2

CONCEPTE FUNDAMENTALE

2.1. CONCEPTUL DE FIABILITATE

Fiabilitatea este un domeniu interdisciplinar care studiază legile degradării

în timp a elementelor şi sistemelor tehnice. Teoria fiabilităţii este o ştiinţă relativ
nouă, dezvoltarea sa având loc cu precădere în cea de-a doua jumătate a secolului
al XX-lea.
Noţiunea de fiabilitate, numită iniţial siguranţă în funcţionare, s-a desprins
din conceptul mai larg de calitate; noţiunea a apărut în mod natural pentru a
exprima dorinţa beneficiarilor de a utiliza un produs sau sistem tehnic cât mai
mult, adică timpul în care acesta este apt să îndeplinească funcţia pentru care a
fost creat să fie cât mai îndelungat. La achiziţionarea unui produs sau sistem
tehnic, utilizatorii doresc conservarea în timp a caracteristicilor de calitate ale
acestuia; se poate spune deci că fiabilitatea reprezintă calitatea unui produs
extinsă în timp.
FIABILITATEA este aptitudinea unui produs (sistem tehnic) de a îndeplini o
funcţie, o misiune sau un serviciu (specificate) în condiţii date, de-a lungul unei
durate de timp precizate.
Este important de precizat că la îndeplinirea unei funcţii, a unei misiuni sau
a unui serviciu se au în vedere anumite standarde calitative ale acestor obiective.
Un sistem tehnic este nefiabil nu doar în situaţia apariţiei unei defectări ci şi în
cazul în care parametrii de calitate ai misiunii, serviciului sau funcţiei îndeplinite
nu se încadrează în limitele admisibile.

Clasificarea fiabilităţii

a) din punct de vedere al etapei de realizare:

- fiabilitatea previzională – determinată pe baza considerentelor legate de
concepţia şi proiectarea sistemului tehnic, precum şi pe baza fiabilităţii
elementelor (componentelor) sale în condiţii de exploatare prescrise;
 - fiabilitatea experimentală – determinată experimental în laboratoare, pe
standuri de probă, fiind simulate condiţiile din exploatare ;
- fiabilitatea operaţională – demonstrată de sistemul tehnic în condiţii reale
de exploatare ;

b) din punct de vedere al modului de estimare:

- fiabilitatea nominală – prescrisă în standarde, norme tehnice sau
inscripţionată pe produs ;
- fiabilitatea estimată – determinată, cu un interval şi un nivel de încredere
pe baza datelor obţinute fie experimental, prin încercări, fie prin
observarea în exploatare a sistemului tehnic.
Fiabilitatea unui sistem tehnic nu este o caracteristică direct măsurabilă dar
ea poate fi totuşi exprimată din punct de vedere cantitativ astfel: dacă T este
variabila aleatoare reprezentând timpul după care survine defectarea
(echipamentul a funcţionat fără defectare până la momentul T), fiabilitatea R(t) se
exprimă ca fiind probabilitatea de funcţionare fără defectare în intervalul de timp
(0, t) :

R(t) = P(T > t), (2.1)

deci fiabilitatea este dată de probabilitatea ca momentul defectării să fie ulterior

momentului de timp la care ne raportăm (’’în viitor”).
Pentru o singură unitate, funcţia de fiabilitate R(t) poate avea doar valorile 1
sau 0 (îndeplinirea, respectiv neîndeplinirea condiţiei T > t); analiza fiabilităţii se
face însă pe loturi de produse identice, astfel că, pentru un produs de un anume
tip, funcţia R(t) poate lua teoretic orice valoare în intervalul [0, 1].
O atenţie specială se acordă stabilirii nivelului optim al fiabilităţii, cel mai
des abordat criteriu fiind cel economic; scopul optimizării în acest caz îl constituie
obţinerea unui raport fiabilitate-cost cât mai favorabil.
Costul ciclului de viaţă al unui echipament (costul global) are două
componente cu tendinţe contradictorii [7]: costul de fabricaţie (producţie), care este
cu atât mai mare cu cât fiabilitatea echipamentului eate mai ridicată, şi costul
întreţinerii, incluzând costurile pieselor de schimb, reparaţiilor şi reviziilor
periodice, care este cu atât mai mare cu cât fiabilitatea produsului este mai
scăzută (vezi figura 2.1), o fiabilitate mai mare implicând defecte mai rare şi de mai
mică amploare.
 Fig. 2.1.Costul ciclului de viaţă.

Costul ciclului de viaţă (costul global) se obţine însumând cele două

componente. De remarcat că, din punct de vedere al beneficiarului, costul de
producţie se află într-o legătură de directă proporţionalitate cu costul de achiziţie.
Soluţia optimă din punct de vedere economic corespunde costului global
minim.
Criteriul costului minim nu este însă întotdeauna respectat atunci când se
decide achiziţionarea unui sistem tehnic. În multe cazuri, importanţa economică şi
socială a serviciului furnizat de echipamentul respectiv prevalează faţă de criteriul
economic. Achiziţionarea unui produs se face deci doar după o analiză care să ţină
cont atât de costuri cât şi de implicaţiile economice şi sociale ale unor eventuale
defectări în timpul serviciului.

2.2. CONCEPTELE DE MENTENABILITATE,

MENTENANŢĂ ŞI DISPONIBILITATE

Produsele pot fi împărţite în două categorii:

- produse nereparabile (de unică folosinţă);
- produse reparabile (cu restabilire).
În cazul primei categorii, comportarea produselor în exploatare este
caracterizată doar de parametrii funcţionării fără defectare (interesează doar
repartiţia timpilor de funcţionare până la prima defectare, care este şi singura).
Din cea de-a doua categorie fac parte în general produsele complexe (sisteme
tehnice), având un număr mare de componente, aici regăsindu-se majoritatea
echipamentelor industriale, inclusiv vehiculele de cale ferată. În acest caz,
comportarea în timpul utilizării este caracterizată atât de parametrii funcţionării
fără defectare cât şi de parametrii reparării (parametrii restabilirii stării de bună
funcţionare); ca rezultat direct al bunei funcţionări şi al caracteristicilor restabilirii
se obţin parametrii de disponibilitate.
Prin urmare, pentru sistemele tehnice reparabile este necesară introducerea
unor noi concepte, strâns legate de conceptul de fiabilitate: mentenabilitate,
mentenanţă, disponibilitate.
MENTENABILITATEA este caracteristica unui sistem tehnic de a putea fi rapid
readus în stare de bună funcţionare după o defectare.
Mentenabilitatea poate fi exprimată cantitativ într-un mod asemănător cu
cel utilizat anterior în cazul fiabilităţii: dacă T este variabila aleatoare reprezentând
timpul de restabilire a stării de bună funcţionare după o defectare a unui sistem
tehnic, mentenabilitatea M(t) se exprimă ca fiind probabilitatea de efectuare a
reparaţiei în intervalul de timp (0, t):

M(t) = P(T < t), (2.2)

deci mentenabilitatea este dată de probabilitatea ca momentul încheierii reparaţiei

să fie anterior momentului de timp la care ne raportăm.
MENTENANŢA reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate de beneficiar în
vederea menţinerii sau restabilirii stării de bună funcţionare a unui sistem tehnic.
Mentenanţa poate fi :
- preventivă (planificată) : presupune supravegherea bunei funcţionări şi
efectuarea periodică a reviziilor (avându-se în vedere – după caz – reglaje,
înlocuiri ale pieselor de uzură, gresare, schimbarea uleiului, etc.) ;
- corectivă : presupune readucerea echipamentului în stare de bună
funcţionare, prin înlocuirea componentelor defecte şi efectuarea de
reparaţii.
Mentenabilitatea şi mentenanţa sunt două noţiuni inseparabile,
mentenabilitatea cuantificând calitatea acţiunilor de mentenanţă, însă ele nu
trebuie să fie confundate: dacă mentenabilitatea reprezintă proprietatea unui
sistem tehnic de a fi uşor de întreţinut şi de reparat, mentenanţa presupune
operaţiile propriu-zise de întreţinere şi de reparare.
În sensul cel mai general, DISPONIBILITATEA unui sistem tehnic se defineşte
ca fiind probabilitatea ca acesta să fie apt de funcţionare la un moment dat.
Disponibilitatea unui sistem tehnic depinde de fiabilitatea şi de
mentenabilitatea acestuia. Un nivel ridicat al fiabilităţii (probabilitate mare de
funcţionare fără defectare) şi al mentenabilităţii (probabilitate mare de restabilire
rapidă a stării de bună funcţionare) atrage după sine o disponibilitate superioară.
Caracteristica de disponibilitate, ce presupune defecte puţine (rare) şi rapid
remediabile, constituie de fapt cerinţa principală a utilizatorului sistemului tehnic
(produsului).