Sunteți pe pagina 1din 3

CLIMATUL FAMILIAL ŞI IMPACTUL SĂU ASUPRA FORMĂRII

COPILULUI
PROF. : SITARU LOREDANA

’’Fiecare copil pe care il instruim este un „om“ dăruit societăţii ’’ (N.Iorga )


Familia este veriga cea mai trainică a societăţii . Ea a fost, dintodeauna, apreciată ca fiind
o importantă instituţie socială, datorită rolului ei hotărâtor în ceea ce priveşte formarea copilului
pentru viaţă .
Familia, este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele
elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât
urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral – spiritual al acestuia.
Familia, ocupă un loc aparte în sistemul instituţional al educaţiei. Acţiunea ei pe întreaga
perioadă a dezvoltării include şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul din
mediile de socializare şi educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l
introduce pe copil în cele mai variabile situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi
fireşti mijloace .
Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi
reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Oferind copilului un climat de profundă securitate în condiţiile căruia se poate dezvolta
armonios, grupul familial îi conferă totodată un ideal de sine, o imagine liniştitoare a propriului
eu, un antidot pentru neliniştile sale interioare. Numai o familie unită şi care prezintă conduite
armonioase ale membrilor săi este capabilă să asigure un climat educativ propriu dezvoltării
conduitelor normale şi pozitive ale copilului, deoarece identificarea cu ambii părinţi, imitarea
comportamentului acestora şi însuşirea pe această bază a unor convingeri şi atitudini favorabile
solicită imperios un potenţial funcţional definit de integralitate şi coerenţă, care să asigure
complementaritatea rolurilor şi sarcinilor familiale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct
- prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect - prin modele de conduită oferite de
către membrii familiei, precum şi prin climatul psiho - social existent în familie.
Modelele de conduita oferite de părinţi – pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare – precum
şi climatul socio- afectiv în care se exercită influenţele educaţionale (cei şapte ani de acasă)
constituie primul model social o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei
lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori
sociale . Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult
sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi
rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio – moral .
Ei, copiii care răsar asemenea florilor, cresc ocrotiţi de dragostea părintească, se înalţă
vegheaţi de căldura familiei unde învaţă primele taine ale lumii înconjurătoare, aceştia vor
reprezenta stâlpul societăţii de mâine şi astfel la rândul lor, când vor deveni părinţi vor da
exemplu copiilor lor .
Prin familie sunt conservate şi transmise urmaşilor obiceiurile, tradiţiile socio -culturale,
mentalităţile, prejudecăţile etc. În general, rânduielile societăţii respective sunt reflectate în
structura familiei, în concepţia şi demersurile vieţii cotidiene. Intercondiţionarea macrosistem –
sistem - subsistem este atât de strânsă, încât elementul subordonat evoluează în direcţia celor
supraordonate. Din acest punct de vedere, bunici – părinţi - copii urmează, în esenţa intimă
familială, traseul marcat de antecesori. Preponderenţa factorului tradiţie -mentalitate se constată,
în special la familiile din mediul rural sau la cele din anumite zone urbane „mai puţin urbanizate“.
Fiecare familie are un cod valoric, pe care îl apără din amor propriu. Copiii îl descifrează
uimitor de repede şi îl vor respecta ca atare, chiar dacă, pe măsură ce judecăţile morale se vor
forma şi prin raportare la scala valorică socialmente acceptată, vor constata oarece contradicţie.
Primele comportamente fiind bine consolidate, datorită fenomenului de interferenţă, o modificare
atitudinală voită se va produce cu mari dificultăţi.
Circulaţia informaţiei în cadrul grupului familial se produce rapid, pe toate canalele, atât
în plan vertical, cât şi în plan orizontal, chiar şi în familiile cu mulţi membri. De exemplu o
decizie, o apreciere, emise de tata ori de mama, sunt receptate de către copii, ca în cazul vaselor
comunicante. Ei „află“ fără întârziere „despre ce este vorba“.
Alte caracteristici ale mediului familial decurg din tipul de relaţii inter-individuale. Între
membrii unei familii, raportul de interdependenţă este foarte complex. Este tocmai elementul care
asigură unitatea familiei. Un eveniment nedorit, de natură să creeze o fisură la un nivel sau altul,
reverberează asupra întregului sistem, creând dezechilibre ale căror efecte pot prejudicia unitatea.
Raportul dintre cei doi părinţi este cel mai puternic, cu rezonanţă asupra întregii
atmosfere familiale. Când acest raport se întemeiază pe sentimente puternice de iubire, stimă,
admiraţie, „efectul de undă“ se resimte în toate compartimentele vieţii familiale. Cel mai evident
efect se va produce în sfera educaţiei copiilor, deoarece armonia relaţiilor parentale desemnează
unitatea influenţelor educaţionale. Unitatea de acţiune în procesul educaţional este unul din
principiile fundamentale, care ghidează elaborarea şi consolidarea comportamentelor pozitive. În
momentul în care cele două surse de influenţă mamă-tată nu mai acţionează la unison, linia de
evoluţie a conduitei copilului va fi grav afectată.
Prezenţa celor doi părinţi în viaţa copilului este primul indiciu de echilibru al mediului de
familie. Însă nu în toate cazurile este realizabilă această cerinţă. Schimbările profunde din
societatea modernă au produs modificări substanţiale şi la nivelul vieţii de familie. Din ce în ce
mai mult, atât bărbaţii cât şi femeile participă la o viaţă socială mult mai intensă, faţă de secolul
trecut. În plus, prin natura profesiilor practicate de bărbaţi (aviatori, marinari, militari), taţii sunt
mai puţin prezenţi în viaţa copiilor. Mult mai tristă este însă situaţia copiilor ai căror părinţi (fie
unul din ei, fie ambii) sunt plecaţi la muncă, în străinătate.
Relaţiile interindividuale între părinţi şi copii sunt de o importanţă covârşitoare. Dacă
armonia matrimonială este constant menţinută la cote de normalitate, împărţirea atribuţiilor între
părinţi în ceea ce priveşte creşterea şi educaţia copiilor apare ca ceva firesc. Dacă echilibrul
marital a fost perturbat, problemele de ordin educaţional nu vor întârzia să apară. Când unele
funcţii ale familiei sunt deteriorate sau absente, apar traume sufleteşti pe care copilul le resimte în
modul cel mai acut cu putinţă, la nivelul conştiinţei sale morale în curs de formare. Intenţionat
sau nu, sistematic sau spontan, părinţii exercită şi influenţe în plan moral, constituindu-se aşa
numita „conştiinţă morală’’ primară, care acţionează ca un fel de „voce’’ a părinţilor, asigurând
pe de o parte reglarea conduitelor, iar pe de altă parte o anumită securitate afectivă a copilului.
În familiile destrămate sau caracterizate prin lipsa de armonie a părinţilor au fost
identificate mai multe cazuri de copii cu defecte de vorbire, tulburări nervoase şi de caracter,
perturbări sau retardări în dezvoltarea intelectuală şi şcolară şi chiar perturbări ale moralităţii ceea
ce demonstrează că există o strânsă legătură între aşa zisa „patologie a copilăriei mici’’ şi
psihologia sau comportamentul părinţilor. Există şi alte situaţii familiale similare care favorizează
tendinţe caracteriale pregnant deviante: copilul minte în permanenţă, săvârşeşte acte de furt,
demonstrează agresivitate, este iritabil, lipsit de sensibilitate, dovedindu-se ceea ce se numeşte
„copil dificil’’. Aceste conduite deviante dezvoltate încă din perioada de preadolescenţă
constituie premisa formării unei conştiinţe morale deficitare, care poate stimula ulterior copilul la
săvârşirea unor acte cu caracter antisocial.
Schimbările din societate sunt cauza principală a perturbării vieţii de familie. Fluctuaţiile
în viaţa profesională, ca urmare a dinamismului economic, au determinat schimbarea profesiei ori
a locului de muncă la distanţe mari de domiciliu şi, în felul acesta, în special taţii lipsesc mai mult
timp din viaţa copiilor. În unele cazuri, ambii părinţi se deplasează din localitate cu diverse
interese de serviciu. Astfel de situaţii creează modificări în programul vieţii de familie şi,
implicit, în programul educaţional. Multe familii sunt nevoite să-şi încredinţeze copiii spre
creştere bunicilor, iar după vârsta de doi ani, aceştia sunt crescuţi în creşe sau cămine cu program
prelungit, aşa că „întâlnirea’’ părinţilor cu copilul devine ocazională.
Prin analogie cu personalitatea educatorului oficial, personalitatea părinţilor trebuie să fie
un laborator de informaţie, de acţiune pozitivă, de noutate, însuşiri care se transferă în
personalitatea copiilor fără eforturi speciale, ci într-un climat de congruenţă nedisimulată. „În
timpul copilăriei, individul uman este atât de dependent de alţii, încât n-ar putea să trăiască dacă
nu obţine răspunsuri din partea lor’’. Cea mai manifestă trebuinţă psihică a omului este aceea de
răspuns afectiv. Climatul familial cu cel mai puternic impact pozitiv asupra formării copilului,
este climatul susţinut de o constantă afectivitate, bine temperată, manifestată în toate situaţiile
prin răbdare, calm, înţelegere, multă pricepere şi devotament faţă de educaţia copilului.
Practica educaţională dovedeşte, la fiecare pas, că nimic din ceea ce îl înconjoară pe copil
nu are o forţă mai puternică decât afecţiunea, ca element distinctiv al ambianţei necesare
dezvoltării puiului de om. Cele mai frumoase raţionamente şi cele mai nobile sfaturi nu fac cât un
gest de mărinimie, de iubire şi încredere. Exemplele de dragoste, de comportare delicată şi de
respect îl fac pe copii să nutrească, la rândul lor, dragoste şi respect faţă de părinţi, faţă de fraţi şi,
mai târziu, faţă de educatori şi colegi. În teoria pedagogică, precum şi în practica educaţională,
noţiunea de dragoste nu poate fi gândită decât împreună cu noţiunea de exigenţă. Actul
pedagogic, fie în şcoală, fie în familie, evoluează pe cadranul dragoste -exigenţă, iubire - respect,
autoritate - încredere.
Toţi părinţii vor să fie părinţi buni şi evită să facă cea ce cred ei că ar face un părinte rău.
Adoptă stilurile însuşite de la părinţii lor, pentru că nu ştiu ce altceva să facă şi simt că aceasta
este modalitatea corectă de a fi părinte.
BIBLIOGRAFIE:
Baran – Pescaru A. (2004), Parteneriat în educaţie , familie –şcoală – comunitate,
Ed. Aramis, Bucureşti
Golu P. (2001), Psihologia învăţării şi dezvoltării, Ed. Fundaţiei Humanitas, Bucureşti.
Stănciulescu, E., (2002), Sociologia educaţiei parentale, Ed Polirom, Iaşi.
Voinea, M., (1996), Aspecte psihosociale ale modelelor familiale ale tranziţiei, Ed I.N.I.,
Bucureşti.