FINANTELE UNIUNII EUROPENE

PARTEA I
BUGETUL UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL I
NOŢIUNI ELEMENTARE

Bugetul UE reprezintă ansamblul resurselor financiare de care acesta dispune

annual pentru îndeplinirea de către instituţiile comunitare a obiectivelor, activităţilor şi
intervenţiilor comunitare stabilite în prezent prin Tratatul de la Amsterdam. În funcţie de
acesta pot fi observate în fiecare an priorităţile şi orientările politice comunitare.
Comunitatea europeană pentru a finanţa programele, proiectele care le derulează are
nevoie de un buget. Bugetul comunităţii europene refelectă concepţia şi stadiul integrării
europene. Actualitatea modernă a societăţii europene a impus edificarea oficială unui
buget prin constituirea bugetului Uniunii Europene. Regulamentul financiar al acestor
comunităţii precizează că bugetul lor este “actul care prevede şi autorizează în prealabil,
în fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţilor”. Pentru acoperirea (asigurarea)
bugetului UE, astfel statele membre sunt dispuse să transefere o parte din atributele
naţionale în materie de percepere a impozitelor şi taxelor, după cum ponderea unei
categorii de cheltuieli sau alteia în totalul bugetului UE care poate fi considerată o
dimensiune a intervenţiei UE asupra economiilor şi politicilor naţionale.

POLITICA BUGETARĂ

         

     
                      
 

1) Bugetul Uniunii Europene se deosebeşte fundamental de bugetele naţionale ale

statelor comunitare deoarece, pe de o parte, instituţiile publice (armata, poliţia, justiţia,
sănătatea şi educaţia) se află în responsabilitatea statelor membre şi sunt finanţate din
bugetele naţionale, iar pe de altă parte, cheltuielile cu instituţiile administraţiei europene
(Comisia, Parlamentul, Consiliul, Curtea de Justiţie) sunt reduse.
2) Problemele bugetare ale comunităţii europene au cunoscut de-a lungul existenţei sale,
numeroase controverse legate de rezolvarea următoarelor chestiuni:
- CEE trebuie sau nu să aibă resurse financiare proprii;
- care din instituţiile CEE: Parlamentul, Comisia, Consiliul să deţină controlul
asupra bugetului;
- dezechilibrele din bugetul comunitar.
3) În primii ani de funcţionare a comunităţilor europene s-a urmărit consolidarea
sistemului financiar european acţionându-se în trei direcţii principale:
Cele trei comunităţi europene: CECO -
            s       
       

1951 şi EURATOM-1957, dispuneau de bugete, proprii, iar după fuziunea lor în anul 1965
au mai rămas doar două instrumente bugetare: bugetul general şi bugetul operaţional CECO
până în anul 2002, când Tratatul CECO a devenit neoperaţional, Comisia asigurând
condiţiile ca aceste fonduri să aibă o existenţă distinctă. Aceasta înseamnă că încasările
ce provin din gestiunea patrimoniului CECO vor reprezenta încasări la bugetul general
şi vor fi utilizate pentru finanţarea cercetărilor în domeniile cărbunelui şi oţelului;
Până în anul 1970 bugetul comunitar a avut
         

           

două surse de venituri: prelevările CECO şi contribuţiile statelor membre. Din anul
respectiv a fost instaurat regimul resurselor proprii, iar finanţarea a avut în vedere, în
principal, politicile comune precum FEOGA şi FEDR;
                     s      
                         

în prezent, puterea bugetară este

  
               
   s        

       

împărţită între Parlament şi Consiliu. Parlamentul are putere de decizie în ceea ce priveşte
cheltuielile bugetare ne obligatorii, poate respinge bugetul şi accepta modul de
execuţie al acestuia.
 Situaţia a fost cu totul alta în deceniile 8 şi 9 ale secolului XX. Parlamentul fiind ales
prin sufragiu universal, şi-a asumat responsabilitate mai mare în domeniul bugetar, fapt ce a
determinat apariţia şi instaurarea unei tensiuni politice între Parlament şi Consiliu,
concretizată în: întârzieri în adoptarea bugetului, respingerea bugetului de către Parlament,
recurgerea la arbitrajele Curţii de Justiţie etc. Neînţelegeri au apărut şi ca urmare a faptului
că nu au fost corect stabilite câmpurile de acţiune ale puterii legislative şi puterii bugetare.
Clarificări şi modificări importante în planul sistemului financiar şi bugetar au avut
loc după cel de-al treilea val al integrării, 1986 (Spania şi Portugalia) şi adoptarea Actului
Unic.
4. Reformele sistemului financiar şi bugetar european au fost iniţiate de J.Delors şi au constat
în:
pentru toate
 s   s 
  
   

1. modalitatea de stabilire a Plafonului total al

categoriile, ca procent din FNB.al.UE şi nu în funcţie de TVA, ca până atunci;
2. introducerea planificării financiare anuale însoţită de o dublă plafonare a
cheltuielilor: plafonarea plăţilor din bugetul anual care nu poate depăşi plafonul global
exprimat ca procent din PNB-ul UE (care este de 1,27%) şi plafonarea fiecărei
cheltuieli la un nivel fixat pentru fiecare an.
Reforma sistemului financiar-bugetar al UE s-a concretizat în adoptarea a două
pachete de măsuri:
. Pachetul Delors 1, adoptat de Consiliu în anul 1988, a limitat cheltuielile pentru

agricultură, a căror creştere a fost plafonată la 74% din creşterea PIB-ului mediu pe UE; au
fost dublate alocaţiile consacrate fondurilor structurale; a fost constituită cea de a patra
resursă pentru finanţarea noilor cheltuieli, fondată pe PNB-ul fiecărei ţări.
adoptat în anul 1992, redistribuie resursele în favoarea
         
 s 

programelor structurale şi a creat Fondul de coeziune.

Pentru bugetul comunitar rămâne şi în prezent o mare provocare:

 s       

 s   s 
  s   s  s               s
        
s                 s  

La o mărime dată a bugetului alocarea unor resurse bugetare mereu mai mari pentru
restructurarea economiilor din ţările din Centrul şi Estul Europei care au aderat sau care vor
adera la Uniunea Europeană afectează o serie de ţări membre ale UE (Spania, Portugalia,
Grecia, Irlanda) care nu au finalizat până în prezent procesele de restructurare şi modernizare
 a economiilor lor naţionale. De aceea, finanţiştii europeni privesc cu puţină îngăduinţă
extinderea Uniunii Europene către Centrul şi Estul Europei, fie şi numai prin prisma
necesarului suplimentar de fonduri structurale.

                  
          

în elaborarea şi executarea bugetului general al Uniunii Europene se porneşte de la

principiile şi procedurile bugetare naţionale:
         
 s                 

          s                 

Principiile bugetului. Bugetul comunităţii europene respectă regulile generale care se

aplică şi în statele membre, având ca scop asigurarea transparenţei veniturilor şi
cheltuielilor în procesul luării deciziilor şi a clarităţii în monitorizarea şi controlul
execuţiei bugetului pentru protejarea intereselor financiare ale UE. Aplicarea dreptului
bugetar şi procedura elaborării, aprobării, executării şi încheierii bugetului comunitar sunt
generate de anumite principii, în doctrina modernă a finanţelor publice, sunt unanim
admise următoarele: Anualitatea bugetului; unitatea bugetului; universalitatea bugetară;
echilibrul bugetului şi speciliazarea bugetară. În acord cu doctrina modernă, aceste
principii sunt consacrate şi în Regulamentul financiar al comunităţii europene . Bugetul
aprobat de CE are prevăzut deasemeni şi un capitol distinct privind publicitatea bugetului
în Jurnalul oficial al UE.
a) Principiul anualitatii bugetare. Presupune operaţiunile bugetare care se vor derula,
în timpul exerciţiului bugetar, în comunitatea europenă acesta se întinde în intervalul 1
ianuarie- 31 decembrie. Veniturile care trebuiesc încasate în anul financiar curent şi nu s-
au încasat în acel an se face venit la bugetul anului următor. Orice impozit şi taxă
prevăzut a se plăti în anul financiar curent şi neonorat se anulează la finele anului
respectiv. Excepţii pot exista. De exemplu, în cazul în care baza legală pentru o anumită
cheltuială a fost adoptată spre sfârştul anului, iar cheltuiala nu a mai putut fi angajată şi
plata efectuată până la finele anului financiar curent se poate aproba transferarea
cheltuielii respective în bugetul aferent anului următor. De precizat că, multe proiecte şi
acţiuni UE se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un an calendaristic. Pentru asigurarea
disciplinei financiare, respectiv a încadrării în limita resurselor de finanţare disponibile şi
a comunităţii. De altfel UE foloseşte pe termen mediu, instrumentul „perspectiva
financiară”.
În scopul racordării proiectelor şi acţiunilor multi-anuale la buget, care se referă la un
anumit an financiar, în practica UE se folosesc două concepte de cheltuieli: „limita de
angajare a cheltuielilor” şi „limita de plăţi”. Limita de angajare a cheltuielilor reprezintă
mărimea tuturor obligaţiilor decurgând dintr-un proiect cu o perioadă de executare mai
mare de un an, care revine anului financiar pentru care se elaborează bugetul. Limita de
plăţi reprezintă suma înscrisă în buget pentru proiectul respectiv. De exemplu, o
cheltuială poate fi angajată în anul financiar pentru care se întocmeşte bugetul dar plata
către creditor poate fi efectuată doar parţial în anul respectiv, după cum o plată poate fi
făcută în contul unei cheltuieli angajate în exerciţiul financiar anterior.

a) Unitatea bugetară impune ca toate veniturile şi cheltuielile bugetului UE să fie

cuprinse într-un singur document. De la acest principiu sunt de menţionat două excepţii:
Au fost create aranjamente financiare speciale pentru anumite activităţi în domeniul
politicii comune externe şi de securitate, al Fondului european de dezvoltare. În aceste
cazuri, anumite venituri (ajutoare, donaţii s.a ) sunt folosite direct pentru activităţile
respective fără a mai fi înscrise în bugetul UE. Agenţiile europene (organisme
descentralizate ale UE au proprile bugete care sunt alimentate cu transferuri din bugetul
UE.
Asemeni principiului anualităţii, în literatura contemporană a finanţelor publice se
apreciază că principiul unităţii bugetare se sprijină pe două genuri de motivaţii unele
financiare, altele politice.

b) Principiul universalitatii bugetului

În practica UE sunt respectate două reguli bugetare:
(1) neafectarea veniturilor bugetare, adică o dată vârsate la bugetul UE, aceste venituri se
depersonalizează, fiind folosite în totalitatea lor la finanţarea tuturor cheltuielilor;
(2) prezentarea bugetului în formă brută, respectiv înscrierea veniturilor şi cheltuielilor în
sume toate, fără compensări şi omisiuni.
În aplicarea acestui principiu, apar execepţii. Anumite venituri sun afectate direct
finanţării unor programe de cercetare, iar unele ţări fac donaţii în mod expres pentru
finanţarea unor politici specifice, ca de exemplu ajutoarele umanitare.

c) Principiul echilibrului bugetar.

În cazul UE este strict respectat, în sensul că veniturile sunt egale cu cheltuielile sau mai
mari. UE nu este autorizată să se împrumute pentru finanţarea cheltuielilor prevăzute în
bugetul UE. În consecinţă situaţia normală pentru execuţia bugetului este surplusul de
venituri asupra cheltuielilor, care este preluat obligatoriu în bugetul pe anul următor.
Ca atare, în bugetul UE nu se refelectă operaţiunile de împrumut pe care comunitatea
europeană sau instiuţii ale UE sunt autorizate prin tratat să le facă (de exemplu,
împrumuturi acordate unor state membre şi ţări candidate pentru susţinerea balanţei de
plăţi).
Această particularitate în aplicarea principiului echilibrului bugetar în cazul UE
reprezintă cea mai importantă deosebire faţă de bugetele din statele membre, unde
existenţa deficitelor este uzuală.
Cel mai reuşit buget este cel care se apropie de deficit, degajând însă un execedent
simbolic .
d) Principiul specializării bugetare impune înscrierea în bugetul UE a veniturilor
bugetare pe categorii stabilite după provenienţă, în raport cu specificul surselor şi a
cheltuielilor după destinaţie, potrivit clasificaţiei bugetare. În acest sens sunt eliminate
confuziile în procesul deciziei bugetare şi a executării acesteia. Clasificaţia bugetară
folosită de către UE cuprinde secţiuni, tiluri, capitole şi alineate.

e) Principiul managementului financiar solid

Cheltuielile bugetare trebuie utilizate în conformitate cu principiul unui
management financiar solid şi în special acelora ce privesc economia, eficienţa şi
eficacitatea costurilor.

Principiul economiei necesită ca resursele utilizate de către instituţie, pentru
desfăşurarea activităţilor sale să fie disponibile în timp util, în cantitate şi calitate
corespunzătoare şi la cel mai bun preţ.

f) Principiul transparenţei

Bugetul va fi elaborat şi implementat, iar conturile vor fi prezentate în
conformitate cu principiul transparenţei.

Bugetul trebuie să fie publicat pe parcursul a două luni de la data declaraţiei
privind adoptarea finală a bugetului.

Declaraţiile financiare consolidate vor fi publicate în Jurnalul Oficial al
Comunităţii Europene. Raporturile privind managementul financiar întocmite de
fiecare instituţie vor fi, de asemenea, publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii
Europene.

g) Principiul unităţii şi acurateţei bugetare

Bugetul este instrumentul care, pentru fiecare exerciţiu financiar, prognozează şi
autorizează toate veniturile şi cheltuielile considerate necesare pentru
Comunitatea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

Bugetul înregistrează garanţia pentru operaţiunile de acordare, respectiv luare de
împrumuturi efectuate de Comunitate şi plăţile către Fondul de garantare pentru
acţiuni externe.

Niciun venit nu poate fi încasat şi nicio cheltuială efectuată, dacă nu au fost
autoriyate prin buget.
h) Principiul unităţii de cont

Bugetul este întocmit şi implementat în moneda euro şi conturile sunt prezentate
în moneda euro.

Realizarea politicilor UE

Politicile europene trebuie puse în aplicare într-un mod eficient şi eficace, pentru a
asigura valoarea adăugată necesară. Instituţiile şi, în special, Comisia sunt responsabile
de folosirea resurselor financiare. Acestea trebuie să fie în măsură să demonstreze că
bugetul este gestionat în conformitate cu cele mai înalte standarde şi că există mecanisme
de execuţie eficiente şi eficace.

Principalele aspecte care apar în acest context sunt următoarele:

Echilibrul dintre acordarea de sprijin financiar diverselor activităţi şi
concentrarea fondurilor disponibile: concentrarea pe un număr mai mic de
obiective politice poate favoriza economiile de scară şi, în anumite cazuri, poate
face economii în bugetele naţionale. Cu toate acestea, o astfel de abordare ar priva
celelalte domenii de un sprijin financiar.

Echilibrul dintre gestionarea centralizată şi descentralizată: în
prezent, fondurile europene sunt puse în aplicare prin diverse metode de
gestionare. Aproximativ 22% dintre acestea sunt gestionate la nivel central, de
către Comisie; gestionarea a aproximativ 76% din fonduri este delegată de către
Comisie statelor membre, în conformitate cu „gestiunea repartizată”; restul
fondurilor sunt gestionate împreună cu organizaţii internaţionale sau de către ţări
terţe. Având în vedere evoluţia politicilor, trebuie reanalizată situaţia pentru a se
determina modul în care diversele tipuri de gestionare pot oferi o bună gestiune
financiară şi în ce măsură echilibrul existent reprezintă răspunsul adecvat.

Simplificarea sporită şi consolidarea instrumentelor de punere în
aplicare:
deschiderea unei noi perioade de finanţare la începutul acestui an a fost însoţită de
o simplificare considerabilă a structurii bugetului UE şi a instrumentelor
executare a bugetului, cu programe care au fost reorganizate pentru a respecta
principiul „un program, un fond” şi cu un nou echilibru între accesibilitatea
programelor UE şi buna gestiune financiară. Rentabilitatea punerii în aplicare şi
coerenţa între programe stau la baza realizării unei valori adăugate.

Mobilizarea resurselor: alegerea metodei de gestionare ajută la
determinarea măsurii în care bugetul UE poate mobiliza resurse suplimentare,
prin utilizarea altor instrumente europene precum Banca Europeană de Investiţii,
prin intermediul cheltuielilor naţionale, regionale şi locale sau cu ajutorul
contribuţiilor din sectorul privat.

Utilizarea agenţiilor executive: posibilitatea de a înfiinţa agenţii
executive însărcinate cu anumite responsabilităţi de gestionare a fondurilor puse
în aplicare direct de către Comisie a facilitat recursul la un personal specializat
pentru anumite activităţi de gestionare, a sporit vizibilitatea gestionării
programelor şi a oferit economii de scară. Totuşi, acest lucru pune în discuţie
echilibrul optim dintre responsabilităţile politice şi de gestionare în cadrul
instituţiilor.

Cofinanţarea: cofinanţarea este un exemplu de parteneriat între acţiunile
regionale, naţionale şi comunitare în scopul realizării politicilor UE. Aceasta
sporeşte gradul de implicare şi oferă un stimulent suplimentar pentru asigurarea
complementarităţii dintre acţiunile comunitare şi naţionale. Cofinanţarea
obligatorie la nivelul statelor membre este o caracteristică esenţială a politicilor
structurale şi de dezvoltare rurală ale Uniunii Europene, politici reprezentând
împreună 40% din cheltuieli în perioada financiară actuală.

Asigurarea transparenţei şi vizibilităţii totale, precum şi a răspunderii
depline în ceea ce priveşte gestionarea bugetului, pentru a garanta legitimitatea
şi încrederea cetăţenilor în Uniunea Europeană. Un aspect conex este reprezentat
de flexibilitate. Buna gestiune financiară ar putea fi sporită printr-o flexibilitate
mai mare, permiţând resurselor să fie realocate în cadrul şi între rubricile
bugetare. Acest lucru ar putea contribui la redirecţionarea sprijinului spre
programele cele mai performante în termeni de rentabilitate şi în funcţie de
criterii precum capacitatea de absorbţie observată.
 Verificativa cunostintele raspunzind la urmatoarele intrebari:

CAPITOLUL II.
VENITURILE BUGETULUI

Venitul total al UE trebuie să fie egal cu totalul cheltuielilor şi să se încadreze în

limitele legale convenite, care sunt în prezent de 1,31% din venitul naţional brut (VNB)
pentru creditele de angajament şi de 1,24% din VNB al UE pentru creditele de plată.

Spre deosebire de alte organizaţii internaţionale ale căror resurse se bazează, în marea lor
majoritate, pe contribuţiile (cotizaţiile) statelor membre, UE are un sistem propriu de
venituri.
La acest sistem s-a ajuns cu dificultate, întrucât deciziile cu privire la categoriile de
venituri ale UE şi la mărimea acestora sunt în primul rând politice, având un impact
direct asupra plăţii din resursele naţionale pe care statele membre acceptă fie să le
transfere jurisidicţia naţională în cea a UE, fie să le cedeze UE. Astfel de decizii politice
influenţează relaţiile dintre cetăţeni şi firmele contribuabile, pe de o parte şi statele
membre şi UE , pe de a altă parte, şi sunt adoptate de către Consililiu UE, pe baza votului
unanim.
Principalele momente în construcţia sistemului de venituri al UE sunt: anul 1951 –
instituirea taxei aspura producţiei de cărbune şi oţel al statelor membre ale Comunităţii
Economice a Cărbunelui şi Oţelului; anul 1957 –stabilirea contribuţiilor directe pentru
statele din Comunitatea Europeană; anul 1971- constituirea veniturilor proprii ale UE.

Veniturile si cheltuielile bugetului Uniunii Europene

Crestere durabila
(competitivitate;
Conservare şi
PE CE SE CHELTUIESC
BANII UE ? Cetăţenie, libertate,

UE ca partener

Administraţie

Compensaţii
 Veniturile proprii
traditionale
CARE SUNT Partea din TVA
SURSELE state membre
DE Cota din VNB al
VENITURI statelor

Alte venituri

Secţiunea I.
Sistemul actual de venituri

Bugetul UE cuprinde patru categorii de venituri:

- veniturile proprii tradiţionale;
- parte din taxa pe valoare adăugată (TVA ) din statele membre;
- cota din produsul naţional brut (PNB) al statelor membre;
- alte venituri.
Primele trei venituri sunt cunoscute ca „venituri proprii” ale UE, care au la bază
PNB al statelor membre şi pentru care Consiliul Europei hotărâşte plafonul maxim (ca
procent din PNB) admis ca venit al UE.
Veniturile proprii tradiţionale sunt considerate în mod „natural” ca fiind venituri
proprii ale UE întrucât sunt încasate de către statele membre datorită politicilor UE –
uniunea vamală şi politica agricolă comună.
Veniturile proprii tradiţionale sunt formate din două grupe de taxe:
1. Veniturile proprii tradiţionale se urmăresc şi se încasează de către statele membre
în contul UE. Deoarece colectarea acestor venituri necesită resurse umane şi
materiale importante, statele membre au dreptul să reţină o cotă de 25 % din
 încasări pentru acoperirea cheltuielilor respective. Această cotă a fost de 10%
până în anul 2002.
2. Venitul UE din TVA reprezintă o parte din taxa pe valoarea adăugată încasată de
către statele membre, calculată prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei
de impozitare (pentru TVA).
Cota din PNB al statelor membre este un venit variabil care se stabileşte prin bugetul UE
al fiecărui an. Acest venit se încasează de la statele membre numai dacă celelalte venituri
proprii (veniturile propriii tradiţionale şi venitul din TVA) nu sunt suficiente pentru
acoperirea cheltuiellor. Mărimea acestui venit nu poate fi mai mare decât diferenţa dintre:
(1) limita maximă a tuturor veniturilor proprii ale UE, autorizată de către Consiliul
European, ca procent din PNB cumulat al statelor membre, şi
(2) celelalte venituri proprii (veniturile tradiţionale şi genitul din TVA).
Principalele venituri incluse în grupa „alte venituri” sunt:
- dobânzi şi penalităţi pentru întârzierile la plata obligaţiilor faţă de bugetul UE;
- penalităţile achitate de către firme pentru încălcarea unor reglementări comune
(de exemplu, în domeniul competiţiei);
- impozitele pe salariiile angajaţilor din instituţiile UE;
- diferite venituri din operaţiunile administrative ale instituţiilor UE;
- surplusurile din anii financiari anteriori.
Parlamentul European a aprobat bugetul Uniunii Europene pentru perioada 2007-2013 la
valoarea de 864, 4 miliarde euro. În privinţa bugetului stabilit pe perioada 2007-2013
acesta reprezintă cu puţin peste 1% din produsul intern brut al statelor membre UE.
Bugetul blocului comunitar aferent anului 2007, care prevede majorarea cheltuielilor
destinate stimulării creşterii economice şi subvenţii substanţiale în sectorul agricol.
Cheltuielile totale au fost stabilite la 115,5 miliarde de dolari, cu 7,6% peste nivelul
aferent anului 2006, echivalentul a 0,99% din Produsul Intern Brut al UE.

Luând în calcul şi sumele care pot fi cheltuite după 2007, valoarea bugetului este de
126,5 miliarde de euro. Cheltuielile alocate susţinerii regiunilor sărăce, educaţiei,
cursurilor de calificare, cercetării şi dezvoltării, precum şi altor măsuri destinate
stimulării dezvoltării economice, vor fi de 54,9 miliarde de euro, în creştere cu 15,4%
comparativ cu bugetul pentru 2006.
"În acest buget începe să devină vizibil un nou mod de gândire în Europa: există o
realocare semnificativă a resurselor spre competitivitate, inovaţie şi progres economic", a
declarat comisarul European pentru Buget, Dalia Grybauskaite

Pe de altă parte, cheltuielile din sectorul agricol, inclusiv controversatele subvenţii

acordate fermierilor şi fondurile pentru dezvoltarea rurală, reprezintă, în continuare, cea
mai mare parte a bugetului, de 56,3 miliarde de euro. Mulţi membri UE, inclusiv Marea
Britanie, urmăresc reducerea resurselor alocate Politicii Agricole Comune, dar Franţa,
principalul beneficiar al subvenţiilor agricole, a blocat iniţiativele în acest sens.
Cheltuielile agricole vor fi revizuite în 2008-2009, alături de derogările acordate anterior
Marii Britanii privind contribuţia la bugetul blocului comunitar. Bugetul reflectă, de
asemenea, angajamentele UE privind austeritatea. Având în vedere inflaţia, creşterea
economică şi excluzând fondurile alocate României şi Bulgariei, care au aderat la UE în
2007, valoarea bugetului este inferioară nivelului stabilit pentru acest an.
Cheltuielile pentru administraţia UE vor fi de 6,9 miliarde de euro, ajutorul acordat
statelor din afara blocului comunitar a fost stabilit la 6,8 miliarde de euro, iar fondurile
alocate securităţii interne sunt de 1,2 miliarde de euro. În primul an, România va plăti la
bugetul Uniunii Europene un miliard de euro. În schimb, Uniunea a alocat ţării noastre
fonduri structurale în valoare de 1,3 miliarde euro.
Majoritatea specialiştilor au temeri în privinţa României, că aceasta nu va fi capabilă să
acceseze programele structurale şi nu va reuşi să încaseze decât o treime din banii
disponibili.
Fondurile structurale vor fi distribuite pe baza unor planuri, care vor fi aprobate de
Comisia Europeană în luna mai, iar banii urmând a ajunge în România abia din toamnă.
România va beneficia de fonduri structurale de circa 28-30 miliarde de euro din partea
UE în perioada 2007-2013., ceea ce înseamnă că vor trebui cheltuiţi 8,5 milioane de euro,
zilnic, inclusiv în zilele de sămbătă şi duminică, după data de 1 ianuarie 2007. Aceste
fonduri vor trebui gestionate eficient şi trebuie să ajungă acolo unde este nevoie pentru
dezvoltare, altfel, există pericolul pierderii lor. Chiar dacă banii nu vor fi atraşi în
proiecte în România, fiecare contribuabil va cotiza pentru suma cu care România va
contribui la bugetul UE. Fondurile structurale ale UE sunt gestionate de către Comisia
Europeană şi au ca destinaţie finanţarea măsurilor de ajutor structural la nivel comunitar,
în scopul promovării regiunilor cu întârzieri în dezvoltare, reconversia zonelor afectate de
declin industrial, combaterea somajului de lungă durată, inserţia profesională a tinerilor
sau promovarea dezvoltării rurale.

Există 4 tipuri de Fonduri Structurale prezentate pe site-ul Parlamentului European,

fiecare dintre acestea acoperind un domeniu tematic bine specificat.
1. Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDER) sprijină crearea de
infrastructuri, investiţiile destinate ocupării forţei de munca, proiectele de
dezvoltare locală şi asistenţa întreprinderilor mici.
2. Fondul Social European (FSE) este menit să promoveze reintegrarea pe piaţa
forţei de muncă a şomerilor şi a grupurilor defavorizate, în special prin finanţarea
sistemelor de instruire şi a sistemelor de asistenţă la angajare.
3. Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) contribuie la adaptarea
şi modernizarea acestui sector.
4. Secţiunea "Orientare" a Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă
(FEOGA-Sectiunea Orientare) finanţează măsuri în vederea dezvoltării rurale şi
oferă sprijin agricultorilor, în special în regiunile rămase în urmă. Pe lângă
Fondurile Structurale există şi alte instrumente financiare, printre care Fondul de
Coeziune.
Total bugetului pentru România este prevăzut la peste 28 -30 miliarde de Euro, separate
pe următoarele domenii de interes:

- Agricultura şi dezvoltare rurală - peste 11 miliarde Euro

- Instrumente Structurale- peste 17 miliarde Euro (Cofinanţare minimă 85% pentru ERDF
pentru cheltuieli eligibile şi 80% pentru CF - cofinanţare cheltuieli neeligibile)
14 domenii pot atrage şi pot fi finanţate din fondurile structurale şi de coeziune ale UE:
- Cercetare şi dezvoltare tehnologică;
- Informatizarea societăţii;
- Transport;
- Energie;
- Protecţia mediului şi prevenirea riscului;
- Turism;
- Cultură;
- Regenerare urbană şi rurală;
- Suport pentru companii şi antreprenori;
- Acces la locuri de muncă stabile;
- Incluziune socială pentru persoane defavorizate;
- Dezvoltarea capitalului uman;
- Investiţii în infrastructura socială, inclusiv cea de sănătate şi educaţie;
- Promovarea dezvoltării parteneriatului.

Verificativa cunostintele raspunzind la urmatoarele intrebari:

 Secţiunea a II-a.
Performanţa sistemului de venituri

Statele membre au urmărit continuu creşterea performanţei sistemului de venituri pe

care au apreciat-o, în special, în raport cu cinci criterii:
1. suficienţa veniturilor,
2. autonomia financiară;
3. echitatea;
4. transparenţa şi simplitatea;
5. raportul cost-eficienţă.
1. Suficienţa veniturilor.
Veniturile UE trebuie să fie suficiente pentru finanţarea politicilor şi acţiunilor
comune. În perioada 1951-1975, veniturile UE au fost asigurate de contribuţiile directe
ale statelor membre.
Contribuţiile directe răspund cel mai bine la criteriul suficienţei veniturilor
(deoarece sunt stabilite în funcţie de cheltuielile aprobate) şi celui de cost-efcienţă
(întrucât nu necesită costuri cu colectarea acestor contribuţii). Începând din anul 1971, au
fost instituite veniturile proprii ale bugetului UE, astfel încât sistemul de venituri să
satisfacă, în parte, şi cerinţele celorlalte criterii.

2. Autonomia financiară.
Încă de la constituirea Comunităţii europene, statele membre au subliniat
necesitatea autonomiei financiare a acestor comunităţii, înţeleasă în sensul înlocuirii
contribuţiilor directe din bugetele naţionale cu venituri prorpii ale UE şi reducerea
dependenţei de trezorerile statelor membre. În sistemul actual de venituri al UE, deşi
toate veniturile sunt considerate „proprii” totuşi numai veniturile proprii tradiţionale
(taxele vamale şi taxele agricole decurgând din politicile comerciale ale UE) sunt cu
adevărat proprii. Restul veniturilor-o parte din TVA şi o cotă din PNB – sunt transferate
de către statele membre- din trezoreriile acestora. Ponderea redusă a veniturilor propriii
tradiţionale în totalul veniturilor UE înseamnă o autonomie financiară redusă a UE
considerată drept sursă a unor minusuri ale actualului sistem de venituri.

3. Echitatea veniturilor.
Statele membre consideră că, în măsura în care bugetul UE primeşte venituri din
trezoreriile naţionale, atunci mărimea veniturilor transferate ar trebuie să fie corelată cu
capacitatea de plată a statelor membre. În acest context, echitatea este întreruptă ca o
realaţie de proporţionalitate între mărimea transferurilor şi PNB al statelor membre. În
raport cu acest criteriu, partea din TVA transferată de statele membre la bugetul UE, fiind
calcluată pe baza aceluiaşi procent aplicat la baza de impozitare şi fiind o taxă de
consumaţie, este considerată regresivă, nesatisfăcând criteriul de echitate. Reducerea
ponderii venitului din TVA şi mărirea contribuţiei cotei din PNB transferată de către
statele membre răspunde mai bine criteriului echităţii.

4. Transparenţa şi simplitatea.
Potrivit acestui criteriu, veniturile UE ar trebui să fie astfel gândite încât să fie
uşor înţelese de către cetăţenii din statele membre. Atât timp majoritatea veniturilor UE
provin din transferuri sub forma unei părţi din TVA şi a unei din PNB, transparenţa
pentru cetăţeni este redusă.

5. Cost-eficienţă.
Colectarea veniturilor propii tradiţionale este greoaie datorită complexităţii
legislaţiei vamale (peste unsprezece mii de poziţii tarifare şi 400 de articole ale codului
vamal) şi a evoluţiei rapide a structurii fizice a comerţului exterior.
 Secţiunea a III-a.
Cheltuielile bugetului

Cheltuielile înscrise în bugetul UE reprezintă în cifre a priorităţilor şi politicilor

UE. Din acest punct de vedere, aproape 80% din cheltuielile bugetului UE pa anul 2001
sunt pentru realizarea obiectvelor a două politici: politica agicolă comună şi politica de
convergenţă economică şi socială (operaţiunile structurale).

Este de subliniat că multe dintre politicile UE sunt de natura regelementării în

anumite domenii şi nu necesită cheltuielile în sine, cu excepţia celor de administrare a
aplicării unor reguli stabilite . În acest sens, în bugetul UE nu se regăsesc, de exemplu,
cheltuieli de apărare, ordine publică, asigurări sociale referitoare la statele membre.
În bugetul UE, cheltuielile sunt grupate pe opt secţiuni, corespunzător instituţiilor
create prin Tratat pentru punerea în aplicarea politicile UE:
- Parlamentul European;
- Consiliul UE; Comisia Economică şi Social;
- Comitetul Regiunilor; Ombudsman. Toate instituţiile, cu execepţia Comisiei
Europene, au numai cheltuieli administrative.
- Comisia Europeană are atât cheltuieli administrative, cît şi cheltuieli operaţionale
aferente programelor şi acţiunilor pentru realizarea politicilor.
Principalele categorii de cheltuieli .
În procesul de luare a deciziilor cu privire la cheltuielile bugetului UE, se foloseşte
gruparea cheltuielilor pe programele şi acţiunile UE prin a căror aplicare se realizează
obiectivele şi politicile UE.

Principalele categorii de cheltuieli sunt:

1. agricultura;
2. operaţiuni structurale;
3. politici interne;
4. acţiuni externe;
5. administraţie;
6. ajutor pentru aderare;
7. rezerve.
1. Cheltuielile repartizate pentru agricultură deţin cea mai mare pondere în bugetul
UE. În deceniul trecut, deşi cheltuielile în sumă absolută au crescut, ponderea
acestora în totalul celtuielilor UE a fost în scădere. Obiectivele politicii agricole
commune a UE sunt finanţate prin Fondul European agricol de orientare şi
garanţie. De aici se acoperă cheltuieli, în principal, pentru: susţinerea veniturilor
fermierilor; subvenţiile pentru exportul produselor agricole în ţările nemembre şi
alte măsuri pentru reglementarea pieţelor agricole; măsurile de dezvoltare rurală.
 2. Categoria cheltuielilor pentru operaţiuni structurale (fondurile structurale şi
fondul de coeziune) se situează pe locul doi ca mărime în bugetul UE şi, în
ultimul deceniu, a crescut atât în sumă absolută, cît şi ca pondere în totalul
cheltuielilor. Din aceste fonduri, se finanţează proiecte şi acţiuni vizând
modernizarea structurilor economice, în special pe o bază regională, şi
îmbunătătţirea situaţiei sociale a grupurilor de personae defavorizate în scopul
reducerii decalajelor de bunăstare între diferitele regiuni ale UE. În esenţă, este
vorba de realizarea unei mai mari coeziuni economice şi sociale. Se apreciază că
numai prin reducerea acestor decalaje, cetăţeni UE se pot bucura de avantajele
pieţei unice şi ale uniunii economice şi monetare.
3. Cheltuielile pentru politici interne se referă la o multitudine de domenii, dar, în
raport cu sumele alocate, principalele sunt:
- (3,9 miliarde euro în anul 2001, respective aproape
       

      

  

63% din totalul cheltuielilor pentru politici interne);

- (0, 7 miliarde euro);
        s 
      s  
 

- (0,5 miliarde euro- cele mai

 
              
 s 
   

  
        

cunoscute programate fiind Socrates, Leonardo şi Tineri pentru Europa);

- etc.
             

    

                  

    

4. Cheltuieli pentru politici externe se referă, în special, la realizarea

programelor şi acţiunilor de cooperare cu ţările din:

                        
             


s        
                


                


      
s         

              
 

De asemeni sunt prevăzute cheltuieli pentru ajutor în alimente şi umanitar (0.9 miliarde
euro) alocaţii pentru Fondul european de dezvoltare, precum şi alte cheltuieli în sprijinul
democraţiei şi drepturilor omului şi pentru măsurile decurgând din politica externă şi de
securitate.
 5. Cheltuielile administrative, pe ansamblul UE, sunt în medie de cca 5% din
bugtul UE, (iar diferenţa de cca 95% o reprezintă cheltuielile operaţionale). Cheltuielile
administrative se referă la salariile angajaţilor UE, chirii pentru terenuri, întreţinere şi
funcţionare, informaţii şi comunicare etc. La cheltuielile administrative pentru Comisia
Europeană, se includ şi contribuţiile UE pentru sistemul de pensii aferente angajaţilor
tuturor instituţiilor UE.
6. Cheltuielile privind ajutorul de pre-aderare sunt destinate fondurilor pentru
ţările candidate la aderare.

7. Rezervele şi garanţiile înscrise în bugetul UE asigură flexibilitatea necesară

pentru rezolvarea sistuaţiilor neprevăzute care pot apare în cursul exerciţiului financiar.
În bugetul pe anul 2001, sunt prevăzute 0,9 miliarde euro, din care:
- 0, 5 miliarde euro, pentru acoperirea diferenţelor de curs la
  
 
    

cheltuielile pentru agricultură;

- 0,2 miliarde euro, ;
  
         
       

- 0, 2 miliarde euro, acordate cu garanţia UE.

  
              

CAPITOLUL III
PERSPECTIVA FINANCIARĂ

Pentru întărirea disciplinei bugetare pe o bază multi-anuală, statele membre au

ajuns la o soluţie politică şi instituţională concretizată în acordul inter-instituţional al
Parlamentului european, Consiliul UE şi al Comisiei Europene pentru definirea în avans a
priorităţilor bugetare ale perioadei următoare şi a unui cadru de evoluţiei a cheltuielilor,
cunoscute sub denumirea de „perspectiva financiară”.
Perspectiva financiară cuprinde un plafon maxim pe total cheltuieli UE şi
plafoane maxime pe fiecare categorie de cheltuieli pentru o perioadă viitoare de 7 ani (pe
fiecare an al perioadei). Primul acord interinstituţional a fost realizat în anul 1988 pentru
o perioadă de cinci ani (1998-1992), iar următoarele acorduri au cuprins perioade de cîte
7 ani. Acordul interministerial din 6 mai 1999 a stabilit perspectiva financiară pentru
perioada 2000-2006.
Perspectiva financiară cuprinde şi un plafon maxim pentru plăţi (pe baza estimării
relaţiei dintre cheltuieli angajate şi plăţi) exprimat în sume absolute şi ca procent din PNB
a statelor membre. Acest mod de exeprimare a plafonului permite verificarea echlibrului
cu veniturile deoarece, şi pentru venituri este prevăzut un plafon maxim în raport cu
PNB. Ca o măsură suplimentară pentru respectarea disciplinei bugetare, plafonul maxim
de plăţi este stabilit sub nivelul celui de venituri, astfel încât să existe o marjă de
siguranţă cu un dublu rol:

1. Să asigure flexibilitatea necesară perspectivei financiare care poate fi revăzută în

funcţie de cheltuielile neprevăzute;
2. Să permită efectuarea plăţilor chiar în cazul unei evoluţii a PNB sub nivelul celui
prevăzut la fundamentarea perspectivei financiare (dacă nerealizarea se înscrie în
marja de siguranţă).
În perspectiva financiară 2000-2006, a fost prevăzută şi o marjă pentru cheltuielile
suplimentare generate de primirea de noi state membre din rândul celor 12 ţări candidate,
aflate în negocieri cu UE.

Dezechilibrul bugetar la nivelul statelor membre şi compensaţia bugetară

O privire asupra soldului dintre fondurile pe care fiecare stat membru le primeşte
de la bugetul UE şi veniturile pe care acesta le varsă la bugetul UE arată că unele state
membre, cum sunt Marea Britanie, Germania, Franţa, Austria şi Olanda, au soldurile
negative (primesc mai puţin decât varsă la Bugetul UE), în timp ce altele ca Irlanda,
Grecia, Portugalia, Spania au solduri pozitive (primesc mai mult decât varsă la bugetul
UE).
Desigur că, de la bun început, statele membre ale UE au fost conştiente că
statele mai prospere vor face un efort pentru a contribui la reducerea decalajelor în raport
cu restul statelor memebre mai puţin prospere. Cu toate acestea, unele state membre au
ridicat problema mărimii excesive a soldurilor negative, apreciată în raport cu gradul de
prosperiate al statelor respective.
Experţii UE descurajează astfel de abordări, pe temeiul că un stat membru nu
trebuie să confunde avantajele şi costurile care derivă din participarea la proiectul comun-
UE cu soldul între contribuţiile la bugetul UE şi fondurile primite de la acest buget.
Avantajele şi costurile în calitate de stat membru sunt, de regulă, greu de cuantificat. De
exemplu, o sumă alocată pentru cercetări este plătită într-un cont aflat într-un anumit stat
membru, în timp ce beneficiarii proiectului de cercetare pot fi mai multe state membre
etc. Cu toate acestea, la nivelul fiecărui stat membru, preocuparea pentru soldul relaţiilor
de venituri şi cheltuieli cu bugetul UE este prezentă şi importantă.

UE a adoptat un sistem de compensaţii bugetare care funcţionează pentru Marea

Britanie şi a primit o propunere pentru introducerea unui sistem generalizat de
compensaţii bugetare făcută din partea celorlalte patru sisteme cu solduri negative:
Germania, Austria, Olanda, Suedia.
Este de menţionat că pentru a determina soldul bugetar în relaţia cu statele
membre, a fost necesară convenirea unei metodologii cu privire la repartizarea veniturilor
şi a cheltuielilor UE pe statele membre. De exemplu:
- Taxele vamale care reprezintă 86% din veniturile proprii tradiţionale se încasează pe
teritoriul statului unde are loc trecerea frontierei UE. Taxele vamale se încasează însă
datorită politicii vamale comune ale UE. În plus, există „efectul Rotterdam”,
corespunzător căruia mărfurile intrate pe teritoriul unui stat membru (de pildă, prin portul
Rotterdam din Olanda), supuse taxelor vamale, pot fi consumate pe teritoriile altor state
membre. În consecinţă, veniturile proprii tradiţionale sunt repartizate pe statele membre
proproţional cu ponderea veniturilor din TVA şi din PNB şi nu în funcţie de locul unde
aceste venituri au fost încasate;
- Circca 94% din cheltuielil UE sunt repartizate pe statele membre pentru calculul
soldului bugetar, doarece unele cheltuieli, cum sunt cele pentru acţiuni externe, au ca
beneficiari ţări din afara UE.
 CAPITOLUL IV
PROCESUL BUGETAR

Secţiunea I.
Elaborarea şi adoptarea bugetului

Ca în toate statele membre, procesul bugetar al UE cuprinde mai multe etape:

• elaborarea bugetului;
• adoptarea;
• execuţia;
• controlul execuţiei;
• descărcarea de gestiune.
Până la 1 iulie al fiecărui an, Comisia Europeană elaborează proiectul preliminar al
bugetului UE, pe baza estimării cheltuielilor, făcută de către fiecare instituţie a UE.
Consiliul trebuie să ia o decizie cu privire la proiectul preliminar al bugetului până la 5
Octombrie. Din acest moment, proiectul pereliminar devine proiect de buget. În acest
scop,Consiliul are consultări cu Parlamentul European asupra cheltuielilor obligatorii
care derivă direct din Tratat şi actele normative adoptate pe baza Tratatului.
Tratatul de constituire a CEE, modificat prin Tratatul de la Amsterdam (art. 268-280
), este cel care reglementează procedurile de alcătuire şi adoptare a bugetului. Astfel,
Comisia Europeană trebuie să elaboreze un draft de proiect bugetar, pornind de la
estimări ale nevoilor economice şi priorităţilor politice ale Uniunii pentru anul care
urmează. Acest document este prezentat Consiliului Uniunii, care îl adoptă după
eventualele amendamente, devenind astfel un proiect de buget. Acest proiect este
transmis Parlamentului European. Puterile acestuia din urmă asupra bugetului depind de
natura cheltuielilor: pentru cheltuielile obligatorii (aprox. 40% din total), parlamentul
poate doar propune modificări, iar stabilirea nivelului final al fondurilor alocate pentru
acest domeniu revine Consiliului; pentru celelalte cheltuieli, neobligatorii, Parlamentul
poate modifica proiectul de buget. Trebuie observat însă faptul că parlamentului îi revine
rolul cel mai important, devenind astfel "autoritatea bugetară" a Uniunii.
 În termen de 45 de zile, Parlamentul examinează proiectul de buget şi sunt posibile
trei situaţii:
• Parlamentul nu iniţiază nici o acţiune, iar bugetul se consideră aprobat;
• Parlamentul aprobă bugetul;
• Parlamentul decide să aducă modificări.
În termen de 15 zile, consiliul examinează propunerile făcute de către Parlament. În
cazul cheltuielilor neobligatorii, Consiliul este împuternicit să facă modificări iar textul
modificat este trimis înapoi la Parlament. În cazul cheltuielilor obligatorii, pot apare două
situaţii:
1. . Dacă consiliul este de
 
                                   
  

acord cu o majoritate calificată, atunci propunerile sunt acceptate. Fără această

majoritate, propunerile sunt respinse;
2. propunerile Parlamentului nu măresc volumul total al bugetului. În acest caz, Consiliul
poate respinge propunerile cu majoritatea calificată.
În final, Parlamentul are dreptul să modifice cheltuielile neobligatorii cu votul
majorităţii absolute a membrilor săi şi a trei-cincimi din voturile exprimate. Bugetul
poate fi respins cu votul majorităţii absolute a membrilor săi şi a trei-cincimi din voturile
exprimate.
Pentru ca elaborarea şi adoptarea bugetului UE să decurgă în bune condiţii, a fost
instituţionalizată concertarea cu privire la priorităţile bugetului prin trialogul dintre
Parlament, Consiliu şi Comisie, concretizat în acorduri interinstiţuţional, precum şi prin
şedinţe de lucru comune, cu participarea persoanelor responsabile de buget din cele trei
instituţii, urmate de concilieri între Parlament şi Consiliu, la care sunt de faţă şi
reprezentaţi ai Comisiei.
La elaborarea bugetului pe anul 2001, pentru prima dată, Comisia europeană a
abordat dezbaterea orientărilor politice şi bugetare anuale, plecând de la 29 de zile de
politici UE. Această abordare asigură o privire coerentă şi cuprinzătoare asupra
obiectivelor stabilite pentru fiecare zonă a politicii UE şi asupra resurselor umane,
materiale şi financiare necesare atingerii lor, în cadrul plafoanelor cuprinse în perspectiva
financiară. Bugetarea pe activităţi va fi completată, la nivelul departamentelor UE, cu
introducerea managementului pe activităţi.

Secţiunea a II-a.
Execuţia bugetului

Pentru partea de venituri, statele membre sunt chemate să transfere veniturile care
le revin la bugetul UE, începând cu 1 ianuarie. Execuţia părţii de cheltuieli impune
existenţa bazei legale, adică o cheltuială înscrisă în buget poate fi efectuată numai dacă a
fost adoptată o prevedere legală din care decurge obligaţia de cheltuială pentru UE.
Execpţie de la aceasstă reglă, în sensul că anumite cheltuielil pot fi efectuate numai pe
baza înscrierii lor în buget, există pentru sume nesemnificative în patru cazuri expres
definite:
- scheme pilot de natură experimentală;
- acţiuni preliminare pentru pregătirea unei propuneri legislative;
- acţiuni iniţiative de comisie în realizarea unor atribuţii , cum sunt studii şi opinii
privind politica socială etc;
- acţiuni ale fiecărei instituţii, în cadrul autonomiei sale administrative.
Comisa şi celelalte instituţii ale UE poartă deplina responsabilitate pentru execuţia
părţii din buget care le revine. În practică, ofiţerii de autorizare, ofiţerii de contabilitate şi
controlorii financiari sunt persoanele care execută bugetul. Această delegare internă de
competenţe urmăreşte evitarea conflictului de interese şi a abuzului de putere.
Ofiţerul de autorizare are puterea de a da autorizarea pentru efectuarea cheltuielii.
Ofiţerii de contabilitate efectuează plăţile fiind singuri împuterniciţi să mânuiască banii şi
alte active. Controlorii financiari realizează monitorizarea execuţiei şi a auditului, în fapt
a legalităţii operaţiunilor. Controlorii financiari au o anumită independenţă, în sensul că,
în anumite cazuri, pot iniţia acţiuni la Curtea de Justiţie. Efectuarea oricărei cheltuieli
parcurge patru etape:
 - angajarea de cheltuieli, care se face numai dacă controlorul financiar verifică
existenţa bazei legale şi a prevederii bugetare;
- validarea cheltuielii se face de către ofiţerul de autorizare care verifică existenţa
obligaţiei de plată faţă de un creditor, suma de plată, condiţiile în care plata devine
exigibilă;
- autorizarea este operaţiunea prin care ofiţerul de autorizare dispune ofiţerului de
contabilitate să efectueze plata pentru o cheltuială care a fost validată. Ordinul de
plată este trimis spre viză preventivă controlorului financiar;
- plata esta acţiunea finală efectuată de către ofiţerul de contabilitate şi prin care
încetează obligaţia instituţiei faţă de creditor.
Statele membre implementează politicile, proiectele şi programele privind agricultura,
operaţiunile structurale etc. Ca urmare, cca. 83% din cheltuielile UE sunt executate de
către statele membre care au, împreună cu Comisia Europeană, răspunderea pentru modul
cum sunt folosite resursele UE .

Verificativa cunostintele raspunzind la urmatoarele intrebari:

Secţiunea a III-a.
Controlul execuţiei bugetului şi descărcarea de gestiune

În cursul anului financiar, Comisia trimite rapoarte lunare Parlamentului şi curţii

auditorilor asupra execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetului UE. După încheierea
anului financiar, până la 1 mai al anului următor, Comisia elaborează contul consolidat al
execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetului, bilanţul activelor şi pasivelor UE, precum
şi o analiză a managementului financiar. Pe baza acestor documente şi a analizelor
proprii, Curtea Auditorilor elaborează propriul său raport asupra respectării legalităţii în
execuţia veniturilor şi a cheltuielilor şi a practicării unui management financiar sănătos.
Raportul auditorilor este transmis Parlamentului care poate sau nu să acorde descărcarea
de gestiune. În istoria UE, există un caz de demisie a Comisiei Europene pentru lipsuri în
managementul financiar, respectiv în anul 1999. Demisia a survenit la cererea
Parlamentului, pe baza raportului din martie 1999, pregătit de un Comitet de experţi
independenţi.
Pentru protecţia intereselor financiare ale UE şi lupta împotriva fraudei, în anul 1999
a fost înfiinţat BiroulEuropean Anti-fraudă, iar în anul 2000, a fost creat, în cadrul
Comisiei Euroepen, Serviciul de audit intern. Se analizează şi oportunitatea înfinţării unui
Biroul al procurorului public european. În anul 1995, cazurile de fraudă şi iregularităţi în
gestionarea veniturilor şi cheltuielilor UE au reperezentat între 1% şi 2% din buget (735
milioane ecu la venituri şi 411 milioane ecu cheltuieli).
 PARTEA aIIa

Sectiunea I
POLITICA REGIONALA A UNIUNII EUROPENE

Pentru a putea avea o privire de ansamblu si a putea intelege mecanismul de

acordare a fondurilor structurale trebuie sa cunoastem contextul care le genereaza. Dupa
cum se stie, aceste fonduri sunt alocate doar statelor membre, prin intermediul politicii
regionale a acesteia.

Competetia in crestere dintre diferite regiuni, implicit activitatile desfasurate in

cadrul acestora, atat in interiorul Uniunii Europene cat si in afara acesteia reprezinta o
stare de fapt a lumii "globalizate" in care traim. Nota distincta pe care UE o realizeaza, in
tot acest peisaj, consta in atentia pe care o acorda faptului ca nu toate regiunile se bucura
de aceleasi conditii economice, geografice si sociale si, ca urmare a acestei realitati, nu
toate pot concura de pe aceleasi pozitii.

Pentru multi ani, disparitatile regionale din punctul de vedere al nivelului de

dezvoltare si al calitatii vietii faceau obiectul politicilor nationale ale Statelor Membre.
Multe imbunatatiri au putut fi observate din momentul in care Uniunea Europeana a
initiat politica de reducere a lor.
Politica de coeziune este definita prin scopul sau si anume sprijinirea procesului de
reducere a decalajelor dintre regiunile si statele membre mai dezvoltate ale Uniunii
Europene si cele mai putin dezvoltate. Politica de coeziune isi are baza legala primara
in textul Tratatului UE (Titlul XVII "Coeziunea Economica si Sociala" si Art. 148
referitor la Fondul Social European). Obiectivul de a intari coeziunea economica si
sociala este mentionat explicit in Articolul 2 al Tratatului de la Amsterdam, fiind un
obiectiv de prim rang al Uniunii Europene. Mai specific, Articolul 158 mentioneaza
coeziunea ca pe o preconditie pentru dezvoltarea armonioasa a UE, precizand vointa de
"a reduce disparitatile intre nivelurile de dezvoltare ale diverselor regiuni si ramanerea
in urma a celor mai defavorizate regiuni sau insule, inclusiv zone rurale".

Inainte de toate, Politica regionala a UE este despre Solidaritate: este astfel conceputa
incat sa asigure la nivelul comunitatii asistenta pentru ca cele mai dezavantajate regiuni
sa depaseasca handicapurile pe care le au. in perioada 2000-2006, o treime din bugetul
comunitatii, realizat din contributiile statelor membre (213 bilions of Euros) au fost
cheltuiti prin intermediul acestei politici, adica redistribuite catre regiunile care aveau
nevoie de aceste fonduri pentru a se dezvolta.

Statele Membre prin intermediul propriilor strategii de ajutor financiar si Uniunea

Europeana isi vor continua eforturile intreprinse pentru reducerea decalajelor an
dezvoltare, pentru sprijinirea zonelor industriale aflate in declin, pentru diversificarea
activitatilor in mediul rural si pentru imbunatatirea zonelor urbane aflate in declin.

Politica regionala este de asemenea tangibila: rezultatele ei pot fi cu usurinta observate

de catre cetatenii europeni, care beneficiaza in mod direct de asistenta (in diferite
forme: prin sprijinul de care dispun in cautarea unui loc de munca si in adaptarea la
conditiile unei piete mereu in schimbare, prin instruire, mai ales).
Ea contribuie la imbunatatirea vietilor celor care traiesc in aceste regiuni, prin cresterea
fondurile pe care autoritatile publice le au la dispozitie pentru a asigura noi
infrastructuri si pentru a ajuta companiile private sa devine din ce in ce mai
competitive. Autostrazi, aeroporturi si cai ferate pentru trenuri de mare viteza au fost
construite sau renovate cu asistenta financiara din partea Uniunii Europene (fonduri
structurale), dar intotdeauna in acord cu standardele de mediu europene. IMM sunt
infiintate si sprijinite in parcurgerea primilor ani de existenta in zonele aflate in declin.
Sistemele informationale patrund in cele mai izolate zone rurale. Noi facilitati in
domeniul educatiei, al sanatatii, chiar si al petrecerii timpului liber sunt create in
suburbiile reabilitate. Toate acestea reprezinta exemple tangibile care arata cetatenilor
de rand cu contribuie UE la cresterea calitatii vietii lor.

Necesitatea promovarii unei dezvoltari echilibrate prin reducerea disparitatilor dintre

diferite regiuni si sprijinirea celor mai putin dezvoltate in recuperarea diferentelor a fost
observata chiar din preambulul Tratatului de la Roma (1957). S-au pus bazele Fondului
Social European si a Bancii Europene de Investitii. Alte instrumente au fost create in
timp, concomitent constructiei europene si cresterii numarului de noi State Membre.
Astfel, in 1962, in momentul atingerii unui conses in privinta dezvoltarii unei politici
agricole comune, a fost creat Fondul European pentru Orientare si Garantare Agricola.
in 1964 a fost impartit in 2 sectiuni principale - una de Orientare si alta de Garantare -
care contribuie la implementarea unei politici sustinute de reforme in agricultura si la
promovarea unor noi forme de dezvoltare rurala.

Dupa aderarea la Uniunea Europeana a Marii Britanii, a Irlandei si a Danemarcei, in

1973, in 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regionala. Menirea initiala a
acestui fond a fost de a sprijini regenerarea regiunilor industriale aflate in declin din
Marea Britanie si de a compensa fondurile reduse pe care Marea Britanie le primea prin
intermediul Politicii Agricole Comune. Integrarea Greciei si, ulterior a Spaniei si
Portugaliei, au facut ca, treptat, fondul sa se adreseze tuturor acelor regiuni ramase in
urma, din punctul de vedere al dezvoltarii.

Actul Unic European (1986) a introdus prima titulatura pentru desemnarea notiunii de
coeziune economica si sociala si a creat premisele pentru o politica regionala bazata pe
solidaritate.

Tratatul de la Maastricht a transformat coeziunea economica si sociala intr-unul dintre

obiectivele prioritare ale Comunitatii, alaturi de o uniune economica si monetara si o
piata unica europeana. Prin crearea de criterii pentru convergenta economica si bugetara
a Statelor Membre, TUE a impus un control mai riguros al deficiturilor publice. Pentru
tarile mai putin bogate, aceasta a insemnat o politica bugetara stricta coroborata cu
investitii in infrastructura, necesare accelerarii procesului de dezvoltare. Acesta a fost
momentul in care Uniunea a decis crearea Fondului de Coeziune cu scopul de a sprijini
tarile membre mai putin dezvoltate sa se integreze in Uniunea Economica si Monetara
in cele mai bune conditii, prin cofinantarea proiectelor de investitii din domeniile
transport si mediu.

Consiliul European de la Edinburgh din decembrie 1992 a decis cresterea fondurilor

alocate in perioada 1994 - 1999 cu peste 40%. Anul urmator a fost creat Instrumentul
Financiar de Orientare in Pescuit, ca raspuns la criza din sectorul pescuitului de la
inceputul anilor 90, cu scopul de sprijin restructurarea acestui domeniu.

Tratatul de la Amsterdam a subliniat, inca o data, importanta coeziunii, incluzand si

titluri speciale pentru ocupare, accentuand nevoia de actiona la nivel european pentru
reducerea somajului.

La Consiliul European de la Berlin, din martie 1999, sefii de Guvern ai Statelor

Membre au ajuns la un consens in privinta Agendei 2000, un plan de actiune initiat de
Comisie pentru intari Politicile Comunitare si pentru a oferi Uniunii un cadru financiar,
ce a tinut cont de extinderea din mai 2004. Agenda 2000 a inclus de asemenea reforma
fondurilor structurale.

In noiembrie 2002, Uniunea Europeana a creat Fondul de Solidaritate al Uniunii

Europene, cu scopul de a acorda ajutor Statelor Membre - si regiunilor lor, in anumite
cazuri - afectate de calamitati naturale. Aportul acestuia a fost resimtit in reconstructia
infrastructurilor si relansarea economica a regiunilor afectate de inundatii, in Estul
Europei (2002) (dar si in Portugalia, in 2003, in cazul deversarii de petrol de la
Prestige).

In prezent Politica Regionala a Uniunii Europene se confrunta cu trei mari provocari:

 • Competitia - din ce in ce mai acerba o data cu liberalizarea comertului. Firmele
se localizeaza acolo unde gasesc conditii propice pentru a le creste nivelul de
competitivitate. Daca regiunile doresc sa dezvolte sectorul afacerilor pe
teritoriul propriu atunci ele trebuie sa fie suficient de "echipate" pentru a oferi
infrastructura si serviciile la un nivel calitativ superior;
• Societatea informationala si revolutia tehnologica - care contribuie la
cresterea gradului de flexibilitate a oamenilor, companiilor si teritoriilor.
Existenta retelelor de telecomunicatii presupune ca oamenii, indiferent de
locatie, pot avea acces la Know-how, inovare si instruire de o calitate
superioara.
• Extinderea - care reprezinta atat o oportunitate cat si o provocare pentru
Uniunea Europeana.

Reforma politicii regionale stabilite in cadrul previziunilor financiare ale Agendei

2000 a subliniat necesitatea concentrarii asistentei comunitare in acele regiuni in care
nivelul de dezvoltare era mult ramas in urma, pe de o parte, iar pe de alta parte,
necesitatea simplificarii procedurilor politicilor structurale.

O noua reforma a politicii regionale a avut loc o data cu prezentarea concluziilor asupra
celui de-al treilea Raport asupra Coeziunii Economice si Sociale.

Vechile obiective (1 - sprijinirea dezvoltarii in zonele mai putin prospere, 2 -

reconversia economica si sociala a regiunilor cu dificultati structurale si 3 - dezvoltarea
resurselor umane) si cele patru initiative comunitare (INTERREG III, Leader+, Equal si
Urban II) sunt reorganizate incepand cu 2007 in doar trei obiective:

1. Convergenta (sprijinind regiunile ramase in urma din punct de vedere al dezvoltarii

economice). Obiectivul "Convergenta" este destinat sa imbunatateasca conditiile de
crestere economica si factorii care contribuie la o reala convergenta pentru statele
membre si regiunile cel mai putin dezvoltate. in Uniunea Europeana cu 27 de state
membre (UE 27), acest obiectiv se refera la 84 de regiuni situate in 17 state membre, cu
alte cuvinte 154 de milioane de locuitori al caror PIB pe cap de locuitor este sub 75% din
media comunitara. intr-un sistem de suspendare progresiva a ajutorului ("phasing out"),
acest obiectiv include, de asemenea, alte 16 regiuni care numara 16,4 milioane de
locuitori si care dispun de un PIB care depaseste cu putin pragul, ca urmare a efectului
statistic al extinderii Uniunii Europene. Sumele alocate obiectivului se ridica la 282,8
miliarde de euro, ceea ce reprezinta 81,5% din suma totala, repartizate dupa cum
urmeaza: 199,3 miliarde pentru regiunile aflate sub incidenta obiectivului "Convergenta",
14 miliarde pentru regiunilor care se afla in etapa de suspendare progresiva a ajutorului,
iar 69,5 miliarde pentru Fondul de Coeziune, care se aplica in cazul a 15 state membre.
2. Competitivitate Regionala si Ocupare (sprijinind regiuni, altele decat cele
ramase in urma ca dezvoltare, pentru atingerea tintelor Agendei Lisabona).
Obiectivul "Competitivitate regionala si ocuparea fortei de munca" este destinat
sa consolideze competitivitatea si atractivitatea regiunilor, precum si capacitatea
de ocupare a fortei de munca, printr-o abordare duala. Aceasta consta, mai intai,
in introducerea de programe de dezvoltare pentru a ajuta regiunile sa anticipeze si
sa fie favorabile schimbarilor economice stimuland inovarea, societatea bazata pe
cunoastere, spiritul antreprenorial si protectia mediului si imbunatatind
accesabilitatea, iar apoi, in cresterea numarului si calitatii locurilor de munca prin
adaptarea fortei de munca si prin efectuarea de investitii in materie de resurse
umane. intr-o Uniune Europeana cu 27 de state membre, aceasta situatie este
valabila pentru 68 de regiuni, ceea ce reprezinta 314 milioane de locuitori. 13
dintre acestea, cu alte cuvinte 19 milioane de locuitori, sunt in etapa de instituire
progresiva a ajutorului ("phasing in") si fac obiectul unor alocari financiare
speciale datorita fostului lor statut de regiuni sub incidenta "Obiectivului 1".
Suma de 55 de miliarde de euro, din care 11,4 miliarde pentru regiunile care se
afla in etapa de instituirea progresiva a ajutorului, reprezinta ceva mai putin de
16% din alocarea totala. Acest obiectiv se aplica regiunilor din 19 state membre.
3. Cooperare Teritoriala Europeana (promovand o dezvoltare echilibrata a
intregului teritoriu comunitar, prin incurajarea cooperarii si schimbului de bune
practici intre toate regiunile UE), organizat pe trei axe: cooperare trans-
frontaliera, transnationala si inter-regionala. Obiectivul "Cooperare teritoriala
europeana" este destinat sa intareasca cooperarea transfrontaliera datorita unor
 initiative locale si regionale realizate in comun, sa consolideze cooperarea
transnationala prin actiuni menite sa favorizeze dezvoltarea teritoriala integrata si
sa stimuleze cooperarea interregionala, precum si schimbul de experienta. Peste
181 de milioane de persoane (care reprezinta 37,5% din populatia totala a Uniunii
Europene) traiesc in zone transfrontaliere. Toate regiunile si toti cetatenii Uniunii
fac parte din una dintre cele 13 zone de cooperare transnationala. Cele 8,7
miliarde de euro (care reprezinta 2,5% din bugetul total consacrat acestui
obiectiv) sunt repartizate dupa cum urmeaza: 6,44 miliarde pentru cooperarea
transfrontaliera, 1,58 miliarde pentru cooperarea transnationala si 445 de milioane
pentru cooperarea interregionala.

Coeficientii maximi de cofinantare pentru fiecare obiectiv sunt:

 Convergenta: intre 75% si 85%;

 Competitivitate si ocuparea fortei de munca: intre 50% si 85%;
 Cooperare teritoriala europeana: intre 75% si 85%;
 Fondul de Coeziune: 85 %.

In noua arhitectura, Romania va fi eligibila sub doua obiective: Convergenta si

Cooperare Teritoriala Europeana.

Din cele cinci instrumente structurale (Fondul de Coeziune si patru fonduri structurale:
Fondul European de Dezvoltare Regionala - FEDER, Fondul Social European - FSE,
Fondul European de Orientare si Garantare in Agricultura - FEOGA, sectiunea
Orientare si Instrumentul Financiar de Orientare in domeniul Pescuitului - IFOP),
(FEDER, FSE

     
    s  s                     
     s        

si Fondul de Coeziune). Pentru a simplifica lucrurile, fondurile pentru agricultura si

pescuit au fost transferate catre politicile aferente, respectiv Politica Agricola Comuna
si Politica in domeniul Pescuitului. Totodata, Fondului de Coeziune ii vor fi aplicate
aceleasi reguli ca si Fondurilor Structurale (ex. programare multianuala, aprobarea
proiectelor etc.).
 O noua regula destinata sa simplifice gestionarea financiara a fondurilor este: un
program = un fond.

Datorita acestui principiu, Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR) si Fondul

Social European (FSE) pot sa finanteze, fiecare, in mod complementar si limitat,
actiunile care tin de aria de interventie a celuilalt fond (in limita a 10% din creditele
alocate de Comunitate fiecarei axe prioritare a unui program operational).

Exista o : Fondul European de Dezvoltare Regionala

         s       

(FEDR) si Fondul de Coeziune intervin impreuna pentru programele in materie de

infrastructuri si de mediu.

Principiile care stau la baza alocarii si accesarii acestor fonduri au suferit si acestea
numeroase ajustari, din cinci, devenind noua, cu un accent foarte important pe
egalitatea de gen si protectia mediului inconjurator.

1. Complementaritate, coerenta, coordonare si conformitate

Fondurile vor asigura o asistenta complementara actiunilor locale si nationale,

integrandu-le in prioritatile Uniunii. Coerenta se stabileste prin orientarile strategice ale
comunitatii, prin cadrul national de referinta strategica si prin programele operationale. In
functie de responsabilitatile fiecaruia Comisia si Statele Membre vor asigura coordonarea
dintre asistenta oferita prin intermediul Politicii de Coeziune (FC, FEDR; FSE), Politicii
Agricole Comune (EAFRD, EFF), interventiile Bancii Europene pentru Investitii si alte
instrumente financiare. Operatiunile finantate prin intermediul fondurilor vor trebui sa fie
in conformitate cu previziunile Tratatului si a altor acte normative adoptate pentru
aplicarea lui.

2. Programarea.

Atingerea obiectivelor urmarite prin alocarea fondurilor structurale va fi urmarita

prin intermediul procesului de programare multi-anuala, la diferite nivele,
 incluzand identificarea prioritatilor, finantarea si sistemul de management si
control.
3. Parteneriatul.

Atingerea obiectivele fondurilor vor fi urmarita in cadrul general al unei stranse

colaborari dintre Comisie si fiecare Stat Membru. Fiecare Stat Membru, va organiza,
oridecateori va fi cazul, in concordanta cu practicile si reglementarile nationale,
parteneriate cu organizatii precum:

a) Autoritati publice sau non-publice locale, urbane, regionale;

b) Parteneri economici si sociali;

c) Orice alt organism abilitat, reprezentand societatea civila, parteneri in domeniul

protectiei mediului, organizatii non-guvernamentale precum si alte organizatii
responsabile de promovarea egalitatii de gen. Fiecare Stat Membru va desemna cei mai
importanti parteneri la nivel local, regional si national, in diferite domenii precum cel
economic, social, de mediu, in concordanta cu practicile si reglementarile nationale,
avand in vedere necesitatea promovarii egalitatii de gen si a dezvoltarii durabile prin
integrarea noilor normative de protectie a mediului. Parteneriatul va trebui sa trebui sa
fie operational la nivele de pregatire, implementare, monitorizare si control ale
programelor operationale.

4. Nivel Teritorial de implementare. Implementarea Programelor Operationale va

fi in responsabilitatea Statelor Membre si va fi realizata la cel mai potrivit nivel
teritorial, in concordanta cu sistemul institutional specific acestora.

5. Interventia proportionala.

Resursele financiare si administrative utilizate de Comisie si statele membre pentru

aplicarea Fondurilor in ceea ce priveste:
a) Alegerea indicatorilor se face in functie de obiectivele axelor prioritare ale
programelor operationale si se cuantifica cu ajutorul unui numar limitat de indicatori ai
realizarii si ai rezultatelor, tinand seama de principiul proportionalitatii. Indicatorii
respectivi permit masurarea progreselor in comparatie cu situatia initiala si realizarea
obiectivelor care aplica axele prioritare);

b) Evaluarea indicatorilor si resurselor financiare ;

c) Principiile generale ale sistemelor de gestiune si de control;

d) Intocmirea de rapoarte;

6. Gestiunea impartita.

Bugetul Uniunii Europene alocat Fondurilor este executat in cadrul gestiunii impartite
intre Statele Membre si Comisie. Comisia isi asuma responsabilitatile de executie a
bugetului general al Uniunii Europene in conformitate cu urmatoarele dispozitii:

a) Se asigura de existenta si buna functionare a sistemelor de gestiune si de control in

statele membre;

b) Intrerupe sau suspenda total sau partial platile in cazul unor nereguli in cadrul
sistemelor nationale de gestiune si control si aplica orice alta corectie financiara ceruta;
c) Se asigura cu privire la rambursarea aconturilor si procedeaza la degajarea din oficiu
a angajamentelor bugetare;

7. Aditionalitatea.

a) Contributia Fondurilor structurale nu se substituie cheltuielilor structurale publice

sau asimilabile dintr-un Stat Membru;

b) Pentru regiunile incluse in obiectivul de convergenta, Comisia si statul membru

stabilesc nivelul cheltuielilor publice sau asimilabile pe care statul membru le
efectueaza in toate regiunile in cauza pe parcursul perioadei de programare. Nivelul
 cheltuielilor efectuate de statul membru este unul dintre elementele incluse in decizia
Comisiei privind cadrul strategic national de referinta;

c) Nivelul cheltuielilor mentionate la alineatul b) este cel putin egal cu suma

cheltuielilor medii anuale in termene reale atinsa pe parcursul perioadei precedente de
programare.

In afara de aceasta, nivelul cheltuielilor se determina in functie de conditiile

macroeconomice generale in care se efectueaza finantarea si tinand seama de anumite
situatii economice specifice sau exceptionale, cum este privatizarea sau un nivel
extraordinar de cheltuieli structurale publice sau asimilabile ale statului membru pe
parcursul perioadei precedente de programare.

8. Egalitatea de gen si nediscriminarea.

Statele membre si Comisia asigura promovarea egalitatii intre barbati si femei si

integrarea principiului de egalitate de sanse in domeniul respectiv in fiecare dintre
diferitele etape ale aplicarii Fondurilor. Statele membre si Comisia iau masurile adecvate
pentru prevenirea oricarei discriminari bazate pe sex, rasa sau origine etnica, religie sau
convingeri, handicap, varsta sau orientare sexuala in fiecare dintre diferitele etape ale
aplicarii Fondurilor si in special in ceea ce priveste accesul la Fonduri. in special,
accesibilitatea persoanelor cu handicap este unul dintre criteriile care trebuie respectate la
definirea operatiunilor cofinantate din Fonduri si de care trebuie sa se tina seama in
fiecare dintre diferitele etape ale aplicarii Fondurilor.

9. Dezvoltarea durabila.

Obiectivele Fondurilor sunt urmarite in cadrul dezvoltarii durabile si a promovarii, de

catre Comunitate, a obiectivului de protejare si imbunatatire a mediului inconjurator in
conformitate cu articolul 6 din Tratat.

O alta modificare semnificativa adusa de reforma vizeaza domeniul programarii: astfel,

in trecut, procesul programarii este organizat pe trei paliere: Planul National de
Dezvoltare si Cadrul de Sprijin Comunitar (primul continand prioritatile de dezvoltare a
intregii economii nationale, al doilea doar prioritatile de finantat din instrumentele
structurale), Programele Operationale (fiecare dezvoltand cate o prioritate din Cadrul de
Sprijin Comunitar) si Programele Complement (documente detaliate de implementare a
Programelor Operationale).

Reforma mentine obligativitatea programarii multianuale (pe o perioada de 7 ani), dar

aduce o viziune strategica pronuntata si pune accent pe prioritatile Strategiei Lisabona,
solicitand elaborarea a doar doua documente programatice: unul strategic - Cadrul
National Strategic de Referinta (armonizand atat prioritatile nationale, cat si pe cele
comunitare, cuprinse in Orientarile Comunitare Strategice pentru politica de coeziune)
si unul operational - Programele Operationale. Dispare astfel necesitatea elaborarii
Planului National de Dezvoltare, a Programelor Complement, precum si caracterul
operational al Cadrului de Sprijin Comunitar.

In domeniul managementului, principalele modificari aduse de reforma privind

gestionarea programelor operationale sub obiectivul Convergenta vizeaza crearea unei
Autoritati de Audit (organ independent, insarcinat de verificarea bunei functionari a
sistemelor de management si control) si a unei Autoritati de Certificare (pentru
certificarea declaratiilor de cheltuieli si a cererilor de plata inaintea transmiterii lor catre
Comisie), precum si disparitia notiunii de Autoritate de Plata.

Pentru programele operationale de sub obiectivul Cooperare Teritoriala Europeana,

principalele modificari constau in necesitatea crearii unei Autoritati de Certificare, a
unei Autoritati Unice de Control si a unui grup de controlori financiari (format din cate
un controlor numit de fiecare stat membru participant si avand rolul de a sprijini
Autoritatea de Control), precum si disparitia notiunii de Autoritate de Plata
 Sectiunea a IIa
Fonduri Structurale

Fondurile Structurale sunt instrumente financiare prin care Uniunea Europeana

actioneaza pentru eliminarea disparitatilor economice si sociale intre regiuni, in scopul
realizarii coeziunii economice si sociale. Pentru programarea 2007-2013 exista trei
instrumente financiare cunoscute ca Fonduri structurale respectiv:

• Fondul European de Dezvoltare Regional (FEDER);

• Fondul Social European(FSE);
• Fondul de Coeziune (FC);

si doua Actiuni Complementare, respectiv:

• Fondul European pentru Agricultura si Dezvolare Rurala (FEADR);

• Fondul European pentru Pescuit (FEP).

Fonduri Structurale nu constituie o sursa unica de finantare in cadrul bugetul

Uniunii, ci fiecare fond acopera zona sa tematica specifica. Fondurile Structurale nu
finanteaza proiecte individuale separate. Ele finanteaza programe de dezvoltare regionala
multianuale trasate impreuna de regiuni, State Membre si Comisie, pe baza orientarii
propuse de Comisie pentru intreaga Uniune Europeana.

Ajutorul structural reprezinta efectiv, in acest fel, o valoare adaugata pentru teritoriile
eligibile; statele membre sunt obligate sa mentina angajamentele financiare la acelasi
nivel la care se aflau la inceputul perioadei de programare.
 F.E.D.E.R.

Articolul 160 din Tratat prevede ca Fondul European de Dezvoltare Regionala

(FEDER) este destinat sa redreseze principalele dezechilibre regionale din Comunitate.
Astfel, FEDER contribuie la reducerea diferentei intre nivelurile de dezvoltare a
diferitelor regiuni si la recuperarea decalajului de catre regiunile cele mai putin
favorizate, inclusiv zonele rurale si urbane, zonele industriale in declin, precum si
regiunile afectate de un handicap geografic sau natural, precum regiunile insulare si
zonele muntoase, zonele cu densitate mica a populatiei si regiunile de frontiera.

"Regulamentrul (CE) Nr. 1080/2006 al Parlamentului European si al Consiliului

din 5 iulie 2006 privind Fondul European de Dezvoltare Regionala si de abrogare a
Regulamentului (CE) nr. 1783/1999" stabileste principalele tipuri de investitii ce vor fi
finantate prin FEDR, dupa cum urmeaza:

FEDER contribuie la finantarea:

1. Investitiilor productive care contribuie la crearea si salvgardarea locurilor de

munca durabile, in special prin intermediul unor ajutoare directe pentru
investitiile efectuate indeosebi in IMM-uri;
2. Investitiilor in infrastructuri;
3. Dezvoltarii potentialului endogen prin masuri de sustinere a dezvoltarii regionale
si locale. Aceste masuri cuprind asistenta si serviciile pentru intreprinderi, in
special pentru IMM-uri, crearea si dezvoltarea instrumentelor de finantare precum
capitalul de risc, fondurile de imprumut si de garantie, fondurile de dezvoltare
locala, subventiile la dobanda, conectarea la retea, cooperarea si schimbul de
experienta intre regiuni, orase si factorii sociali, economici si de mediu relevanti;
4. Asistentei tehnice.

Eligibilitatea cheltuielilor
Urmatoarele cheltuieli nu sunt eligibile pentru o contributie a FEDER:

(a) Dobanzile debitoare;

(b) Achizitionarea de terenuri cu o valoare mai mare de 10% din cheltuielile totale
eligibile ale operatiunii in cauza. in cazuri exceptionale si justificate in mod
corespunzator, autoritatea de gestiune poate admite un procent mai mare pentru
operatiunile cu privire la protectia mediului;

(c) Dezmembrarea centralelor nucleare;

(d) Taxa pe valoarea adaugata recuperabila.

Cheltuielile pentru locuinte sunt eligibile doar pentru statele membre care au aderat la
Uniunea Europeana la 1 mai 2004 sau dupa aceasta data si in urmatoarele conditii:

(a) Cheltuielile sunt programate in cadrul unei operatiuni integrate de dezvoltare urbana
sau al unei axe prioritare pentru zonele afectate sau amenintate de o deteriorare fizica si
de excluderea sociala;

(b) Alocatia financiara atribuita cheltuielilor pentru locuinte se ridica cel mult la 3% din
contributia FEDER la programele operationale in cauza sau la 2% din contributia totala
FEDER;
(c) Cheltuielile sunt limitate la:

- Locuintele multifamiliale sau

- Imobilele apartinand autoritatilor publice sau exploatantilor fara scop lucrativ care sunt
destinate familiilor cu venit mic sau persoanelor cu nevoi speciale.

F.S.E.

Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a

dispozitiilor generale privind Fondul European de Dezvoltare Regionala, Fondul Social
European si Fondul de coeziune1 introduce cadrul in care se inscrie actiunea Fondurilor
structurale si a Fondului de coeziune si stabileste in principal obiectivele, principiile si
normele de parteneriat, de programare, de evaluare si de gestiune. in consecinta, este
oportun sa se defineasca misiunea Fondului Social European (FSE) in raport cu atributiile
care ii sunt consacrate in conformitate cu articolul 146 din Tratat si in cadrul actiunii
statelor membre si a Comunitatii care are ca obiectiv elaborarea unei strategii coordonate
pentru ocuparea fortei de munca in conformitate cu articolul 125 din Tratat.

FSE contribuie la prioritatile Comunitatii in ceea ce priveste intensificarea coeziunii

economice si sociale prin imbunatatirea ocuparii fortei de munca si a posibilitatilor de
angajare, prin incurajarea unui nivel ridicat de ocupare a fortei de munca si o
imbunatatire cantitativa si calitativa a ocuparii fortei de munca. in acest scop, FSE
sprijina politicile statelor membre al caror scop este de a realiza ocuparea intregii forte de
munca, precum si calitatea si productivitatea muncii, de a promova asimilarea sociala, in
special accesul persoanelor defavorizate la angajare si de a reduce disparitatile nationale,
regionale si locale in domeniul ocuparii fortei de munca.

In special, FSE sustine actiunile conforme cu masurile pe care statele membre le adopta
pe baza liniilor directoare din cadrul strategiei europene pentru ocuparea fortei de munca,
astfel cum au fost incorporate in liniile directoare integrate pentru ocuparea si cresterea
gradului de ocupare a fortei de munca, precum si al recomandarilor care le insotesc.

Pentru indeplinirea misiunii FSE sustine prioritatile Comunitatii in ceea ce priveste

necesitatea consolidarii coeziunii sociale, a cresterii productivitatii si competitivitatii si
incurajarii cresterii economice si a dezvoltarii durabile. in acest proces, FSE tine seama
de prioritatile si obiectivele pertinente ale Comunitatii din domeniul educatiei si formarii
profesionale, al cresterii participarii persoanelor inactive din punct de vedere economic la
piata muncii, al combaterii excluderii sociale - in special aceea a categoriilor
defavorizate, precum persoanele handicapate, al promovarii egalitatii intre barbati si
femei si al nediscriminarii.
 F.C.

Scopul acestui Fond este acela al intensificarii coeziunii economice si sociale in

cadrul Comunitatii, in perspectiva promovarii unei dezvoltari durabile.

Fondul intervine pentru actiuni din domeniile enumerate in continuare, respectand un

echilibru corect si tinand seama de necesitatile de investitie si de infrastructura specifice
fiecarui stat membru beneficiar:

1. Retelele transeuropene de transport, in special proiectele prioritare de interes

comun enumerate in Decizia nr. 1692/96/CE;
2. Mediul face parte din prioritatile politicii comunitare de protectie a mediului,
astfel cum au fost definite in programul de politica si de actiune din domeniul
mediului. in acest context, Fondul poate sa intervina, de asemenea, in domenii
legate de dezvoltarea durabila care prezinta avantaje clare pentru mediu, precum
eficacitatea energetica si energiile regenerabile, iar in ceea ce priveste transportul
care nu are legatura cu retelele transeuropene, transportul feroviar, transportul pe
caile navigabile interne, transportul maritim, sistemele de transport intermodal si
interoperabilitatea lor, gestiunea traficului rutier, maritim si aerian, transporturile
urbane specifice si transporturile publice;
3. Echilibrul corect al asistentei se defineste p rin parteneriat intre statele membre si
Comisie.

Eligibilitatea cheltuielilor

Urmatoarele cheltuieli nu sunt eligibile pentru o interventie din cadrul Fondului:

(a) Dobanzile debitoare;

(b) Achizitionarea unor terenuri la o suma mai mare cu 10% din totalul cheltuielilor
eligibile pentru actiunea in cauza;

c) Locuinta;
(d) Daramarea centralelor nucleare;

(e) Taxa pe valoarea adaugata recuperabila.

Proiecte majore

Prin intermediul acestui fond pot fi finantate si proiectele majore, prin proiect major
intelegandu-se proiectul care include un ansamblu de lucrari, activitati sau servicii
destinate sa indeplineasca o functie indivizibila cu caracter economic sau tehnic clar, care
urmareste obiective identificate clar si al carui cost total depaseste 25 de milioane EUR
pentru mediul inconjurator si 50 de milioane EUR pentru alte domenii.

In cazul unor astfel de intiative, Statul Membru sau Autoritatea de Management

furnizeaza Comisiei urmatoarele informatii privind proiectele majore:

• Informatii privind organismul care va fi responsabil pentru aplicare;

• Informatii privind natura investitiilor si descrierea lor, precum si pachetul
financiar si localizarea sa;
• Rezultatele studiilor de fezabilitate;
• Un calendar de executie si, in cazul in care perioada de aplicare a operatiunii in
cauza ar trebui sa fie mai lunga decat perioada de programare, transele pentru care
se cere o cofinantare comunitara pe perioada de programare 2007-2013;
• Analiza costuri-beneficii care contine o analiza a riscurilor, precum si impactul
previzibil asupra sectorului in cauza si asupra situatiei socio-economice a statului
membru si/sau a regiunii si, daca este posibil, dupa caz, a altor regiuni din
Comunitate;
• Analiza a impactului de mediu;
• Justificarea participarii publice;
• Planul de finantare care contine suma totala a resurselor financiare prevazute si
suma prevazuta pentru contributia din Fonduri, a BEI, a FEI si din orice alta sursa
de finantare comunitara, inclusiv planul indicativ anual al contributiei financiare
din FEDER sau din Fondul de Coeziune pentru proiectul respectiv.
Comisia evalueaza proiectul major, consultandu-se, dupa caz, cu experti externi, inclusiv
cu BEI, verificand coerenta acestuia cu prioritatile programului operational, contributia la
realizarea obiectivelor acestor prioritati si coerenta cu celelalte politici comunitare si
adopta o decizie in termen de cel mult trei luni de la prezentarea unui proiect major de
catre statul membru sau autoritatea de gestiune.