CURS 1

Capitolul 1
ECOLOGIA, INGINERIA MEDIULUI ŞI
ACTIVITATEA UMANĂ

Societatea umană făcând parte din sistemul global al ecosferei depinde

în totalitate de acest sistem. De aceea ştiinţa ecologiei are în societatea modernă
o poziţie specială comparativ cu alte domenii ale biologiei, deoarece ea se
situează la graniţa dintre ştiinţele biologice, cele sociale şi cele inginereşti.
Ecologia şi, implicit, ingineria mediului studiind procesele şi legile care
determină productivitatea, stabilitatea în echilibru dinamic şi evoluţia
ecosistemelor şi a ecosferei în ansamblul ei, studiază concomitent şi influenţa
activităţii umane asupra Naturii, dar şi implicaţiile asupra calităţii vieţii oamenilor.
Având la bază concepţia sistemică, ecologia poate reflecta mai corect
legile care determină ordinea lumii vii, organizarea ecosferei, adică locul în care
trăieşte omul şi toate celelalte specii pe această planetă.

1.1. TEORIA GENERALĂ A SISTEMELOR ŞI UNITATEA

LUMII VII
Pentru a analiza „inginereşte" sistemele ecologice sunt necesare câteva
noţiuni fundamentale de ecologie generală şi de geografie fizică. Fără a intra
în detalii, menţionăm că ingineria mediului se bazează pe noţiunea de sistem şi
pe conceptul sistemic (de unde şi ecologia sistemică).
După cum este cunoscut încă din anul 1932 savantul Ludwig von
Bertalanffy a formulat teoria generală a sistemelor. El defineşte şi clarifică
noţiunile legate de „sistem”.

Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente de diferite naturi, identice sau

diferite, unite prin conexiuni, interacţiuni, în aşa fel încât se realizează un
întreg.

Semnificaţia noţiunii de sistem se referă la ordine, iar în ecologie, cu

precădere la ordinea în spaţiu şi în funcţionare a materiei vii.
Noţiunea de sistem ne permite să comparăm între ele cele mai diferite
obiecte din natură, chiar dacă sunt nevii sau vii, ori care par a nu avea nimic
comun unele cu altele, în natură şi în societatea omenească „toate" se
constituie în sisteme.
Diversitatea atât de mare din natură, care aparent pare dezordonată,
privită sistemic are elemente indubitabile de ordonare. Chiar la modul general
putem constata că multitudinea particulelor materiale nu sunt risipite şi
amestecate haotic, ci sunt grupate formând agregări de complexităţi diferite
(Mohan, Gh., Ardelean, A., 1993). întreaga materie este organizată în corpuri
materiale, care au ca o caracteristică generală faptul că fiecare dintre ele se
comportă faţă de mediul ambiant în care se află, ca un întreg, ca o unitate care îşi
păstrează individualitatea o anumită perioadă de timp. Organizarea în spaţiu şi
timp a elementelor componente ale sistemului reprezintă rezistenţa acestuia care
se opune forţelor perturbante, de regulă din afara sistemului, care tind să-l
dezorganizeze. Precizăm faptul că gradul de dezordine al unui sistem dat este
caracterizat de entropie, care, după cum este cunoscut, este o mărime
termodinamică ce ne permite să evaluăm degradarea energiei unui sistem. Legat
de energie şi de legile termodinamicii se vor face referiri detaliate pe parcursul
lucrării. Este interesant de amintit doar că teoria generală a sistemelor este
concepută ca o teorie generală a organizării.
Din compararea diferitelor sisteme se pot evidenţia o serie de trăsături
care permit înţelegerea profundă a modului lor de organizare şi de funcţionare,
precum şi al relaţiilor existente între acestea şi mediul ambiant. Din punct de
vedere al relaţiilor sistemelor cu mediul, I. Prigogine (1955) deosebeşte trei
categorii: l - sisteme izolate - cele care NU realizează schimburi de materie şi
energie cu mediul ambiant; 2 - sisteme închise - cele care efectuează numai
schimburi energetice cu mediul; 3 - sisteme deschise - cele care au cu mediul
atât schimburi energetice cât şi materiale.
Complexitatea naturii, în general atât de diversă şi aparent dezordo-
nată, dacă o privim deci, sistemic sesizăm de fapt o „unitate în diversitate".
Lumea înconjurătoare ne apare astfel în ideea generală că „totul se leagă cu
totul", că nimic nu este întâmplător, iar unitatea supremă este integritatea
biologică. Această integritate este reprezentată de sistemele biologice, care sunt
sisteme deschise şi în natură corespund unor trepte diferite de organizare, creând
un „tablou biologic" al lumii. Acest tablou ne arată unitatea lumii vii.
După cum s-a mai precizat, fiecare sistem are o anumită structură şi
respectiv anumite funcţii. Structura sistemului este dată de forma sau arhitectonica
sa, iar funcţia exprimă relaţiile sale în întregul său, relaţii care pot defini o anumită
funcţionare a sistemului. Comparativ cu sistemele nebiologice (nevii), sistemele
biologice prezintă o serie de caracteristici care s-au conturat de-a lungul evoluţiei lor
îndelungate, trăsături esenţiale pe care le sintetizăm în tabelul 1.
 Trăsăturile fundamentale ale sistemelor biologice şi ecologice
Tabelul 1
Nr. Caracteristica Scurtă descriere
crt.
1 Caracterul istoric ƒ Evoluţie în timp; procese de transformare; rezumă
în patrimoniul lor (ex. ereditar) istoria a
nenumărate etape anterioare (ex. generaţii de
populaţii)
2 Caracterul ƒ Funcţionează ca sisteme cibernetice ce folosesc
informaţional transformările energetice ca mijloc pentru
recepţionarea, prelucrarea, acumularea şi
transformarea informaţiilor; activitatea
informaţională determină integrarea în mediu a
biosistemelor şi contribuie la transformarea lor
3 Integralitatea ƒ Se comportă ca un tot, datorită conexiunilor care
leagă subsistemele, conexiuni şi interacţiuni care
determină de fapt funcţionarea sistemului ca un
întreg
4 Echilibrul dinamic ƒ Este starea staţionară ca o consecinţă a
întreţinerii permanente a schimbului de substanţă
(S) şi energie (E) cu mediul ambiant şi cu sistemele
înconjurătoare; biosistemele se autoreînnoiesc
continuu păstrându-şi individualitatea, realizând
echilibrul dinamic între stabilitate şi schimbare,
împiedicând şi reducând entropia
5 Programul ƒ Evoluţia se bazează pe un program general şi
respectiv pe programe superioare şi inferioare, care
determină desfăşurarea secvenţială a fiecărei etape
de dezvoltare şi condiţionează, în ultimă analiză,
durata de viaţă a sistemului
6 Autoreglarea ƒ Prin mecanisme de autoreglare care sunt
răspunsuri selectate din mai multe variante ale '
prelucrării informaţiei proceselor sistemului;
conexiunile directe (informaţia de la reglator la
partea reglată) şi inverse (de la partea reglată la
reglator) asigură homeostazia sistemului şi pot
împlini şi o serie de funcţii esenţiale ca
autoconservarea şi autoreproducerea

Ierarhia sistemelor implică aspectul nivelului de organizare, foarte

important în modul de a privi lucrurile şi mai ales în sistemele „mediu-
economie” pentru studiul viului şi vieţii (Gruia, R. şi col; 1991). Problematica
lucrării de faţă este axată pe analiza ierarhiei supraindividuale sau ecologice,
care cuprinde: individul, populaţia, biocenoza, biomul şi, respectiv, biosfera.
La nivel ecologic, biosistemele amintite sunt sisteme deschise, cu auto-
reglare. Trebuie menţionat că individul, populaţia şi relaţiile dintre ele
grupate în biocenoze reprezintă componenta organică a unui sistem ecologic
integral sau ecosistem. Amintita componentă are ca loc de viaţă un anumit habitat
sau o zonă a mediului ce grupează componente anorganice, care în totalitatea lor
alcătuiesc biotopul. Ajungem astfel la noţiunea centrală a demersului nostru, şi
anume cea de ECOSISTEM, cu componentele sale de bază: biotopul şi
biocenoza.

Ecosistemul reprezintă unitatea organizatorică elementară a ecosferei alcătuită

din biotop ocupat de o biocenoză, unitate capabilă de realizarea productivităţii
biologice.

Problematica vastă a ecologiei şi mai ales a ingineriei mediului impune

în primul rând analiza structurii ecosistemelor (ca principal element de producţie)
în viziunea celor trei axe în care s-a dezvoltat ecologia: pe direcţia biologică
tradiţională, pe direcţie sistemică, precum şi în perspectiva ecologiei umane.
Desluşirea acestor aspecte face posibilă înţelegerea funcţionării ecosistemelor (ca
simbol al consumatorului) având ca rezultate operaţionale acţiunile umane
privind managementul ecologic (gestiunea şi exploatarea raţională a habitatelor
şi biocenozelor, amenajarea raţională a peisajului, repararea daunelor şi recon-
strucţia ecologică, turismul ecologic sau ecoturismul, ecosanogeneza ş.a.). Se
profilează o unitate în diversitate a lumii vii, o structură universală unde totul se
leagă cu totul într-o anumită ordine. Pentru a înţelege corect toate aceste aspecte
devine oportun să analizăm mai întâi problematicile conceptuale şi de principiu
ale ecosistemelor şi ale ecosferei.

1.2. ECOSISTEMUL, UNITATEA DE BAZĂ A ECOSFEREI

(consideraţii generale)
Ca părţi ale naturii, ecosistemele sunt unităţi structurale şi
funcţionale generate de integralitatea biocenozelor şi a biotopurilor (habitatelor)
şi sunt sediul acţiunilor şi retroacţiunilor lumii vii. Ecosistemele reprezintă în
esenţă unitatea de bază a ordinii din mediul ambiant. De aceea
managementul acestor sisteme considerăm că are o importanţă deosebită, încă
nesesizată în suficientă măsură. Astăzi de multe ori se întâlneşte păguboasa
situaţie când managementul unui subsistem poate fi nociv pentru sistemul
integral.
Un ecosistem are întotdeauna o structură funcţională. Funcţionalitatea
ecosistemului depinde de gradul său de antropizare, în principiu ea rezultând
din relaţiile dintre speciile care îl compun şi interacţiunile cu factorii abiotici şi,
respectiv, cu factorii economico-sociali tot mai evidenţi cu cât ne depărtăm de la
„natural" înspre „artificial", în tabelul 2 sunt prezentate schematic tipurile de
ecosisteme ale biosferei, între care remarcăm ecosistemele antropizate, adică
cele modificate sau cele amenajate.

Clasificarea diverselor categorii de ecosisteme ale biosferei

Tabelul 2
Tipul Categoria
I. Ecosisteme 1. marine (oceanice) divizate în trei biomuri principale:
naturale - platoul continental
- zona abisală
- zona hadală (peste 6 000 m)
II. Ecosisteme modi- 2. de ape continentale (biomuri limnologice):
ficate (grad de - apele curgătoare - litorale - epigee
antropizare redus) - sublitorale (deasupra
- lacurile - cu zonă pămân-
profundă tului)
3. terestre: - hipogee
- tundra (sub
- muntele , pământ)
- pădurile
- stepe/e
- savanele
- deserturile
III. Ecosisteme 1. agroecosisteme (includ eco-fermele şi fermele agroturistice):
amenanajate
ƒ ecosisteme agrare (ale culturilor vegetale necesare omului);
(grad ridicat
de antropizare) ƒ ecosisteme zooproductive (ale animalelor care produc
biomasă utilă omului), având în componenţă:
ƒ ecosisteme zootehnice (ale complexelor de animale)

ƒ ecosisteme acvatice (pisciculturale, crescătorii de plante, de

animale şi ferme de producţie mixte*)

ƒ ecosisteme agro-silvice (ecosisteme „mixte" de exploatare a

faunei silvice **); agro-forestierul;
2. ecosisteme silviculturale (forestiere):
ƒ ecosisteme din zona glacială arctică
ƒ ecosisteme din zona temperată (***)
ƒ ecosisteme din zona subtropicală
ƒ ecosisteme din zona tropicală
ƒ ecosisteme din zona subtropicală australă
ƒ ecosisteme din zona antarctică
3. ecosisteme urbane:

ƒ ecosisteme ale zonelor de locuit

ƒ ecosisteme ale zonelor de agrement
ƒ ecosisteme industriale
ƒ ecosisteme ale zonelor civice
 * - Culturi de alge macrofite, creşterea creveţilor, a stridiilor etc.
** - Crescătorii pentru vânat, rezervaţii cinegetice, parcuri de vânătoare, unităţi
silvocinegetice.
*** - Ecosisteme din zona: stepei, silvostepei, stejarului, fagului, coniferelor, alpină, păduri
azonate şi plantaţii, zone mixte (pădure-tundră; pădure-turbărie; pădure-fâneaţă; pădure-
stepă).

Esenţa funcţionării unui ecosistem constă în antrenarea energiei solare

şi a substanţelor nutritive în circuitul biologic, în cazul ecosistemelor naturale şi în
circuitul biologico-tehnologic, ori tehnico-economic în ecosistemele
antropizate, unde sunt transformate în substanţe organice, în biomasă,
respectiv în bioproduse şi în produse specifice ecosistemelor artificializate.
Cele mai importante funcţiuni ale unui ecosistem sunt deci funcţia
energetică, funcţia de circulaţie a materiei (ciclul biotic: circuitul apei,
substanţelor organice, al carbonului, azotului, fosforului etc.) şi funcţia de
autoreglare (Mohan, Gh., Ardelean, A., 1993).. .
Pentru a putea aplica principiile manageriale la sistemele ecologice
este importantă considerarea ecosistemului în integralitatea sa, precum şi a
relaţiilor între componentele sale şi întreg, în această perspectivă nu speciile
definesc ecosistemul, ci mai degrabă componentele sale abiotice; materiile şi
energia, precum şi ansamblul relaţiilor care constituie o entitate ce va trebui
recunoscută ca atare (ca fiind reală său construită). Se va porni de exemplu de la
un ecosistem terestru, forestier, montan, .fluvial, lacustru, marin etc. pentru a-i
cunoaşte organizarea, ierarhiile, legile şi principiile, invariantele sale, producţia,
vitalitatea şi continuitatea sa. Toate acestea în perspectiva cunoaşterii ulterioare a
reacţiilor sale faţă de activitatea umană şi până la rolul său în economie (Pillet, G.,
1993).
Cu alte cuvinte încercăm să urmărim interiorul unui ecosistem, cu
toate fluxurile şi transformările sale date de energie de materia vie şi nevie.
Astfel, analiza tradiţională a speciilor o substituim unei analize bio-eco-
energetice şi de la viziunea tradiţională a lanţului trofic să o substituim viziunii
unei reţele şi a unui sistem.
Pe de altă parte, fiind interesaţi în principal de ecosistemele
antropizate, problematica managementului acestora are ca element central funcţia
energetică. Pornind de la aceasta vom putea defini pilotarea (dirijarea)
managerială a ecosistemelor respective.