor cu conţinut economic pe care o persoană ar fi
putut în mod efectiv şi licit să le dobândească)5.
Calea aleasă de Curte a fost aceea de a crea o noţiune autonomă6, specifică
sistemului Convenţiei, pe care a dezvoltat-o din noţiunea iniţială conţinută de text: „Orice
persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale”. În 1995, chiar Curtea a spus explicit
ceea ce doctrina arătase deja: „noţiunea de bunuri din art. 1 al Protocolului nr. 1 are o
semnificaţie autonomă şi, în mod evident, nu se limitează numai la proprietatea asupra
unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese care constituie active7 pot fi
considerate „drepturi de proprietate” şi, deci, „bunuri” în sensul acestei dispoziţii”8.
Acest demers constituie şi subiectul de faţă: descrierea noţiunii de „bun” în sensul
Convenţiei şi a evoluţiei acesteia, precum şi consecinţele sale directe asupra competenţei
ratione materiae a Curţii.
Prima hotărâre a Curţii în care s-a arătat vădit interesul acesteia pentru
identificarea extensivă a sensului noţiunii de „bun” a marcat şi începutul unei evoluţii
care a continuat până în prezent: este vorba de cauza Marckx9, unde se precizează fără
ocolişuri: „Recunoscând fiecăruia dreptul la respectarea bunurilor sale, Articolul 1
garantează, în principiu, dreptul de proprietate. Cuvintele „bien”, „propriete”, „usage des
biens”/ „possesions”, „use of property” sunt edificatoare şi lucrările pregătitoare o
confirmă fără echivoc. Redactorii nu au încetat să vorbească de „drept de proprietate”

5
Curtea CEDO, cauza nr. 8543/79, Van Marle c. Olandei, Hotărârea din 26 iunie 1986, seria A, nr. 101
parag. 41: dreptul invocat de reclamanţi „se analizează ca o valoare patrimonială, deci un bun în sensul
primei fraze a art. 1”.
6
Acelaşi mecanism a fost folosit de Curte şi cu ocazia stabilirii competenţei sale ratione materiae în ceea ce
priveşte alte drepturi garantate, prin crearea unor noţiuni autonome precum: dreptul la siguranţă, garantat
de art. 5 din Convenţie; dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie; dreptul la viaţă
privată, garantat de art. 8 din Convenţie.
7
În orogonalul în limba franceză, „actifs”, ceea ce în contablitate se traduce prin imobilizări necorporale.
8
Curtea CEDO, cauza Gasus Dosier-und Forderteechnik GmbH c. Olandei, Hotărârea din 23 februarie
1995, seria A, nr. 306 – B, parga. 53.
9
Curtea CEDO, cauza Merckx c. Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A, nr. 31, parg. 63.

6
pentru a desemna materia proiectelor succesive din care s-a născut art. 1. Or, dreptul de a
dispune de bunurile sale constituie un element tradiţional al dreptului de proprietate”.
Se marchează astfel intenţia Curţii de a identifica protecţia prevăzută de art. 1 al
protocolului adiţional ca fiind mult mai largă decât cea tradiţional acoperită de dreptul de
proprietate din dreptul intern, apropiindu-se mai degrabă de accepţiunea din dreptul
internaţional (unde este considerat „bun” şi orice drept dobândit10).
Cu titlu preliminar, trebuie să precizăm o singură limitare importantă adusă
protecţiei oferite de art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie: aceasta se întinde
doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite, şi, în consecinţă, nu garantează dreptul de a
le dobândi pe cale de succesiune ab intestat sau prin liberalităţi11, sau în alte moduri
posibile. Comisia şi Curtea au rămas fidele voinţei părţilor contractante, aşa cum reiese
clar din „Lucrările Preparatorii”: nu este acordată nici o garanţie pentru dreptul de a
accede la proprietate, sau, mai general, la bunurile cu caracter economic: „(...) nu poartă
decât asupra bunurilor actuale şi nu garantează dreptul de a dobândi altele (...)”12. S-a
spus, pe drept cuvânt, că art. 1 protejează dreptul de proprietate, şi nu dreptul la
proprietate, „dar nu autorizează pe cineva să ia în posesie bunuri”.
Ultimul deceniu, care a adus la aderarea la Convenţie a unui mare număr de state
foste comuniste, a dat Curţii şi fostei Comisii posibilitatea de a-şi extinde, nuanţa şi
confirma o jurisprudenţă altădată instignifiantă în materia restituirii bunurilor.
Aşa cum am arătat anterior, Curtea şi Comisia au stabilit câmpul de aplicare al art.
1 din protocolul nr. 1 prin intermediul unei succesiuni de hotărâri, în care au arătat, în
principiu, care sunt tipurile de drepturi garantate de textul convenţional, cu alte cuvinte,
care este sensul noţiunii autonome de „bun” în sensul Convenţiei.

IV. Dreptul la un proces echitabil în lumina CEDO

10
„Faptul de a avea o clientelă este un veritabul drept dobândit” (Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională, Decizia din 12 decembrie 1934, Oscar Chinn, seria A/B nr. 63, p. 88).
11
Curtea CEDO, cauza Marckx c. Belgiei, cit. Supra, parag. 50.
12
Curtea CEDO, cauza Van der Musele c. Belgiei, Hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, parag.
48.

7
 Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare
Convenţia) are următorul conţinut13: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în
materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public,
dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a
procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al
securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau
protecţia vieţii private a părţilor în proces o impun, sau în măsura considerată absolut
necesară de către instanţă atunci când, în imprejurări speciale, publicitatea ar fi de natură
să aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, în
special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o
înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să
dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi
sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare
pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci
când interesele justiţiei o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi
să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba
oficială la audiere”.
Convenţia enumeră două feluri de garanţii: unele de natură materială şi altele de
natură procedurală, menite să asigure eficienţa celor din prima categorie. Pentru a realiza
o protecţie eficientă a drepturilor omului nu este suficientă consacrarea unor drepturi
materiale. Este la fel de necesară existenţa unor garanţii fundamentale de procedură, de
natură să întărească mecanismul de apărare a acestor drepturi. Acesta este obiectul
principal al art. 6 din Convenţie. Importanţa garanţiilor de natură procedurală este
confirmată de faptul că mai mult de jumătate din jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului (în continuare, Curtea) este legată de art. 6.
13
Mihai Selegean, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 197.

8
 Curtea nu încetează să scoată în evidenţă importanţa art. 6 care consacră prin
intermediul dreptului la un proces echitabil „principiul fundamental al preeminenţei
dreptului”14. Tocmai în considerarea acestei importanţe deosebite, Curtea a subliniat
necesitatea unei interpretări extensive a textului articolului: „Într-o societate democratică
în sensul Convenţiei, dreptul la un proces echitabil ocupă un loc atât de important încât o
interpretare restrictivă a art. 6 parag. 1 nu ar corespunde cu obiectul şi scopul acestei
dispoziţii”.
Articolul 6 garantează, aşadar, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o
instanţă. Acest drept de acces este însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un
proces echitabil, adică la contestaţiile ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu
caracter civil şi la acuzaţiile în materie penală, astfel cum au fost definite aceste noţiuni în
jurisprudenţa Curţii Europene. Aceste două noţiuni au un caracter autonom, neputându-se
interpreta prin simpla referinţă la dreptul intern al statelor părţi la Convenţie.
Aceste noţiuni au un conţinut specific Convenţiei Europene care nu corespunde în
mod necesar cu cel consacrat în dreptul intern al statelor părţi.
Deşi Curtea a refuzat să dea o definiţie generală noţiunii de “drepturi şi obligaţii
cu caracter civil”, din jurisprudenţa relativă la această problemă, rezultă că vor avea
caracter civil acele drepturi care sunt drepturi subiective în sistemul juridic al statelor
contractante şi care aparţin domeniului libertăţilor individuale, în desfăşurarea
activităţilor profesionale sau în orice altă activitate autorizată de lege.
De asemenea, putem defini drepturile civile ca fiind toate acele drepturi care nu
intră în domeniul drepturilor politice sau publice. Au un astfel de caracter – public sau
politic – drepturile care derivă exclusiv din raporturile între autorităţile publice în
exercitarea puterii publice şi particulari, în calitatea lor de cetăţeni. În mod concret, este
vorba despre drepturile legate de calitatea de cetăţean (dreptul de vot, dreptul de a fi ales
etc.) şi drepturile şi obligaţiile ce contribuie la exercitarea suveranităţii statului (statutul
persoanelor străine, acordarea cetăţeniei române etc.).
Două principii generale guvernează aplicarea primului paragraf al articolului 6 la
domeniul civil15:

14
Curtea CEDO, cauza Sunday Times c. Marii Britanii, Hotărârea din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 34,
parag. 55.
15
Mihai Selegean, Dreptul de acces la o instanţă, Revista „Themis”, nr. 1/2005, p. 20.

9
 - contestaţiile care au un obiect patrimonial vor avea caracter civil, şi
- articolul 6 nu va fi aplicabil în măsura în care autorităţile publice intervin în
exercitarea unor puteri discreţionare, acel imperium statal (jus sufragii, jus tributi, jus
militiae).

V. Obligaţia instanţei sesizate prin contestaţia celui care se consideră îndreptăţit ca

urmare a respingerii notificării sale, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

Conform art. 26 alin. 1 din legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989
(republicată), în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul
imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea
notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în
termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte
bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale
privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod
abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este
acceptată de persoana îndreptăţită.
Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii
de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia
civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după
caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la
comunicare (art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată).
Pornind de la dispoziţiile art. 26 alin. 3 din legea reparatorie specială, tribunalul
poate fi sesizat de persoana care se consideră îndreptăţită în următoarele situaţii:
a) Dacă notificarea sau cererea de restituire formulată s-a respins în întregime16;
b) Dacă s-a respins cererea de restituire în natură şi s-au acordat măsuri reparatorii
prin echivalent, fie sub forma compensării cu alte bunuri sau servicii, fie sub cea a

16
Motivele respingerii pot fi variate: imobilul nu intră sub incidenţa legii speciale reparatorii, titularul
cererii de restituire nu face dovada calităţii de proprietar sau moştenitor al fostului proprietar, notificarea
lipseşte sau a fost depusă cu depăşirea termenului legal.

10
propunerii de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri în condiţiile legii
speciale – titlul VII din Legea nr. 247/2005;
c) Dacă s-a respins cererea de restituire în natură şi cererea de compensare cu alte
bunuri şi servicii, fiind propuse măsuri reparatorii prin echivalent constând în propunerea
de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri în condiţile legii speciale17.
Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în interesul legii de Secţiile
Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie18, s-a statuat că instanţa de judecată este
competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva
deciziei/dispoziţiei de respingere e cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a
imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului
nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate19.
În considerentele deciziei în interesul legii s-a subliniat că din moment ce s-a
reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a
cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în
cuprinsul art. 2 alin. 2 şi art. 14 din legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea
imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea
deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a
obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură.
Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie i s-a acordat prin lege,
instanţa judecătorească, cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire
în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula,
dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.20
O astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica
dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cererii de acordare a măsurii
17
Pentru opinia noastră conform căreia tribunalul poate fi sesizat şi cu contestaţia împotriva deciziei sau
dispoziţiei prin care entitatea învestită cu soluţionarea notificării respinge cererea de compensare cu alte
bunuri şi servicii, a se vedea Gabriela Cristina Frenţiu, Restituirea imobilelor preluate abuziv, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 173 – 174.
18
Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007.
19
Soluţia soluţionării notificării direct de către instanţă, atât timp cât s-a urmat procedura administrativă
obligatorie, ni se pare justă. Cât timp instanţa controlează legalitatea măsurilor dispuse de entitatea învestită
cu soluţionarea notificării, apreciem că aceasta poate dispune în mod direct măsurile reparatorii care se
impun, fără a fi necesară emiterea unei noi dispoziţii sau decizii în acest sens (a se vedea G. C. Frenţiu, op.
Cit., p. 199).
20
Gabriela Cristina Frenţiu, Obligaţia instanţei sesizate prin contestaţia celui care se consideră îndreptăţit
ca urmare a respingerii notificării sale, formulată în temeiul legii nr. 10/2001, Revista Dreptul nr. 4/2008, p.
156.

11
reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra
eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a
imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr.
10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva
deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este
restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii
în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie,
nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în
natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea
acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării
cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale la care România a devenit parte.
În acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu
soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr.
10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei
îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de
despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data
depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce
fondul în condiţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi să constate, pe baza
materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în
natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii
învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un
asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu
limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente,
ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. 2, că nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor
sale legitime.

12
 VI. Jurisprudenţă CEDO cu privire la casele naţionalizate contra României

VI.1. Cauza Tudor Tudor c. României (24.03.2009) – Case naţionalizate. Practica

neunitară în interpretarea bunei-credinţe a chiriaşilor-cumpărători.
Valoarea despăgubirilor

Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă reclamantul a fost obligat să lase

apartamentul în deplina şi liniştita posesie a fostului proprietar, apreciindu-se că buna-
credinţă a acestuia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ar avea relevanţă
numai în cazul în care ar fi introdus o acţiune împotriva statului pentru evicţiune.
În aceeaşi perioadă, aceeaşi curte de apel a ţinut cont de buna-credinţă a altor
cumpărători ai celorlalte apartamente din acelaşi imobil, respingând acţiunile fostului
proprietar.
Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi o consecinţă inerentă a oricărui
sistem judiciar bazat, ca şi cel românesc, pe o reţea de curţi de apel cu o anumită rază
teritorială de competenţă, Curtea europeană a constatat că în această cauză interpretările
contradictorii aparţineau aceleiaşi instanţe, care, în plus, reprezenta ultimul grad de
juridicţie în această materie.
Curtea observă că la şapte ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, interpretarea
unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii este în continuă schimbare şi nu
există o dezlegare definitivă a interpretării date de instanţe unor probleme ivite în
aplicarea legii (încălcare art. 6).
Curtea a admis excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, reţinând că
reclamantul-cumpărător putea solicita despăgubiri de la vânzător, în temeiul Codului
civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în acelaşi proces, fie introducând
acţiune separată (inadmisibilitate art. 1 Protocol 1).
Starea de fapt pertinentă
Reclamantul locuia din 1973 într-un apartament închiriat de la stat, pe care l-a
cumpărat în 13 ianuarie 1997 în baza Legii nr. 112/1995.

13
 Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă din 23 mai 1997 a Tribunalului Bucureşti
a fost admisă acţiunea în revendicare a fostului proprietar împotriva statului având ca
obiect posesia imobilului în care se găsea apartamentul.
Întemeindu-se pe această decizie, fostul proprietar a introdus mai multe acţiuni
împotriva persoanelor care cumpăraseră apartamente în aceste condiţii, inclusiv împotriva
reclamantului.
Printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel Bucureşti din 28 ianuarie
2003 reclamantul a fost obligat să lase apartamentul în deplina şi liniştita posesie a
fostului proprietar. În motivare s-a reţinut că titlul fostului proprietar, aşa cum a fost
confirmat prin decizia din 23 mai 1997, este mai bine caracterizat decât contractul de
vânzare-cumpărare al reclamantului. S-a apreciat că buna-credinţă a reclamantului la
încheierea contractului din 13 ianuarie 1997 ar avea relevanţă numai în cazul în care ar fi
introdus o acţiune împotriva statului pentru evicţiune.
În aceeaşi perioadă, aceeaşi curte de apel a ţinut cont de buna-credinţă a altor
cumpărători ale celorlalte apartamente din acelaşi imobil (contracte din 12 decembrie
1996 sau 27 martie 1997), respingând acţiunile fostului proprietar. În 6 aprilie 2006, 9
februarie 2006 sau 14 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis mai
multe recursuri în anulare împotriva hotărârilor pronunţate în aceste cauze, unele dintre
ele aflându-se în continuare pe rolul instanţelor. Într-una dintre ele, după rejudecare, a
fost admisă acţiunea fostului proprietar.
În ceea ce priveşte situaţia reclamantului, procedurile de evacuare începute de
fostul proprietar sunt încă în desfăşurare în faţa instanţelor interne.
Dreptul intern şi jurisprudenţa relevantă
Curtea tratează în cadrul acestei secţiuni mai multe probleme: materia acţiunii în
revendicare în dreptul intern, acţiunea în garanţie pentru evicţiune întemeiată pe Codul
civil, acţiunea în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 10/2001, jurisprudenţa internă în
materia despăgubirilor prin echivalent, evoluţia jurisprudenţei interne în favoarea
chiriaşilor.
În drept
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

14
 Dacă dispoziţiile Convenţiei nu impun statelor obligaţia de a restitui bunurile
confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de
proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie implementată cu o
claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi
incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei
soluţii. În această privinţă trebuie subliniat faptul că incertitudinea – fie ea legislativă,
administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi – este un factor
important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului [Broniowski c.
Poloniei, nr. 31443/96, par. 151; Păduraru c. României, par. 92 şi Beian c. României (nr.
1), par. 33].
Curtea a constatat că lipsa de coerenţă pe plan legislativ şi divergenţele de
jurisprudenţă din domeniul naţionalizării imobilelor au creat un climat general de
incertitudine şi nesiguranţă juridică. Aceeaşi incertitudine a intervenit şi în prezenta
cauză: aceeaşi curte de apel a dat interpretări diferite asupra relevanţei bunei-credinţe a
cumpărătorului la încheierea contractului cu statul.
Deşi anumite divergenţe în interpretare ar putea fi o consecinţă inerentă a oricărui
sistem judiciar bazat, ca şi cel românesc, pe o reţea de curţi de apel cu o anumită rază
teritorială de competenţă, Curtea europeană a constatat că în această cauză interpretările
contradictorii aparţineau aceleiaşi instanţe, care, în plus, reprezenta ultimul grad de
juridicţie în această materie. Totodată, niciun mecanism efectiv nu era disponibil pentru
Curtea Supremă în scopul de a rezolva conflictul între deciziile instanţelor inferioare
(mutatis mutandis, cauza Schwarzkopf şi Taussik c. Republicii Cehe, nr. 42162/02,
decizia din 2 decembrie 2008).
În alte cauze din aceeaşi perioadă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat
recursuri în anulare, în cadrul cărora nu rezolva conflictele de interpretare, ci analiza
dispoziţii particulare ale legii în cazuri concrete. În plus, această intervenţie era posibilă
numai în cadrul unei căi extraordinare de atac, care încălca ea însăşi principiul securităţii
juridice (a se vedea cauzele Brumărescu c. României sau SC Maşinexportimport
Industrial Group SA c. României).
În final Curtea observă că la şapte ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001,
interpretarea unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii este în continuă

15
schimbare (aspect tratat la secţiunea Dreptul intern şi jurisprudenţa relevantă) şi nu există
o dezlegare definitivă a interpretării date de instanţe unor probleme ivite în aplicarea legii
restituirilor.
Deşi nu contestă prerogativa instanţelor interne de a-şi schimba jurisprudenţa,
Curtea reţine că, în contextul specific al restituirilor din România, această nouă direcţie a
interpretării în favoarea foştilor chiriaşi s-ar putea dovedi a fi doar o schimbare temporară
a jurisprudenţei.
Curtea consideră că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii
instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp
şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei
incertitudini permanente (mutatis mutandis, Păduraru c. României).
În concluzie, a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie şi nu va mai fi analizat
art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
Asupra excepţiei de neepuizare a căilor de recurs invocate de Guvern, Curtea a
reţinut că reclamantul-cumpărător putea solicita despăgubiri de la vânzător, în temeiul
Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în acelaşi proces, fie
introducând acţiune separată. Jurisprudenţa pusă la dispoziţie de Guvern în sensul
acordării de despăgubiri în cazuri similare este consistentă, astfel că există un remediu
efectiv.
Verificând dacă suma ce poate fi acordată de instanţele interne este suficientă
pentru a repara prejudiciul, Curtea a reţinut din jurisprudenţa pusă la dispoziţie de Guvern
că persoane în aceeaşi situaţie cu reclamantul au primit cel puţin preţul actualizat şi
posibil ca despăgubire diferenţa până la valoarea de piaţă, precum şi valoarea
îmbunătăţirilor aduse imobilului.
Deşi Curtea nu poate specula în această cauză asupra finalităţii procedurilor
pentru obţinerea despăgubirii, în cazul în care reclamantul le-ar fi urmat, apreciază totuşi
că sumele atribuite de instanţele interne în cauze similare sunt semnificativ mai mari
decât cele din cauza Pincová şi Pinc c. Bulgariei, în care Curtea a constatat încălcarea art.
1 din Protocolul nr. 1 deoarece reclamanţilor li se acordase în compensaţie numai preţul
de vânzare (a se vedea şi Velikovi şi alţii c. Bulgariei sau Kalinova c. Bulgariei).

16
 Deşi legea restituirii nu prevede o acţiune specială împotriva statului, Curtea a
apreciat că remediul oferit de Codul civil în cazul reclamantului este suficient pentru a
constitui o cale pentru realizarea pretenţiilor, pe care acesta însă nu a urmat-o, motiv
pentru care acest capăt de cerere este respins în temeiul art. 35 par. 1 şi 4 din Convenţie
pentru neepuizarea căilor de atac interne.
Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a acordat reclamantului 5.000 de euro cu titlu de daune morale, respingând
cererea în privinţa daunelor materiale de 10.000 de euro pe motiv că nu există nicio
legătură cauzală între încălcarea constatată şi daunele materiale cerute.
Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.

VI.2. Cauza Androne împotriva României21, 6.12.2004

La originea cauzei se află plângerea formulată de reclamanţii Iulian şi Gheorghiţa

Androne la data de 10 ianuarie 2000.
Situaţia de fapt:
Prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a fost admisă acţiunea în
revendicare formulată de reclamanţi privind un imobil situat în Bucureşti, iar primarul
Municipiului Bucureşti a emis decizia de punere în executare a hotărârii sus-menţionate,
imobilul fiind restituit în natură reclamanţilor.
Reclamanţii se plâng Curţii de încălcarea drepturilor garantate de Articolul 6 din
Convenţie, respectiv Articolul 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie decurgând
din faptul că, urmare admiterii cererii de revizuire declarate de parchet, cu prilejul
rejudecării cauzei, instanţa de control judiciar a respins acţiunea în revendicare,
constatând că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu (vânzare), reclamanţilor
fiindu-le oferită o justă despăgubire. Recursul declarat de reclamanţi a fost respins.
Hotărârea Curţii:
Prin hotărârea pronunţată, Curtea a constatat încălcarea, de către statul român, a
Articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la

21
Publicată în Revista Themis, nr. 1/2005, p. 146.

17
un proces echitabil, precum şi a Articolului 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie,
privind dreptul la respectarea proprietăţii.
Pentru a decide astfel, Curtea a considerat prezenta cauză ca înscriindu-se în
categoria cauzelor tip Brumărescu.
Sub aspectul pretinsei încălcări a Articolului 6 din Convenţie, invocând hotărârea
Curţii în cauza Sontransavto contra Ucrainei, Guvernul arătase că, după admiterea cererii
de revizuire formulată de parchet, instanţele naţionale au rejudecat acţiunea în
revendicare, astfel încât reclamanţii au beneficiat de un nou ciclu procesual (fond, apel şi
recurs), întocmai ceea ce Curtea numise în cauza sus-menţionată „a fresh opportunity to
put forward the case before the tribunals of fact”.
Referitor la pretinsa încălcare a dreptului la respectarea proprietăţii garantat de
Articolul 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, Guvernul a subliniat că, spre
deosebire de cauza Brumărescu (în care temeiul recursului în anulare îl constituise
necompetenţa instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra aplicabilităţii Decretului
nr.92/1950), în cauza de faţă, motivul cererii de revizuire a sentinţei nr.11722/1997 l-a
constituit nerespectarea regulilor procedurale care guvernează procesul civil. În
consecinţă, ingerinţa în dreptul reclamanţilor garantat de Articolul 1 din Primul Protocol
Adiţional la Convenţie, a fost justificată, în sensul prevederilor paragrafului 2 al aceluiaşi
articol, de necesitatea de a asigura respectarea principiului contradictorialităţii şi de a
restabili astfel caracterul echitabil al procedurii.
Mai mult, s-a subliniat că numai soluţia de admitere a cererii de revizuire intră
sub incidenţa Articolului 1, nu şi procedura de rejudecare a cauzei în fond şi, întrucât
Convenţia nu garantează „un drept la restituirea bunurilor” (cauza Lupuleţ contra
României), speranţa reclamanţilor de a le fi recunoscut un drept de proprietate a cărui
exercitare a fost o perioadă îndelungată de timp împiedicată, nu poate constitui un „bun”
în sensul Articolului 1 din Primul Protocol adiţional (cauza Malhous contra Cehiei).
Analizând circumstanţele cauzei, Curtea a concluzionat că, deşi decizia pronunţată în
rejudecarea cauzei nu a anulat expres hotărârea definitivă şi irevocabilă favorabilă
reclamanţilor, astfel cum s-a întâmplat în cauza Brumărescu, totuşi acesta a produs
consecinţe juridice similare. Curtea a considerat că redeschiderea unei proceduri
finalizate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ca efect al promovării

18
unei cereri în revizuire care fusese tardiv introdusă, precum şi anularea titlului
reclamanţilor au nesocotit principiul securităţii raporturilor juridice. Prin urmare, dreptul
reclamanţilor la un proces echitabil garantat de Articolul 6 din Convenţie a fost încălcat.
Referitor la Articolul 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, Curtea a
subliniat că dreptul recunoscut reclamanţilor prin hotărâre definitivă şi irevocabilă
reprezenta un „bun” în sensul Convenţiei şi nu era revocabil. Decizia pronunţată în
rejudecare, rămasă irevocabilă, prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor în revendicare
a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, fără ca Statul să poată oferi o justificare şi
fără să le fi acordat o reparaţie care să reflecte valoarea reală a acestuia în condiţiile în
care privarea de proprietate dura de peste 7 ani. În aceste condiţii, Curtea a considerat că,
chiar dacă această privare de proprietate ar fi servit unui interes public, justul echilibru
între exigenţele interesului general şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale
individuale nu a fost respectat. În concluzie, a existat şi continuă să existe o violare a
dreptului garantat de Articolul 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

VI.3. Cauzele Buttu, Bobulescu vs România

În M. Of. nr. 613/2008 au fost publicate Hotărârile CEDO din 7 februarie 2008 în
Cauza Buttu şi Bobulescu împotriva României (nr. 1) şi Cauza Buttu şi Bobulescu
împotriva României (nr. 2).
1. În ambele cauze cei doi reclamanţi, frate şi soră, au invocat încălcarea dreptului
de proprietate (art. 1 din Protocolul nr. 1).
Speţele
2. Cele două speţe sunt identice ca situaţii de fapt şi probleme de drept. Astfel, cei
doi reclamanţi au avut în proprietate două imobile în Bucureşti, ambele naţionalizate în
anul 1950. Imobilele au fost vândute către chiriaşi, în anul 1997, în baza Legii nr.
112/1995. Pentru ambele imobile, ulterior vânzării lor către chiriaşi, reclamanţii au
obţinut împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti, hotărâri judecătoreşti irevocabile
care constatau ilegalitatea naţionalizării. Ulterior acestor hotărâri, reclamanţii au formulat
acţiuni în justiţie împotriva foştilor chiriaşi, cumpărători ai imobilelor, având ca obiect
constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare. Acţiunile au fost respinse în mod

19
irevocabil, cu excepţia uneia, care a fost suspendată până la soluţionarea demersurilor
administrative demarate în baza Legii nr. 10/2001. Pentru toate imobilele, reclamanţii au
declanşat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, care nu s-a finalizat până în
prezent.
Soluţia Curţii
3. Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Astfel, Curtea a arătat că, în contextul legislativ roman ce reglementează acţiunile
în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist,
vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă ea a fost
anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al acestuia,
reprezintă o privare de bunul respectiv. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de
despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În ceea ce priveşte
imobilul pentru care a fost suspendată acţiunea în nulitate, Curtea a arătat că o astfel de
acţiune nu constituia, în speţă, un recurs ce prezenta perspective rezonabile de succes.
4. Nesocotirea dreptului de proprietate al reclamanţilor, combinată cu lipsa totală
de despăgubire timp de aproape 10 ani, le-a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă,
incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie.
5. Curtea a hotărât că statul român să le restituie reclamanţilor imobilele, urmând
ca, în lipsa acestei restituiri, să le plătească suma de 126.458 EUR, pentru unul dintre
imobile, şi suma de 371.658 EUR, pentru celălalt imobil. De asemenea, Curtea a obligat
statul român să le platească reclamanţilor suma totală de 4.000 EUR cu titlu de daune
morale.

Bibliografie

A. Tratate, cursuri, monografii

20
1. Frenţiu Gabriela Cristina, Restituirea imobilelor preluate abuziv, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007;
2. L. Condorelli, Premier Protocole additionnel, Article 1, în L. Edmond Pettini, E.
Decaux, P. – H Imbert (coord.), La Convention Europeenne des Droits de l homme –
commentaire article par article, Edition Economica, Paris, 1995;
3. Rizoiu Roxana, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenâa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
4. Selegea Mihai, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

B. Reviste de specialitate

1. Frenţiu Gabriela Cristina, Obligaţia instanţei sesizate prin contestaţia celui care se
consideră îndreptăţit ca urmare a respingerii notificării sale, formulată în temeiul legii nr.
10/2001, Revista Dreptul nr. 4/2008;
2. Moghină Adelina, Livescu Monica, Concluzii privind practica CEDO în cauzele contra
României în perioada 2007 – 2008, Buletinul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi
Perfecţionarea Avocaţilor, nr. 3/2008;
3. Monna-Lisa Belu Magdo, Conceptul de unitate deţinătoare în viziunea legii nr.
10/2001 şi a jurisprudenţei, Revista de Drept Comercial nr. 1/2008;
4. Selegean Mihai, Dreptul de acces la o instanţă, Revista „Themis”, nr. 1/2005.

C. Legislaţie

1. Legea nr. 10/2001 – privind imobilele preluate în mod abuziv;

2. Legea nr. 247/2005 - Pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor
aferente preluate în mod abuziv.
D. Jurisprudenţă

1. Cauza Suciu Werle contra României;

21
2. Cauza Dragoş contra României;
3. Cauza Muşat contra României;
4. Cauza Szekely contra României;
5. Cauza Fischer contra României;
6. Cauza Horia şi Maliţa contra României;
7. Cauza Horia Jean Ionescu contra României;
8. Cauza Aslan contra României;
9. Cauza Păun contra României;
10. Cauza Androne împotriva României;
11. Cauza Tudor Tudor contra României;
12. Cauza nr. 8543/79, Curtea CEDO, Van Marle c. Olandei, Hotărârea din 26 iunie
1986, seria A, nr. 101 parag. 41;
13. Cauza Gasus Dosier-und Forderteechnik GmbH c. Olandei, Curtea CEDO, Hotărârea
din 23 februarie 1995, seria A, nr. 306 – B, parga. 53;
14. Cauza Merckx c. Belgiei, Curtea CEDO, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A, nr. 31,
parg. 63.

22