CALITĂŢILE CITIRII ŞI MIJLOACELE FORMĂRII LOR

Formarea şi dezvoltarea deprinderilor de citire la elevi constituie o sarcină de

bază a cadrelor didactice. Deprinderea citirii corecte, curente, conştiente, expresive
permite elevilor să parcurgă şi să asimileze volumul de cunoştinţe prevăzut de
programa şcolară.
Deprinderea de a citi parcurge în dezvoltarea ei o cale complexă. Pentru aceasta
se desfăşoară o serie de forme de activităţi didactice, care asigură o citire corectă şi
conştientă de către elevi.
Astfel, copiii se familiarizează treptat cu citirea corectă a cuvintelor în
propoziţie, condiţie esenţială a înţelegerii sensului propoziţiei; cunosc diferite forme
de punctuaţie şi învaţă să le respecte în citire; sunt iniţiaţi în citirea pe roluri; se
foloseşte procedeul citirii selective pentru a verifica în ce măsură citirea este
conştientă ş.a.

Citirea corectă

Prin citirea corectă se înţelege citirea clară a cuvintelor, fără deformări, fără
omiteri, adăugiri sau repetări de sunete, silabe sau cuvinte, cu o accentuare corectă a
cuvintelor.
În vederea formării şi dezvoltării citirii corecte se folosesc diverse procedee:
1. pregătirea pentru citire
Constă în alegerea de către învăţător, din textul citit, a cuvintelor grele ca
articulare fonetică, lungi şi analiza acestora cu elevii din punct de vedere fonetic,
explicarea sensului lor şi compunerea din literele alfabetului decupat, la clasa I.
2. citirea demonstrativă a învăţătorului
Se efectuează înainte sau după citirea elevilor; după citirea slabă a unui elev,
învăţătorul poate citi textul în mod demonstrativ şi apoi cere elevului să citească din
nou.
3. citirea în cor
Părţile mai dificile din text pot fi citite în cor; se recomandă citirea unui şi de
3-4 propoziţii care nu pot fi memorate de către elevi. După citirea în cor, citesc din
nou elevii mai slabi.
controlul permanent al învăţătorului asupra citirii elevilor şi controlul
celorlalţi elevi asupra citirii colegului lor
Corectarea se face în funcţie de felul greşelii. Dacă elevul a accentuat greşit
un cuvânt, el trebuie să citească şi cuvântul următor de care este legat prin sens,
copilul având posibilitatea să se corecteze singur.
Încă din perioada alfabetară, şcolarii trebuie deprinşi să aibă o atitudine
critică faţă de citirea colegului lor.
După ce elevul a citit, se discută felul cum a făcut lectura, unde a greşit, cum
trebuie corectate greşelile.
4. pronunţarea cu glas tare, fără grabă, a fiecărui cuvânt în timpul citirii
textului
Elevii care nu fac distincţie în pronunţarea sunetelor s şi ş, s şi z,
înlocuindu-le reciproc, trebuie puşi să facă exerciţii dese de pronunţare a sunetelor
respective, arătându-li-se poziţia organelor vorbirii în timpul pronunţării lor.
5. reglarea ritmului de citire
Sporirea vitezei de citire se face treptat prin citirea în cor, pe roluri etc.,

1
elevii deprinzându-se cu un ritm de citire asemănător colegilor.
6. citirea jocurilor de cuvinte
Jocurile de cuvinte „ Capra crapă piatra” etc. sunt citite la început rar, apoi
din ce în ce mai repede, în cor şi individual.
7. citirea textului scris de mână pe tablă de către învăţător
Este un procedeu folosit la clasele I şi a II-a. Textul scris pe tablă cuprinde
cuvinte mai grele ( cu 2-3 consoane alăturate etc. ), în citirea cărora elevii greşesc mai
des.

Citirea curentă

Elevii trebuie deprinşi să citească suficient de repede, însă nu grăbit. Citirea

curentă trebuie să se dezvolte o dată cu corectitudinea, expresivitatea şi caracterul
conştient al citirii.
În procesul citirii, copiii trebuie să observe şi să respecte accentele logice ale
propoziţiei, adică acele cuvinte care determină îndeosebi sensul propoziţiei sau al
frazei respective.
Viteza citirii trebuie să se dezvolte paralel cu viteza înţelegerii. Este necesar ca,
pe bază de exerciţii, să se ajungă la situaţia ca viteza normală a citirii elevilor claselor
a III-a şi a IV-a să corespundă cu ritmul vorbirii lor.
Pentru reglarea optimă a ritmului de citire al elevilor se folosesc următoarele
procedee:
1. verificarea citirii conştiente
După ce un elev a citit un fragment sau câteva propoziţii, se pun întrebări în
legătură cu cele citite.
2. citirea pe roluri
Citirea pe roluri, ca şi citirea dialogurilor, îndrumă procesul citirii elevilor în
conformitate cu ritmul normal cerut de conţinutul fragmentului respectiv. Citirea
întrebărilor trebuie să fie încredinţată unui cititor bun.
3. citirea poeziilor învăţate pe de rost
Elevii cu un ritm de citire mai rapid sunt obligaţi să citească în ritmul
propriu recitării.
4. citirea consecutivă, de către mai mulţi elevi, a părţilor unui text
Astfel, elevul care citeşte mai lent sau care citeşte prea repede, fiind pus să
citească după elevii care citesc curent, se străduieşte să realizeze şi el o citire
asemănătoare. La aceasta contribuie şi indicaţia învăţătorului, dând ca model de citire
pe elevii care citesc bine.

Citirea conştientă

Elevii, citind o carte, începând cu abecedarul, trebuie să înţeleagă just cele citite
şi să redea corect conţinutul textului parcurs. De aceea, trebuie acordată o importanţă
deosebită caracterului conştient al citirii.
Exerciţiile de citire trebuie să fie subordonate scopului de a înţelege şi memora
cele citite.
Studierea de către elevi a bucăţilor de citire cu conţinut literar sau cu conţinut
practic-ştiinţific trebuie să urmărească permanent însuşirea înţelesului lor de către
elevi. Astfel, în citirea unei opere literare elevii trebuie să poată indica personajele, să
poată să le descrie înfăţişarea, să le aprecieze în mod critic comportarea etc.

2
 Înţelegerea textului constă în priceperea de a analiza şi generaliza conţinutul
său.
În vederea asigurării caracterului conştient al citirii, elevii trebuie ajutaţi să
înţeleagă sensul fiecărui cuvânt şi al fiecărei propoziţii, să cuprindă sensul fiecărui
fragment logic închegat şi să poată stabili ideea principală, făcând legătura logică
dintre aceasta şi ideile secundare.
Chiar din clasa I, elevii folosesc unele cuvinte în vorbire, deşi nu le înţeleg încă
sensul.
Cuvântul este forma de exprimare a noţiunii. A explica un cuvânt înseamnă a
dezvălui esenţa noţiunii respective, a determina conţinutul, sfera, raportul ei faţă de
alte noţiuni.
Înţelegerea sensului cuvintelor se realizează prin diverse procedee:
1. arătând copiilor obiectul sau acţiunea denumită prin cuvânt
Percepând în mod nemijlocit un obiect, copilul îi descoperă o serie întreagă
de însuşiri.
2. arătând un desen pe care este reprodus obiectul, macheta, mulajul lui, în
cazul în care acesta nu poate fi arătat
Astfel, pentru explicarea cuvântului „deal” se face un desen la tablă, se arată
o fotografie etc., se spun numele părţilor alcătuitoare: poalele dealului, coama etc.
3. explicarea cuvintelor prin mimica feţei sau prin gesturi ( de exemplu:
cuvintele „ încruntat”, „ a merge în zigzag”, „ a merge legănându-se” etc.)
4. prin folosirea sinonimelor ( pulbere – praf; orologiu – ceas)
5. prin întrebuinţarea perifrazei, sensul cuvântului se explică folosind un grup
de cuvinte cu înţeles apropiat ( de exemplu: suman – haină ţărănească)
6. prin descompunerea noţiunii generale într-o serie de noţiuni mai puţin
generale ( de exemplu, unelte agricole: sapă, coasă, greblă etc.)
7. prin generalizarea noţiunii particulare neînţelese ( de exemplu: struţ –
pasăre)
8. prin introducerea cuvântului neînţeles într-o propoziţie cu cuvinte cunoscute
( de exemplu: năprasnic – Era un ger năprasnic.)
9. prin alăturarea unui cuvânt necunoscut de un cuvânt din aceeaşi familie de
cuvinte ( de exemplu: stătut, a sta etc.)
10. explicarea unui cuvânt necunoscut cu ajutorul analizei gramaticale ( de
exemplu: radiodifuziune – se dezvăluie sensul cuvântului necunoscut analizându-l,
arătând din ce cuvinte e compus)
11. cuvintele care reprezintă noţiuni abstracte ( de exemplu: erou) pot fi înţelese,
după citirea unor povestiri adecvate
12. descrierea obiectului sau a fenomenului respectiv, arătând însuşirile
caracteristice şi importanţa lui.
În funcţie de caracteristicile textului respectiv, de greutatea cuvintelor, de
particularităţile de vârstă ale copiilor, cuvintele neînţelese se explică:
a). înainte de citire – în convorbirea şi discuţiile pregătitoare se explică cuvintele
care pot împiedica înţelegerea sensului propoziţiilor, al fragmentelor dintr-o bucată,
cuvintele se lămuresc fără a fi rupte de context
b), în timpul citirii – se explică acele cuvinte necunoscute care nu i-au
împiedicat la înţelegerea sensului fragmentului respectiv, în momentul lecturii
c). după citire – se explică expresiile şi cuvintele plastice, figurile de stil al căror
sens nu este destul de clar pentru copii; explicarea are loc după citirea în întregime
sau după citirea pe fragmente.

3
 Elevii trebuie îndrumaţi să arate singuri cuvintele şi expresiile al căror sens nu-l
înţeleg, să folosească singuri dicţionarul.
Procedee pentru explicarea expresiilor:
1. adresarea unei întrebări elevului: „ Cum înţelegem această expresie?”; pe
baza exprimării copiilor, învăţătorul va da o formă mai corectă sensului expresiei
2. înlocuirea expresiei figurate printr-o altă expresie, simplă, populară,
obişnuită
3. explicarea expresiilor pe calea desenului, a acţiunilor ilustrate sau prin luarea
unei atitudini, schimbarea corespunzătoare a expresiei feţei, prin efectuarea gesturilor
corespunzătoare ( de exemplu: „ păşea mândru şi tacticos”)
Înţelegerea sensului propoziţiei se realizează prin:
1. sesizarea legăturilor logice ce există între cuvinte, în clasele I şi a II-a
stabilindu-se prin întrebările învăţătorului
De exemplu, copiii citesc propoziţia: „ Ciocănitoarea şi-a făcut cuibul
într-un stejar înalt.”. Învăţătorul se adresează clasei:
- Despre cine se vorbeşte în această propoziţie?
- … despre o ciocănitoare.
- Ce şi-a făcut ciocănitoarea?
- … şi-a făcut cuibul.
- Unde şi-a făcut cuibul?
- … într-un stejar.
- În ce fel de stejar şi-a făcut ciocănitoarea cuibul?
- … într-un stejar înalt.
- Aşadar, despre cine am citit noi în această propoziţie?
- … despre ciocănitoarea care şi-a făcut cuibul într-un stejar înalt.
2. citirea propoziţiilor alese de elevi pe baza întrebărilor învăţătorului – citirea
selectivă
Exemplu: „ Citiţi propoziţiile despre vulpe, veveriţă şi arătaţi, apoi, ce sunt
acestea, cu ce se hrănesc etc.”
3. ghicitori, dezlegarea lor contribuind şi la înţelegerea imaginilor artistice
Exemplu pentru clasele I şi a II-a:
„ Două surori fug înainte, alte două le urmăresc din urmă, dar niciodată nu le
ajung.”
Se aşează pe tablă mai multe tablouri care reprezintă o trăsură, o sanie, o
şaretă etc.
Copiii examinează tablourile şi găsesc răspunsul la ghicitoare.
Învăţătorul întreabă: „ Ce sunt cele două surori care fug înainte?”
Copiii răspund că acestea sunt roţile dinainte ale trăsurii, care se învârtesc,
aleargă, iar dinapoi le urmăresc celelalte două roţi.
După aceea sunt examinate şi alte vehicule cu roţi, care confirmă răspunsul
la ghicitoare.

Citirea expresivă

Însuşirea deprinderii citirii expresive duce la înţelegerea şi aprofundarea celor

citite, la dezvoltarea imaginaţiei, a emoţiilor şi a simţului estetic.
O mare importanţă pentru expresivitatea citirii o are înţelegerea de către elevi a
conţinutului celor citite.
Dacă înţelegerea operei citite necesită efectuarea unor observaţii suplimentare în
natură etc., trebuie organizate anticipat aceste observaţii.

4
 Analiza atentă a conţinutului, a propoziţiilor şi a frazelor, a cuvintelor ce trebuie
rostite expresiv stimulează activitatea elevilor. Dobândind deprinderea citirii
expresive, elevul învaţă să citească şi conştient, să înţeleagă şi să simtă cele citite.
Deprinderea unei citiri expresive le formează elevilor o vorbire conştientă şi
colorată.
Activitatea în legătură cu citirea expresivă este precedată în perioada
prealfabetară şi alfabetară de munca privitoare la expresivitatea vorbirii copiilor.
Elevii trebuie să găsească singuri, treptat, expresivitatea.
Preocuparea pentru citirea expresivă a elevilor trebuie să existe la fiecare lecţie
de limba română. Primele exerciţii de citire expresivă trebuie să se facă pe texte cu
vorbire directă.
a). Condiţiile expresivităţii citirii
Una dintre condiţiile principale ale expresivităţii citirii o constituie
respectarea pauzelor.
Pauzele gramaticale sunt opririle, în citire, după semnele de punctuaţie.
Din clasa I, copiii trebuie învăţaţi:
- să cunoască semnele de punctuaţie şi să facă pauze de diferite durate;
- să coboare vocea la punct sau la două puncte;
- să exprime intonaţiile propoziţiilor interogative şi exclamative.
Copiii pot fi învăţaţi să respecte pauzele de diferite durate prin două
procedee:
1. prin imitarea învăţătorului
2. prin exerciţii de citire cu numărare: 1 – la virgulă; 1,2 – la punct şi virgulă;
1,2,3 – la punct; 1,2,3,4 – la punctele de suspensie.
Aceste exerciţii se fac mai întâi cu glas tare, apoi în gând.
Trebuie menţionat faptul că nu toate semnele de punctuaţie se citesc. De
exemplu, o adresare care este plasată la sfârşitul propoziţiei sau interjecţiile.
Pauzele logice sunt pauzele care se fac înaintea unor cuvinte din propoziţie
sau frază. De exemplu, în fraza: „ Când între colegi înţelegerea lipseşte, munca lor nu
sporeşte.” se fac mici pauze pentru sublinierea ideilor, după cuvântul „ înţelegerea” şi
după „ munca lor”.
Pauzele psihologice ajută la separarea unor părţi din text care diferă prin
trecerea de la o dispoziţie la alta.
Un rol important în realizarea expresivităţii citirii o are priceperea de a folosi
în mod just accentul. Prin accentuarea unui cuvânt se subliniază importanţa acestuia
în propoziţie. Acesta este accentul logic.
Activitatea didactică privind formarea priceperii de a folosi accentele logice
trebuie începută prin căutarea centrelor logice ale propoziţiei.
O muncă deosebit de atentă cu privire la accentul logic e necesar să se
desfăşoare cu prilejul citirii poeziilor.
O mare importanţă pentru dezvoltarea deprinderii citirii expresive o are
ritmul corect al citirii.
Ritmul constă în încetinirea sau accelerarea vorbirii.
Un factor ajutător în sesizarea ritmului constă în asocierea, în timpul citirii
unei poezii, a ritmului perceput pe calea auditivă cu marcarea lui pe cale motorie
(„ baterea tactului” cu mâna sau piciorul). Copiii bat uşor din picioare, marcând ritmul
citirii poeziei.
O altă condiţie a expresivităţii citirii este intonaţia.

5
 Prin intonaţie se înţelege un astfel de ton în vorbire, care transmite nuanţele
individuale, caracteristicile eroului ( personajelor) povestirii, sau cele corespunzătoare
intenţiilor autorului.
Elevii trebuie deprinşi să intoneze corect, adică trebuie să aibă priceperea de
a reda cu vocea felurite nuanţe de gândire şi simţire. Cele şase pârghii ale tonului
sunt: ridicarea sau coborârea vocii, întărirea sau slăbirea ei, încetinirea sau accelerarea
rostirii.
Tonul lecturii este indicat chiar de povestitor sau trebuie stabilit în funcţie de
ideea, sentimentul şi atitudinea de bază a scriitorului.
Sunt mai multe feluri de intonaţii: intonaţii care arată situaţia socială a
personajelor, care reflectă starea sufletească a eroului, care arată atitudinea autorului
faţă de erou sau a unui erou faţă de altul.
Această condiţie a expresivităţii citirii se realizează prin următoarele
procedee:
- citirea model a învăţătorului;
- valorificarea posibilităţilor individuale ale elevilor, pe baza unor discuţii
prealabile în legătură cu felul cum trebuie să se citească diversele pasaje, în funcţie de
starea personajelor respective;
- citirea pe roluri;
- declamarea colectivă.
Gradaţia intonaţiei elevilor se realizează prin citirea model şi prin exerciţii
speciale făcute cu elevii care citesc lent.
b). Mijloacele citirii expresive
Mijloacele principale ale citirii expresive sunt: vocea, reglarea respiraţiei şi
pronunţarea.
Sub îndrumarea cadrelor didactice, elevii trebuie să-şi însuşească un ton
mijlociu, ponderat, de citire.
Acest obiectiv se realizează prin indicaţiile date de învăţător: „ Citeşte tare!”,
„ Citeşte mai tare!” etc.
Reglarea respiraţiei condiţionează posibilitatea de a face la timp pauzele,
dând vocii intensitatea corespunzătoare.
Copiii trebuie deprinşi ca, în timpul citirii, să aibă o bună ţinută a corpului, să
păstreze suficiente rezerve de aer pentru citirea grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o
unitate ca sens, să expire pe nas.
Formarea deprinderilor de pronunţare literară este foarte importantă. Pe
lângă corectarea greşelilor, este necesar ca elevul să-şi audă propria voce, pentru a-şi
da seama de greşeala făcută. Se recomandă folosirea mijloacelor tehnice, precum
casetofonul.
Întreaga muncă pentru formarea şi dezvoltarea deprinderilor de citire
corectă, curentă, conştientă şi expresivă trebuie realizată în strânsă legătură cu
sarcinile educative ale şcolii.
Formarea unor astfel de deprinderi trebuie să-i conducă pe elevi la continua
îmbogăţire a vocabularului, la dezvoltarea expresivităţii vorbirii, la stăpânirea limbii
ca mijloc de comunicare.

Învăţător: CĂTĂLINA MARINESCU