CAPITOLUL III

SISTEMUL DE FINANŢARE A AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Agricultura joacă un rol strategic în toate ţările lumii, întrucât este principalul sector
responsabil de securitatea alimentară a populaţiei, având totodată o contribuţie specială la procesul
general de dezvoltare economică durabilă şi de protecţie a mediului, aportul său la accelerarea formării
pieţei concurenţiale şi la structura economiilor naţionale fiind diferită de la o ţară la alta.
Uniunea Europeană sub forma ei actuală, este rezultatul unui proces de integrare care a durat
aproape o jumătate de secol. Spaţiul european a fost conceput imediat după al doilea război mondial,
de aceea, agricultura Uniunii Europene a parcurs mai multe etape în procesul de dezvoltare: de la
spectrul penuriei alimentare şi a sărăciei rurale, până la realizarea autosuficienţei alimentare şi a
standardului de viaţă de azi al fermierilor şi a înfăptuirii deciziei de extindere a frontierelor sale spre
Centrul şi Estul Europei. La mijlocul anilor ’50, agricultura celor şase ţări fondatoare ale Comunităţilor
Economice Europene (Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg) asigurau 17,5 milioane
locuri de muncă (ceea ce reprezenta 33% din populaţia activă a Italiei, 25% din cea a Franţei şi 10%
din cea a Belgiei). Aproximativ 85% din fermele din Italia, 55% din cele din Germania şi aproximativ
35 % din fermele din Franţa aveau dimensiuni cuprinse între 0,5 şi 5 hectare. Contribuţia agriculturii la
formarea PIB varia de la 8,4% în Belgia până la 23% în Italia.
Plecându-se de la aceste realităţi, în aprilie 1956, după Conferinţa de la Messina “Raportul
Spaak” s-a ajuns la concluzia că înfiinţarea Pieţei Comune nu poate exclude agricultura.
Astfel, în martie 1957, la Roma, cele şase state menţionate au semnat tratatul prin care s-au
constituit Comunităţile Economice Europene (CEE). În ultimii 30 de ani, Comunităţile Economice
Europene (în prezent Uniunea Europeană) au primit noi membrii, în patru valuri consecutive: Marea
Britanie, Danemarca şi Irlanda, în 1973; Grecia, în 1981; Austria, Finlanda şi Suedia, în 1985. La
acestea s-a adăugat al cincilea val la 1 mai 2004, când au fost primite în Uniunea Europeană alte încă
10 state: Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi
Slovacia. În consecinţă, unul dintre obiectivele principale ale CEE a fost şi elaborarea şi aplicarea
Politicii Agricole Comune, considerată de fapt chiar ”propulsorul” unificării economice, devenind
astfel, prima axă a construcţiei comunitare. Uniunea Europeană a devenit o importantă organizaţie
internaţională, care cuprinde un ansamblu de organizaţii şi state, cu o bază juridică proprie şi cu
perspective de a deveni o mare uniune de state europene.
Unificarea comerţului european arată dinamismul şi progresul Uniunii Europene, care se afirmă
astfel, ca un centru de putere economică în lume, alături de SUA şi Japonia.

104
 Statele europene au considerat necesar să cedeze din prerogativele suveranităţii într-un
domeniu aşa de sensibil cum este cel agricol datorită, în linii mari a câtorva argumente care au stat la
baza creării Politicii Agricole Comune, şi anume:
• activitatea agricolă nu poate fi comparată cu alte activităţi economice;
• greutăţile întâmpinate în încercările de a echilibra producţia agricolă, coroborate cu
cererea constantă de hrană ar putea conduce la mari fluctuaţii de preţuri în cadrul
Uniunii, dacă nu ar exista măsuri de reglare a pieţei;
• fără protecţia corespunzătoare la graniţe, variaţiile de preţuri pe piaţă ar face să scadă
preţurile comune şi ar conduce, astfel, la mutări ale producţiei;
• numărul ridicat de regiuni mai puţin favorizate, pentru care erau necesare măsuri pentru
diminuarea deficienţelor structurale, atât în scopul menţinerii nivelului de producţie, cât
şi al menţinerii populaţiei;
• necesitatea luării unor decizii privind dezvoltarea rurală care în prezent este un obiectiv
important al politicii comune europene, întrucât 50% din populaţia Uniunii Europene
locuieşte în mediul rural, ceea ce reprezintă 80% din teritoriul comunităţii;
• nevoia unei “fluidizări” a comerţului european cu produse agricole şi mai ales dorinţa
ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor.
Conceptul de „politică comună” reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale PAC,
şi anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparţine statelor membre,
ci Uniunii Europene. Iniţial, instrumentul de bază al Politicii Agricole Comune l-a reprezentat
Organizarea Comună de Piaţă (OCP). În forma ei actuală, Politica Agricolă Comună este construită în
jurul a doi piloni: primul - şi cel iniţial – este cel al ”Organizărilor Comune de Piaţă”, iar cel al
doilea, care a căpătat amploare începând cu deceniul trecut, este cel al „Dezvoltării Rurale”.
Finanţarea agriculturii şi dezvoltării rurale a statelor membre ale Uniunii Europene este
asigurată, astfel:
• în mod prioritar din bugetul comunităţii, la care fiecare stat membru contribuie anual cu
un procent din PIB (finanţare nerambursabilă pentru susţinerea veniturilor agricultorilor);
• din bugetele naţionale pentru ajustarea agriculturii la exigenţele pieţei;
• sursele proprii ale fermelor;
• credite în completarea surselor proprii.
În cazul realizării măsurilor de dezvoltare rurală ce privesc investiţiile, finanţarea acestora au ca
sursă pe lângă bugetul comunitar, cofinanţarea naţională din bugetul naţional al statelor membre,
precum şi participarea cu fonduri proprii ale beneficiarilor proiectelor.

105
 Principalul instrument de finanţare comunitară a bugetului agricol al Uniunii Europene până la
sfârşitul anului 2006, pentru realizarea atât a acţiunilor primului pilon „Organizările Comune de
Piaţă”, cât şi a măsurilor celui de-al doilea pilon „Dezvoltarea Rurală” este Fondul European de
Orientare şi Garantare Agricolă, cu cele două secţiuni (Orientare şi Garantare).
Începând cu anul 2007, instrumentele de finanţare a bugetului agricol al UE 27 îl vor reprezenta
cele două fonduri constituite prin restructurarea FEOGA şi unificarea fondurilor structurale pentru
dezvoltarea rurală, respectiv: Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA) pentru finanţarea
măsurilor de piaţă şi Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală (FEADR), pentru finanţarea
măsurilor de dezvoltare rurală.

3.1. Instrumente şi mecanisme de finanţare a agriculturii şi dezvoltării rurale, aplicate

prin Politica Agricolă Comună în perioada 1958-2003
Politica Agricolă Comună (PAC) este nu numai una dintre primele politici comune, dar este şi
printre cele mai importante23. Pentru atingerea obiectivelor de politică agricolă, prin PAC au fost
create cadrul instituţional, precum şi un sistem de finanţare şi gestionare unitar cu instrumente şi
mecanisme specifice de susţinere a agriculturii. Instituţiile implicate în elaborarea şi gestionarea
măsurilor de politică agricolă comună sunt: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi
Comisia Europeană. Puterea legislativă revine Consiliului Uniunii Europene, Parlamentul având doar
un rol consultativ. Comisia Europeană are două atribuţii majore, cea a iniţiativei legislative şi cea a
implementării PAC.
Politica Agricolă Comună considerată că “piatra unghiulară a construcţiei europene”24, a fost
iniţiată atât din raţiuni politice, cât şi economice şi a parcurs mai multe etape în procesul de
implementare şi consolidare, fiind reformată şi adaptată cerinţelor interne şi externe, astfel:
• În anul 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma privind constituirea Comunităţilor
Economice Europene de către cele şase state menţionate anterior a fost creată şi definită Politica
Agricolă Comună. Totodată, au fost stabilite reglementările de politică agricolă şi au fost fixate extrem
de general cinci obiective ale PAC, care se referă la:
ƒ creşterea productivităţii activităţii agricole prin promovarea progresului tehnic,
asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de
producţie, în special a forţei de muncă;
ƒ asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin creşterea
veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli;

23
Institutul European din România: Politica Agricolă, 2004.
24
Marius Profiroiu şi Irina Popescu: Politici Europene,
Editura Economică, 2003. 106
 ƒ stabilizarea pieţelor prin achiziţionarea excedentelor de producţie la preţuri garantate şi
crearea de stocuri;
ƒ garantarea securităţii aprovizionării cu produse agroalimentare pe întregul teritoriu al
UE;
ƒ asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
• În anul 1958, au fost adoptate de către miniştrii agriculturii ale celor şase state membre ale
CEE cele trei principii fundamentale pe care se bazează PAC:
ƒ Unicitatea pieţei şi a preţurilor, prin crearea unei pieţe unice în care produsele să
circule liber pentru toate statele membre;
ƒ Preferinţa comunitară în aprovizionarea statelor membre cu produse agricole.
Aprovizionarea pieţei trebuie să se facă în primul rând din produsele comunităţii.
Astfel, pentru asigurarea protecţiei împotriva importurilor la preţuri scăzute a fost creat
un sistem unic de bariere vamale prin impunerea de preţuri mai mari la produsele din
import;
ƒ Solidaritatea financiară. Statele membre trebuie să participe la constituirea bugetului
comunitar şi să beneficiaze din acesta de surse de finanţare. Cheltuielile aferente PAC
sunt suportate din Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, creat în anul
1962 care administrează circa 50% din totalul cheltuielilor bugetului Comunităţii.
• Perioada 1962-1980. Începând cu anul 1962 au fost stabilite elementele cheie ale PAC
privind crearea cadrului instituţional, precizarea obiectivelor concrete, fixarea principiilor sistemului
de reguli şi mecanisme care să reglementeze organizările comune de piaţă, precum şi ale sistemului de
finanţare cu instrumentele şi mecanismele specifice de susţinere a agriculturii. Într-o primă etapă (anul
1964) anumitor produse, spre exemplu, cerealelor le-au fost aplicate măsuri de unificare a preţurilor,
urmate ulterior (anul 1966) de produsele lactate, carnea de vită, zahărul, orezul, plantele oleaginoase,
uleiul de măsline. Cu toate acestea, datorită insistenţelor Germaniei, preţul de intervenţie pentru grâu a
fost stabilit la un nivel mult superior celui de pe piaţa mondială.
Pentru alte produse: carne de porc, carne de pui, ouă, fructe, legume şi vin s-au adoptat măsuri
de creare a unei pieţe unice (au fost eliminate barierele tarifare între ţările membre şi s-a instituit
protecţia comună la import), fără unificarea preţurilor. Treptat, măsurile s-au extins, cu diferite grade
de intensitate şi asupra altor produse: carne de miel, peşte, tutun, flori, ş.a.
Mecanismul PAC a constat în linii mari, în protejarea veniturilor producătorilor agricoli prin
intermediul a două instrumente: preţurile şi subvenţiile. Astfel, prin instituirea unui nivel ridicat al
protecţiei vamale faţă de concurenţa străină, combinat, pentru anumite produse, cu unificarea preţurilor
interne, fixarea de preţuri comune a fost însoţită de un mecanism de susţinere a nivelurilor acestora.
Întrucât preţurile interne erau mai ridicate decât cele mondiale, exporturile au fost încurajate prin
107
acordarea de subvenţii. Măsurile comune au fost finanţate din bugetul comun. Piaţa agricolă a CEE a
devenit în acest fel o construcţie solidă, cu evoluţii independente faţă de tendinţele pieţelor
internaţionale.
Aplicarea acestor măsuri în ţările membre a condus la trecerea de la agricultura extensivă, la
agricultura de tip intensiv, cu ferme de dimensiuni mari, orientare specializată a producţiei, dotare
corespunzătoare a nevoii de creştere a producţiei. Totuşi, aplicarea acestor măsuri a determinat şi
apariţia unor efecte secundare nedorite (menţinerea unor preţuri mari la consumatori, efectuarea de
cheltuieli mari de stocare a producţiei excedentare, etc), care a avut ca rezultat creşterea exponenţială a
cheltuielilor agricole (acestea ajungând la cca.2/3 din bugetul agricol), distorsionarea preţurilor
mondiale (cu consecinţe asupra unor producători şi exportatori tradiţionali – cazul zahărului) şi
nemulţumiri din partea consumatorilor şi contribuabililor.
• În perioada anilor 1980-1991, au fost luate unele măsuri mai restrictive, cea mai importantă
fiind introducerea cotelor de producţie, care limitau dreptul producătorilor la venituri garantate în
funcţie de un nivel maxim al producţiei. Cotele s-au introdus într-o primă etapă la cereale, produse
lactate, zahăr. Alte măsuri luate s-au referit la stabilizarea cheltuielilor agricole, scăderea preţurilor
garantate, introducerea schemei de “îngheţare" a terenurilor (set-aside) şi a programelor de
extensificare a producţiei agricole. Pe lângă problemele vechi care persistau (supraproducţia,
cheltuielile bugetare mari), au apărut altele noi, ca de exemplu, dispute comerciale, efecte dăunătoare
asupra mediului datorită caracterului intensiv al producţiei, etc.
• Perioada 1992-1998. Prin aprobarea în anul 1992 de către Consiliul Uniunii Europe a unui
pachet de măsuri de reformă propuse de comisarul pentru agricultură, Ray MacSharry, a avut loc o
schimbare radicală în arhitectura PAC. Motivele reformei au fost pe de o parte interne, determinate
atât de cheltuielile bugetare mari (acestea au crescut de la 26 mld.Ecu, cât erau în anul 1988, la 36
mld.Ecu, în anul 1992), cât şi de creşterea excedentelor nevandabile ca urmare a agravării
dezechilibrelor cerere-ofertă şi a rigidităţii instrumentelor şi mecanismelor de susţinere a agriculturii,
iar pe de altă parte, externe, urmare a negocierilor din cadrul Rundei Uruguay şi a presiunilor Statelor
Unite ale Americii în direcţia unei reduceri cât mai substanţiale a intervenţionismului agricol în rândul
membrilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Acordurile de la Maastricht, din anul 199225, au modificat instrumentele şi mecanismele PAC,
dar au păstrat cele trei principii fundamentale.
Reforma mecanismelor de politică agricolă a constat, în principal în:
- redefinirea mecanismelor de intervenţie, în special reducerea preţurilor interne garantate,
prin mai buna corelare cu preţurile pieţei pentru reducerea excedentelor şi apropierea lor
de preţurile internaţionale;

25
Letitia Zahiu, coordonator: Politici şi Pieţe Agricole
– Reforma şi Integrare Europeană, Editura CERES 2005. 108
 - îmbunătăţirea controlului ofertei, ca urmare a decuplării politicii de preţuri (care ar
conduce la distorsiuni pe pieţe) de politica de venituri, printr-un sistem de plăţi
compensatorii (plăţi directe) şi retragerea opţională din cultură a unor suprafeţe;
- introducerea Sistemului Integrat de Administrare şi Control (IACS);
- reducerea exporturilor subvenţionate şi a subvenţiilor la export;
- reducerea costurilor bugetare prin mai buna gestiune a resurselor financiare destinate
pieţelor, etc.;
- introducerea măsurilor de dezvoltare rurală şi de protecţie a mediului.
Prin reforma PAC din anul 1992 au fost schimbate instrumentele de finanţare prin introducerea
plăţilor compensatorii (ajutoare directe), pentru acoperirea pierderilor de venit generate de reducerea
preţurilor de intervenţie. Deşi, reforma a menţinut sistemul cotelor, prin reducerea preţurilor de
intervenţie şi acordarea de plăţi compensatorii agricultorilor, cotele de producţie şi-au diminuat
importanţa. Plăţile compensatorii au fost parţial decuplate de producţie, acordându-se în mod direct la
hectar sau pe animal. Plata sumelor compensatorii a fost condiţionată de retragerea din cultură a unor
suprafeţe, de numărul de animale pe fermă şi de sistemul de creştere a acestora.
Măsurile centrale ale reformei au constat în reducerea preţurilor de intervenţie la produsele
cheie, concomitent cu „îngheţarea terenurilor” (retragerea din cultură) pentru limitarea producţiei
excedentare.
• Noile mecanisme de susţinere a agriculturii, după anul 1992, au avut drept scop protecţia
agricultorilor contra riscurilor generate de reducerea în viitor a plăţilor compensatorii. Efectele
măsurilor de reformă radicală a PAC, din anul 1992, au determinat o relativă stabilizare a producţiei
la un nivel mai apropiat de consumul comunitar şi o diminuare a creşterii artificiale a preţurilor.
Totuşi şi după aplicarea reformei din anul 1992, s-au menţinut unele stări negative, care au
constat în:
• existenţa unor preţuri de intervenţie încă ridicate şi subvenţionarea producţiei care a
condus la scăderea competitivităţii externe;
• scăderea unor subvenţii care au distorsionat piaţa, cu impact negativ asupra preţurilor
mondiale şi respectării acordurilor cu Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC);
• reducerea în continuare a populaţiei agricole, impactul pozitiv al măsurilor luate pentru
stabilizarea acesteia în zonele rurale nefiind relevant;
• procesul de diversificare a populaţiei a fost lent;
• scăderea insuficientă a stocurilor de intervenţie, etc.
Perioada 1999-2002 cuprinde două momente:
• momentul 1999, când Consiliul Uniunii Europene de la Berlin şi-a însuşit documentul
strategic “Agenda 2000”;
109
 • momentul 2002, când Comisia Europeană a analizat stadiul PAC şi a propus noi direcţii de
reformă.
Agenda 2000 marchează o nouă etapă a reformei PAC în care accentul s-a deplasat spre
susţinerea economiei rurale şi continuarea reformelor introduse în diferite sectoare ale pieţei în
favoarea agriculturii multifuncţionale competitive, bazate pe o strategie globală de integrare cu
dezvoltarea rurală. Aceasta a avut ca obiective continuarea proceselor de reformă, începute în anul
1992, prin reducerea în continuare a preţurilor garantate, inclusiv pentru produsele lactate; creşterea
plăţilor directe (compensatorii) şi introducerea plăţilor directe pentru fermele de lapte; îmbunătăţirea
competitivităţii produselor prin creşterea calităţii şi reducerea costurilor; garantarea securităţii şi
calităţii alimentelor; îmbunătăţirea marketingului produselor agricole; protecţia mediului şi respectarea
condiţiilor de bunăstare a animalelor; integrarea politicii de mediu în obiectivele politicii agricole;
introducerea unor măsuri complexe de dezvoltare rurală; simplificarea legislaţiei şi o mai mare
flexibilitate în alocarea sprijinului PAC statelor membre.
De asemenea, Agenda 2000 a stabilit cadrul general al aderării noilor state candidate la UE,
extindere lansată în decembrie 2002, la Copenhaga.
Măsurile de reformă din Agenda 2000 au fost axate pe trei direcţii principale de acţiune:
- modernizarea “modelului agricol european” prin promovarea agriculturii durabile şi
creşterea competitivităţii în vederea liberalizării pieţei;
- reducerea disparităţilor economice dintre regiunile UE, cu referire la ţările candidate la
aderare, prin dirijarea fondurilor structurale spre economiile care au cea mai mare nevoie
pentru a se relansa, spre dezvoltarea regională armonioasă, îmbunătăţirea fundamentală a
politicii rurale şi a coeziunii economice şi sociale;
- asigurarea şi mai buna gestionare a resurselor bugetare necesare, cu respectarea priorităţilor
fixate pentru perioada 2000-2006.
În baza mandatului de la Berlin privind revederea Agendei 2000, din martie 1999, “Mid Term
Review” s-a decis ajustarea schemelor de intervenţii şi plăţi în funcţie de evoluţiile pieţelor.
Noul sistem de finanţare a agriculturii a urmărit atât intensificarea procesului de liberalizare a
pieţei, cât şi consolidarea dezvoltării rurale. Esenţa măsurilor de reformă a constat în orientarea
agriculturii şi a mediului rural spre o dezvoltare durabilă.
Principalele direcţii şi abordări privind liberalizarea pieţei şi promovarea agriculturii durabile
vizate de sistemul de susţinere au urmărit o serie de obiective, care au adus modificări instrumentelor
şi mecanismelor de finanţare utilizate, după cum urmează:
• Întărirea competitivităţii produselor agricole pe pieţele interne şi pe piaţa mondială, în care
scop a fost necesară o mai mare apropiere a fermierilor de piaţă şi asigurarea unui nivel de viaţă
decentă acestora. În acest scop, Agenda 2000 a prevăzut reducerea preţurilor instituţionale şi deci
110
apropierea de preţurile mondiale a produselor agricole şi trecerea de la mecanismul de susţinere a
produselor la susţinerea producătorilor. Această trecere s-a perfecţionat în perioada cuprinsă între anii
1992-1999, prin reducerea preţurilor de intervenţie şi introducerea plăţilor directe, dar numai parţial
decuplate de producţie, în sectoarele: cereale, oleaginoase, seminţe proteice, carne de bovine. Plăţile
directe introduse iniţial (1992) pentru a compensa reducerile preţurilor de intervenţie şi-au pierdut
caracterul compensatoriu şi au devenit simple sume adăugate la venitul obţinut prin creşterea
producţiei, ceea ce nu a stimulat competitivitatea şi diversificarea producţiei.
Mecanismele PAC în cele două etape ale reformei s-au delimitat în urma Acordului de la Berlin
(tabelul nr.3.1), astfel:
Tabelul nr.3.1
Mecanismele Politicii Agricole Comune în cele două etape ale reformei

Specificare Reforma din anul 1992 Reforma din anul 1999

Preţuri instituţionale
- cereale - reducerea preţurilor cu 29% în anii - reducerea preţului cu 15% în
agricoli 1993/1994 şi 1995/1996 perioada 2000/2002
- carne de bovine - reducerea preţului cu 15% în trei ani - reducerea preţului cu 20% în trei
etape, cu intervenţie netă de
securitate
- lapte - preţul rămâne neschimbat - reducerea preţului cu 15% în
perioada 2006-2008
Plăţi compensatorii
- cereale - plăţi compensatorii complexe - creşterea plăţilor directe cu 63
euro/t
- carne de bovine - plăţi directe pe animal sporite cu - creşterea primelor de bază
100%
- lapte - nici o măsură nouă - ajutoare diferenţiate introduse
până în 2005
Alte instrumente de politică agricolă
- retragerea obligatorie din -fixată iniţial la 15% - fixată la 10% până în 2006
cultură
- retragerea facultativă -introdusă - menţinută şi făcută mai atractivă
- cote de lapte - fără reduceri stabilite -creşteri cu 2,4% după anul 2006
Sursa: Commission Europeenne, DG AGRI

• Asigurarea echilibrului social prin garantarea unui nivel de viaţă echitabil pentru
agricultori pe baza stabilizării veniturilor agricole şi a creării de noi surse de venituri.
La începutul reformei, la nivelul UE15, veniturile pe agricultor au evoluat favorabil, mai ales
pe seama plăţilor directe. Ponderea susţinerii directe în veniturile agricole a fost ridicată dar cu variaţii
considerabile pe ţări, regiuni şi sectoare. Deci, plăţile directe au jucat un rol central în asigurarea
nivelului de viaţă echitabil al populaţiei agricole şi în stabilitatea veniturilor, dar nefiind decuplate de
producţie au afectat echilibrul pieţei, au distorsionat schimburile şi au avut un impact negativ asupra
mediului.
Agenda 2000 a stabilit o nouă abordare privind susţinerea echilibrată a veniturilor agricultorilor
111
în scopul realizării coeziunii economice şi sociale, prin:
• Integrarea agriculturii cu mediul, sănătatea şi bunăstarea animalelor. Agenda 2000 a
introdus măsuri de integrare a obiectivelor de mediu în politica agricolă. Ca urmare, în cazul
nerespectării exigenţelor de mediu de către statele membre UE se vor reduce plăţile directe acordate în
cadrul PAC.
• Dezvoltarea rurală. Politica de dezvoltare rurală a devenit în noul context al reformei al
doilea pilon al PAC cu un rol primordial în promovarea coeziunii teritoriale, economice şi sociale.
• Îmbunătăţirea, simplificarea şi descentralizarea legislaţiei agricole şi a punerii ei în
aplicare. Acestea au vizat plăţile şi procedurile privind pieţele şi au permis agricultorilor să se
consacre din ce în ce mai mult afacerilor proprii şi respectării exigenţelor reglementărilor privind
protecţia mediului, securităţii alimentare, sănătăţii şi bunăstării animalelor. Totodată, promovarea unei
mai bune gestiuni a fondurilor utilizate pentru susţinerea agriculturii a asigurat stabilizarea bugetară.

3.1.1. Instrumente şi mecanisme de finanţare a agriculturii

În ceea ce priveşte finanţarea agriculturii, principalele instrumente de susţinere, de
implementare şi consolidare a Politicii Agricole Comune sunt :
• Preţurile;
• Subvenţiile;
• Cotele de producţie;
• Protecţia vamală.
Preţurile
Politica de preţuri a fost introdusă pentru a asigura garantarea veniturilor agricultorilor. În
condiţiile pieţei unice, preţul a devenit principalul instrument al PAC prin care a fost promovată cu
consecvenţă metoda intervenţiei prin susţinerea preţurilor produselor agricole.
Organismele publice au intervenit cu ajutorul instrumentului preţ, prin preluarea de la
producătorii agricoli a surplusului de produse în vederea stocării acestora şi prin vânzarea produselor
depozitate, atunci când piaţa a fost favorabilă.
Pentru a răspunde cerinţelor mecanismul general de funcţionare a pieţelor produselor agricole,
Uniunea Europeană s-a bazat pe un sistem complex de instrumente de reglementare a preţurilor de
comercializare a produselor. Astfel, pentru agricultură anual s-a stabilit de către Consiliul Uniunii
Europene un mecanism de finanţare pentru produsele de sub incidenţa PAC format din trei niveluri de
preţ: preţul indicativ, preţul de intervenţie şi preţul prag.
Preţul indicativ este preţul la care Consiliul a recomandat comercializarea produselor agricole
pe piaţa internă. Nivelul său a fost considerat cel potrivit pentru a asigura un standard „rezonabil” al
veniturilor producătorilor agricoli. În acest spirit, iniţial, preţul indicativ a fost fixat la un nivel
112
foarte ridicat, în special pentru cereale. După reformele din anii 1992 şi 1999, acesta a mai fost
diminuat, dar a rămas în continuare, în medie, mai ridicat decât preţurile internaţionale.
Preţul de intervenţie este preţul minim garantat care putea fi obţinut pentru producţia
comercializată pe piaţa internă. Atunci când preţurile unor produse (în special la cereale, produse
lactate, carne de vită, de porc, zahăr, orez, etc.), atingeau nivelul minim (când oferta era în exces faţă
de cerere), comunitatea putea interveni prin achiziţia şi stocarea produsului respectiv, pentru a nu
permite scăderea preţului de piaţă sub preţul de intervenţie asigurând fermierilor garanţia unor venituri
minime. Iniţial, în stadiul de început al PAC, nivelul preţului de intervenţie a fost mult superior celui
de pe piaţa mondială. Întrucât, preţurile mari la produsele alimentare au constituit un stimulent
puternic pentru creşterea producţiei s-a ajuns la situaţii de realizare de supraproducţie şi producţie pe
stoc. Prin reformele din anul 1992 (Mac Sharry) şi din anul 1999, preţul de intervenţie a fost adus spre
nivelul de pe piaţa mondială, în special pentru produsele generatoare de surplusuri (culturi arabile,
carne de vită, lapte şi produse lactate), concomitent cu acordarea, către fermieri, de ajutoare financiare
(plăţi compensatorii), pentru a compensa pierderile suferite. Pentru alte produse agricole cum este
cazul cerealelor şi al orezului, nivelul preţului de intervenţie a crescut pentru a acoperi cheltuielile
determinate de stocarea producţiei de către fermieri în perioada de recoltare şi comercializare.
Creşterea lunară a preţului de intervenţie a avut rolul de a evita situaţiile de plasare pe piaţă a întregii
recolte, fermierii fiind încurajaţi în acest fel să comercializeze producţia treptat, în tranşe mai mici.
Preţul prag este preţul sub care importurile de produse agricole nu putea pătrunde în Uniunea
Europeană. Raţiunea utilizării preţului prag a fost aceea că, după adăugarea cheltuielilor specifice de
transport şi comercializare, preţul produselor importate trebuia să fie mai mare decât preţurile
produselor interne. Nivelul preţului prag s-a obţinut prin aplicarea taxelor vamale la nivelul preţului
mondial. Acordul pentru agricultură, negociat în 1995 în cadrul Rundei Uruguay a OMC, a prevăzut
transformarea tuturor barierelor netarifare (inclusiv a prelevărilor variabile) în taxe vamale.
Subvenţiile
Această categorie cuprinde următoarele instrumente de susţinere financiară a agriculturii:
subvenţiile pentru producţie, plăţile directe (plăţile compensatorii), primele şi alte ajutoare financiare.
Prin aplicarea Politicii Agricole Comune, pentru susţinerea agriculturii s-au utilizat ca instrumente
financiare subvenţiile pentru a acţiona asupra producţiei prin protecţia pieţei interne şi a exportului.
Nivelul subvenţiilor s-a menţinut ridicat o mai mare perioadă pentru ca veniturile agricole să poată fi
paritare cu veniturile altor categorii socio-profesionale din alte sectoare. Sistemul subvenţiilor a
cuprins: subvenţii pentru producţie, subvenţii în sume forfetare, subvenţii facultative, subvenţii la
export, etc.
Subvenţiile pentru producţie s-au aplicat produselor al căror consum a fost descurajat în situaţia
unui preţ prea mare, obţinut spre exemplu, prin impunerea unui nivel ridicat al protecţiei vamale.

113
Acestea s-au calculat şi s-au acordat fie pe unitate de produs, fie pe suprafaţă, fie pe cap de animal.
Rolul lor a fost dublu: pe de o parte, preţul pentru consumatori a fost menţinut la un nivel rezonabil, iar
pe de altă parte, veniturile producătorilor au rămas ridicate. Astfel de ajutoare au fost acordate pentru:
ulei de măsline, seminţe oleaginoase, carne de oaie, tutun. Tot în această categorie s-au încadrat şi
plăţile care au avut drept scop influenţarea unor anumite comportamente ale producătorilor (spre
exemplu, primele pentru calitate la grâul dur, primele pentru vacile care alăptează, primele pentru
sacrificare), precum şi plăţile pentru procesare (spre exemplu, ajutoare pentru uscarea
cerealelor/seminţelor, pentru procesarea fructelor/legumelor).
Subvenţiile în sume forfetare, ca forme de intervenţii publice, au fost limitate numai la măsuri
de promovare a unor produse (ceapă, viermi de mătase, legume uscate) şi s-au acordat pentru o
cantitate de producţie limitată, sistemul permiţând şi stocarea privată a produselor;
Subvenţiile facultative pentru seminţe şi hamei au fost acordate în cazurile în care s-a estimat că
preţurile nu au asigurat un venit echitabil producătorilor. Acordarea acestor subvenţii a fost
condiţionată de respectarea unor norme stricte de calitate şi comercializare;
Subvenţiile la export au fost acordate pentru a acoperi pierderile producătorilor comunitari, în
situaţia în care aceştia au fost nevoiţi să exporte la preţuri mai reduse. Rolul acestor subvenţii a constat
în menţinerea preţului intern prin finanţarea înlăturării surplusului de ofertă de pe piaţa internă. Astfel,
exportatorilor li s-a plătit o subvenţie pentru a fi ajutaţi să-şi vândă produsele pe piaţa mondială, la
preţuri competitive, atunci când preţul mondial era inferior celui de pe piaţa internă a UE.
Reciproc, atunci când preţul de pe piaţa mondială era superior celui de pe piaţa internă a UE, s-
a impus o taxă de export pentru a limita diminuarea ofertei de pe piaţa comunitară şi respectiv
creşterea preţurilor interne.
Plăţile directe sub formă de plăţi compensatorii au fost introduse odată cu reformele Mac
Sharry din anul 1992, în vederea compensării pierderilor suferite de fermieri în urma scăderii nivelului
preţurilor de intervenţie pentru alinierea la preţurile de pe piaţa mondială. În acest fel, o parte din
eforturile financiare pentru subvenţionarea agriculturii au trecut de la consumatori (care subvenţionau
prin preţurile mari plătite) la contribuabili. Plăţile compensatorii s-au acordat fie sub forma unei sume
anuale fixe, fie pe unitate de produs, fie la hectar - indiferent deci de cantitatea produsă -, fie pe cap de
animal. Plăţile la hectar au fost calculate pe baza evidenţei statistice a producţiei obţinute în perioada
de referinţă 1986-1991. Ca urmare, ele nu au coincis de la o ţară la alta sau de la o regiune agricolă la
alta. Pentru aplicarea acestui mecanism au fost necesare măsuri complexe pentru formarea bazei de
date în statele membre. Pentru monitorizarea culturilor amplasate pe fiecare suprafaţă de teren a fost
creat în fiecare stat membru Sistemul Integrat de Administrare şi Control. Monitorizarea s-a efectuat la
nivel de fermă, precum şi prin satelit. Pentru a putea beneficia de plată directă la hectar, agricultorii
trebuiau să-şi organizeze evidenţa riguroasă a vânzărilor.

114
 Deşi, Consiliul a stabilit un cuantum uniform al subvenţiei care s-a aplicat pentru toate ţările
membre (de exemplu, 63 Euro/tonă la cereale), subvenţia la hectar s-a calculat în continuare tot în
funcţie de producţia medie la hectar specifică fiecărei regiuni, evidenţiată de datele statistice istorice.
Pentru a beneficia de plăţi compensatorii fermierii trebuiau să îndeplinească unele cerinţe şi
anume:
• Respectarea unor standarde de mediu şi ocupare (cross compliance), stabilite de fiecare
stat membru. Dacă se constata neconformarea cu standardele menţionate, statele membre
puteau să reducă cuantumul ajutoarelor directe care li s-ar fi cuvenit beneficiarilor;
• Îngheţarea terenurilor (set-aside), pentru minimum 10% din suprafaţa destinată culturilor
arabile pentru perioada 2000-200726. Măsura se referă atât la prevenirea situaţiilor de
supraproducţie, dar are în vedere şi protejarea mediului.
Produsele pentru care s-au acordat plăţi directe sunt: culturile arabile, inclusiv cerealele, cartofii
pentru amidon, inul fără a fi destinat pentru fibre, uleiul de măsline, leguminoasele cu seminţe, in,
cânepă, viermii de mătase, bananele, stafidele, tutunul, seminţele, hameiul, orezul, carnea de vită şi
viţel, laptele şi produsele lactate, carnea de oaie şi capră. Spre exemplu: estimările Comisiei27 cu
privire la plăţile directe acordate în anul 2000 arată că, la nivelul Uniunii Europene28, plăţile directe au
însumat peste 22 miliarde Euro, din care cu peste 20 miliarde Euro au fost finanţate culturile arabile şi
fermele de animale. Sistemul plăţilor directe a constituit o alternativă de subvenţionare a agriculturii şi
a avut câteva avantaje faţă de subvenţia prin preţ 29 şi anume:
• Utilizarea sistemului plăţilor directe a condus la creşterea gradului de transparenţă. Prin
sistemul de susţinere a veniturilor agricole prin preţ, consumatorii au plătit preţuri mari,
fără a şti cu ce procent din acestea a fost subvenţionată agricultura. În noul sistem, o parte
din efortul financiar pentru subvenţionare a trecut de la consumatori (prin reducerea
preţurilor) la contribuabili, prin sistemul fiscal;
• Sistemul plăţilor directe au avantajat producătorii agricoli. De subvenţiile agricole prin
preţ au beneficiat mai degrabă diverşii intermediari şi anume engrosiştii, procesatorii,
agenţiile de intervenţie/stocare, exportatorii. Producătorii au fost susţinuţi numai indirect
deoarece garantarea preţului de intervenţie le asigura stabilitatea veniturilor, întrucât ei au
obţinut în realitate preţurile negociate cu engrosiştii şi nicidecum preţurile mari de pe
piaţă. Printr-un studiu efectuat recent, Organizaţia Economică pentru Cooperare şi
Dezvoltare (OECD) a arătat că prin sistemul subvenţionării prin preţ, fermierilor le-ar fi

26
Regulamentul CE 1253/1999;
27
Comisia Europeană (2002): Memo/02/198;
28
Mai puţin Grecia, pentru care datele nu au fost disponibile;
29
Institutul European din România: Politica Agricolă, 2004.115
 revenit numai 25% din subvenţie30;
• Stimulentele pentru realizarea de supraproducţie sunt mult diminuate, pe de o parte prin
nivelul mai mic al preţului care poate fi obţinut pe piaţă, iar pe de altă parte, prin
decuplarea plăţilor directe de volumul producţiei (deocamdată doar la culturile arabile,
unde plăţile directe s-au acordat în funcţie de suprafaţa cultivată şi nu de producţie).
• Prin mutarea centrului de greutate al pârghiilor subvenţioniste de la pieţe la producători,
era de aşteptat ca fermierii mici să beneficieze de plăţi directe în mod proporţional
alături de marile ferme. În realitate însă, o minoritate de ferme – cele mari, reprezentând
aproximativ 20% din total – au obţinut circa 80% din totalul ajutoarelor. La această
situaţie s-a ajuns tocmai datorită sistemului de susţinere a veniturilor prin intermediul
preţului, întrucât cei care produc mai mult (fermele mari) îşi atrag proporţional şi
veniturile mai mari.
Primele
De acest sistem au beneficiat următoarele categorii:
• producătorii agricoli, pentru a-şi acoperi diferenţa dintre costul de producţie intern mai
ridicat şi preţul de vânzare de pe piaţa mondială mai scăzut (spre exemplu, la carnea de vită, viţel, oaie,
precum şi la tutun);
• întreprinzătorii agricoli, care au subscris pentru cel puţin 5 ani (20 ani pentru retragerea din
cultură a terenurilor), la unul sau mai multe din următoarele angajamente:
¾ extinderea producţiei vegetale sau menţinerea producţiei extensive deja întreprinse sau
chiar transformarea terenurilor arabile în păşuni şi fâneţe;
¾ diminuarea şeptelului la bovine sau ovine pe unitatea de suprafaţă furajeră;
¾ utilizarea unor practici de producţie compatibile cu exigenţele privind protecţia
mediului, a resurselor naturale, a spaţiului natural, etc.;
¾ întreţinerea terenurilor agricole sau forestiere;
¾ retragerea terenurilor agricole pentru cel puţin 20 ani.
• producătorii agricoli, pentru înfiinţarea culturilor biologice, cât timp parcela este în
conversie (sub forma primelor de conversie acordate în primii 2 ani de la înfiinţare).
Alte ajutoare financiare
Producătorii agricoli au mai beneficiat de diverse alte ajutoare financiare, acordate fie din
bugetul comun, fie individual de către statele membre, în ambele situaţii cu respectarea condiţiilor
stabilite de Comunitate. Spre exemplu, au fost acordate ajutoare financiare suplimentare pentru
următoarele situaţii:

30
Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare
(OECD): Farm houshold incoms in OECD countries, 2003.116
 • când a avut loc o scădere justificabilă a veniturilor din producţia şi comercializarea unui
produs, cum ar fi în cazul unor calamităţi naturale;
• la îngheţarea voluntară a terenurilor şi/sau conferirea unei alte destinaţii, cum ar fi
cultivarea cu plante pentru biomasă;
• la comercializarea produselor lactate;
• pentru asociaţii de producători/comercianţi care au implementat anumite măsuri de
creştere a calităţii produselor;
• pentru fermele mici care nu au beneficiat în proporţie egală cu cele mari de sprijinul
comunitar, ş.a.
Concomitent cu reducerea preţurilor instituţionale au fost luate măsuri noi cu privire la modul
de atribuire a diferitelor ajutoare pentru: producţie, consum, depozitare, efectuarea de investiţii în
exploataţiile agricole, etc. Aceste ajutoare directe au reprezentat tipul de intervenţie în domeniul
producţiei şi au luat forma de:
Ajutor de producţie, care nu putea fi mai mare decât diferenţa dintre ’’preţul minim’’ la nivelul
comunităţii şi ”preţul materiilor prime” din principalele ţări producătoare sau exportatoare din afara
Uniunii Europene. Ajutorul pentru producţie a fost limitat sub forma unui "prag de garantare" sau
"cotă" pe sortimente de produse.
Ajutor de consum, ce s-a acordat celor care au procesat ulei de măsline, legume şi fructe,
pentru a facilita vânzarea surplusului de produse finite.
Ajutor pentru depozitare, care s-a acordat agenţilor de depozitare pentru cantităţile cumpărate
în vederea depozitării pe durata perioadei efective de depozitare, dar care nu trebuia să depăşească mai
mult de 18 luni, după sfârşitul anului de piaţă în care produsul a fost achiziţionat pentru depozitare.
Ajutor pentru efectuarea de investiţii în exploataţiile agricole, ce s-a acordat producătorilor
care îndeplinesc anumite condiţii.
Cotele de producţie
Aşa cum am arătat mai sus, diversele stimulente financiare acordate producătorilor agricoli şi
mai ales susţinerea prin preţ, i-a determinat pe aceştia să producă mai mult pentru a câştiga mai mult.
Cu cât producţia obţinută a fost mai mare, cu atât au fost mai mari şi costurile finanţate de către PAC.
De aceea, pentru a preveni şi limita supraproducţia, în anii ’80 a fost introdus instrumentul cotelor de
producţie.
Cotele reprezintă cantităţile maxime admise pentru producţia anumitor produse (lapte,
legume/fructe, zahăr, cartofi cu destinaţia amidon, banane, furaje uscate, in şi cânepă pentru fibre, ulei
de măsline, tutun). Cotele de producţie au fost stabilite anual la nivel comunitar, iar apoi s-au negociat
şi s-au repartizat pe ţări şi, în continuare pe ferme, la nivel naţional. Pentru producţia în surplus faţă de
cotă, fie au fost penalizaţi fermierii, fie a fost diminuat preţul de intervenţie pentru anul agricol
117
următor.
Protecţia vamală
Importul produselor agricole în UE a fost realizat numai cu condiţia obţinerii unei licenţe de
import, (condiţionată de constituirea unui depozit până în momentul în care importatorul a dovedit că
produsele sale respectă normele sanitare şi fitosanitare şi cerinţele de calitate europene) şi plata taxelor
vamale. În UE, pentru toate produsele agricole funcţionează în prezent un sistem unic de impunere la
import, nivelul de impunere vamală regăsindu-se în tariful vamal comunitar. Instrumentele de finanţare
prezentate nu s-au aplicat în mod unitar tuturor produselor agricole.
În cadrul Organizărilor Comune de Piaţă au fost utilizate combinaţii ale acestor instrumente, în
funcţie de caracteristicile specifice ale ofertei şi cererii pentru fiecare produs.

3.1.2. Instrumente şi mecanisme de finanţare a dezvoltării rurale

Componenta de dezvoltare rurală a fost introdusă prin reforma PAC din anul 1992 şi a căpătat o
atenţie sporită după elaborarea de către Comisie a documentului strategic Agenda 2000, devenind
astfel al doilea pilon.
Sunt două raţiuni majore care au justificat necesitatea unei abordări în această direcţie:
¾ prima a fost dată de proporţia foarte mare – 80% - pe care o deţin suprafeţele agricole în
Uniunea Europeană;
¾ a doua a fost cea a obiectivului primordial de coeziune economică şi socială a Uniunii
Europene, ale cărui rezultate ar deveni utopice fără acordarea atenţiei cuvenite dezvoltării
armonioase a zonelor rurale.
Principalul instrument utilizat de UE pentru finanţarea măsurilor de dezvoltare rurală este
Fondul European de Orientare si Garantare Agricolă (FEOGA).
Obiectivele politicii de dezvoltare rurală au fost definite în Regulamentul Consiliului nr.
1257/17 mai 1999 referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurală şi se referă la:
• ameliorarea exploataţiilor agricole;
• garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole;
• asigurarea unor niveluri stabilite şi echitabile ale veniturilor fermierilor;
• protecţia mediului;
• dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative generatoare de locuri de muncă,
pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole şi a întări din punct de
vedere economic şi social zonele rurale;
• îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în zonele rurale.
În acelaşi regulament au fost definite şi principiile care stau la baza politicii de dezvoltare
rurală, respectiv:
118
 ¾ Principiul multifuncţionalităţii agriculturii, în sensul unei interpretări mai largi acordate
activităţilor agricole, faţă de rolul tradiţional de furnizor de produse agricole;
¾ Principiul abordării multisectoriale şi integrate a economiei rurale, în sensul diversificării
activităţilor, creării de surse suplimentare de venit şi ocupare;
¾ Principiul flexibilităţii financiare în sprijinirea dezvoltării rurale, în sensul descentralizării
deciziei, subsidiarităţii şi implicării partenerilor locali;
¾ Principiul transparenţei în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazat pe
simplificarea legislaţiei.
Măsurile politicii de dezvoltare rurală sunt de două feluri:
• Primele măsuri se referă la măsurile însoţitoare prin care se acordă sprijin financiar
comunitar şi naţional, pentru următoarele situaţii:
¾ Pensionarea anticipată a fermierilor şi lucrătorilor agricoli în vârstă de peste 55 ani, care
s-au retras din activităţile/muncile agricole cu caracter comercial înainte de vârsta legală
de pensionare. Sprijinul a fost condiţionat de îndeplinirea anumitor cerinţe de vechime în
muncă şi/sau participare la o schemă de asigurări sociale. Un fermier putea primi până la
150.000 Euro în tranşe anuale de cel mult 15.000 Euro până la vârsta de 75 de ani, iar un
lucrător agricol, până la 35.000 Euro, în tranşe anuale a câte 3.500 Euro pe perioada
rămasă până la vârsta pensionării.
¾ Agricultura ecologică, pentru promovarea metodelor de producţie agricolă care au avut în
vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea patrimoniului rural. Beneficiarii au
fost fermierii care timp de cel puţin 5 ani au practicat metode agro-ecologice, ajutorul
acordat fiind în limita a 600 Euro/ha pentru recoltele anuale, 900 Euro/ha pentru recolte
perene şi 450 Euro/ha pentru alte recolte.
¾ Sprijinirea zonelor defavorizate sau cele cu probleme specifice de mediu, pentru a se
asigura continuitatea exloatării terenurilor, un standard de viaţă echitabil pentru fermieri,
conservarea peisajului ambiant şi protejarea mediului. Ajutorul acordat fermierilor din
aceste zone a fost condiţionat de respectarea strictă a standardelor de mediu, inclusiv a
metodelor de producţie ecologice.
• A doua categorie de măsuri ale politicii de dezvoltare rurală au fost cele de modernizare şi
diversificare a exploataţiilor agricole şi s-au aplicat numai la fermele care îndeplinesc standarde
minime de mediu, igienă şi de bunăstare a animalelor, sprijinul financiar comunitar şi naţional fiind
acordat pentru:
¾ Investiţii în exploataţiile agricole (spre exemplu, echipamente agricole) al cărui scop a
constat în eficientizarea producţiei, diversificarea acesteia, îmbunătăţirea calităţii
produselor, respectarea prin standarde de igienă şi sănătate, protejarea mediului sau
119
 îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a animalelor. Ajutorul fiananciar s-a acordat în limita a
40% din valoarea investiţiei, excepţie făcând zonele defavorizate (50%) şi fermierii tineri
(între 45-55%);
¾ Ameliorarea procesului de prelucrare şi comercializare a produselor agricole, în scopul
creşterii competitivităţii şi valorii adăugate a producţiei agricole. Contribuţia Comunităţii
a fost de maximum 50% din valoarea proiectului;
¾ Instalarea fermierilor tineri, pentru înfiinţarea de ferme de către persoanele în vârstă de
cel mult 40 de ani, care anterior nu au mai condus o fermă agricolă. Sprijinul financiar s-a
acordat fie sub forma unei prime de până la 25.000 Euro, fie prin subvenţionarea dobânzii
unui împrumut bancar;
¾ Activităţi de formare profesională, în special în domeniile calităţii produselor şi protejării
mediului;
¾ Conservarea şi protejarea pădurilor, prin ocrotirea patrimoniului forestier şi care au
inclus activităţi de împădurire, ameliorarea tehnicilor de exploatare forestieră, prelucrarea
şi comercializarea produselor forestiere, ş.a. În cazul împăduririi suprafeţelor cu destinaţie
agricolă, în plus faţă de ajutorul propriu-zis pentru împădurire, au fost acordate şi
compensări anuale de până la 725 Euro/ha pentru asociaţii şi autorităţi locale şi de până la
185 Euro/ha pentru persoanele fizice, pentru o perioadă de până la 25 de ani;
¾ Alte activităţi, respectiv reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural,
renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului şi activităţilor
meşteşugăreşti, ş.a.

3.2 Instrumente şi mecanisme de finanţare a agriculturii şi dezvoltării rurale, aplicate

prin noua reformă a Politicii Agricole Comune, din anul 2003
În cadrul Politicii Agricole Comune, Agenda 2000 a stabilit măsuri de realizare a doi piloni:
¾ primul pilon „Organizarea Comună de Piaţă”;
¾ al doilea pilon „Dezvoltarea rurală”.
În ianuarie 2003, la propunerile Comisiei Europene, Consiliul Miniştrilor Agriculturii a ajuns la
un acord privind reformarea fundamentală a PAC, în mai multe etape, aşa cum este prezentată în
graficul nr. 3.1.

120
 Graficul nr.3.1
Etapele reformei Politicii Agricole Comune

Viitorul zonelor rurale Pieţele agricole

(2004-2005)

Reforma PAC: pachetul de OMC Runda Doha

măsuri – (2005)

Reforma PAC: 2 pachete de Relaţii comerciale

măsuri (2004) internaţionale

1 pachet de măsuri
(2003)

Lărgirea UE
Mid –Term Review -UE – 25
(2003) -UE – 27
-UE - .....

Agenda 2000

Sursa: Prelucrat după Dirk Ahner”The Future of European Agricultural Policy”, Sofia, 2004
Ceea ce este caracteristic acestei reforme este faptul că prin măsurile sale se urmăreşte
realizarea unui cadru stabil al politicii pentru agricultură europeană în condiţiile lărgirii UE cu încă
zece state şi în perspectivă cu încă două state31. De asemenea, este stabilită o singură politică agricolă,
mai eficace şi mai dinamică, într-o corelare strânsă cu politica de dezvoltare rurală, de mediu şi cu
politica comerţului internaţional32.
Noua reformă PAC se caracterizează, în principal, prin:
- orientarea PAC către interesele consumatorilor şi a contribuabililor, dar continuând să
sprijine fermierii;
- protejarea economiei rurale şi a mediului;
- menţinerea costurilor bugetare la un nivel stabil;
- sprijinirea negocierilor în cadrul OMC în vederea încheierii unui acord privind
agricultura, care să satisfacă nevoile agriculturii, a fiecărei ţări precum şi pe ansamblul
Uniunii.

31
J Malone: The Common Agricultural Policy and Enlargement,Conference PAC, Sofia 14-15 March, 2004.
32
Dirk Ahner”The Future of European Agricultural
Policy, Sofia, 2004. 121
 În acest context se urmăreşte dezvoltarea unei agriculturii durabile, prin extinderea modelului
european de agricultură, care presupune diversificarea sistemelor de producţie, protecţia mediului şi
securizarea alimentelor pentru cetăţenii săi. Sprijinul comunitar va fi direcţionat cu prioritate către
dezvoltarea durabilă, producţia ecologică şi creşterea competitivităţii agricole.
Graficul nr. 3.2
Agricultura multifuncţională

Primul pilon al PAC Al doilea pilon al PAC

Politica de piaţă Politica de dezvoltare rurală

Funcţia de protecţie a Funcţia rurală

Funcţia de producere a mediului
alimentelor

Sursa : Prelucrat după Dirk Ahner”The Future of European Agricultural Policy, Sofia, 2004.

Aşa cum rezultă din analiza graficului nr.3.2 politica de dezvoltare rurală completează şi
acompaniază politica de piaţă şi promovează caracterul multifuncţional al agriculturii. Pe de altă
parte, politica de dezvoltare rurală constituie şi o parte a politicii de integrare regională şi asigură
măsuri de armonizare teritorială, promovează coeziunea economică şi socială. În acest fel se
facilitează şi procesul de aderare a ţărilor candidate la UE.
În noua etapă a reformei devine importantă abordarea în conexiune a politicii de piaţă cu
politica de dezvoltare rurală prin reducerea delimitărilor dintre fondurile comunitare destinate celor
doi piloni ai PAC în vederea formării unui spaţiu european diversificat.
Întrucât PAC are ca direcţie de acţiune liberalizarea pieţelor în contextul globalizării,
pregătirea succesului acestei sfidări necesită educarea fermierilor şi sprijinirea accesului la piaţă a
majorităţii agricultorilor, mai ales din noile state membre şi candidate la aderare. Între noile măsuri de
reformă un loc central îl ocupă preocupările pentru realizarea caracterului de multifuncţionalitate a
agriculturii în spaţiul european.
Dezvoltarea rurală influenţează pozitiv acest proces şi se conjugă cu noua sa orientare spre

122
crearea unei agriculturi europene multifuncţionale.
3.2.1. Instrumente şi mecanisme de finanţare a agriculturii
Prin Politica Agricolă Comună au fost stabilite obiective şi priorităţi prin care să fie sprijinite
fermele individuale, precum şi conexiunea care trebuie să se asigure în viitor între mediu, dezvoltarea
rurală şi agricultura durabilă, după cum urmează:
- Mai buna orientare a fermierilor spre piaţă, pentru ca aceştia să devină competitivi pe
piaţa UE şi pe cea mondială. Pentru a asigura stabilizarea veniturilor fermierilor, politica
agricolă nu va mai subvenţiona prin plăţi directe de producţie, ci se va concentra pe
creşterea capacităţii fermierilor de a produce în conformitate cu cerinţele consumatorilor.
În acest fel, fermierii vor beneficia de o susţinere a veniturilor la un nivel rezonabil;
- Fermierii vor trebui să obţină recompense pentru activitatea agricolă desfăşurată după
criterii de mediu, astfel încât să fie principalii protectori ai mediului în zonele rurale;
- Fermierii trebuie să producă alimente de calitate ridicată, să-şi dezvolte activităţi
diversificate în diferite regiuni ale UE şi, ca urmare, să obţină o valoare adăugată care să
le sporească veniturile. În această direcţie acţionează două principii de aplicare a PAC:
principiul susţinerii diferenţiate a dezvoltării rurale şi principiul subsidiarităţii. Pe baza
acestora, fermierii pot să-şi aleagă acele măsuri care le aduc mai multe venituri şi le
permit să desfăşoare o activitate pentru care au condiţii să fie competitivi;
- Fermierii trebuie să menţină caracteristicile esenţiale al mediului rural din spaţiul
comunitar. În acest scop este necesar să fie încurajate toate tipurile de ferme ca să producă
pentru piaţă şi să nu mai fie dominante fermele mari. Astfel, măsurile de reformă trebuie
să aibă în vedere ca prin dezvoltarea rurală să se redistribuie sprijinul în favoarea fermelor
mici.
Noua reformă se va aplica atât pentru vechile, cât şi pentru Noile State Membre (cu adaptări şi
excepţii pentru Noile State Membre) şi presupune măsuri complexe şi radicale.
Noile măsuri de utilizare a instrumentelor şi mecanismelor de finanţare a agriculturii vizează:
• reducerea preţurilor de intervenţie, în medie cu 25%;
• şi o nouă abordare a sprijinului direct acordat producătorilor agricoli.
Aceste măsuri se vor aplica pe ansamblul UE, inclusiv pentru Noile State Membre şi cele care
vor adera în 2007, utilizându-se următoarele mecanisme:
• Schema de plată unică pe exploataţie;
• Cross-compliance ( reguli de codiţionalitate sau eco-condiţionalitate);
• Modularea sprijinului sau disciplina financiară.
Schema de plată unică pe exploataţie
În noua etapă a reformei PAC se introduce o schemă de plată unică pe exploataţie care va
123
înlocui treptat şi în cea mai mare parte sistemul plăţilor directe.
Plata unică, ca sprijin pentru venitul unei exploataţii, reuneşte toate ajutoarele directe care au
fost acordate şi simplifică gestionarea acestora. Suma alocată va fi decuplată integral de producţia
obţinută. Acest mecanism se introduce treptat, în majoritatea Statelor Membre (UE15) din anul 2005
până în anul 2007. Statele Membre pot menţine, limitat, unele elemente de cuplare a plăţilor directe de
producţie. Până la generalizarea noului mecanism în toate sectoarele agriculturii se vor folosi atât plata
unică decuplată, cât şi plăţile directe nedecuplate sau decuplate numai parţial de producţie. Acordarea
plăţii unice pe exploataţie se va face cu respectarea unor obligaţii din partea beneficiarilor şi va fi
gestionată şi monitorizată la nivel naţional, folosirea fondurilor comunitare fiind controlată de Comisia
Europeană. Pentru limitarea unor riscuri posibile, cum ar fi: creşterea excedentelor de produse în unele
regiuni, schimbări în industriile de transformare, tendinţe de abandonare a terenurilor etc., în urma
ajutoarelor primite, se stabilesc responsabilităţi şi condiţionalităţi pentru fermieri. Astfel, în utilizarea
terenurilor, beneficiarii plăţilor unice vor fi obligaţi să le gestioneze raţional din punct de vedere
agricol şi al cerinţelor de mediu.
Schema plăţilor unice se realizează prin:
♦ decuplare completă;
♦ decuplare parţială;
♦ plăţi adiţionale cuplate (plăţi suplimentare).
• Decuplarea completă de producţie a plăţii unice reprezintă principiul general al PAC şi a
devenit operaţional începând cu anul 2005. Statele membre ale UE pot amâna decuplarea completă,
respectiv implementarea schemei de plată unică până în anul 2007.
• Decuplarea parţială, are loc, în situaţia în care statele membre ale UE decid să menţină o
anumită proporţie a ajutoarelor directe către fermieri în forma existentă în prezent şi anume, în special
în cazul în care pot să apară perturbări ale pieţelor agricole sau abandonarea producţiei ca rezultat al
trecerii la schema plăţii unice.
Decuplarea parţială în UE (15) se va menţine în forma existentă la anumite culturi şi în
proporţii limitate în perioada de tranziţie la produse sensibile şi după 2007.
Prin noua reformă a PAC, statele membre ale UE au dreptul la derogări de la regula decuplării,
după cum urmează:
• Pentru culturile arabile, decuplarea va fi de 75%. Statele membre specializate în
producţia de grâu dur vor putea opta, alternativ, pentru o decuplare în proporţie de 60%
a ajutoarelor directe pentru acest produs;
• Pentru ovine şi caprine, decuplarea va fi de 50%;

124
 • Pentru bovine, statele membre pot opta, în funcţie de structura dominantă a producţiei,
pentru una din următoarele variante:
ƒ decuplarea cu păstrarea primelor pentru vacile care alăptează şi a 40% din primele
pentru abatorizare;
ƒ decuplarea cu păstrarea integrală a primelor pentru abatorizare;
ƒ decuplarea a numai 25% din prima specială pentru masculi, păstrând nivelul acesteia
la un nivel de maximum 75%.
Totodată, s-a stabilit ca decuplarea să nu se aplice în cazul producţiei de fructe – legume şi
producţiei de cartofi pentru consum.
Decuplarea este prevăzută să înceapă din anul 2005, dar Statele Membre pot opta pentru
implementarea ei începând cu anul 2007.
• Plăţile adiţionale cuplate (plăţi suplimentare) se utilizează în vederea sprijinirii activităţilor
agricole importante pentru protecţia mediului şi pentru creşterea calităţii şi îmbunătăţirea
marketingului producţiei agricole în statele membre UE. Astfel, statele membre mai pot acorda
fermierilor plăţi directe suplimentare, dacă este respectată o dublă condiţionalitate: ajutoarele
suplimentare să nu depăşească, la nivel naţional, 10% din sumele FEOGA alocate statului membru
respectiv, iar pe sectoare, să nu depăşească 10% din contribuţia sectorului la formarea plafonului
naţional în FEOGA. În noul sistem de plăţi, calculul sumelor se va face având ca bază de referinţă
suprafeţele şi nivelurile de producţie din anii 2000-2002 pentru toate statele membre. Întrucât în ţările
membre ale UE există situaţii diferite, introducerea plăţii unice se negociază, dar cu respectarea
deciziilor Consiliului European privind referinţa istorică, termenele de implementare, disciplina
financiară, etc. Se stabileşte o singură plată pe exploataţie, iar sprijinul se acordă în funcţie de
suprafaţă (numărul de hectare eligibile).
Aplicarea schemei de plată unică se face după următoarele reguli:
• Stabilirea dreptului de a beneficia de plată unică. De acest drept beneficiază fermierii care
folosesc pământul în mod activ pentru agricultură, din momentul în care intră în vigoare noua schemă
şi pot dovedi că îndeplinesc cerinţele impuse pentru perioada de referinţă stabilită (perioada de bază
istorică). Drepturile de plată se bazează pe nivelurile istorice de referinţă (ajutoarele primite în
perioada 2000-2002 pentru suprafeţele şi producţiile marfă obţinute). Fiecare titlu va fi calculat
raportând nivelul de referinţă la numărul de hectare care a determinat acest nivel în perioada de
referinţă istorică. În anul dat (curent şi, respectiv, în perspectivă), plăţile ce revin fiecărui fermier se
stabilesc în funcţie de hectarele eligibile. Pot fi convertite în hectare eligibile şi efectivele de animale
pentru care se alocă sprijin, ca şi cantităţile maxime garantate pentru unele produse (lapte, carne, etc.).
numărul de titluri fiind egal cu numărul de hectare. Hectarul eligibil declarat de fermier pentru a obţine
plăţi prin schema de ajutor unic reprezintă suprafaţa agricolă a exploataţiei formată din teren arabil sau
125
pajişti permanente. Nu sunt incluse suprafeţele ocupate cu diferite culturi permanente, păduri, terenuri
destinate unor activităţi neagricole.
• Dreptul de plată unică pe suprafaţă. Calculul dreptului de plată unică (DPU) se bazează pe
nivelul „sumelor de referinţă” atribuite fiecăriu stat membru. Numărul total de drepturi de plată este
egal cu numărul de hectare admise (eligibile), în care se includ şi ajutoarele pentru: amidon din cartofi,
furaje uscate, seminţe, toate suprafeţele furajere destinate creşterii animalelor în perioada de referinţă.
Nu se includ în numărul de hectare eligibile suprafeţele utilizate pentru producerea furajelor uscate,
care intră în alt regim de sprijin, precum şi suprafeţele supuse unui program naţional sau comunitar
anterior, de retragere din cultură (sit-a side). Sumele globale pe exploataţie sunt divizate în „drepturi
de plată”. Prin includerea în acest sistem a hectarelor eligibile, a animalelor şi cantităţilor garantate,
numărul „drepturilor de plată unică” este mai mare ca numărul hectarelor deţinute de către un fermier.
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782/2003 privind regimul de susţinere directă în cadrul
PAC, stabileşte normele şi cadrul de acordare a sprijinului comunitar începând cu anul 2005, pentru
UE 15. Aplicarea treptată a noului mecanism de susţinere directă a agriculturii denumit „plată unică pe
exploataţie”, se face cu perioade de tranziţie, decuplarea extinsă a sprijinului de producţie urmând a se
realiza până în anul 2007, dar se pot menţine şi forme de sprijin nedecuplate, la anumite produse, până
în anul 2010.
Mecanismul decuplării se aplică pentru vechile state membre, noile state membre îl pot
introduce treptat şi flexibil. Plăţile directe pentru noile state membre UE (10) se vor acorda etapizat,
într-o perioadă de 10 ani de la aderare. Sumele acordate în procente anuale, prevăzute în Tratatul de
Aderare, se calculează în funcţie de suprafeţele şi producţiile de referinţă (media anilor 2000-2002).
Aceeaşi metodologie se aplică şi în cazul României şi Bulgariei, începând cu anul 2007.
După cum rezultă din tabelul nr.3.2, sistemul de sprijin rămâne complicat şi după generalizarea
sistemului de plată unică, din 2007, în vechile state membre. În perioada de tranziţie, precum şi după
anul 2010 se vor păstra numeroase alte forme de sprijin de la plăţile directe pe hectar şi animal, la plata
unică pe exploataţie. Faptul că noile state membre şi cele candidate vor avea perioade diferite de
intoducere a plăţii unice şi că impactul nu este previzibil ridică semne de întrebare, în special cu privire
la abandonarea producţiei, mai ales în sectorul zootehnic.

126
 Tabelul nr. 3.2
Lista regimului de susţinere directă a veniturilor agricultorilor în sistemul de „plată unică
pe exploataţie” şi alte forme de sprijin
Sector/produs Forme de sprijin Sector/produs Forme de sprijin
A. Plăţi unice pe Plăţi decuplate pentru C. Alte forme de sprijin Sprijin pe suprafaţă pentru
exploataţie¹ culturi în arabil, bovine, - Regim de sprijin pentru agricultorii care primesc
lapte, şi posibil la toate micii producători mai puţin de 1250Euro/lună
ovine şi caprine
B. Forme de sprijin - Sprijin pe suprafaţă - Ulei de măsline - Sprijin de producţie
stabilite conform (primă de calitate) - Viermi de mătase - Sprijin pentru creşterea
Regelementării viermilor de mătase
Consiliului - Banane - Sprijin de producţie
nr.1252/1999, privind - Stafide - Sprijin la suprafaţă
plăţile directe² - Tutun - Sprijin de producţie
- Grâu dur - Hamei - Sprijin pe suprafaţă. Plăţi
pentru scoaterea temporară
din cultură
- Orez - Sprijin pe suparafaţă Agromediu Ajutor pe suprafaţă
- Fructe tip nucă - Sprijin pe suparafaţă
- Culturi energetice - Sprijin pe suparafaţă
- Cartofi pentru amidon - Sprijin de producţie
- Lapte şi produse lactate - Prime la produse lactate Silvicultura conform Ajutor pe suprafaţă
şi plăţi suplimentare Reglemetării nr. 1257/1999
privind zonele defavorizate
- Seminţe - Sprijin de producţie Zone defavorizate, conform R Ajutor pe suprafaţă
nr. 1257/1999
- Cultura mare (cereale, - Sprijin pe suprafaţă - Ulei de măsline conform Ajutor pe producţie
oleaginoase, culturi inclusiv plăţi pentru Reglementării nr. 1257/1999
proteice, in, cânepă) suprafeţele retrase din - Bumbac
cultură, plăţi suplimentare Ajutor pe producţie
şi ajutoare pentru grâu dur
- Ovine şi caprine Prime la oi şi capre, plăţi - Furaje uscate Ajutor pe producţie
suplimentare, alte plăţi - Citrice pentru procesare Ajutor pe producţie
suplimentare
- Carne de bovine - Prime speciale, prime - Tomate pentru procesare Ajutor pe producţie
extrasezon, prime la vaci
de lapte, prime pentru
abatorizare, plăţi pentru
extensificare, plăţi
suplimentare
- Leguminoase boabe - Sprijin pe suprafaţă Vin, conform Reglementării Ajutor restructurat
(linte şi mazăre de 1493/1999
consum)
- Agricultură bilogică şi - Sprijin suplimentar
producţie de caliatate
- Furaje uscate - Se poate aplica plata
unică
1. Plăţile unice pe exploataţie introduse din 2005, conform Reglementării 1782/2003 generalizate în 2007, în
UE15. Noile state membre pot introduce plata unică din 2009 sau înainte de 2009.
2. Pot fi menţinute tranzitoriu la unele produse, după care Reglementarea 1252/1999 va fi abrogată.
3. Forme de sprijin acordate pe baza altor Reglementări decât Regelemtarea 1251/1999, care de asemenea sunt
abrogate. Se menţin tranzitoriu unele forme de sprijin.
4.Reglemetarea va rămâne în vigoare pentru unele zone defavorozate.
Sursa: Prelucrate date din Reglementările Consiliului (CE nr. 1782/2003; nr.1251/1999; nr.1252/1999; nr.1257 şi
nr.1493/1999).

127
 La nivelul comunitar, naţional, regional (dacă este cazul) se fixează plafoane maximale ale
ajutoarelor, calculate prin însumarea fondurilor ce revin fiecărui stat membru în cadrul mecanismului
de sprijin pe durata perioadei de referinţă şi în funcţie de ajustările ulterioare. Dacă se depăşesc
plafoanele maximale, se aplică reduceri proporţionale ale sprijinului.
Utilizarea mecanismului „plăţi unice pe exploataţie” presupune flexibilizarea plăţilor pentru a
se menţine un echilibru între plăţile directe actuale care se menţin în anumite situaţii, perioada de
tranziţie şi plată unică. Există o interdicţie de includere a legumelor, fructelor şi cartofului de consum
în sistemul plăţii unice, întrucât, din cauza regionalizării acestor culturi, s-ar putea produce distorsiuni
ale pieţei acestor produse.
Statele membre pot prevedea, de asemenea, o perioadă de tranziţie pentru aplicarea plăţilor
unice în cazul unor grave distorsiuni pe piaţă sau dacă se impune respectarea unor obligaţii
internaţionale ale Comunităţii.
În cazul aplicării facultative sau tranzitorie a mecanismului „plăţii unice” trebuie fixată din
timp perioada şi respectate condiţiile de atribuire a drepturilor de plată. Stabilirea modalităţilor de
aplicare a acestui mecanism revine Comisiei. Plăţile sunt administrate de către un Comitet care asistă
Comisia Europeană, compus din reprezentanţii statelor membre şi prezidat de un reprezentant al
Comisiei. Pentru facilitarea tranziţiei între actualele regimuri de plăţi directe pentru culturile în arabil
şi prime pentru animale, pe de o parte şi noul mecanism de plăţi unice pe exploataţie, pe de altă parte,
sunt necesare în aceste sectoare ajustări ale sistemului actual de plăţi directe pe hectar şi pe animal.
Agricultorul va declara parcele de teren ca suprafaţă eligibilă pentru un drept de plată pe o
perioadă de 10 ani, începând de la o dată stabilită de statul membru. Cu un an înainte de obţinerea
acestui drept, agricultorul va introduce o cerere de participare la regimul de plăţi unice. Toate
drepturile de plată neutilizate timp de trei ani se atribuie pentru rezerva naţională. Atribuirea
drepturilor de plată pentru rezerva naţională se poate efectua şi în caz de forţă majoră sau circumstanţe
excepţionale (decesul agricultorului, incapacitate profesională, epizootie, etc.).
• Transferul dreptului de plată în caz de moştenire sau moştenire anticipată nu se poate face
decât unui agricultor din acelaşi stat membru. Transferul dreptului de plată, cu sau fără teren se mai
poate face prin vânzare, concesiune, arendare sau alte tranzacţii similare. Fermierul care preia titlurile
poate beneficia de plăţi numai dacă titlurile corespund numărului de hectare eligibile evidenţiate în
acte, respectiv acolo unde există pământ corespunzător acestor titluri. Titlurile (drepturile) de plată
care rămân nefolosite timp de trei ani vor fi transferate către rezervele naţionale de terenuri.
• Schema de plată unică poate fi regionalizată. Terenurile lăsate necultivate trebuie să fie
menţinute în bune condiţii agricole şi de mediu. În cazul utilizării pentru producţia de biomasă se poate
acorda un sprijin naţional de circa 50% din costul de înfiinţare al culturilor. În cadrul regionalizării,
statele membre pot face opţiuni cu privire la redistribuirea sumelor către fermieri, astfel:
128
 - să aloce în mod uniform titlurile de plăţi în cadrul unei regiuni, în limitele unor fonduri
financiare (plic financiar regional);
- să stabilească nivelurile plăţii diferit pentru terenurile arabile şi fâneţe, conform situaţiei
de la 31 decembrie 2000, fără a aduce prejudicii formei actuale de utilizare a pământului;
- să determine alocarea unor părţi din « plicul financiar regional » pentru diferite sectoare
(produse) pe baza nivelurilor de referinţă individuale;
- să redistribuie fondurile între regiuni după ce va fi definit « plicul financiar regional ».
• Rezerva naţională. Schema de plată unică presupune crearea unei rezerve naţionale de teren
prin reducerea nivelurilor de referinţă cu până la 3%. Această rezervă trebuie folosită în cazuri
excepţionale (în special pentru fermele individuale în perioada de tranziţie sau pentru alocarea unor
titluri în cazurile neclarificate). Rezerva naţională poate fi utilizată de statele membre şi pentru
sprijinul fermierilor care au un nivel scăzut al referinţei istorice, comparativ cu capacitatea lor de
producţie anuală, datorită faptului că în acea perioadă (2000-2002) au arendat sau cumpărat pământ, au
investit în capacităţi noi sau au participat la programe naţionale de reconversie şi au avut un nivel
scăzut al producţiei şi veniturilor.
• Retragerea din cultură a terenurilor în cadrul schemei de plată unică, fermierii vor obţine
titluri (drepturi) de retragere din cultură, calculate pe baza referinţelor istorice. Titlurile de retragere
din cultură vor fi activate numai dacă sunt legate de un hectar eligibil retras din cultură. Terenurile
scoase din cultură pot fi folosite în sistemul de rotaţie şi pentru producţia de plante energetice destinate
transformării în biocarburant (rapiţă pentru ulei nealimentar, cereale şi floarea-soarelui pentru
destinaţie energetică). Producătorii de produse agricole organice (ecologice) sunt exceptaţi de obligaţia
scoaterii din cultură. Suprafeţele scoase din cultură trebuie să fie de cel puţin 0,1 ha şi să aibă o lăţime
de cel puţin 10 m. În cazul unor condiţii de mediu justificate poate fi acceptată o lăţime a terenului de
5 m36.
Cross-compliance (reguli de condiţionalitate sau eco-condiţionalitate)
Acest mecanism nou va deveni obligatoriu în noua etapă a reformei pentru toţi beneficiarii de
plăţi decuplate şi cuplate. Cross-compliance este o abordare încrucişată a sistemului de sprijin acordat
fermierilor care se bazează pe încredere şi pe îndeplinirea riguroasă a condiţiilor pentru a primi
ajutoarele solicitate. Toţi fermierii care beneficiază de plăţi directe vor fi implicaţi în realizarea
condiţiilor stabilite pentru cross-compliance. În acest sens a fost stabilită o « listă de priorităţi » care
cuprinde 18 standarde europene în următoarele domenii : protecţia mediului, securitatea alimentelor,
sănătatea şi bunăstarea animalelor. Neîndeplinirea acestor standarde determină aplicarea de sancţiuni
fermierilor, în plus faţă de sancţiunile generale aplicate prin reducerea plăţilor directe.

36
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782/2003 129
 Controlul cerinţelor cross-compliance pentru anumite scheme de ajutoare comunitare se va
desfăşura prin intermediul Sistemului Integrat de Administrare şi Control (IACS) creat în fiecare stat
membru.
Modularea sprijinului (disciplina financiară)
Instrumentele şi mecanismele care vizează promovarea agriculturii durabile la nivelul UE, ca şi
ajutoarele de agromediu şi pentru zonele defavorizate vor avea o importanţă crescândă în noua etapă a
reformei PAC.
O repartizare mai bună a susţinerii între politica de piaţă şi politica de dezvoltare rurală
răspunde cerinţelor consumatorilor şi preocupărilor privind mediul, securitatea alimentelor, sănătatea
şi confortul animalelor. În acest sens s-a convenit ca plăţile pentru fermele mari să fie reduse
(mecanismul este denumit « modulare ») şi din economiile realizate astfel, să se finanţeze suplimentar
măsurile de dezvoltare rurală.
Tabelul nr. 3.3
Evoluţia anuală a plăţilor directe supuse reducerii
(2005-2013)
Anul bugetar 2005 2006 2007 2008-2013
Ferme cu plăţi directe sub 5.000 Euro/an 0 0 0 0
Peste 5.000 Euro/an 3% 4% 5% 5%
Sursa : Prelucrare după Reglementarea Consiliului(CE) nr. 1782/2003.

Aşa cum rezultă din tabelul nr.3.3 plăţile directe alocate fermelor mari se vor reduce cu 3% în
2005, 4% în 2006 şi 5% între 2008-2013. Un procent de 1% din sumele rezultate va rămâne statului
respectiv, iar restul sumelor vor fi repartizate statelor membre, pe baza unor criterii ce ţin de suprafaţa
agricolă, gradul de ocupare a forţei de muncă în agricultură, nivelul PIB-ului pe locuitor (la paritatea
puterii de cumpărare). Pe ansamblul UE, fiecare stat membru va reţine cel puţin 80% din fondurile sale
rezultate din modulare. În cazul ţărilor nou intrate în Uniunea Europeană reducerea plăţilor pentru
fermele mari nu se va aplica până când acestea nu vor atinge nivelul existent în UE15. De asemenea,
regiunile îndepărtate ale UE vor fi scutite de sistemul de reducere, respectiv de aplicare a modulării.
Ajutorul suplimentar rezultat din modulare se acordă agricultorilor care beneficiază de plăţi
directe pe baza normelor stabilite de Reglementarea nr.1782/2003. Acest ajutor suplimentar este egal
cu suma rezultată din aplicarea procentelor de reducere prevăzute anual pentru agricultorii care
primesc plăţi directe de peste 5000 Euro/an şi nu poate depăşi plafonul fixat şi eventual modificat în
funcţie de structurile exploataţiilor.
Prin acest mecanism fondurile suplimentare rezultate din FEOGA-garantare, în urma modulării
dinamice, vor fi destinate dezvoltării rurale.

130
 În urma aplicării mecanismului de modulare a plăţilor directe cuplate şi decuplate de
producţie se estimează următoarele efecte:
- Îmbunătăţirea echilibrului între cheltuielile destinate pieţei şi dezvoltării rurale;
- Creşterea alocaţiilor destinate exploataţiilor mici, care primesc ajutoare mai reduse. În
acest fel se stimulează dezvoltarea durabilă a zonelor rurale, întrucât exploataţiile mici au
mai multă forţă de muncă şi practică sisteme de producţie mai extensive, faţă de marile
întreprinderi care practică sisteme de producţie intensive şi economice de scară, cu efecte
negative asupra mediului;
- Satele membre pot utiliza sume mari pentru dezvoltarea rurală, prin cofinanţarea
comunitară a unor programe şi pot să acorde sume unui număr mai mare de beneficiari.
Începând cu 1 ianuarie 2007 statele membre pot înfiinţa un sistem de consultanţă, în vederea
unei mai bune administrări a terenurilor exploataţiilor, pentru respectarea unui număr de condiţii
obligatorii privind „bunele practici agricole şi de mediu”. Sistemul de consultanţă menţionat va fi
obligatoriu, din anul 2010.
Pentru întărirea eficacităţii mecanismelor de gestiune şi control a fost creat Sistemul Integrat de
Administrare şi Control (IACS), de către fiecare stat, conform Reglementărilor Consiliului (CE) nr.
3508/1992.
Sistemul Integrat de Administare şi Control (IACS) asigură:
- o bază de date informatizată;
- un sistem de identificare a parcelelor agricole;
- un sistem de identificare şi înregistrare a drepturilor de plată;
- gestionarea cererilor de plată;
- un sistem unic de identificare a fiecărui agricultor care a depus cererea de plată.
Comisia Europeană este periodic informată cu privire la funcţionarea Sistemului Integrat de
Administrare şi Control. Statele membre aplică reglementările comunitare şi controlează în teren
aplicarea acestora. Identificarea parcelelor agricole este un element cheie pentru aplicarea corectă a
plăţii unice. Sistemul de identificare a parcelelor se bazează pe tehnici de teledetecţie.
Puncte tari şi puncte slabe ce vor rezulta ca urmare a aplicării instrumentelor şi
mecanismelor de finanţare a agriculturii stabilite prin noua reformă a PAC

Punctele tari:

• Renunţarea la schemele de subvenţionare pe produse şi înlocuirea lor cu un singur ajutor pe

fermă va conduce la eliminarea barierelor artificiale dintre producătorii agricoli şi piaţă. În lipsa
stimulentelor financiare comunitare, producătorii vor căuta să se orienteze spre acele produse care le
aduc cele mai bune venituri pe piaţă, în funcţie de condiţiile locale.

131
 • Producţia agricolă se va plia în funcţie de cerinţele pieţei, ceea ce va reduce semnificativ
stimulentele de supraproducţie. Inversarea trendului de supraproducţie va genera la rândul său alte
două efecte pozitive: reducerea măsurilor de intervenţie şi a „deversărilor” de produse agricole
ieftine pe pieţele internaţionale. În acest fel va creşte competitivitatea pe piaţă şi eficienţa economică
pe seama reducerii costurilor şi creşterea calităţii produselor;
• Se va ameliora eficacitatea fondurilor comunitare plătite agricultorilor şi va creşte
contribuţia acestora la susţinerea veniturilor şi a stabilităţii rurale;

• Modularea va permite susţinerea comunitară a calităţii, respectarea normelor obligatorii de

mediu şi servicii de mediu precum şi alocarea echilibrată a fondurilor pe ansamblul sectorului
agricol, fără ca acestea să se reducă, ţinând seama şi de alte măsuri, precum şi de potenţialul economic
al marilor exploataţii care se pot autosusţine;

• Sistemul de instrumente şi mecanisme de finanţare propus va conduce la ameliorarea

dezvoltarii durabile a sectorului, iar agricultorii vor beneficia de compensarea reducerii şi eliminării
preţurilor de intervenţie;

• Majoritatea ajutoarelor pentru agricultură se vor acorda sub formă de „plată unică”, ceea
ce va simplifica fundamental regulile actuale. Noul sistem simplificat de susţinere a agriculturii va
facilita integrarea noilor state membre în PAC;

• Prin introducerea sistemului de consiliere agricolă care constă în efectuarea auditului

agricol toate normele de control privind mediul, sectorul alimentar, sănătatea şi bunăstarea
animalelor, securitatea profesională a agricultorilor (securitatea locului de muncă) vor fi grupate
într-un cadru unic;

• Noul sistem de finanţare va răspunde mai bine cerinţelor OMC privind eliminarea
subvenţiilor care distorsionează piaţa, întrucât măsurile luate sunt acceptate prin acordurile Rundei
Uruguay;

• Orientarea mai fermă spre piaţă a producătorilor va dezvolta aptitudinile manageriale, ca

urmare a deciziilor acestora bazate pe cerinţele pieţei şi nu datorită nevoii de a produce pentru a obţine
plăţi directe la produsele specificate. În acest fel, activitatea fermei va fi condusă pe criterii de
profitabilitate, veniturile nemaifiind legate de plăţile directe, ci de cerinţele pieţei, respectiv de
produsele obţinute cu o profitabilitate ridicată. Astfel va creşte autonomia decizională la nivel de fermă
în condiţiile liberalizării pieţei;

• Se va asigura o abordare unitară a politicii de piaţă, de dezvoltare rurală şi de mediu, cu

efecte pozitive asupra dezvoltării durabile pe ansamblul societăţii, etc.

132
 În acelaşi timp trebuie să precizăm că reforma are şi câteva puncte slabe, şi anume:
• Decuplarea de producţie este doar parţială. Nu toate ajutoarele directe vor fi incluse în
plata unică pe fermă, de aceea unele ajutoare directe vor putea fi păstrate şi acordate ca atare.
Caracterul parţial al decuplării are o dublă consecinţă. Pe de o parte, legătura dintre producţie şi
subvenţii nu este eliminată pe deplin, astfel că stimulentele pentru supraproducţie există în continuare.
Pe de altă parte, multitudinea schemelor de ajutoare directe (plata unică pe fermă, procentul rezidual al
plăţilor directe şi ajutorul suplimentar naţional, dacă este cazul) va face ca aplicarea plăţii unice pe
fermă să fie un exerciţiu deosebit de complex, care va complica şi mai mult procedurile administrative,
în loc să le simplifice;
• Reforma nu vizează sectoare ca zahărul sau uleiul de măsline, care anual absorb subvenţii de
miliarde de euro şi nici sectoare precum bumbacul sau tutunul, ale căror niveluri ridicate de protecţie
afectează negativ exporturile ţărilor sărace;
• Nu a fost redus preţul de intervenţie la cereale37. Dacă la aceasta se adaugă decuplarea
parţială, rezultă că veniturile producătorilor de cereale rămân în continuare protejate, iar cheltuielile
agricole în sectorul cerealier (cu plăţi directe, intervenţii pe piaţă, subvenţii la export) rămân ridicate;
• Reforma nu abordează aspecte de comerţ exterior, nefăcând referiri la reducerea protecţiei
vamale şi îmbunătăţirea accesului produselor din import pe piaţa UE. Nici păstrarea status-quo-ului
sistemului subvenţiilor de export la cereale (consecinţă a menţinerii nivelului actual al preţului de
intervenţie) nu este de natură a fluidiza comerţul internaţional, atâta timp cât va fi perpetuată practica
plasării surplusurilor la preţuri de dumping pe pieţele internaţionale. Aceste aspecte nu sunt de natură a
satisface nici ţările mari exportatoare, cu precădere SUA, nici ţările sărace.

3.2.2. Instrumente şi mecanisme de finanţare a dezvoltării rurale

Politica de dezvoltare rurală completează şi acompaniază politica de piaţă şi are drept scop
consolidarea şi diversificarea economiei comunităţilor rurale. Această politică se bazează pe abordarea
multisectorială integrată a spaţiului rural.
Cadrul de armonizare a politicii de dezvoltare rurală cu priorităţile Comunităţii este stabilit prin
Reglementarea Consiliului (CE) nr.1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală acordat prin
Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală (FEADR), prin care au fost adoptate liniile strategice
ale Comunităţii pentru dezvoltarea rurală în perioada 2007-2013.
Principalul instrument de finanţare a bugetului agricol al UE pentru obiectivele de dezvoltare
rurală va fi începând cu anul 2007 Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală (FEADR).
Finanţarea din FEADR se va face pe bază de alocări diferenţiate din bugetul anual şi vor
include pre-finanţarea, plăţi intermediare şi plăţi finale.

37
In propunerea Comisiei de reformă a PAC,
preţul de intervenţie la cereale urma sa fie redus cu 5% 133
 Pentru realizarea măsurilor complexe de dezvoltare rurală se asigură mijloacele de coordonare
cu alte instrumente ale Politicii Comunitare prin:
¾ Fondul European de Dezvoltare Economică Regională (FEDER) constituit în anul 1975 şi
are rolul de a sprijinii regiunile rămase în urmă, pentru reducerea decalajelor în
dezvoltarea rurală;
¾ Fondul de Coeziune (FC) creat în scopul sprijinirii, pe baza principiilor de solidaritate
economică şi socială, a celor mai sărace state membre;
¾ Fondul Social European (FSE) a fost creat în anul 1960 şi are rolul de a sprijinii formarea
profesională şi a pieţei;
¾ Fondul European pentru Pescuit (FEP);
¾ Banca Europeană de Investiţii (BEI).
Un pas important în realizarea obiectivelor de dezvoltare rurală îl reprezintă abordarea politicii
într-un singur cadru de finanţare şi programare. În acest scop, Comisia Europeană va trebui să
elaboreze o “strategie de dezvoltare rurală” care să constituie baza strategiilor şi programelor de
dezvoltare rurală naţionale. Însă, statelor membre li se va lăsa o mai mare libertate în modul de
elaborare a programelor. Condiţiile de eligibilitate vor fi detaliate şi se vor simplifica măsurile de
administrare şi control. De asemenea, se va asigura o transparenţă mai ridicată în ceea ce priveşte
responsabilităţile statelor membre UE.
Conform Regulamentului Consiliului (CE) nr.1290/2005 privind finanţarea Politicii Agricole şi
a Reglementării Consiliului nr.1698/2005 privind sprijinul Comunităţii pentru dezvoltarea rurală
finanţat de FEADR, în perioada 2007-2013, politica rurală va avea următoarele reguli esenţiale:
• finanţarea dintr-un singur fond;
• un singur sistem de programare;
• un singur set de reguli financiare;
• un singur sistem de control.
Fondurile structurale se reunesc printr-un ansamblu de reguli comune în vederea acordării de
ajutoare în cadrul programelor de dezvoltare multianuale, adoptate prin intermediul autorităţilor
naţionale.

134
 Tabelul nr 3.4
Politica de dezvoltare rurală propusă de UE pentru
perioada 2007-2013
Stabilirea obiectivului Strategia Uniunii Europene
pe axe şi măsuri Strategii naţionale
Programe de dezvoltare rurală
Resurse umane
Pregătirea profesională şi acţiuni de informare
Pensionare anticipată
Măsuri Folosirea serviciilor de consultanţă
Managementul fermei, servicii de consultanţă
(inclusiv forestieră)
Capital fizic
Investiţii în ferme agricole
Procesare/marketing
AXA 1 Infrastructură agricolă/forestieră
Creşterea competitivităţii Refacerea potenţialului producţiei agricole
sectoarelor agricol şi silvic Calitatea producţiei agricole şi a produselor
agricole (reforma PAC 2003)
Ajutor financiar pentru atingerea standardelor
Stimulente financiare pentru asigurarea calităţii
alimentelor
Promovarea calităţii alimentelor
Măsuri tranzitorii
Fermele de semi-subzistenţă
Înfiinţarea grupelor de producători
Cota de finanţare Minim 15%
Cofinanţare UE Maxim 50-75%
Aplicabilitate teritorială Toate zonele rurale
Măsuri Gestionarea durabilă a terenului agricol
Zonele muntoase defavorizate
Alte zone cu handicap
Zone agricole „Natura 2000”
Agro-mediul/bunăstarea animalelor (măsuri
obligatorii)
AXA 2 Finanţarea investiţiilor neproductive
Îmbunătăţirea mediului în Gestionarea durabilă a terenului forestier
spaţiul rural Împăduriri (fond agricol/neagricol)
Agro-silvicultură
Zone forestiere „Natura 2000”
Mediul forestier
Refacerea potenţialului producţiei forestiere
Finanţarea investiţiilor neproductive
Nivel de bază (agricultura) Eco-condiţionare (cross-compliance)
Cotă de finanţare Minimum 25%
Procent de cofinanţare UE Maximum 55-80%
Aplicabilitate teritorială Toate zonele rurale
Calitatea vieţii
Servicii de bază pentru economia rurală şi populaţie
AXA 3 (stabilirea infrastructurii)
Calitatea vieţii în zonele rurale Pregătirea profesională
şi diversificarea economiei Formarea de capacităţi pentru strategii de dezvoltare
rurale Măsuri Dezvoltarea economică
Diversificarea activităţilor non-agricole
Sprijin pentru microîntreprinderi
Încurajarea activităţilor de turism
Conservarea şi managementul patrimoniului natural

135
 Implementare Preferabil prin strategii locale
Cota de finanţare Minimum 15%
Procent de cofinanţare UE Maximum 50-75%
Aplicabilitate teritorială Toate zonele rurale
Implementare Programul LEADER pentru teritoriile selectate în
cadrul ariei de cuprindere a celor trei axe tematice
AXA 4
LEADER Cotă de finanţare Minimum 7%

Rezerve 3% din totalul fondurilor comunitare de dezvoltare

rurale
Procent de cofinanţare UE Maximum 35-80%
Aplicabilitate teritorială Toate zonele rurale şi teritorii selectate
Sursa: European Commission: New Perspective for EU Rural Development, iulie 2004
În tabelul nr.3.4 sunt prezentate programele de dezvoltare rurală pe fiecare axă, cota minimă de
finanţare a statului membru (diferită de la o axă la alta), procentul de cofinanţare UE, precum şi aria de
aplicabilitate.
Uniunea Europeană va asigura pe axe cofinanţarea măsurilor. Procentele de cofinanţare la
nivelul UE variază între 50-75% (75% în regiunile în care PIB/locuitor este sub 75% din media UE).
Pentru axa LEADER, procentul de cofinanţare va fi cuprins între 35-80% (80% în regiunile în care
PIB/locuitor este sub 75% din media UE). Pentru regiunile cele mai îndepărtate, procentele maxime de
cofinanţare cresc cu 5%.
Pentru buna desfăşurare a activităţii se va acorda asistenţă tehnică şi se vor crea reţele de
dezvoltare rurală la nivel european şi naţional. Aceste reţele grupează organizaţiile şi administraţiile
din domeniul dezvoltării rurale. Reţeaua de dezvoltare rurală care asigură colectarea, analiza şi
difuzarea acţiunilor comunitare privind situaţia din zonele rurale va forma reţele de experţi. Finanţarea
acestei reţele este asigurată din cheltuieli de asistenţă tehnică (maxim 4% din valoarea de finanţare a
unui program).
Noua politică de dezvoltare rurală se va focaliza pe trei zone cheie: economia agroalimentară,
mediu şi economia rurală extinsă şi populaţia. Noile strategii şi programe de dezvoltare rurală, vor fi
construite în jurul a patru axe:
• Axa 1: Îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi viticol. Resursele financiare
alocate acestei axe vor fi utilizate pentru finanţarea unor măsuri care să contribuie la:
♦ promovarea cunoştinţelor şi îmbunătăţirea potenţialului uman prin acţiuni de pregătire
profesională, difuzarea de cunoştinţe ştiinţifice şi practici inovatoare, pensionarea
anticipată a agricultorilor şi a muncitorilor agricoli, crearea de servicii de consiliere şi
administrare a fermelor;
♦ restructurarea şi dezvoltarea potenţialului fizic pentru promovarea inovaţiilor care să

136
 aibă ca efect modernizarea proprietăţilor agricole, sporirea valorii producţiei agricole,
îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate de dezvoltarea agriculturii, etc.;
♦ îmbunătăţirea calităţii producţiei şi produselor agricole;
♦ sprijinirea proprietăţilor agricole de semi-subzisteţă şi înfiinţarea grupurilor de
producători.
• Axa 2: Îmbunătăţirea mediului şi a zonelor rurale. Măsurile ce urmează a fi finanţate prin
programele de dezvoltare rurală, referitor la această axă, vor avea în vedere utilizarea durabilă a
terenurilor agricole prin plăţi pentru handicap natural, Natura 2000, agro-ecologice, bunăstarea
animalelor, sprijin pentru investiţii nerentabile.
• Axa 3: Calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale. Sumele alocate din
fondurile comunitare şi din bugetele naţionale vor fi utilizate pentru finanţarea măsurilor privind:
♦ dezvoltarea economiei rurale prin diversificarea activităţilor neagricole, crearea şi
dezvoltarea de micro-întreprinderi, încurajarea activităţilor turistice;
♦ îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale.
• Axa 4: LEADER (Legături între Acţiunile de Dezvoltare a Economiei Rurale). În cadrul
abordării LEADER vor fi finanţate acţiunile privind strategiile de dezvoltare rurală, parteneriatele
locale public-privat, etc. Sprijinul conform acestei axe va oferi posibilitatea, în contextul unei strategii
de dezvoltare locală bazată pe nevoile şi punctele forte locale de a combina cele trei obiective
(competitivitatea, mediul şi calitatea vieţii).
Totodată, dezvoltarea rurală se va realiza prin intermediul strategiilor grupurilor locale de
acţiune, realizându-se o strânsă colaborare între autorităţile naţionale, regionale şi locale.
Proiectele vor fi implementate pe baza unei abordări “de jos în sus” prin intermediul
programului LEADER, care va asigura selectarea celor mai bune planuri de dezvoltare ale grupurilor
locale de acţiune prin parteneriatele public şi privat.
Aşa cum rezultă din tabelul nr.3.5 pentru fiecare axă se asigură o finanţare minimă care se
alocă pentru durata de programare.
Tabelul nr.3.5
Repartizarea sumelor din FEADR pe axele strategice ale dezvoltării rurale (2007-2013)
AXE Suma minimă Numărul de măsuri
(%)
AXA 1 10 16
Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi
silvic
AXA 2 25 13
Îmbunătăţirea mediului în spaţiul rural
AXA 3 10 8
Calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea
economiei rurale
AXA LEADER 2,5 Total măsuri 37
Sursa: Commission Europeenne, DG AGRI, 2006.
137
 Statele membre îşi pot alege, cu excepţia măsurilor agricole şi de mediu, acele măsuri stabilite
de către Comisie care le sunt cele mai potrivite pentru condiţiile specifice.
Totodată acestea vor trebui să-şi creeze sistemele corespunzătoare de adimistrare şi utilizare,
precum şi de control, în care scop se vor avea în vedere măsurile privind definirea clară a
responsabilităţilor managerului, a funcţiilor de gestiune şi control şi repartizarea pe priorităţi, stabilirea
unor mecanisme şi instrumente eficiente de control intern, sistem eficient de raportare şi monitorizare,
mecanisme de audit specifice, sistem de contabilizare, monitorizare şi raportare financiară.
Statele membre vor elabora un Plan Naţional Strategic, ce se va implementa prin programe de
dezvoltare rurală, finanţate din Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală. Sprijinul acordat prin
FEADR va fi coordonat cu obiectivele Coeziunii Economice şi Sociale şi cu celelalte obiective ale
Fondurilor Structurale.
Asistenţa FEADR se va asigura pe bază de parteneriat între Comisie şi Statul Membru,
împreună cu autorităţile şi organismele desemnate de fiecare stat membru, conform regulilor şi
practicilor naţionale. FEADR va acţiona în fiecare stat membru pe baza programelor de dezvoltare
rurală. Aceste programe vor implementa Planul Naţional Strategic prin seturi de măsuri grupate pe axe
şi dezvoltate pe activităţi stabilite. Fiecare program de dezvoltare rurală va acoperi perioada 1 ianuarie
2007 - 31 decembrie 2013. Un stat membru poate elabora fie un progarm unic, pe întreg teritoriul său,
fie un set de programe regionale.
Parteneriatul este format din:
• Autorităţi locale şi regionale competente sau alte autorităţi publice;
• Parteneri sociali şi economici;
• Alte organisme reprezentând societatea civilă, organizaţii non-guvernamentale, etc.
Fiecare Stat Membru va depune Planul Naţional Strategic, care stabileşte priorităţile de acţiune
FEADR, ţinând seama de direcţiile şi măsurile strategice ale Comunităţii, de obiectivele specifice, de
contribuţia FEADR şi a altor resurse financiare.
Pentru a se asigura că interesele financiare ale comunităţii vor fi protejate eficient, statele
membre vor trebui să adopte toate măsurile legislative, statutare şi administrative stipulate în
Regulamentul Consiliului (CE) nr.1698/2005.
În acest sens, statele membre pentru fiecare program de dezvoltare rurală vor asigura:
¾ desemnarea Autorităţii Conducătoare, a Agenţiei Plătitoare Acreditată, a Organismului de
Atestare;
¾ repartizarea clară şi separarea funcţiilor între Autoritatea de Management şi celelalte
organisme.
Responsabilitatea pentru administrarea şi implementarea programului revine Autorităţii
Conducătoare. Fiecare program de dezvoltare rurală va fi monitorizat şi evaluat. Monitorizarea va fi
138
efectuată de către Autoritatea de Management şi Comitetul de Monitorizare, avându-se în vedere
implementarea programului, realizarea indicatorilor de eficienţă, pe produse şi pe rezultate. Anual
(până la data de 30 iunie a fiecărui an) Autoritatea de Management va transmite Comisiei un raport
anual asupra progresului implementării programului.
Fiecare raport de progres va conţine următoarele elemente:
• orice schimbare a condiţiilor generale, a politicilor naţionale sau ale Comunităţii cu impact
direct asupra implementării programului şi care afectează contribuţia din FEADR sau din alte
instrumente financiare;
• progresul programului în comparaţie cu obiectivele stabilite, pe baza indicatorilor de
eficienţă, pe produse şi pe rezultate;
• un rezumat al Raportului de evaluare a programului.
Evaluarea programelor va avea ca scop îmbunătăţirea calităţii, eficienţei şi eficacităţii
implementării programelor de dezvoltare rurală.

3.3. Bugetul agricol al Uniunii Europene

3.3.1. Bugetul agricol al Uniunii Europene până în anul 2006
Bugetul agricol al UE până în anul 2006 (inclusiv) se execută prin intermediul Fondului
European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), componentă a bugetului general al
Comunităţilor Europene.
FEOGA constituit în anul 1962, reprezintă instrumentul financiar al PAC şi finanţează
cheltuielile legate de intervenţiile comunitare în cadrul Organizărilor Comune de Piaţă şi parţial pentru
dezvoltarea rurală.
Finanţarea bugetară în UE se realizează pe baza principiului solidarităţii financiare ceea ce
presupune finanţarea comună a măsurilor comune. În fapt, aceasta presupune ca unele ţări să
subvenţioneze în parte agricultura altor ţări. În general, ţările net contributoare sunt şi cele care doresc
reformarea sistemului actual al PAC, în scopul reducerii cheltuielilor agricole.
FEOGA se constituie din următoarele surse:
• participarea statelor membre cu anumite procente din PIB;
• surse proprii tradiţionale, care provin din sistemul Organizării Comune de Piaţă: taxe
vamale de import, cotizaţii în cadrul Organizării Comune a Pieţei zahărului, etc;
• resurse provenite din TVA perceput ţărilor membre;
• alte surse.
FEOGA a oferit un cadru de lucru stabil, făcând posibilă realizarea pe termen lung a scopurilor
politicii agricole comune a UE.

139
 FEOGA este administrat de un Comitet cu rol consultativ, format din reprezentanţi ai statelor
membre şi ai Comisiei. La nivelul statelor membre, structurile operaţionale care gestionează
transferurile financiare agricole sunt agenţiile de plată. Plăţile către beneficiari se fac în baza unor
proceduri complexe de verificare a eligibilităţii operaţiunilor de finanţare. Agenţia de Plată transmite
lunar Comisiei declaraţii de cheltuieli, iar anual, întreaga documentaţie justificativă, după verificarea
căreia Comisia realizează regularizarea plăţilor, respectiv dispune rambursarea sau recuperarea unor
sume. Comisia, la rândul său, întocmeşte raportul financiar anual şi îl transmite spre aprobare
Consiliului European şi Parlamentului European, nu mai târziu de luna iulie a fiecărui an.
Tabelul nr. 3.6
Plafoanele maxime de cheltuieli pentru agricultură privind exerciţiul bugetar
2000-2006
- milioane euro, în preţurile anului 2004 -
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Pilonul 1: organizaţii comune de 36620 38480 39570 39430 38410 37570 37290
piaţă
Pilonul 2: dezvoltare rurală 4300 4320 4330 4340 4350 4360 4370
Total 40920 42800 43900 43770 42760 41930 41660
Sursa: Perspectivele Financiare ale UE pentru perioada 2000-2006, Institutul European din România.

Tabelul nr.3.7
Ponderea cheltuielilor pentru agricultură în proiectul de buget al U.E.

Indicatori 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Total angajamente UE 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
Agricultură 44,5 45,8 46,8 46,4 41,9 43,0 42,6
Sursa: The Future of EU.R.D., Mark Vanhenkeler, Policy Kiel Conference, 24 sept.2003

Din analiza tabelelor nr.3.6 şi 3.7 rezultă că eforturile financiare ale UE pentru realizarea
măsurilor de Politică Agricolă Comună, în perioada 2000-2006 au fost şi rămân în continuare
considerabile, chiar dacă ponderea sumelor alocate pentru agricultură din totalul angajamentelor
bugetare ale UE este de reducere (de la 46,4% cât a fost în anul 2003, la 42,6% în anul 2006).
Linia bugetară stabilită de Consiliul European de la Berlin (1999) a fost întărită prin prevederile
Agendei 2000 şi prin măsurile ulterioare de reformă. Deşi, ajutoarele acordate producătorilor agricoli
sunt tipul de intervenţie cel mai important, orientările principale au fost scăderea cheltuielilor pentru
stocare şi restituţii la export în favoarea cheltuielilor destinate ajutoarelor în cadrul reformei (plăţi
directe decuplate de producţie, prime de calitate, producţia ecologică, etc.). Cheltuielile finanţate din
bugetul UE destinate realizării măsurilor de Politică Agricolă Comună stabilite pentru perioada 2000-
2006 au fost plafonate. Ulterior, bugetul agricol a fost revăzut fiind incluse alocările pentru noile state
membre, dar cu menţinerea disciplinei financiare.

140
 Alocările din proiectul de buget pentru perioada 2000-2006 au o dublă direcţionare:
• prima direcţie se referă la cele 15 state membre ale UE;
• cea de-a doua direcţie priveşte noile state membre înainte şi după aderare.
Pentru prima direcţie, cheltuielile sunt destinate a acoperi: măsurile de intervenţie pe piaţă şi
finanţarea exporturilor; ajutoare compensatorii directe; măsuri privind mediul ambiant, împăduriri,
pensionări timpurii etc.
Referitor la cea de a doua direcţie, cheltuielile sunt destinate ajutoarelor de preaderare şi
cheltuielilor de aderare.
În plus faţă de cele două direcţii de repartizare a cheltuielilor bugetul mai prevede pentru
agricultură o marjă necesară pentru a acoperi fluctuaţiile pieţei şi pentru a înlesni continuarea reformei
PAC.
Fondul European de Orientare şi Garantare în Agricultură are două linii de finanţare distincte:
secţiunea garantare şi secţiunea orientare.
A. Secţiunea Garantare finanţează:
• funcţionarea organizărilor comune de piaţă;
• unele măsuri de dezvoltare rurală (măsurile însoţitoare de modernizare şi diversificare a
exploataţiilor agricole, etc.);
• măsuri veterinare (vizând sănătatea şi condiţiile de creştere ale animalelor) şi fito-sanitare;
• măsuri generale de informare şi evaluare.
Cheltuielile pentru organizările comune de piaţă finanţate de FEOGA - garantare cuprind două
componente:
- cheltuieli pentru susţinerea pieţelor;
- ajutoarele acordate producătorilor în cadrul reformei PAC.
Susţinerea pieţei necesită cheltuieli pentru38: restituţii la export; stocuri de intervenţie; prime de
orientare; ajutoare de transformare şi comercializare; ajutoare de consum; retrageri şi operaţii
asimilate; alte cheltuieli.
Aceste cheltuieli au compensat efectele negative (pierderile agricultorilor), rezultate ca urmare
a mecanismelor de aplicare a PAC. De menţionat că, în ultimii ani s-a impus necesitatea luării unor
măsuri de disciplină bugetară din următoarele considerente:
• pe de o parte, de creşterea alarmantă a cheltuielilor destinate garanţiilor agricole, a
contribuit la adoptarea „pachetului Delors I” prin care s-a stabilit o bază de referinţă pentru
rata de creştere a cheltuielilor de garantare minimă numită „linia directoare agricolă”;
• pe de altă parte, de menţinerea unui sistem de preţuri garantate ridicate şi de subvenţionarea
exporturilor de produse agricole excedentare, lipsa unei politici structurale complementare
38
Regulamentul Consiliului European (CE) nr. 1258/1999
privind Finanţarea Politicii Agricole Comune. 141
 politicii de piaţă, a determinat promovarea reformei Mac Sharry, care marchează o ruptură
în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare cu perioadă anterioară, permiţând reducerea
cheltuielilor de garantare şi întărirea componenţei structurale a P.A C. Şi în anii următori au
fost luate măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare. Partea cheltuielilor de garantare din
FEOGA a reprezentat şi reprezintă încă o pondere foarte ridicată, deoarece aplicarea
integrală a principiului „unicităţii pieţei” a necesitat fonduri foarte importante pentru
gestiunea pieţelor. Reforma PAC din anul 1992 şi măsurile de disciplină bugetară au redus
treptat fondurile alocate garanţiilor agricole.
În perioadele anterioare reformei Mac Sharry din anul 1992, cheltuielile de garantare
reprezentau între 60-70% din FEOGA. Din anul 1993, ponderea cheltuielilor secţiunii de garantare s-
au redus treptat, ajungând în anul 1998 la 44,4% din bugetul total.
B. Secţiunea Orientare a finanţat măsuri de dezvoltare rurală în zonele care intră sub incidenţa
Obiectivului 1 al Politicii Regionale39, şi anume:
• investiţii în exploataţiile agricole şi în activităţi de prelucrare/comercializare a produselor
agricole;
• întinerirea populaţiei agricole;
• activităţi de formare profesională;
• stimularea dezvoltării activităţilor neagricole.
FEOGA-Orientare, este secţiunea care a avut rolul de a finanţa susţinerea reformelor
structurale, realizarea obiectivelor de politică socială, sprijinirea dezvoltării zonelor rurale mai puţin
dezvoltate.
Tot această secţiune finanţează şi Programul LEADER+ (Legături între Secţiunile de
Dezvoltare a Economiei Rurale).
LEADER+ este un program comunitar al cărui scop constă în încurajarea, la nivel european, a
parteneriatelor şi schimbului celor mai bune practici, în vederea promovării unei agriculturi durabile.
Acest program promovează planurile integrate concepute şi implementate de partenerii activi
care acţionează la nivel local40. Obiectivele încurajează şi susţin locuitorii rurali în valorificarea
potenţialului zonei lor pe termen lung, pentru dezvoltarea unei activităţi integrate, asigurarea şi
elaborarea unor strategii originale pentru o dezvoltare susţinută care să experimenteze noi căi şi
modalităţi de creştere economică.
Aceasta se realizează atât prin măsurile orizontale, cât şi prin măsurile de acompaniere.
Măsurile orizontale continuă punerea în aplicarea a unui obiectiv care se referă la:

39
Regulamentul Consiliului European (CE) nr.1258/1999 privind Finanţarea Politicii Agricole Comune
40
Letitia Zahiu: Politici si Piete Agricole
– Reforma si Integrare Europeana, Editura CERES, 2005. 142
 • ameliorarea eficacităţii structurilor agricole (ajutoare de investiţii, prime de instalare
pentru tineri, indemnizaţii compensatorii în zonele defavorizate);
• ameliorarea condiţiilor de transformare şi comercializare a produselor agricole.
Pentru a beneficia de sprijin pentru investiţii de modernizare, fiecare exploataţie trebuie să-şi
elaboreze un plan individual de investiţii care să cuprindă şi o strategie de ameliorare a
competitivităţii, o strategie de prezervare a mediului, măsuri de igienă şi de strictă ameliorare a
condiţiilor de creştere a animalelor. O atenţie specială se acordă atragerii tinerilor agricultori la
conducerea exploataţiilor, în care scop li se asigură mijloace pentru a face faţă cheltuielilor de instalare
şi un ajutor suplimentar pentru investiţii.
Măsurile de acompaniere reprezintă măsurile de protecţie a mediului ce sunt obligatorii pentru
toate programele de dezvoltare a statelor membre. Prin aplicarea acestora agricultorii sunt încurajaţi
să-şi cultive pământul de o manieră care să aibă efecte pozitive asupra mediului.
Aceste măsuri au fost prevăzute în Reglementarea nr.2078/1992 care a fost elaborată pentru a
acompania reforma PAC.
Principalele activităţi care fac parte din categoria măsurilor de acompaniere sunt:
ƒ reconversia terenurilor exploataţiilor intensive în terenuri arabile sau păşuni inerbate,
exploatate intensiv;
ƒ reducerea utilizării îngrăşămintelor chimice;
ƒ diminuarea sau eliminarea utilizării pesticidelor în culturi biologice;
ƒ crearea unor zone naturale acolo unde s-a renunţat la producţia agricolă;
ƒ gestiune ecologică tradiţională a terenurilor din zonele abandonate sau în curs de
abandonare;
ƒ întreţinerea peisajelor care şi-au pierdut viabiliatea agricolă.
O categorie specială de măsuri de acompaniere o reprezintă aceea care asigură cadrul
comunitar de ajutoare de pensionare anticipată a agricultorilor care stabileşte următoarele obiective
în acest scop41:
ƒ oferirea unui venit producătorilor agricoli în vârstă care decid să-şi înceteze activitatea;
ƒ favorizarea înlocuirii agricultorilor în vârstă cu persoane care pot să amelioreze şi să
crească viabilitatea economică a exploataţiilor rămase;
ƒ schimbarea destinaţiei terenurilor agricole dacă nu există condiţii satisfăcătoare ca
exploataţiile să devină viabile.
Programul în curs urmăreşte să faciliteze pensionarea a 205.000 agricultori şi 7500 muncitori
agricoli şi să elibereze cca 4 milioane hectare. O parte din această suprafaţă va fi destinată altor

41
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 127/1999 privind ajutorul acordat din Fondul European de Orientare şi Garantare
Agricolă (FEOGA) pentru dezvoltarea rurală
şi de modificare şi abrogare a unor reglementări. 143
utilizări decât cele agricole, ca de exemplu pentru silvicultura sau crearea de rezervaţii naturale. Restul
suprafeţei va fi direcţionată spre tinerii agricultori care doresc să-şi mărească exploataţiile sau să se
instaleze ca şefi de exploataţii.
În cadrul obiectivelor de dezvoltare rurală sunt cuprinse şi măsuri de dezvoltare a silviculturii,
pentru care s-a elaborat o strategie la nivelul Uniunii Europene. Strategia respectă reglementările
internaţionale privitoare la pădure, subliniază rolul multifuncţional al acesteia în gestiunea durabilă
bazată pe rolul social, economic, de mediu, ecologic şi cultural pe care îl joacă în dezvoltarea societăţii
şi spaţiului rural.
Fondurile alocate prin FEOGA-orientare sunt consumate pe bază de programe de dezvoltare
multianuală, prezentate de statele membre la începutul fiecărui exerciţiu financiar.
Selectarea proiectelor propuse de beneficiarii finali se realizează la nivel descentralizat de către
autorităţile naţionale/regionale competente din fiecare state membru.
La selecţia proiectului un criteriu obligatoriu avut în vedere este ca acesta să conţină măsuri de
agricultură ecologică.
Un aspect important de subliniat este, că spre deosebire de măsurile de piaţă, măsurile de
dezvoltare rurală necesită cofinanţarea statelor membre.

3.3.2 Bugetul Agricol al Uniunii Europene după 1 ianuarie 2007

Începând cu anul 2007, bugetul agricol al UE 27 se va executa prin intermediul a două fonduri
europene pentru agricultură ce se vor constitui conform prevederilor Regulamentului Consiliului
Uniunii Europene (CE) nr.1290/2005, privind finanţarea politicii agricole comune, respectiv:
• Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA), instrument de finanţare a măsurilor
privind Organizarea Comună de Piaţă, care se va constitui din FEOGA – Garantare;
• Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală (FEADR), instrument de finanţare a
programelor de dezvoltare rurală. Acest fond se va constitui din FEOGA – Orientare, dar
şi din secţiunea Garantare; Fondul de Coeziune; surse provenite de la fondurile de
preaderare a UE 10, România şi Bulgaria; surse provenite din mecanismul de modulare,
etc.
FEGA şi FEADR se vor derula prin bugetul general al Comunităţilor Europene.
Conform prevederilor Regulamentului Consiliului (CE, Euratom) nr.1605/2002 privind
Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene, finanţarea comunitară
se va realiza la nivel central sau în contextul gestiunii comune, împreună cu statele membre UE 27.
Finanţarea cheltuielilor din bugetul comunitar pentru realizarea PAC se vor efectua conform
Regulamentului Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţii Europene nr. 1605/2002.

144
 Fondul European de Garantare pentru Agricultură (FEGA). Conform Regulamentului (CE)
nr.1290/2005 va finanţa în contextul gestionării comune între statele membre şi comunitate, potrivit
legislaţiei comunitare, următoarele cheltuieli:
• restituţii la export pentru produsele agricole către ţările terţe;
• măsurile de intervenţie pentru reglarea pieţelor agricole;
• plăţile directe către fermieri în conformitate cu politica agricolă comună;
• contribuţia financiară a Comunităţii la măsurile de informare şi promovare a produselor
agricole de pe piaţa internă a comunităţii şi în ţările terţe, luate de către statele membre pe baza
altor programe, care au fost selectate de către Comisie.
Totodată, FEGA va finanţa în mod centralizat, în conformitate cu legislaţia comunitară,
următoarele cheltuieli:
• contribuţia financiară a Comunităţii la măsuri veterinare specifice, măsuri de inspecţie
veterinară, măsuri de inspecţie pentru alimente şi hrana animalelor, eradicarea bolilor la
animale, programe de control (măsuri veterinare) şi măsuri fitosanitare;
• promovarea produselor agricole fie direct de către Comisie, fie prin intermediul
organizaţiilor internaţionale;
• măsuri luate în conformitate cu legislaţia comunitară pentru a asigura conservarea,
caracterizarea, colectarea şi utilizarea resurselor genetice în agricultură;
• înfiinţarea şi susţinerea sistemelor informatice de contabilitate pentru agricultură;
• sistemele de supraveghere agricolă, inclusiv anchetele privind structura exploataţiilor
agricole;
• cheltuielile referitoare la piaţa produselor pescăreşti.
Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală
Prin Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală
sunt stabilite regulile generale referitoare la sprijinul Comunităţii pentru dezvoltarea rurală, finanţat
prin FEADR. Acest fond va contribui la promovarea dezvoltării rurale durabile în întrega Comunitate
într-o manieră complementară alături de Fondul European de Garantare Agricolă, Fondul de Coeziune
şi Fondul European pentru Pescuit.
Sprijinul financiar pentru dezvoltarea rurală va avea următoarle obiective:
• creşterea competitivităţii agriculturii şi silviculturii prin sprijinirea restructurării,
dezvoltării şi inovării;
• îmbunătăţirea mediului şi a zonelor rurale prin sprijinirea administrării terenurilor;
• imbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale prin încurajarea diversificării activităţii
economice.

145
 FEADR va completa acţiunile naţionale, regionale sau locale ce contribuie la priorităţile
Comunităţii.
Finanţarea prin FEADR se va efectua prin consultări între Comisie şi Statul Membru, care
includ autorităţi locale, regionale sau alte autorităţi competente, parteneri sociali şi economici, sau alt
organism care reprezintă societatea civilă, organizaţii non-guvernamentale, organizaţii ecologice, etc.
FEADR va finanţa în fiecare Stat Membru programele care vor implementa strategia de
dezvoltare rurală, care va acoperi o perioadă cuprinsă între 1.01.2007-31.12.2013.
Fiecare program de dezvoltare rurală va cuprinde:
• Analiza situaţiei din punct de vedere al punctelor tari şi al punctelor slabe;
• Justificarea priorităţilor alese de Comunitate şi prevăzute în Planul Naţional Strategic,
precum şi impactul aşteptat;
• Informaţii despre axele şi măsurile propuse pentru fiecare axă, obiectivele specifice şi
indicatorii care să permită măsurarea progresului, eficienţei şi eficacităţii programului;
• Planul de finanţare care va avea două tabele:
- un tabel în care va fi precizată contribuţia totală a FEADR, planificată pentru
fiecare an;
- un tabel în care se va înscrie pentru întrega perioadă de programare contribuţia
totală planificată a Comunităţii şi fondurile publice naţionale corespunzătoare
pentru fiecare axă, rata contribuţiei FEADR pentru fiecare axă, precum şi suma
alocată asistenţei tehnice;
• O repartizare orientativă a sumelor iniţiale pe măsuri din punct de vedere al cheltuielilor
publice şi private;
• Informaţii cu privire la măsurile finanţate de alte instrumente de finanţare a Politicii
Agricole;
• Desemnarea partenerilor şi rezultatele conlucrării cu aceştia.
FEADR poate utiliza pentru finanţarea asistenţei tehnice din iniţiativa Comisiei şi/sau în
numele său (pentru elaborare, monitorizare, sprijin administrativ, evaluare şi control) un procent de
0,25% din suma anuală alocată.
De asemenea, la iniţiativa Statelor Membre, FEADR poate finanţa activităţile de asistenţă
tehnică, pentru fiecare program de dezvoltare rurală, utilizând un procent de până la 4% din suma
totală alocată fiecărui program.
Contribuţia FEADR va fi calcultă pe baza sumei eligibile de cheltuieli publice.

146
 Procentul contribuţiei din FEADR va fi stabilit pentru fiecare axă, astfel:
• În cazul axei 1 „Creşterea competitivităţii sectoarelor agricol şi silvic” şi axei 3 „Calitatea
vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale”, precum şi pentru asistenţa tehnică
(descrisă mai sus), se vor aplica următoarele praguri:
¾ 75% din cheltuielile pubilce eligibile în regiunile eligibile, prin Obiectivul de
Convergenţă;
¾ 50% din cheltuielile publice eligibile, în alte regiuni.
• În cazul axei 2 „Îmbunătăţirea mediului în spaţiul rural” şi axei 4 „LEADER”, pragurile vor fi
de:
¾ 80% din cheltuielile eligibile în regiunile eligibile, prin Obiectivul de Convergenţă;
¾ 55% din cheltuielile publice eligibile în alte regiuni.
Rata minimă a contribuţiei la nivel de axă va fi de minimum 20%. Faţă de pragurile de mai sus,
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1698/2005 stabileşte anumite derogări şi anume:
- pentru programele din regiunile cele mai îndepărtate şi din insulele mici din Marea Egee,
contribuţia din FEADR poate creşte până la 80%;
- pentru programele Statelor Membre de creare a reţelei rurale naţionale care grupează
organizaţii şi administraţii implicate în dezvoltarea rurală, contribuţia FEADR poate fi de 50% din
cheltuielile publice eligibile;
- pentru măsurile de asistenţă tehnică luate la iniţiativa Comisiei sau în numele ei, contribuţia
din FEADR poate fi de 100%.

147